Animaliera

În zilele în care chiar nu pot vorbi cu nimeni, mă rog să-mi iasă-n cale fiinţele cu care pot vorbi. Mici, cocoţate-n pervazuri scorojite, să mă privească de la înălţimea lor caldă, eu să le fur seninătatea şi liniştea, să învăţ de la ele că e ridicol să te temi stînd la fereastra ta, cînd se îndreaptă spre tine orice privire trecătoare, orice deget jucăuş. Apoi să mă uit în grădini, jos, printre tufe. Să vorbesc cu Piticul.


(Leonor Fini)

Ziua păun

Era o astfel de zi.



Zilele fără pereche sînt triste fiindcă n-are cine le vedea frumuseţea.
De aceea fiinţele singure nu se vor înfoia niciodată în curcubee.
Păuniţele roşesc în infinite nuanţe de gri.

Noaptea vine prea devreme. Zilele fără pereche cad în noapte brusc, şchiopătat, ca şi cum ai călca din greşeală pe lîngă bordură.

Gol

Zorzonel, motanul alb-negru din cartea lui Bruckner ("Iubito, eu mă micşorez!...") îmi înveseleşte seara. Îmi imaginez cu uşurinţă mirosul pisicesc din cotlonul unde îl adăposteşte pe Piticanie, firele de păr formînd o ţesătură fină deasupra păturicii motanului, apoi ceafa lui moale, cu pielea ridicîndu-se uşor cînd o apuci între degete, şi paşii moi, neauziţi, şi ochii ca două faruri noaptea, şi lăbuţa lui bună, inutil dotată cu spade ucigaşe, lovind doar o pară de pe masă, făcînd-o să explodeze pe podea, în ploaie de sucuri dulci.
Starea de bine se risipeşte repede, iar noaptea rămîne numai dorul, un dor ca o prezenţă, aproape insuportabil. Dorm, de cîţiva ani, cu golul în braţe.
M-am gîndit de multe ori la cît m-a schimbat - pe mine, la modul cel mai concret cu putinţă, începînd din anii cînd locuiam singură, muţeşte - intrarea motanului în viaţa mea. Zece ani s-au împletit paşii lui cu ai mei, răsuflarea lui cu a mea. Schimbarea a fost mult mai mare decît aş fi putut anticipa. Seninătatea, ce noutate! Mîngîierile, joaca...
Ar trebui acum să înţeleg cît de mult trebuie să mă fi schimbat absenţa. Ce mi-a rămas, ce mi-a plecat?

Cozi de cometă

De Ziua Franţei, privind la televizor parada, mi-am amintit trei cozi de cometă destrămîndu-se pe cer... Cu 13 ani în urmă, eram la Paris. Mă sprijineam de pervaz, în bucătăria cît o cutie de chibrituri a garsonierei cu dărnicie pusă la dispoziţie de un prieten, pentru vreo două săptămîni. Erau anii aceia în care nu ştiam cum să mă împrietenesc cu singurătatea şi mă simţeam vinovată pentru fiecare minut pe care îl trăiam aşa, sprijinită de geam, aşteptînd ca iubitul meu să se trezească. Iar el nu se mai trezea. Nu se trezea.
Cînd am ajuns pe Champs Elysees, spre orele prînzului, din întreaga paradă am mai prins trei dîre roşu-alb-albastre destrămîndu-se pe cer, ca nişte vîrfuri de cozi de comete, duse deja... Şi mi-a fost, desigur, ruşine să spun că-mi părea rău că n-am mai prins nimic; era o copilărie care oglindea o alta...
Privind în urmă, sigur că nu avioanele nevăzute contează, nici dimineţile lungi şi spăimos-plictisitoare, nici drumul nostru dinspre garsonieră spre centru, în care încăpea condensat întregul timp al multor ani petrecuţi de noi astfel, singuri-împreună. Totul, tot ce părea atît de tîrziu era, de fapt, mult prea devreme.
Dar e bine să nu ajungi mereu acolo unde ai impresia că vrei să ajungi. E de ajuns să stai, să te gîndeşti că trebuie să existe cineva care se trezeşte mai devreme ca tine. Pe cel care te trezeşte să cauţi să îl faci fericit.

În dormitor

Îmi place umbra. Sub umbra unui platan nu e loc decît de o singură bancă. Am apărat liniştea acestui locşor cît am putut. Dar probabil e ceva incitant şi-n a te şti întrucîtva expus. N-am blogroll, n-am vrut să fac parte din grupuri. Mai ştii, cînd s-a lansat celălalt, blogul de la revistă, cum m-ai rugat să-l păstrăm şi pe acesta, hai să-l facem dormitor, acela să fie sufragerie, mi-ai zis. În dormitor poţi vorbi singur, poţi să stai cu orele cu ochii pe fereastră, umbli îmbrăcat cum vrei, te dai huţa în cearcăne, nu te judecă nimeni, pierde-vară, aşteaptă-toamnă... Aşa, da. De ce-ai vrea să fie altfel?

Scriu cu plăcere cînd ştiu că nu poţi citi imediat. Pînă vei citi, voi fi puţin altcineva. Şi tu vei fi puţin altcineva.

Ascult acum o arie care s-a cîntat prima oară în 1917. Nu eram nici eu, nu erai nici tu, nu era nici motanul meu, nici motanul tău, nici cea mai mică Verocikă dinăuntrul nostru, nici cel mai bătrîn copac din faţa camerei nu era. Bunicile noastre iubeau. E despre un vis. Îmi place să se repete. A cîta oară îl pun acum? A treia, a patra. M-aş juca cu gheruţele: ce legătură este între aria aceasta (ascult-o fără să te uiţi la titlu) şi "Mi chiamano Mimi"? Mă gîndesc la motanul din "Kafka pe malul mării", cel care vorbea, cînta... A şasea oară deja. Două minute şi patruzeci şi cinci de secunde e foarte puţin pentru un vis.

Cu capul in jos

Eu cînd scriu nu citesc; asta am spus, fără nici o urmă de reproş. Perioade lungi. Apoi totul se răstoarnă dintr-o dată şi e tocmai de-a-ndoaselea - nu pot scrie poveştile mele cînd le trăiesc, citesc pe-ale altora. Nu poţi să le ai pe toate. Vinovăţia e însă mereu căptuşită în bucurii secrete, pentru care merită să aştepţi.
Îmi arăt căptuşala buzunarului, uneori. Confesiunile rare sînt, cumva, în siguranţă, fiindcă vorbele zboară pe deasupra nepăsării celuilalt, se duc - "a trecut un înger" - ca şi cînd nici n-ar fi fost. Dar chiar ăsta-i secretul, ai spus, a zburat, te-ai uşurat de-un puf, nu s-a consemnat nicăieri...
Cu scrisul e ca şi cu restul ăsta negru de scoică din talpă. Doar cînd dormi nu îl simţi. De cum te ridici în picioare, de cum desenezi prima verticală, se trezeşte, înţeapă, ba chiar supurează dacă îl scarmeni. N-ai cum să mai fii fericit, aşteptînd, aşteptînd să se producă rotirea. Partea bună e că, lucru verificat, totul se răstoarnă periodic. Rege, damă, valet, toţi stăm cu un cap în sus şi unul în jos, iar la rotiri repetate zîmbetul amărui se îndulceşte, cel dulce se amărăşte... Important e să ţii o minimă socoteală.

"Cu urechile pe spate"

Era o zi "cu urechile pe spate".



Citesc "Rege, Damă, Valet", de Nabokov, încet, cam două capitole pe zi. E o minunăţie care nu trebuie să se termine repede. Probabil e cea mai faină carte citită anul acesta.
Primesc veşti bune pe rînd, sar într-un picior în gînd, dintr-o lună de vară în alta, apoi plătesc pentru bucuriile astea, şi presimt că voi mai plăti şi după ce se vor rotunji frumos lucrurile, spre toamnă, iarnă, poate la anul, dar nu-mi pasă, e aşa cum trebuie să fie...
Cumpăr buchete de margarete cu cîte-un trandafir portocaliu în mijloc, fac trucul cu furatul mirosului şi uneori chiar îmi reuşeşte.
Ciugulesc vişine dintre frunzele dese, le sparg una cîte una în cerul gurii şi mă întreb de ce le-am declarat în copilărie fructele preferate. Cireşele aveau ceva dulce, de neacceptat. Eram o fetiţă năzdrăvană. Făceam mutre-mutre cu gura plină de zarzăre, coarne, fel şi fel de poame acre cumpărate cu un leu grămada de la ţărănci. Vişinele îmi plac, de fapt, şi acum.