Veselie

Un bărbat trece strada sărind într-un picior. Pe celălalt nu îl are.

(Foto: VDN)

Scrii doar atunci când...

„Parazitez poveştile altora”, îmi spune o prietenă traducătoare, iar eu îi răspund că de fapt poveştile altora ne parazitează pe noi, şi e înfricoşător, şi e frumos, şi e trist, şi poate că niciodată nu o să fie mai bine de atât. Ne parazitează nişte poveşti minunate, cele mai bune dintre cele mai bune, şi tot ce traducem ne sufocă poveştile noastre, cele care, da, n-au nici o şansă să fie la fel de frumoase. Dar cum să nu tai de la rădăcină orice poveste străină ca să o laşi să crească pe-a ta, prăpădita, neînceputa, nescrisa, neterminata, adorata? Simt oare vinovăţia grădinarului care taie floarea ca să lase să crească buruiana? Nici gând!
Când scriu, scriu cu disperare, cu poftă, cu spaimă, cu bucurie, cu furie, cu delicateţe, susţinut şi cu încetinitorul, zi de zi câte un pic, zi de zi, când mă plimb, când mă spăl, când stau tolănită, când vorbesc cu tine, când nu vorbesc cu nimeni, când mă uit la puii de lebădă neagră, la frunze, la câini, scriu când mă învârt în cercul din casă şi când bat străzi lungi fără ţintă şi scriu, în sfârşit, când mă aşez şi încheg trei paragrafe din care ies terminată, stoarsă ca după o alergare de trei kilometri, uneori tremurând, de cele mai multe ori fremătând ca de vreo mare ispravă. Şi ăsta e scrisul, ăsta-i tot scrisul care se-adună, două-trei paragrafe pe zi, poate o pagină, şi poveştii mele îi mai creşte astfel un deget, îi mai creşte un ochi, şi-atunci îi spun: Uite, asta e lumea în care vreau să te-aduc, aşa-i spun poveştii, ce zici, îţi place, ce zici, oare merită, ce zici, vrei tu să vii pe lume aici? Şi-i linişte, ea stă trântită pe-o parte şi nu zice nimic, dar mâine tot mai creşte un pic – iar asta tocmai în acele răstimpuri în care, ce să vezi, lumea din jur încetează să mai existe.
Scrii doar atunci când lumea încetează să existe.
Aşa cum cresc copiii când dorm.

Fragment pentru LaPunkt, 22 septembrie

Atelier

Îmi pun şi celălalt plic de zahăr în cafeaua uriaşă şi scriu, şi scriu, hai până la capăt, imaginaţia imaginează în turnul meu răsturnat, unde moartea mi-e viaţă şi jalea-mi poate fi bucurie săţioasă. În poveste, fiecare ascuţiş de chin şi durere se preschimbă în întâmplări şi-n cuvinte, vârstele uită de ele, oamenii devin animale şi animalele oameni, sărăcia devine bogăţie, mizeria scânteiază din faţete de silabe şlefuite cu grijă, timpul se întoarce acolo unde-i stă bine, şi stă, stă acolo, tot stă. Când cartea îşi va închide ochii, se vor deschide ai mei – şi ce vor vedea?

(Foto: VDN)

Patriotism zemblan

Iulian Tănase, despre Foc palid şi Simfonia animalieră:

Săptămîna trecută, la țară fiind, la ai mei, am citit o carte stranie. Foarte stranie. Nu, nu se cheamă „Un veac de stranietate“. E o carte, nu tocmai simplu de citit, care m-a lăsat cu gura căscată, iar eu am ceva antrenament în zona cărților ciudate. Acum, cred că orice carte foarte bună este, într-un fel, stranie, pentru că fie îți oferă un univers halucinant, care se află la mare depărtare de realitatea noastră imediată, fie îți pune dinaintea ochilor și-a minții o poveste scrisă într-un limbaj cu totul special (adică e scrisă al naibii de bine), sau și una, și alta. Și, pe lîngă conținut și limbaj, o carte poate fi stranie și prin formă, prin construcție. Hai să nu vă mai fierb la focul teoriei: cartea de care vorbesc este „Foc palid“, de Vladimir Nabokov. A apărut anul ăsta, la Polirom, într-o traducere extraordinară a Veronicăi D. Niculescu. Am avut o perioadă, cu mulți ani în urmă, cînd am citit ceva Nabokov: „Lolita“, ca tot omul, „Invitație la eșafod“, „Mașenka“, și am frunzărit „Vorbește, memorie!“, dar cam atît. Apoi m-am înhăitat cu alți autori și n-am mai citit nimic de Nabokov, deși, la un moment dat, mi-am luat „Ada sau ardoarea“ și chiar am citit ceva din ea. Însă nimic de ce știam despre (cum scrie) Nabokov) nu mi-a oferit nici cel mai mic indiciu despre nebunia din „Foc palid“. O poveste dementă, cu accente polițiște și multă poezie, un limbaj bogat, luxuriant pînă la erudiție, și o construcție minuțioasă (cartea începe cu un poem de o mie de versuri, urmat de un Comentariu) – astea sînt ingredientele care fac din „Pale Fire“ una dintre cărțile cele mai ciudate cu care am avut de-a face. Nu m-am prins decît spre finalul cărții despre cum stau lucrurile și, vă mărturisesc, am avut un extaz. Nu întîmplător povesteam prin vară că m-a buimăcit „Simfonia animalieră“ (Casa de Pariuri Literare, 2014), carte a cărei autoare este tocmai traducătoarea în română a „Focului palid“. Veronica D. Niculescu (VDN) și Vladimir Nabokov (VldN) sînt rude, e clar. Pînă și inițialele lor stau mărturie.
Să le citiți pe amîndouă, dacă nu ați făcut-o deja, că vă ascult din ele!
Semnat: Iulian, patriot zemblan

- Facebook, 14 septembrie

Literatura se preface că e acolo

Pentru o anchetă din revista Alecart, Gheorghe Cîrstian întreabă:

"În manifestările culturale, traducerile reprezintă, prin tradiţie, o secţiune specială, distinctă de domeniul literaturii: traducerile nu sunt în literatură, ci alături de literatură. Cele două domenii par a se întâlni totuşi cu ocazia premiilor literare, făcând, abia atunci, corp comun. Cum înţelegeţi, ca traducător, aşezarea actului traducerii în spaţiul literar şi în afara lui (à l’écart)?"

Sunt aproape sigură că n-am înţeles întrebarea, n-am cum să o înţeleg, dar m-am străduit să răspund:

Literatura se preface că e acolo

N-am încotro decât să încep cu o negaţie, oricât m-aş strădui să n-o fac. Traducerile nu sunt niciodată alături de literatură. Traducerile alcătuiesc literatura.
Nu pot vorbi despre „manifestări culturale”, pentru că nu prea am habar despre ce ar fi vorba. Literatura este acasă. Acasă la fiecare dintre noi. Din ziua în care învăţăm să citim singuri o poveste – 6, 7, 8 ani – şi până la moarte, aducem literatură în casă şi în noi; iar acest „literatură” înseamnă, într-un procent covârşitor, literatură tradusă. Se ia globul pământesc, se acoperă cu buricul unui deget ţara noastră. La fel să facă bulgarul, ungurul, sârbul, neamţul, francezul, olandezul. Tot ceea ce rămâne neacoperit este literatura pe care o citim tradusă. Că doar o parte dintre cititori o conştientizează, asta e altă poveste. Traducătorul, da, stă pitit sub o copertă şi-o pagină albă, sub titlu. Este păpuşarul din umbră. Dar el există, iar cartea cu care stai ziua în braţe este, că o ştii sau ba, opera lui, viaţa lui dăruită operei altui scriitor şi ţie, cititorule.
Nu cred aşadar în afirmaţia „traducerile nu sunt în literatură, ci alături de literatură”, şi de fapt nu că nu cred în ea, dar mi se pare teribilă. În spaţiul meu de lucru şi de trăit – de tradus şi de citit, uneori de scris – există un birou măricel, cam de un metru pe doi. Acest spaţiu al fiecăruia dintre noi înseamnă mult mai mult decât orice „manifestare culturală” din vreun oraş, despre care poate că da, dar mai degrabă poate că nu voi afla din vreun ziar sau de pe internet. Literatura suntem fiecare dintre noi faţă în faţă cu o carte. Manifestările şi premiile? Fără nici un pic de ironie, ele sunt cele care stau lângă literatură, mult lângă, aşa de departe încât „lângă” nici nu mai e cuvântul potrivit: într-o anexă întunecoasă, care se umple din când în când, poate o dată pe an, cu un poc de dop de şampanie, râsete, pupăceli şi felicitări sub luminile deodată aprinse. Literatura se preface că e acolo. Dar a rămas acasă.

(Foto: VDN
Natură moartă şi veselă,
cu cozi de levănţică
şi capete de gladiole
retezate în zile diferite
cu aceeaşi foarfecă verde)

Lipsesc pisicile! - ciorne

O anchetă delicioasă în revista Steaua, pe o temă propusă de Ruxandra Cesereanu - Bruioane, ciorne, variante. Am citit cu plăcere de voyeur răspunsurile lui T.O.Bobe, Radu Pavel Gheo, Radu Vancu. Am scris şi eu câte ceva despre how it's done, fără să zic mare lucru - cum altfel? Cam aşa:


Lipsesc pisicile!

Scriu pe computer, deci singurele „manuscrise” care există sunt paginile imprimate într-o anumită etapă – aceea de după clic. Cartea zice că e gata (dar se preface), se dă pe imprimantă, se ia de pe foc şi se lasă deoparte, la răcit. Apoi încep recitirile, iar şi iar, pe hârtie. Se scrie pe margine. Se corectează, se adaugă şi mai ales se taie, se taie. Se înconjoară câte un întreg paragraf, uneori câte o pagină, şi după multe ezitări se taie cu două diagonale, mai ezitante sau mai hotărâte, iar în loc de acea pagină se scrie o singură frază, concentrată. Uneori e aşa. Alteori se scrie pagină nouă, cu pixul, pe dosul paginii imprimate. Aşa arată toate „manuscrisele” mele, pe ele se poate vedea ce am lucrat de mână practic doar după momentul clicului. Însă am schiţe, planuri şi chiar şi desene cu personajele la aproape fiecare carte.
Planul de lucru e pus pe hârtie, la început, dar se schimbă şi îmbogăţeşte pe parcurs. Uneori include personaje, cu vârste, cu gradele de rudenie, cu oraşele unde locuiesc – cum s-a întâmplat cu personajele din Roşu, roşu, catifea. Cum povestirile din volum sunt înlănţuite şi totul avansează în timp, fiind necesare sincronizări de fineţe, a fost absolut necesar să-mi fac planul. Sunt acolo copiii, părinţii, bătrânii. Lipsesc pisicile, şi ele înrudite (o pisică rătăcită se regăseşte în altă poveste)! Apoi, planul ăsta poate folosi mai departe, la un alt volum, dacă va fi să fie. Constat acum că notasem Sâmburi 1, 2, 3 – îmi amintesc că intenţionam să scriu mai multe povestiri Sâmburi, de strecurat în borcanul Roşu, între povestirile mai consistente, însă am rămas la una singură.
Tot aşa, în cazul traducerilor, se pleacă la drum cu un plan. Am învăţat că nu pot altfel. Nu poţi alerga la maraton fără borne kilometrice. Chiar astăzi, fiindcă mă pregătesc să încep o nouă traducere, am luat coala albă. Titlul cărţii, data de mâine, numărul de semne (al originalului). Se scriu capitolele într-un şnur vertical (dacă nu există capitole îmi împart eu cartea cumva), cu numărul de pagini al fiecăruia. Nu seamănă o carte cu alta. Nu poţi să ştii în ce te avânţi. Fără un mic plan, o schemă de lucru, nu poţi estima ce ai înainte şi nu poţi grada efortul, e de parcă te-ai arunca în gol. Apoi, înaintând cu lucrul, bifez: prima trecere – tai capitolul cu o linie. Şi altul, şi altul. Alte linii. Apoi se marchează, de exemplu: prima recitire, în paralel cu originalul – R1; a doua recitire, consultând originalul doar unde sunt neclarităţi – R2; a treia recitire, la liber, cu multe finisaje – R3; a patra recitire, un şnur relaxat, de canapea, de parcă ai fi cumpărat cartea – R4. Şi mai urmează o recitire atunci când textul vine de la redactare. Dar totul diferă mult de la o carte la alta. Schema fotocopiată este de la traducerea romanului Murphy, de Samuel Beckett, tradus în 2010-2011 şi inclus în Opere II de la Editura Polirom. Am ales-o fiindcă este mai cuminte şi nu foarte încărcată.
Cu scrisul, e tot cam aşa, dar schema recitirilor nu este scrisă. Recitirile sunt multe, şi sunt multe de canapea, în timp, după ce mă desprind de text. Nu predau niciodată o carte la vreo editură imediat ce o termin. Fiindcă, de fapt, când o termin? Rescriu şi rescriu şi las să se aşeze, asta face efectiv parte din scris, iar dacă trec, să zicem, doi ani – aşa cum păţesc acum cu Simfonia animalieră – şi textul aproape străin mi se strecoară deodată pe sub şira spinării, atunci, da, ne facem curaj că poate o să fie bine. În cazul Simfoniei, planul de lucru este un desen: pe foaia goală se deschide un drum îngust, către departe. Din colţul de jos, în stânga, pornesc în poveste un arici cu un măr, un hârciog cu o păstaie de catalpă şi o cârtiţă cu o cărticică în mână. Nu vi-l arăt.

Foto:
1. Schiţa personajelor din Roşu, roşu, catifea.
2. Planul de lucru la traducerea romanului Murphy, de Samuel Beckett.

Revista Steaua.

Floare de răsură

Un flăcău în cîmp zări
Floarea de răsură,
Mîndră-n straie purpurii.
Dulce-n inimă simţi
O săgetătură
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.

El îi zise: Eu te rup,
Floare de răsură,
Floarea zise: Eu te-mpung,
Să ţii minte îndelung -
Floarea nu îndură,
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.

Crunt flăcăul, crunt a rupt
Floarea de răsură.
Ea l-a-mpuns şi s-a zbătut,
Geaba-n lacrimi a gemut,
Soarta tot o-ndură,
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.


Goethe - Floare de răsură - Heidenröslein
Traducere de Maria Banuş


(foto: VDN)

Filmul lansării "Simfoniei animaliere"

Filmul lansării "Simfoniei animaliere" de la Librăria Bastilia (45 min.). Cu Adela Greceanu, Adina Diniţoiu, Anca Smărăndache şi Nora Iuga.

"Numai scormonind în noi ca aceste animale ale subpământei găsim înaltul." "Substanţa cărţii este drumul spre o singurătate absolută." "Cartea se poate citi în foarte multe registre. Rar mi s-a întâmplat să citesc în literatura noastră o carte atât de neasemănătoare şi de formidabilă." - Nora Iuga.

Pe blogul Editurii Casa de Pariuri Literare, aici.