29 octombrie 2008

Tot la capat

În librăria din Piaţa Mare, ca o bătrînă ducînd în spinare un coş uriaş cu negaţii, greu, copleşitor, sînt eu, cu toate articulaţiile dureroase, cu cearcăne, cu şira spinării umedă, cu umerii lăsaţi, cu pantofii murdari, strecurîndu-mă printre rafturi ca un animal care n-ar trebui lăsat ziua în libertate. Cumpăr un plic. La casă o văd, cu ochii albaştri, senină pe de-a-ntregul, înaltă, zîmbitoare, tînără deşi are cu aproape cincizeci de ani mai mult decît mine. O recunosc, e nepoata lui Tolstoi. Şi-a cumpărat o agendă pentru anul următor. 09! Zîmbeşte, plăteşte mulţumită. Ochii n-au ajutat-o, probabil, să aleagă una pe care să nu se fi pus deja praful cît scoarţa. Ezit. Tac. Poate sînt ochii mei, cei care văd praful în loc de 09, mai bătrîni cu un secol decît ai acestei femei de la care, dacă n-ar fi atît de greu blestematul de coş cu negaţii, aş fi putut să învăţ astăzi ceva. Dar nu. Nu.


20 octombrie 2008

Dorinta

Aş vrea să scriem un basm în care însemnările de pe margine să fie basmul însuşi.

13 octombrie 2008

Imi doresc...

Dacă ar fi să fac o listă cu ce îmi doresc să primesc în dar, aş trece pe primul loc - într-o ordine de moment, care ţine seama întîi de cît de realizabilă şi măruntă e dorinţa, şi-apoi de cît de al naibii de greu mi-e, totuşi, să găsesc obiectul ăsta - aş trece pe primul loc, deci, un suport din acela de ţinut cartea deschisă, aproape verticală (de fapt, într-un anumit unghi), ca un fel de planşetă, cu clamă de prins paginile, să stea aşa neclinită şi cu indicatorul la paragraful dorit, să nu mi se mai închidă în faţă şi nici să nu-mi mai sucesc gîtul şi mîinile.
Fiindcă în perioada asta cărţile mele încremenesc precum fluturii în insectar şi se mişcă numai la comanda mea fermă.
Am văzut cîndva, undeva, nu mi-am luat, şi apoi n-am mai întîlnit în nici o librărie. Am doar o clamă de lemn, cu bărcuţă în vîrf; cînd a văzut-o şi a aflat cît a costat, mama a exclamat: "dar puteai să pui şi o clamă de rufe!"

Apoi, mergînd spre lucruri mai greu de obţinut, mi-aş dori ochi mai sănătoşi. Fiindcă ochelari mai buni am deja. Şi îi iubesc.

Iar apoi mi-aş dori să nu-mi mai spun niciodată că ori de cîte ori ne dezamăgesc apropiaţii, ne mai rămîn străinii pentru vreo vorbă bună.
În "Disperare", Hermann al lui Nabokov pleacă dimineaţa de acasă, spre săvîrşirea crimei. Nu-şi sărută soţia pe buze (n-o face niciodată), însă îi tresare inima de bucurie la zîmbetul cald al angajaţilor de la garaj. Angajaţi care mai tîrziu, la anchetă, vor avea grijă să toarne tot, de la modelul maşinii, pînă la seria motorului.
Dar nu sînt eu monstruoasă ca Hermann, oricîtă posibilă bunătate mi-aş imagina din partea străinilor. Nu mizez pe ea, o văd doar ca pe-o rezervă iluzorie, aşa, un fel de rezervor aşezat departe, pe un deal pe care oricum n-ai chef să urci. Dar poţi să te uiţi în zare, să îţi imaginezi, mai ales în clipele cînd eşti pus la zid şi se trage. Asta e ultima, e cea mai grea. De asta-i şi cam confuză.

11 octombrie 2008

Curcubeul de ciuperci

Cît pe ce să nu observ. Chiar sub fereastra mea, abia distingîndu-se dintre frunze, o ciupercă, încă o ciupercă, o mulţime de ciuperci! Şi nu oricum, ci aşezate în semicerc. Un fel de curcubeu abia vizibil, un drum pavat cu pălării moi, dinspre trunchiul unui tei bătrîn înspre tulpina fragilă a unui liliac, alcătuit din unsprezece ciupercuţe. Îmi imaginez un animal care se iveşte pe înnoptate şi se mută dintr-un pom în altul aşa, fără să atingă pământul, ca-ntr-un joc simplu, dar de care ar depinde ceva important. Aşa cum depind lucrurile importante, de nimicuri.