Caiete

Ce-ai face dacă, aşa cum se întîmplă doar în romane, ai intra deodată în posesia unor caiete, caietele de demult ale unui om care nu mai trăieşte de cîteva decenii, însemnări de acum jumătate de secol sau mai mult, găsite în vreun pod, şi răsfoind nu doar că ai pătrunde în viaţa lui, a aproape străinului, a aproape străinei - deodată aşa de aproape, de parcă ai dezgropa esenţă de durere, strigăt domestic-sălbatic amuţit vreme de zeci de ani - dar tu ai fi singurul căruia i se încredinţează această durere? Ce ai face cu ea, ce ai face cu ele?

Începuturi:

Privesc la tine ca la un strein

Azi am avut o mare bucurie,
Scrisoarea ta...

Dar tu te-ai dus şi poate nici nu ştii

Cu calul tău de lemn în magazie
Mai stau de vorbă-aşa, din cînd în cînd

Durerea grea o trage spre mormînt

Cînd am sosit, tu nu erai acasă
Doar umbra ta m-a-ntîmpinat în prag

Nu înţeleg de ce-ntrebări vorbeşti
Nici despre ce răspunsuri este vorba

Cîtă durere clocoteşte-n mine

Am stat de vorbă azi c-un fir de iarbă

C-o frunză-ngălbenită am stat de vorbă azi

Mă simt aşa pustie fără tine

Ziua de azi s-a scurs încet şi greu

Te-am revăzut din dealul cu căpşuni

Azi nu mai am pe cine aştepta

Mereu-Mereu şi dragostea măiastră. Un basm într-o mie de versuri

Împrumutăm asta: "începutul unei poveşti bune trebuia să fie naiv, ca basmele, mijlocul, înspăimîntător ca visele de groază, iar sfîrşitul, dureros ca o poveste de dragoste isprăvită printr-o despărţire."

M-am temut şi eu, scriind o poveste, că începutul îi va fi prea naiv, că mijlocul îi va fi prea cumplit, că finalul va fi prea sfâşietor. Dar, cum altfel?
Un basm este ca o muzică, începe cu clinchete clasice, cu o dulceaţă a naivităţii supreme, de unde se poate rostogoli într-un hău cu talgere şi tunete, iar apoi se poate ridica un pic, ştergîndu-şi rănile doar pentru a cădea într-un aparent calm, de fapt acel pustiu absolut şi inevitabil.

Toată vara sau poate tot anul m-am bălăcit în Puşkin, în Oneghin, în romanul ritmat şi rimat de-o frumuseţe ce te amuţeşte, şi în baladele cu păsări măiestre şi cu iubiţi pedepsiţi în smaralde de gheaţă, ale lui Radu Gyr. Şi mi-am dorit şi mai mult ceea ce-mi doream deja de tare de mult: să scriu o poveste în versuri. O poveste ca picată din altă lume, din alte timpuri. Fără să ţin cont de mode, fără să ţin cont de voci care te pun la perete pe la colţuri ("cine mai scrie astăzi aşa?"), fără să mă preocupe deloc ce calvar ar presupune publicarea unei asemenea cărţi etc.
Dar, mai ales, m-am gîndit că la o întîlnire intimă cu un poem de o mie de versuri în pentametru iambic nu te poţi duce decît chiar scriind şi tu - sau încercînd să scrii - un poem de o mie de versuri, neapărat cu rimă. O pregătire.

Aşa s-a născut, în toamna asta, Mereu-Mereu şi dragostea măiastră - Un basm într-o mie de versuri. O poveste în 1008 versuri, alcătuită din trei capitole. Fiecare capitol, din nouă părţi de cîte nouă strofe. Strofa, de patru rînduri. Rîndul, în tetrametru iambic. Am avut nevoie de constrîngeri şi de rigoare, de reguli fixe, altfel joaca n-ar fi fost cu adevărat joacă (ca să vorbim doar despre joacă).

Asta este Mereu-Mereu. Probabil că excesiv de naivă la început, prea dureroasă spre miez şi final. Ignorînd mode, din dragoste pentru forma fixă a altor vremuri şi pentru anumiţi scriitori, şi dintr-o nevoie personală, şi ignorînd campanii atît de ridicole împotriva textelor din manuale în care apare moartea. "Moartea este inevitabilă", vorba acelui celebru manual de gramatică rusă din care citează Nabokov punînd un motto la Darul.

Povestea? Povestea este a unei prinţese, doar o fetiţă, Mereu-Mereu, care îl îndrăgeşte pe Biblio, un bătrîn şoarece de bibliotecă devenit om. Lecturi, descoperirea plăcerii cititului, timp alunecos, dor care nu se stinge. Fetiţa va creşte citind, însă îl va pierde pe Biblio. Şi mai avem un cîine - Malamut, un papagal - Glasurît, un păianjen - Firedemătase, o doică, nişte ţestoase şi o mulţime de peţitori, plus miros de plăcinte şi o nuntă.
Da, e din altă lume. Dar aşa-s şi eu.

Povestea unei poveşti

Aşa-mi trebuie dacă n-am ce face şi scriu cărţi despre prinţese cu ochelari şi şoareci de bibliotecă. Am rămas cu un şoarece! :)

“După numărul de texte care s-au înscris anul acesta la concurs, am putea spune că scriitorii atraşi de genul literaturii pentru copii s-au împuţinat. Însă în spaţiul literelor nu judecăm, din fericire, după cantitate. Am citit texte bune, în majoritatea lor adecvate vârstei şi inspirate din universul celor mici, care ne-au emoţionat şi ne-au încântat. Ne-a bucurat să vedem că acordarea trofeului pentru poveştile lui Florin Bican nu a rămas fără urmări şi că a încurajat reciclarea altor motive de basm, cu frumoase pledoarii pentru lectură, cum s-a întâmplat cu povestea într-o mie de versuri Mereu-Mereu şi dragostea măiastră, de Veronica Niculescu. De asemenea, ne-a intrigat ideea originală a romanului Suflete pereche, de Georgiana Toma, la fel cum ne-au plăcut şi încercările de a împrumuta modele de succes ale scriiturii pentru copii, pe care le-am intuit în Jurnal de tipă cool, de Daniela Kluz sau în Anul Zero 13, de Anca Milchiș.
Cu toate acestea, decizia juriului a fost, în unanimitate, aceea de a acorda doar marele premiu, Trofeul Arthur."

Aşadar, zero premii pe secţiuni.
Anunţul întreg, pe blogul Editurii Arthur, aici.

Seri, ferestre

Era o astfel de zi.

...Pe mine, lampa, mărul pe-un platan:
Noaptea dezvăluind, în sticla neagră
Mobila toat-o suspendam în iarbă...

„Luna e-o hoţoaică”. Despre cum am furat versuri din librărie

Felul în care mi-am început plimbarea de ieri a fost unul cât se poate de obişnuit. Probabil că n-aş fi ajuns niciodată să scriu despre aşa ceva – fiindcă e de parcă aş scrie cum mă ridic să-mi iau o cană cu apă – dacă n-ar fi fost colosalul final. Furtul.

Cu o mică agendă în geantă, am pornit prin centrul oraşului, luând librărie după librărie în căutarea unor fragmente din cărţi. Atunci când traduci, face parte din rutină să ai nevoie de traducerile deja existente ale unor citate incluse în cartea la care lucrezi. Scriitorul citează un vers, răstălmăceşte două vorbe ale vreunui alt autor, iar tu trebuie să cauţi, dacă există deja traduse, operele din care se citează. Să pui în româneşte versiunea „consacrată” şi-o mică notă de subsol. Obişnuiesc să îmi notez toate aceste citate într-o agendă şi să ies la vânătoare atunci când se adună un buchet, dacă nu am deja în casă cărţile necesare. De multe ori se întâmplă să am originalul, nu şi traducerea, sau să am o traducere care nu se potriveşte foarte exact, iar atunci să-mi doresc să văd şi o alta.

Prefer să merg în librării, nu la biblioteci. Desigur, într-o bibliotecă aş avea şansa să găsesc totul la un loc. Dar librăriile sunt mai calde, au un aer tot mai primitor, unele au şi canapele sau scaune care te invită la un mic popas, la lectură. În plus, acest tur îmi este şi un motiv – unul dintre acele motive care condimentează plimbarea unui om care lucrează acasă şi nu prea găseşte impulsuri să iasă. Căutarea prin librării este o plăcere, o aventură foarte pe gustul câinelui de vânătoare. Câinele scotocitor.

Cel mai adesea caut versiuni diferite ale unor traduceri existente, când vorbim despre autori mari. De exemplu, atunci când în cartea pe care o traduc apare citat un rând din vreun mare poet, îmi place să caut toate versiunile traduse la noi, uneori două, trei, ca să văd care anume mi se potriveşte în context, care a păstrat vorbuliţa anume, nuanţa anume exploatată acolo. De foarte multe ori, tocmai vorbuliţa cheie lipseşte. Sacrificată pe altarul ritmului şi rimei. Aşa că, în loc să bat la cap un bibliotecar să îmi aducă toate traducerile din x, toate ediţiile din y, îmi fac singură traseul pe la rafturi, notez tot ce găsesc şi plec mai departe, fericită alergând şi alegând, şi tot mai relaxată petrecând o zi departe de birou, revenind şi cu nişte capturi consistente pe lângă notiţe.

Zi însorită, centrul Bucureştiului. Acasă, la Sibiu, aş fi epuizat foarte iute librăriile. Ar fi fost una în centru, cu scaune şi măsuţe, şi-o alta la mall, cu canapele. Aici, sunt deja în a şasea librărie, pe o rază de numai un kilometru. Am fost la Librăria Eminescu, la două CLB, la Dalles, la Cărtureşti şi la Diverta, tot ce am cumpărat stă cu bonul la vedere, ca un semn de carte. Am luat cu totul altceva decât căutam. Şi încă nu am găsit traducerea citatului căutat.

Am păstrat pentru la urmă locul unde ştiam că sunt şansele cele mai mari să-l găsesc. Dar librăria asta – cu ediţia asta cam fantomatică, zărită pe internet – pur şi simplu nu mă atrăgea, deşi era cel mai aproape de casă.

Intru, caut la raft, nu găsesc cartea, întreb tânăra librăreasă, ea îmi aduce dintr-o cămăruţă întunecată din spate un volum plin de praf. Nu sunt scaune, nu sunt fotolii, nu contează prea tare, ştiu actul şi scena şi rândurile în limba engleză, dar nu mă grăbesc să caut, îmi face plăcere să răsfoiesc un pic volumul, deşi prăpădit. Mă uit de cuprins (nu există), mă uit de traducători (nu sunt scrişi la început), mă uit la piesa căutată, mă bucur să găsesc în sfârşit felul în care s-a tradus ce căutam, da, ce frumos, scot micuţa agendă şi pixul, probabil zâmbesc, dau să scriu numele traducătorilor şi cele două rânduri, dar, vai!: „Este interzis!...”, strigă transfigurată librăreasa. Întorc capul uluită, încremenită ca o fiară surprinsă în lumina farurilor pe autostradă, şi o privesc cum îmi turuie, cu aerul cuiva care îţi citeşte una dintre acele clauze scrise cu literă minusculă în josul unui contract. Este interzisă, reţin din ce spune, copierea din cărţi, şi de mână, şi prin mijloace de fotocopiere, şi şi şi. Mâinile sus! Dezarmată, las agenda.

Mă mai joc un pic cu cartea, mi-e un fel de milă de ea, nu ştiu sigur dacă nu-mi permit să o cumpăr acum sau nu-mi doresc să o cumpăr, acasă am operele complete în original, traducerea asta există şi în alte volume de opere, alte două serii, editate cu mult mai mult respect, va fi uşor să o găsesc la anticari, uite cum mă fâstâcesc deodată, cu farurile astea pe mine, interzicându-mi-se să notez două rânduri... Mai citesc o dată numele traducătorilor, deşi îi ştiu prea bine. Apoi versurile necesare, o dată, şi încă o dată. Închid ochii şi închid cartea, mulţumesc, ies în stradă. Dincolo de uşa de sticlă, la soare, scot agenda şi notez cu grijă: „Luna e-o hoţoaică/ Ce-şi fură focul palid de la soare.”

Plec ca un hoţ, umedă-n spinare.

Însă treptat, tot mergând, senzaţia se preschimbă: cea furată sunt eu.

În vremea asta, într-o mică librărie din München unde am aterizat cândva ca într-un vis, cititori poposesc în scaunele moi cu câte un volum în braţe, se tolănesc în roiuri pe canapelele de la etaj, îndoaie fără voie colţurile moi ale cărţilor, iubindu-le fără grabă, iubindu-se cu ele şi pe jos, pe mocheta pufoasă, promiţându-le la plecare că vor reveni şi mâine, şi poimâine, şi mulţi dintre ei revenind, şi unii dintre ei părăsindu-le, iar cărţile fiind fericite oricum, răsfoite, frunzărite, oricât de tocite, dar niciodată pline de praf, niciodată ţinute în beznă, şi cel mai adesea luate acasă, spre a fi domesticite şi iubite o viaţă.

(text publicat iniţial pe blogul de pe platforma Adevărul)

Iubitul meu scamator bătrân

"Şi simţeam aceeaşi încântare ca atunci când, în primii ani ai copilăriei, am privit odată, de partea cealaltă a mesei de ceai din castelul unchiului meu, un scamator care tocmai dăduse un spectacol fantastic iar acum, liniştit, consuma o îngheţată de vanilie. Mă holbam la obrajii lui pudraţi, la floarea magică de la butoniera sa, unde trecuse printr-o succesiune de diferite culori, iar acum se stabilizase ca garoafă albă, şi mai ales la extraordinarele lui degete cu aspect fluid care puteau, dacă aşa voia el, să facă lingura să se dizolve într-o rază de soare, învârtind-o, sau să-şi transforme farfuria într-un porumbel, aruncând-o în aer.
Poemul lui Shade este, într-adevăr, acea subită înflorire a magiei: prietenul meu cu păr cărunt, iubitul meu scamator bătrân, a băgat un pachet de fişe în pălărie – a scuturat-o şi a scos un poem."

(Nabokov - Pale Fire)

Ai crezut

Şi ai crezut c-ai plecat, ai crezut c-a rămas ciotul negru în urmă, pe valea aceea, în oraşul acela, unde doar rătăciţii şi corbii şi unde nimeni-nimeni, nimeni-nimeni? Uite cum a venit după tine. Rece, cleioasă, continuă - teama. Stai cuibărită pe pat. Teama ţi se lipeşte de spinare. Hoinăreşti pe străzi, privind seara prin curţi, la fereşti luminate, la marchize splendide, la rame mâncate? E frica, aceeaşi, în spate, o frică scârboasă, slăbănoagă, debilă, hămesită, hulpavă, lipită de maţe, lipită de ceafă, lipită de coaste, lipită în dosul genunchilor, sugând bucuria ta mică. Teama cea teamă, orhideea morţii, parazit înflorind pe scoarţa fărâmiţată a fericiţilor strâmbi.

Un interviu - Pravalia culturala

Pe Cornel Mihai Ungureanu l-am cunoscut acum mai bine de zece ani, prin 2000 şi un pic. Mi se publicase un text în Dilema, frumoasa Dilemă-şi-atît de pe vremuri. În coada textului, vai, îmi apăruse şi adresa de e-mail. CMU mi-a scris continuînd tema, de parcă ne-am fi ştiut de-o viaţă. Ne-am împrietenit imediat, aşa îmi place să cred. Nu cred că ne fi întîlnit vreodată, nu, dar prietenia asta discretă şi delicată a ţinut peste ani.
Am scris de la primul număr al Prăvăliei culturale pe care el avea să o înfiinţeze, apoi am luat cu toţii o pauză lungă, apoi iar... Iar azi sînt oaspete în Prăvălie, cu un interviu. Interviul a început prin septembrie, s-a încheiat zilele trecute. Poate un pic prea sinceră pe alocuri, poate prea amară în altele, după cum ne sînt vremurile, vremea.

Revista este aici, iar interviul pe raftul cu Odicolonuri.

(Cu o menţiune: ceea ce spun că eu n-aş face niciodată, legat de scris, poate că ador să facă alţii. E ca şi cum te-ai uita la tablouri cu nuduri, fără să simţi vreo nevoie să te dezbraci şi tu.)

Iaşa şi Hazel - două dispariţii

Există o asemănare fermecătoare, astăzi am descoperit-o, între două sfâşietoare pasaje din Darul şi Pale Fire ale lui Nabokov. Două sinucideri - două vieţi tinere, vulnerabile, fragile, curmate din dragoste, din lipsa dragostei, din nepăsarea celor apropiaţi - sunt imaginate şi descrise cu câteva detalii comune.

În Darul, este fragmentul despre triunghiul dragostei, Iaşa, Rudolf şi Olia, din care Iaşa nu mai scapă cu viaţă. Este unul dintre fragmentele mele preferate, funcţionează şi ca o poveste separată. Veşnica poveste cu x îl iubeşte pe y, y îl iubeşte pe z, însă cei trei sunt, aici, legaţi de o strânsă prietenie. O relaţie geometrică între sentimentele lor, un triunghi înscris într-un cerc, erodând, erodând, până ceva se rupe.
Când nu se mai poate îndura, cei trei pornesc spre pădure, înarmaţi cu un revolver (prezentat ca un copilaş care în decursul ultimelor întâmplări a tot crescut) şi hotărâţi să se sinucidă cu toţii. Iaşa se oferă să se omoare el primul. Coboară într-o viroagă, spre malul lacului unde nu se mai află decât un om care aruncă un băţ în apă, la cererea câinelui său. Ceilalţi doi, Rudolf şi Olia, stau vreme îndelungată aşteptând împuşcătura. Sunt, încă de pe drum, detaşaţi de Iaşa - între ei s-a creat, printr-un mic incident din tramvai, o anumită complicitate. Caută ţigări în impermeabilul lui Iaşa - se descurcă, deja, în lipsa celuilalt. Iaşa scrie cuvintele de adio pe dosul unei cărţi de vizită: Mami, tati, sunt încă viu, mi-e foarte frică, iertaţi-mă. Într-un târziu, se aude pocnetul surd al împuşcăturii. Ceilalţi doi, speriaţi, se străduiesc să-l facă să-şi revină: îl stropesc cu apă, îl trag din tufe în stuf. Dar nimeni nu le este de ajutor: "arhitectul Ferdinand Stockmeisser plecase de mult cu setterul lui ud."
Rămân doi părinţi înnebuniţi de durere. Fata, Olia, va părăsi oraşul. O putem bănui distrusă - dar mama o vede ca nepăsătoare, lipsită de simţire. Rudolf, însă, e văzut ca plin de milă şi înţelegere: el o vizitează de îndată pe mama îndoliată, se tăvăleşte la picioarele ei şi se dă cu capul de "colţul moale al divanului", după care pleacă cu "pasul lui minunat săltat de-a lungul bulevardului". Achitat.

În Pale Fire, în Cântul al doilea al lui Shade, părinţii au o fetiţă pe care o văd crescând cam dolofană, "n-o fi o frumuseţe, da-i simpatică", apoi distribuită în roluri de femeie de serviciu când alţi copii sunt elfi şi zâne, în timp ce tatăl plânge în toaleta bărbaţilor. Isteaţă, citită, fata vorbeşte folosind cuvinte inversate, ia premii, dar niciodată nici un june nu va veni cu maşina să o ducă la bal... Într-o seară, dactilografa lui Shade îi propune ca fata să-l cunoască pe vărul ei. O blind date. Pornesc cu maşina, cele două plus logodnicul dactilografei. Pe văr îl vor lua pe drum. Găsesc barul unde ar trebui să intre, dar tipul se plesneşte deodată peste frunte: vai, trebuie să plece, a uitat cu totul de o întâlnire importantă cu un amic. Fata zice că înţelege, şi din păcate chiar înţelege prea bine; nu vrea să rămână la bar cu ceilalţi doi în condiţiile astea - aşa că ei o conduc la staţia de autobuz.
Acasă, timpul trece ca acasă... Părinţii se uită la televizor, ceasul ticăie în timp ce ei schimbă canal după canal, iar fata lor coboară din autobuz undeva pe traseu, se apropie de lac... "Din cabana sa de pe malul lacului, un gardian, Tatăl Timp, foarte cărunt şi cocoşat, iese cu câinele său neliniştit şi porneşte de-a lungul ţărmului cu trestii. E prea târziu."
Şi dacă unii vor crede că fata a încercat să traverseze lacul, şi dacă unii vor crede că s-a rătăcit, părinţii ştiu: Era o noapte cu dezgheţ, o noapte cu rafale, foarte agitată. Primăvara neagră aştepta după colţ, tremurând. O formă neclară s-a desprins de malul cu trestii, a pătruns într-o mlaştină lacomă şi s-a înecat.

Iaşa şi biata Hazel odihnesc împreună şi singuri, într-un loc cu trestii unde nici un om, nici un câine...
În vreme ce toţi Rudolfii, toate dactilografele şi toţi verii grozavi nu vor pricepe niciodată nimic, la fel cum nu vor tresări niciodată la vreo asemenea carte, şi nici nu se vor lovi, cuprinşi de vinovăţie, cu capul de colţul vreunui divan, exceptând desigur cazul când acesta e moale. Şi tot lor şi celor asemenea lor le va scăpa veşnic infinita tandreţe, blândeţea şi onestitatea lui Nabokov.

La Dunăre

În tren spre Timişoara. Aproape de Dunăre, pe o pantă largă, verde, unde trenul merge mereu cu frînele trase, o ciupercă uriaşă dar fină, un picioruş fragil dar înalt, o pălărie largă. Ea, singură, iţindu-se pe toată pajiştea. Cui să îi spui? Cui?
Era aşa, ca o haină în cui, iar cuiul în nici un perete.

Casă, căsuţă

Era o astfel de zi.

***

"Cum să nu iubeşti locul unde ai văzut lumina zilei şi de unde fiecare pietricică ţi s-a încrustat în amintire? Anton se simţea şi el cuprins de dulcea inerţie a provinciei ruseşti. Dar în acelaşi timp suferea că aparţine acestei populaţii amorfe care nici măcar nu credea într-un viitor mai bun; el, în ciuda vârstei fragede, simţea o nevoie extraordinară de speranţă. Presimţea că viitorul lui nu este la Taganrog. Stând în prăvălia tatălui său, printre saci cu făină şi cârnaţi, visa la o călătorie ca aceea despre care îi vorbise maică-sa, o călătorie lungă, teribilă, captivantă, pe întinsul Rusiei imense. Îi va fi oare dat şi lui să evadeze pentru a cunoaşte alte orizonturi şi alte chipuri? Până atunci nu putea decât să înveţe, să se supună şi să suspine de urât." - Henri Troyat, Cehov