Faina, cuibul

Deşi cunosc de-acum atît de bine tristeţea asta post-predare, tot mă poticnesc în gol, tot mă cufund. În zilele astea pur şi simplu nu ştii de unde să legi viaţa mai departe, bucăţile nu se îmbină, ruptura e întotdeauna brutală, marginile zgîrie. De-o parte, cartea e dată şi dintr-odată nu mai ai acces în lumea în care ai trăit, te-ai cuibărit, te-ai simţit ca-ntr-o casă. De cealaltă, oamenii sînt deocamdată de evitat. Ar fi prea brutală aruncarea în altă apă. Dar o să vină ziua în care Faina se va întoarce aici, îmbrăcată în coperta, pardon, în haina ei albastră, cu fulgi de nea brodaţi, chiar dacă va fi vară şi va fi cald, iar eu o să o mîngîi şi acela îmi va fi nodul. Şi atunci vor fi şi oameni cu care să poţi şi să vrei să povesteşti despre genele ei încărcate de chiciură şi despre vulpea care, cînd moare, e uşoară ca o pisică bătrînă, şi despre nunta cu un căţeloi pe post de domnişor de onoare.

***

Zilele astea vor pleca şi puii de guguştiuc. Cuibul, seria a doua.
Cuibul a fost refăcut la o zi, două după ce au plecat primii pui. Păsările mari s-au întors, au ţesut cu crenguţe proaspete o plapumă fină, au urmat cele două ouă, puii galbeni cu urechioare vizibile, respiratul sacadat, o viaţă de dormit-mîncat, apoi tremurul din aripi la fiecare apropiere a părinţilor, şi acum primele călătorii pe creangă, ca pe o aţă întinsă deasupra lumii.

Cu degetelul prins in cursa

Mărturisesc de la bun început, s-ar putea foarte bine să fie doar vina mea.
Am găsit tot mai puţine bucurii anul acesta în festival (Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 25 mai-3 iunie). Dacă anul trecut aveam nu doar disponibilitatea de-a scrie zilnic despre cîte ceva, dar scriam fugărită de emoţii care dădeau pe dinafară, acum e aşa, un fel de tristeţe, oricît m-aş scotoci, şi doar într-o singură seară am trăit emoţie, dar emoţie-emoţie, emoţia aceea turbulentă pe care o căutam, pe care mi-o doream. Caut şi doresc, sete îmi este - deci poate nu-i numai şi numai vina mea că m-au dezamăgit tocmai unele nume importante, tocmai spectacole cu mari aşteptări. Cred, şi o zic doar aici, în gaura mea de şoarece, pe un ton cît se poate de intim, că blestemata asta de criză ne-a lovit într-un fel mult mai subtil şi mai profund. Nu e vorba de festival, nu, ci de anumite creaţii luate la bucată, de imaginaţia şi forţa celor care creează, nu ştiu sigur, aşa simt, o lipsă de vlagă, poate o sictireală, poate ceea ce se întîmplă şi cu mine, la urma urmei, şi cu tine, nu ştiu. Dar, dincolo de asta, o încropeală, o grabă, de parcă am uitat să aşteptăm, dăm fuga să "publicăm", fie ce-o fi, repede-repede, chiar dacă rezervorul nu-i încă plin, chiar dacă nu-i încă nici măcar gol! Vorbesc despre teatru? Sau poate, cumva, am început să vorbesc despre literatură? Zîmbet şi de la capăt. Am simţit uneori că parcă mi s-au servit "bucatele sleite de la praznic" (mulţumesc, domnule Beckett). Ceva subtil şi care te ia cu frisoane, dacă stai să te gîndeşti.
Dar să vorbim despre emoţie - acea emoţie turbulentă simţită într-o seară. Fiindcă mi-am făcut un obicei din a scrie doar despre lucruri care îmi plac. Extrag din articolul care pleacă spre Suplimentul de cultură. Articolul întreg, la finalul săptămînii.

***

Iar apoi vine seara Afrim. Hoţul de oase, cu actorii de la Teatru 74 din Târgu Mureş, se joacă în sala mică din cocoaşa Sindicatelor. Pe-o băncuţă, în confortabilă beznă, spectatorul stă şi uită de toate, este o poveste care are darul acesta fantastic, de-a te rupe de toate şi de-a te îngloba într-însa, în culorile, în cuvintele, în tonalităţile sale. Radu Afrim face echilibristică lingvistică, textul este mult transformat, sînt jocuri de cuvinte amuzante, surprinzătoare şi precise, ele sar ca iepurii din joben şi scînteiază într-o poveste – cum altfel? - dulce-amară. Frumuseţea şi talentul actriţei din rolul principal, Claudia Ardelean, trebuie remarcate. Şobolănelul jucăuş trebuie şi el menţionat, la fel cum putem consemna aici remarca unui spectator care, la Gulliver, la apariţia unor şobolani, a spus că sînt „afrimieni”. Frumos. Dar nu sînt. Şobolanul lui Radu Afrim este uman, îşi rîde de moarte cu gingăşie, prinzîndu-şi singur degeţelul în cursă, ah, iubibil ca toate animalele păpuşoase ale lui Afrim, în timp ce şobolanii lui Purcărete - swiftieni sau, dacă vreţi, chiar rude cu cei beckettieni sau de apus homeric - o sfîrşesc, vai, ciomăgiţi fără milă.
Radu Afrim se joacă şi ne dăruieşte joacă, iar jocul e cel mai serios lucru din lume, mai ales cînd în migăloasa construcţie un obraz plînge. În piesă se vorbeşte de apocalipsă, de inundaţie, afară răpăie violent şi rîzi, biet spectator, dar abia vei mai ajunge acasă, unde se va fi materializat “Inundaţia soseşte, fraţii mei!... Puneţi mîna pe Biblie şi începeţi să vă rugaţi, pentru că Domnul Nostru ne face un cadou. Urcaţi-vă-ţi pe acoperişuri şi salvaţi-vă-ţi!”. Scara blocului chiar e inundată, peste tot sînt ligheane, dar din fericire nici un om, nici ţipenie de om. „Duhoarea destrăbălării infestează casa scării”, îţi zici închizîndu-te în casă, asta chiar a fost o zi magnifică. Spectacolele de stradă s-au anulat cu siguranţă, dar cui îi mai trebuie ceva după un spectacol de Radu Afrim?

Foto: Radu Afrim
căruia îi mulţumim.


Şi adăugăm că
era o astfel de zi
fiindcă era.

Foto: VDN

Articolul din Suplimentul de cultură aici sau în pdf.

Ingermania, Dingermania

Îngermania, Dingermania. Ce lume cunoscută, lumea copilăriei şi mai ales a vacanţelor mele, în cartea cu care mi-am petrecut ultimele seri, când terminam interminabila treabă. E aşa:

Precum ecoul unei îndepărtate şi tulburătoare lumi de vis mi se cuibăreşte încet-încet în ureche numele unui loc al cărui început se rosteşte când aşa, când aşa, precum căciulile schimbătoare pe mereu unul şi acelaşi creştet: Îngermania, Dingermania.Îngermania pleacă toţi cei care pleacă pentru totdeauna. Dingermania vin cele mai faine maşinuţe de fier. Îngermania există cea mai bună gumă de mestecat, cu hârtia cea mai colorată, cu aroma cea mai delicioasă, numai bună de întins cât e braţul de lung, între mestecături, din vreme în vreme, s-o poată vedea toată lumea. Dingermania sosesc din când în când unchi şi mătuşi cu valize mari şi doldora care ascund tot felul de lucruri de preţ. Aici la noi, se zice, avem tot ce ne trebuie. Însă tot ce e neobişnuit, ce e acătării, ce e dorit şi visat, zic toţi că vine Dingermania.

Fragmentul este din cartea Vârstele jocului. Strada Cetăţii, de Claudiu M. Florian.
Iar invitaţia pentru mîine sună aşa:
Lectură bilingvă. Sîmbătă, 26 mai, la ora 18, la Libraria-Cafenea Erasmus din Sibiu, Claudiu M. Florian va citi cîteva fragmente din romanul Vîrstele jocului. Strada Cetăţii, apărut de curînd la editura Cartea Românească.
În deschidere, Veronica D. Niculescu şi Jens Kielhorn vor spune cîteva cuvinte despre carte.

Deocamdată spun: sînt cucerită.

E bine asa

Nu mă pot desprinde, nu vreau să mă desprind. Mi-e bine aşa.
"Să flămînzeşti, să mori de sete, să pofteşti." Să te ţii deoparte. Să fii, nefăcînd. Să ţii strîns cortina pe faţă. Să nu ieşi. Să respiri prin ţesătura ei, dincoace, nevăzut. Cînd strigi, strigătul să-ţi moară stins în catifea. Să nu-i auzi, să nu-i vezi - şi atunci deodată iarăşi să vezi, iarăşi să auzi înăuntru. Să fii fericit. Să fie normal. Linişte, verde-gri.

Un lucru vechi, înapoi acolo unde fusese dintotdeauna. Ca atunci când un bărbat, după ce-a găsit în sfârşit ceea ce căutase, o femeie de exemplu, sau un prieten, îl pierde sau îşi dă seama ce este. Şi totuşi n-are sens să nu cauţi, să nu vrei, fiindcă atunci când încetezi să cauţi începi să găseşti, iar când încetezi să vrei, atunci viaţa începe să-ţi vâre peştii şi cartofii ei pe gât până verşi, iar apoi vărsatul pe gât până ce verşi vărsatul, iar apoi vărsatul vărsat până ce începe să-ţi placă. Mâncăul naufragiat, beţivul în deşert, destrăbălatul în închisoare, iată fericiţii. Să flămânzeşti, să mori de sete, să pofteşti, în fiecare zi de la capăt şi în fiecare zi zadarnic, după vechea haleală, după vechea băuturică, după vechile târfe, nu se poate să ajungem mai aproape de-atât de fericire, noua verandă şi cea de pe urmă grădină. Am pasat mai departe pontul cu ceea ce merită.
(Watt, Beckett; traducere VDN)

Astăzi trăiesc în dormitorul meu şi-n fragmentul acesta. Pajişti, pagini, interioare mobilate cu linişte. De-o săptămînă am stins iarăşi murmurul colectiv, nici urmă de şobolani foşgăind sub tapet. E bine.
Era o astfel de zi.

Foto: VDN, Sibiu, mai 2012
Unul dintre maci se dedică Adelei. De pus la rochie, de an bun.

Magie cu manusa albastra

Cît de faină poate să fie o poveste de iarnă cu o fetiţă pe nume Faina? Foarte, foarte.
Dar nu se vorbeşte la masă, vom vorbi după coperta finală. Acum altceva.
Mi se întîmplă întotdeauna lucruri stranii atunci cînd trăiesc într-o carte, cînd traduc ceva şi aproape nimic altceva nu mai are loc, viaţa se mută acolo, şi-atunci apar înaintea ochilor lucruri din acelea mărunte, pentru alţii nevăzute, pentru mine de-o stranietate precisă, tăioasă, concretă, incontestabilă, acele mici întîmplări aparent imposibile, şi totuşi iată sub ochii tăi, aici, acum, nimicul esenţial, nuca-n perete care vorbeşte. Ca o confirmare materializată din senin, dincolo de flexibilitatea alunecoasă a percepţiei şi interpretării. Mici, de-o precizie dură, ca nişte rezolvări de ecuaţii, semne presărate ici, colo, semne cum că drumurile se intersectează, se suprapun pe alocuri; semn că e bine, să crezi, tu, cel fără religie şi fără superstiţii, să crezi în asta şi să te sprijini, semn mititel şi doar aparent întîmplător, căuş de palmă în care să te cuibăreşti deodată, din mers, şi-apoi să te tot legeni fără ca nimeni să aibă habar.
Altfel ce să fie, de data asta, mănuşa albastră cu un deget, de lână, aruncată ieri pe trotuar lîngă căţeloiul Pulovărache? În povestea de iarnă, mănuşile fetiţei, albastre, cu un deget, de lînă, apar în fiecare capitol, sînt parte esenţială a intrigii. Şi iată în orăşelul meu, în faţa magazinului meu, sub ochii mei, într-o zi de la începutul verii, o mănuşă, doar una, suficientă - un semn, un zîmbet.
Mai întîi am rîs de Pulovărache – ia uite că nu mai ai pulover, dar ţi-a dat cineva o mănuşă albastră! Şi-apoi deodată, îndepărtîndu-mă, cu imaginea mănuşii de pe trotuar, cu albastrul intens încă zvîcnindu-mi în ochi, am încremenit. Iarăşi se mutase povestea în viaţă. Cît de straniu poate să fie, şi cît de firesc a devenit deja! Se întîmplă mereu. Şi mereu este la fel - pur şi simplu magic.

Drumuri, pajisti, dragalasenii, furturi

Drumuri, drumuri, drumuri, gol.
Ajunsă acasă, aflu că două dintre cărţile traduse, trimise prin poştă la începutul lunii, s-au pierdut. Puf... Îmi imaginez doi poştaşi citind Beckett II, unu-i muntean, altu-i bănăţean. Pentru uşurarea muncii lor, îi înştiinţez că în acest volum apetisant cuvîntul "poştaş" apare de patru ori.
Iată cea dintîi apariţie, în cinstea căreia se postează şi imaginile cu pajişti:

Un excrement. Şofranii şi laricile înverzind în fiecare an cu o săptămână înaintea altora şi păşunile roşii de placentele de oi nemâncate şi lungile zile de vară şi fânul proaspăt cosit şi porumbelul sălbatic dimineaţa şi cucul după-amiaza şi cristeiul seara şi viespile în gem şi mirosul grozamei şi imaginea grozamei şi merele căzând şi copiii mergând prin frunzele uscate şi laricile îngălbenindu-se cu o săptămână înaintea altora şi castanele căzând şi vânturile şuierând şi marea spărgându-se de dig şi primele focuri şi copitele pe drum şi poştaşul tuberculos fluierând Înfloresc trandafirii în Picardia şi clasica lampă cu gaz şi desigur zăpada şi bineînţeles lapoviţa şi hai noroc zloata şi din patru în patru ani dezgheţul de februarie şi nesfârşitele revărsări de aprilie şi şofranii şi apoi toată prăpădita de treabă din nou de la capăt. O balegă. (Watt)

Al doilea poştaş din carte este "un om fermecător, mare dansator şi iubitor de ogari". Al treilea are spasme la vezică, al patrulea derapează pe bicicletă, pe aleea cu pietriş.
Acestea fiind spuse, puteţi duce totuşi cărţile adevăraţilor destinatari?

P.S.: Spre seară, aflu şi de-un al treilea poştaş care-a furat un Beckett! De data asta, carte trimisă de editură. Ăsta trebuie să fie cel cu spasmele la vezică.

Bun bun bun de tipar

Bună, dragă dimineață. Ziceam așa:
M-am simțit minunat la Gala Bun de Tipar - întîlniri, discuții, îmbrățișări, un senin deplin, da, o seară nespus de fericită grație întîlnirilor.
La traduceri a cîștigat doamna Viorica Nișcov pentru Cartea Roșie a lui Jung, discursul dînsei m-a emoționat.
Casa de Pariuri Literare a cîștigat la New Entry, sala s-a dezlănțuit de bucurie autentică, bum-bum - era și spre final, se duseseră și emoțiile, și crisparea. Mulțumesc, Un Cristian, pentru minutul meu de glorie! Ca autor, nu ca traducător. :)
Au fost multe momente emoționante, discursul Norei Iuga la prezentarea premiului pentru Librăria Bastilia, al Ioanei Nicolaie la cărțile pentru copii și tineret, filmulețele dintre premii, cu librari sau graficieni care povesteau cum lucrau înainte de 89, filmulețul cu Antoaneta Ralian care a precedat premiul pentru traduceri, dar importante cu adevărat au fost întîlnirile, fie ele scurte, pe fugă, mereu într-o mare vălurită, mișcată, în holul arhiplin, unde mai toți ziceau vai, dar nu cunosc pe nimeni, pentru ca în clipa următoare să mai zărească un cunoscut și un altul și un altul, și hop îmbrățișarea. Mărturisesc, mi-a plăcut enorm, m-am simțit vie, vreau ca această gală să continue. Vorba cuiva de pe scenă: "să continue pînă la sfîrșit".
Momentul deget-în-jos, cu Dan Puric premiat strict pe cifrele din librării - și nu de juriul galei - a fost un soi de dezacord, urme scrîșnite pe timpane și ridicări din sprînceană. Dar, în fond, un moment rupt din realitate. O realitate de înfruntat? Mai degrabă de evitat, după umila mea părere, pe viitor. De dragul frumuseții unor astfel de seri.

Atît de fericită, aseară, după premii, am încercat să caut în mine acea scînteie, scînteiuță de regret că nu am luat premiul. N-am găsit-o. Simplele cuvinte n-am luat și premiu nu au loc în avalanșa de momente frumoase și bucurie și emoție. O spuneam cînd seara încă nu începuse, într-o emisiune la radio, și o simțeam din tot sufletul - oricine putea să ia premiul, eu eram onorată și fericită că particip într-o competiție în care nici nu m-am înscris. Spiritul competitiv de acest fel, mi-am zis ca să-mi închei autoanaliza, îmi lipsește cu desăvîrșire. Competiția mea a fost cu cartea în sine. Atît. Din mica prezentare dinaintea premiilor pentru cea mai bună traducere, a Simonei Kessler, am înțeles că la secțiunea asta au fost cele mai multe înscrieri. Bune, foarte bune. Și că abia au reușit să aleagă șase finaliste, foarte diferite. Erau cărți excepționale. Cum să nu te miri că ești acolo, sub coperta uneia dintre ele, și cum să vrei să fii tu, moț, alesul? N-ar fi un semn de curată nebunie?
Mulțumesc, Bun de tipar, pentru seara excepțională!

Și uite că n-am zis nimic de ceața în fuioare de pe drum, dintre munți, și de caii de pe pajiști, dimineața devreme.

Bun

Plouă zdravăn, plouă verde, nespus de liniştitor, şi iarăşi cu bagajul făcut. Mic.
De atâta vreme între două oraşe, a nimănui, nicăieri.
Ce mă mai leagă de aici, ce mă mai ţine aici, unde nimic nu mă ţine? Şi totul, aici.

Pornesc spre Gala Bun de Tipar, după ce toată noaptea mi-am zis că nu, că sînt o nucă-n perete, că munca de dormitor şi sălile pline n-au nici în clin, nici în mînecă, o ştiu atît de bine. Dar merg. Fiindcă îmi place că gala asta se anunţă vie, că în sfîrşit cineva dă nişte premii vii, unor activităţi reale legate de facerea cărţilor, activităţi neluate în seamă de atîţia alţii, nasuri în vînt. Sunt nişte categorii adorabile, uitaţi-vă. Nu mă aştept la nimic, ce ar mai fi de aşteptat? Cartea e tradusă parcă de-un secol, aşa s-au rostogolit de vijelios întîmplările cu coperte. Dar mă bucur, fireşte, că este între finaliste, nu pot să explic, e ca şi cum te-ai bucura că plouă cu soare, e şi normal, şi nu e. Nominalizarea a contat atît de mult pentru mine în clipa cînd am aflat, recunosc, încît mai departe nu mai există, nu mai contează.
Ceea ce mă încîntă în regulamentul competiţiei este, la categoria traducerilor, precizarea Nu se iau în considerare reeditările.
Da! Îmi fac cu ochiul în oglindă, să se mai risipească oboseala, să ne bucurăm.


Categoria „Cea mai bună traducere“

Se acordă celei mai bune traduceri de beletristică, literatură pentru copii şi tineret sau non-ficţiune dintr-o limbă străină în limba română. Condiţie de bază: tiraj minim 1.500 de exemplare, tiraj distribuit – peste 1.000 de exemplare. Nu se iau în considerare reeditările. Premiul se înmânează traducătorului.



Categoria „Cea mai bună traducere”:

■ Apocalipsa memoriilor. Vol. I, Vol. II de Péter Nádas – traducere de Anamaria Pop (Curtea Veche)
■ Obscena pasăre a nopţii de José Donoso – traducere de Dan Munteanu Colán (Leda)
■ Opera poetică, Fernando Pessoa – traducere de Dinu Flămând (Humanitas Fiction)
■ Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică de Herta Müller – traducere de Alexandru Al. Şahighian (Humanitas Fiction)
■ Opere I. Integrala prozei scurte, Samuel Beckett – traducere de Ileana Cantuniari şi Veronica Niculescu – (Polirom)
■ Cartea Roşie de C.G. Jung – traducere de Viorica Nişcov (Trei)

Pravalia culturala

Orar de vizitare la Prăvălia culturală, număr nou.
Din umila-mi contribuţie:
Două poeme de Radu Vancu, la rubrica Delicatese, unde altfel? Îi mulţumim că ni le-a dat să le punem în raft şi să ne dăm mari.
Un fragment din "O vară fără bărbaţi", de Siri Hustvedt, la rubrica Boabe pentru păsări sălbatice.
Şi nişte texte de-ale mele, în Evantaie, doar fiindcă Radu zice că-s texte.

Bucurie

Recunosc, mă bucur! Tocmai am primit vestea că volumul Opere I. Integrala prozei scurte, de Samuel Beckett, este finalist la prima ediție a Galei Industriei de Carte din România - Bun de Tipar, categoria Cea mai bună traducere. O nominalizare care mă onorează.
Lista tuturor finaliștilor, aici.

Spre seară - recunosc, mă întristează: nu s-a acordat finanțare pentru volumul Roșu, roșu, catifea. Cu finanțare, ar fi fost una dintre acele cărți cu incredibilul preț de 3 lei. Așa, mai vedem.
Editorul Casei de Pariuri Literare, Un Cristian, via Facebook: "Ca la un semn, toate cele zece titluri CDPL au fost sub linie la AFCN. Sorin Stoica, Ioan Es. Pop, Daniel Banulescu, Horia Garbea, Veronica D. Niculescu, Hose Pablo, Dan Mihut, A.R. Deleanu, Mircea Tuglea, Calin Torsan."
Detalii pe blogul editurii.
Precomenzi pentru Roșu, roșu, catifea se pot face deja pe site-ul editurii:
http://www.cdpl.ro/comanda.html.

Confesiune

Există cărţi în care te întîlneşti nas în nas cu tine, brutale, fericite, intense întîlniri, şi te miri că existai de-atîta vreme într-un personaj, într-un autor - fatal păcat, dulce identificare - şi nu ştiai, şi nu ştiai.


Achiziţionarea unui timbru sau a unui set de bilete de tramvai sau a unei cărţi de pe chei sau dintr-un magazin atrăgea după sine, fără nici o excepţie, dincolo de smerenia, sfiala, aproape tandreţea abordării sale, un dezagreabil schimb de arme cu vânzătorul. Apoi se înfuria, se înroşea la faţă. Să trimită un pachet prin poştă era de neconceput. La bancă era un chin să prezinte un cec, chiar şi unul bine acoperit.
Nu s-a obişnuit niciodată cu acest boicot.
Pe copiii îi detesta, se temea de ei.
Pe câini, pentru caracterul lor evident, îi dispreţuia şi îi respingea, iar pisicile îi displăceau, însă pisicile mai puţin decât câinii şi copiii.
Îi displăcea înfăţişarea animalelor domestice de toate felurile, cu excepţia extraordinarei expresii a măgarului văzut direct din faţă. Uneori, totuşi, când se plimba pe dealuri, simţea o mare dorinţă de a vedea un mânz, mânzul unei bătrâne iepe de curse, ricoşând sub trunchiul femelei.
Chestiunea este că, bănuim noi, îşi dorea cu destulă vehemenţă să se afle singur într-o cameră, unde să se poată privi în oglindă şi scobi în nas pe îndelete, şi să-şi scarpine propria persoană pe îndelete şi, mai ales, oricând şi pentru oricâtă vreme îl mânca, fără jenă. Şi să se şi troglodească, deşi fără succes, dacă şi pentru orice perioadă de timp avea chef, trântind şi încuind uşa, stingând şi nefiind acasă pentru nimeni.
(Vis cu femei frumoase şi nu prea - Beckett)

Roşu, roşu, gît zdrobit.
ORL-istul, în fond doar un bărbat, se ia după ce vede la suprafaţă, nu mă ascultă, nu mă aude, i-aş putea spune oricît. Priveşte ca la un tablou, uită de defectul major dinăuntru, mă judecă după roşeaţa ivită subit pe gît, ce-i asta?, ce să fie?, normalitatea mea cînd sînt scoasă din normalitatea mea. Ce să-i zic, să nu par nebună? Că nu vorbesc cu oamenii, nu prea, că dacă mi se-ntîmplă, ca acum, prea mult, prea intim, mă fac în halul ăsta? Că eu, cînd simt că se ridică valul ăsta nemernic, deschid portiţa şi plec cu coada-n brațe? Că n-am putut pleca, dar că nu e absolut nimic, e ceva din cale-afară de normal?
Medicul uită de ce am venit şi astfel mă pomenesc acasă cu acelaşi gît distrus, cu pielea albă ca zidul şi cu o reţetă complet inutilă - distonocalm.

Dragul meu blog,
Îmi place să mă troglodesc. Trăiesc pentru a mă troglodi. Plăcerea mea supremă mi-e troglodirea.
Partea cu animalele din fragment sigur că nu mi se potriveşte, dar contrastul ajută enorm, face să scînteieze zonele identice. Accentuează roşeaţa, capitonează albul.
Nu e ridicol ca tocmai eu să rămîn fără glas? Adaptare naturală? Atrofierea unor organe complet nefolositoare?
Cu drag, dintre munți.

Fragment

— Te-a prins noaptea pe drumuri, fetițo, și uite ce mai cîine.
De unde-a apărut femeia? E neagră și ea, sau poate doar bezna i-o arată așa, dar măcar e o femeie, după voce ar fi o bătrînă, după mers e o femeie în putere. A apucat-o de mînă și acum o trage după ea, cîinele s-a îndepărtat, s-a pierdut în valurile de zăpadă smolită.
— Cîinii umblă în haite de-acum, ăsta-i alungat cine știe cum, de mare ce e l-or fi alungat, de frică, și cîinii-s tot ca oamenii, deși să știi că ăștia mari de obicei sînt mai deștepți, dacă le vorbești te lasă în pace, dar ce cauți tu la ora asta singurică pe-aici?
Și Verocika vorbește, vocea ei sună străin lîngă vocea străină, iar în minte e imaginea Taniei, cu batistă roșie la nas, să vezi ce-i face acasă dacă nu vine cu batista roșie la nas, să vezi tu numai… Mînă-n mînă cu tanti, micuța prinde curaj, uite, acum poate și să respire cum trebuie, își așază la loc peste gură fularul care se udase și înghețase și pe care îl împinsese în jos cînd se lupta printre tufe.
Felinarele pîlpîie, se aprind rînd pe rînd cu un clinchet.
— Uite, gata!
Acum vede fața femeii, e bătrînă, nu zîmbește, nu se uită la ea.
— Unde stai?
— Colea-șa, sus la doi.
Femeia privește ferestrele luminate, mai zice ceva de cîine și pleacă fără s-o mîngîie.
Acum scările, acum bîjbîitul în întuneric după sonerie, acum ușa deschizîndu-se și mama în prag, cu capotul umed pe burtă.
— Păi, zău așa! Unde, Doamne iartă-mă, ai stat atîta?
Și Vera ar spune, dar nu face decît să-și privească mănușile. Mănușile ei dragi, albe, tricotate, cu un deget, sînt pline de scaieți și de așchii. Și deodată, rîsul acela! Ridică privirea. În bucătăria caldă, în capul mesei e tata, iar alături de el, cu spatele, stă dolofană Tania. Sora poartă helanca ei maro un pic scurtă la mîini, iar în picioare are papucii din păr de cămilă, văzută din spate pare un urs, un ursuleț de jucărie căruia tocmai i s-a învîrtit cheița pînă la capăt, un ursuleț în formă de zile mari. E aplecată deasupra farfuriei din care ies aburi lăptoși, aburii se amestecă cu rîsul și cu poveștile ei, coada ei împletită biciuieşte aerul, mîinile gesticulînd taie bucătăria în felii, grozav a mai fost la derdeluș.
Micuța Vera își scoate mănușile, apoi bunda, apoi cizmulițele, elasticele, pungile ude, merge la baie și se spală pe mîini și pe față, își duce cizmele și pungile sub caloriferul din cameră, stă cîteva clipe cu palmele strecurate în sufletul caloriferului, apoi vine la bucătărie și se așază pe scăunelul ei, cel mic și verde și cu o inimioară decupată în spătar.
Acum tata, cu halat vișiniu peste cămașă, rumen în obraji și nespus de vesel, bate osul enorm de fundul de lemn. Măduva iese în cele din urmă, tata întinde un ghemotoc moale cu cuțitul pe un soldățel de pîine, apoi presară sare cu buricele degetelor și-i întinde micuței Vera bucătura.
— Uite-așa. Ia cît e caldă!
Dar nu mai e caldă.
— Auzi, dar tu ți-ai făcut lecțiile pentru mîine? întreabă mama.
— Mi-am scris, dar nu mi-am învățat, zice Vera.
Și bucătura rece alunecă pe gît. Încă puțin și începe Calvarul.


"Micuţa Vera" - fragment
din volumul "Roşu, roşu, catifea", în curs de apariţie la CDPL

* * * * * *

Azi ascultăm iar şi iar Seasons in the Sun interpretat numai şi numai de Nirvana. It's my party... Pentru că nu există fericire fără groază.