31 ianuarie 2020

„Toți copiii librăresei”


„Uneori, când merg în urma lor, a unor copii mici de patru, cinci ani însoțiți de părinți, și sunt cucerită de o anumită trăsătură tare drăgălașă a lor, să zicem de piciorușele dolofane și scurte, ușor curbate către exterior, cu pulpa palpitând rotundă și plină la fiecare pas apăsat, e de-ajuns să întorc privirea spre părinte, spre mamă, și să văd exact acea trăsătură acolo, întocmai la fel, însă urâtă în cazul omului mare, pulpa prea groasă prinsă pe-un os strâmb și prea scurt, ițindu-se dintr-o fustă largă, informă, hidoasă, și pielea aspră și îngroșată, nemaiavând nimic din splendoarea parfumată și translucidă a pielii copilului – și la fel, alteori, subțiorile, și la fel urechioarele, și la fel ceafa, părul și ochii și gura și fruntea și nasul, și dusă orice urmă de puf și dusă orice urmă de veselie și orice urmă de seriozitate și de nor adevărat și de soare, și atunci pricep, undeva drept în piept, că nimic nu durează pe lumea asta, nu frumusețea, nu fericirea, nici măcar suferința.” (fragmentul de pe clapetă)

Toți copiii librăresei a apărut ieri, la Editura Polirom, în colecția Ego.proză.

***

Lectură publică luni, 17 februarie, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Detalii despre lansarea din București, aici.
Vor urma lansări în țară, în luna martie.


***

Am vorbit despre carte la emisiunea „Timpul prezent în literatură”, realizată de Adela Greceanu la Radio România Cultural - înregistrarea emisiunii, aici.

***

Înregistrarea video a lansării de la Librăria Humanitas Cișmigiu, aici.

***

Recenzii, interviuri:

Nicoleta Munteanu, profesor coordonator al proiectului Alecart, despre Toți copiii librăresei, aici.

Cristian Teodorescu în Cațavencii, aici.

Dana Pîrvan în Suplimentul de cultură, aici.

Raisa Manolescu în Alecart, aici.

„O poveste de dragoste și de spaimă” - un interviu pentru Alina Vîlcan, în Suplimentul de cultură, aici în pdf sau aici.

29 ianuarie 2020

O încercare de confesiune, probabil

Se apropie, nu cred că sunt pregătită.
Mâine voi primi cartea, poimâine deja vom începe să vorbim despre ea.
Să scrii e una, să spui ce ai scris e cu totul altceva.
Caut să fac ordine - oricum, s-au mai întâmplat atâtea între timp...

Am scris Toți copiii librăresei anul trecut - un an incredibil, în care luni de zile s-au sudat ca într-o singură bucată uriașă de timp, fără pauză, dedicată sută la sută acestei cărți, fără o zi de odihnă - de la începutul lui mai, până la jumătatea lui octombrie, când am încheiat ultima recitire (a cincea; a urmat o a șasea după predare, cu cele din urmă șlefuiri și retușuri). Câteva frânturi din carte datau însă de acum șapte, opt ani: după ce încheiasem Roșu, roșu, catifea, în 2011 și 2012 am continuat să scriu niște texte cam din aceeași lume, cu copii, pe care nu le-am mai inclus în cartea deja propusă editurii - simțeam că sunt de dincolo de ea. Am păstrat teancul bănuind că le voi include, cel mult, într-o nouă ediție a cărții, cândva, sau poate într-un nou volum (titlul imaginat era Ce se dă nu se mai ia). Am continuat să scriu asemenea texte și-n anii următori, teancul s-a îngroșat în 2014, 16, 18... Dar în același timp mi-a pierit cu totul pofta să public încă un volum de proză scurtă. Până la urmă, acele texte nici nu erau tocmai proză scurtă, erau fragmente dintr-un întreg care începuse să prindă viață deja, dincolo de ce înțelegeam eu. A mai durat mult. Au urmat alte cărți. Simfonia animalieră și perechea ei, Hibernalia. Apoi Spre văi de jad și sălbăție. Apoi O vară cu Isidor. Dar gândul la un posibil Ce se dă nu se mai ia a rămas, a zăbovit ca un fundal permanent. Ce trebuia să fie cartea asta, ca un vis sâcâitor, pentru care încă nu eram pregătită? Un roman, desigur, dar cum?
În primăvara anului trecut, cartea nouă a răbufnit cu o forță teribilă. Firul proaspăt, gros răsucit, povestea librăresei, care transforma și ținea totul într-un loc s-a născut din senin. Din senin - după vreo opt ani de tors la idee și adunat bucățele! M-am rupt de toate și-am scris romanul, în cea mai intensă perioadă dedicată scrisului pe care-am trăit-o vreodată.
Este o carte cu model. Pe cântecul de fundal curg poveștile copiilor. Modelul e limpede. Vocile sunt distincte. Ecuațiile sunt relativ simple, pentru cititorul atent. E cea mai lungă dintre cărțile mele, sare de jumătate de milion de semne, și cea mai poveste-poveste. I-am căutat amploarea și simplitatea. E o poveste de dragoste și de spaimă. E o poveste pe care n-aș fi putut să o scriu acum zece ani. Mi-a trebuit timp și mi-a trebuit mai ales vârsta - ca să pot înțelege mai bine tot ce-am trăit noi atunci. Și mi-au trebuit alte cărți scrise, ca să fiu în stare să spun. Mi-a trebuit, poate, doliul. Nu e o carte despre comunism. E o carte despre timpuri trăite de noi. Firul timpului nostru nu se rupe grosolan în două, atunci și acum. E viață și-atât. Despre o bucată de viață de-a noastră am scris, încercând s-o pricep mai bine, așa și acum. Despre „crunte vremuri minunate” am scris. Despre copii și tineri, despre femei și bărbați deopotrivă, cu dragoste și cu groază, despre prezențe și absențe.
Mi-am amintit și mi-am imaginat, scriind cartea asta. Am avut nevoie s-o scriu.

La finalul romanului, există o notă a autoarei, am spus și acolo câte ceva. Aș vrea să nu fie nevoie să spun, de fapt, nimic. O carte e o carte. Nu se livrează niciodată cu confesiunea alături.

27 ianuarie 2020

Ploaie de ianuarie

Ce cuminte plouă în București, cum sclipește piatra de râu pe stradela din spatele unei săli de concerte, din fața unui restaurant cu igluuri de plastic în care așteaptă scaunele goale, cu pături împăturite frumos - mă gândesc la prieteni, mi-e dor de prieteni, de stat la discuții tihnite, cu miez, de risipit timpul cu senzația că l-ai câștigat.
M-au însingurat traducerile, anii în care am renunțat la ce făceam înainte și-am trăit închisă aici... Sunt traduceri care te ajută să trăiești și traduceri care te omoară - te sufocă frustrarea că ar trebui să faci altceva, nu neapărat să scrii (ba să scrii!), dar măcar să trăiești. Anul trecut a fost aproape tot al scrisului, îmi doresc să fie și anul ăsta la fel. Am scris cu disperarea scăpatului din lanț și cu spaima celui care știe că timpul nu e un sac fără fund. Te trezesc mai ceva ca un deșteptător Aradora cu clopote-n creștet bolile, și ale tale, dar mai ales ale celor dragi. Îți șoptește zgripțuroaia în ceafă, cu un ticăit enervant: nu ai timp, grăbește-te, nu ai timp - și atunci ai, îți faci, pui stăpânire pe el. Îmi doresc să scriu. Să mă odihnesc mai întâi - sunt îngrozitor de obosită. Să nu mai moară nimeni în preajma mea. Să nu mai cobor în tristeți îngrozitor de cleioase, nisipoase, aparent nesfârșite. Îmi doresc să mă plimb, să nu mai gafez din oboseală feroce, să visez, să scriu ce-am promis, să fiu bucuroasă că scriu, chiar și când scriu lucruri cumplite. Să iubesc, cred. Orice. Pe oricine. Orice.

17 ianuarie 2020

„Toți copiii librăresei” - un fragment (unicul)


Bineînţeles că am vrut să mă sinucid. De nenumărate ori am plecat în plimbări din care-am crezut că n-o să mă mai întorc, atunci, la Sibiu, în lunile de după moartea copilului. Am mers până în Parcul Sub Arini, am trecut peste pârâul Trinkbach, am ieşit din parc şi-am coborât prin Pasajul Spitalului, peste Strada Munteniei, peste Strada Moldovei, până în cartierul Ştrand, şi de acolo mai departe, pe Maramureşului, în locul unde calea ferată mărgineşte oraşul, jelind tot ce a fost şi n-avea să mai fie, imaginându-mi că acela e capătul, convinsă că acela e capătul, fiindcă nu se putea trăi cu atâta durere, însă fără să reuşesc vreodată să găsesc cu adevărat capătul, capătul-capăt. Numai cine n-a rătăcit cuprins de cea mai neagră disperare pe străzile unui oraş nu ştie că toate drumurile sunt infinite de fapt, toate bulevardele, toate străduţele, toate aleile, toate potecile, toate fundăturile chiar, prin cartiere, prin parcuri, peste pâraie infime cu nume sofisticate şi lungi, pe poteci şi podeţe, nu, nu se termină de fapt niciodată, la fel cum nu se termină nici durere, nici chin. Nici când ajungi la ceea ce crezi că este o margine de cartier, de oraş, nici când dai să treci peste calea ferată, căci aici, între tufe cu spini, între muri şi măceşi, vezi deja înfiptă în pământ o cruce de fier, cu o candelă de mult stinsă sub un nume de fată şi-o fotografie veştejită cu chipul ei trist, de pe când nici nu ştia c-o să moară, cu garoafe de plastic decolorate de soare, ruşinate în urâţenia lor între atâtea plante vii, buruieni care trăiesc, care cresc voiniceşte, care inundă marginea falsă a oraşului, bariera, şinele lustruite şi traversele pline de unsoare, valuri de coada-şoricelului, muşeţel, mătrăgună, cucută, urzici. Nu, mai ales aici înţelegi, în acest loc marcat cu o cruce, că nu se termină deloc, niciodată, nicicum, nici drumul, nici durerea, nici chinul.
Bineînţeles că am vrut să mă sinucid. Aşa zic. Dar oare am vrut – chiar am vrut? Sau doar am căutat, în toate aceste plimbări, de rătăcit rătăcind, ca să le zicem plimbări, să dau şi eu cumva de un capăt? De un fel de capăt măcar, dacă nu de capătul-capăt, de un capăt fals, provizoriu, unde să pot să mă aşez, să descalec de pe animalul turbat, să descarc desagii înfierbântaţi din spinare, bolovanul din piept, şi să strig, ca un om care nu poate pricepe de ce, să scot acel singur urlet prelung şi apoi să revin istovită acasă, stoarsă, dar golită de rău, să intru pe uşă cuminte, cu o pâine albă în mână, o nepoată a unei mătuşi cumsecade, să mă spăl pe mâini şi pe faţă, să mă aşez la masă şi să mănânc ce-o fi de mâncare şi viaţa să meargă uşor mai departe, un căţeluş pe-o cărare.

Toți copiii librăresei, Editura Polirom, colecția Ego.Proză - un fragment în avanpremieră, primul și singurul scos din casă. Cartea a plecat ieri la tipar, va fi în librării în aproximativ două săptămâni.

(copertă de Radu Răileanu)

6 ianuarie 2020

Durere

Dacă ar fi să îmi pun o singură dorință pentru noul an, dacă m-aș osteni să cred că e posibil și să se îndeplinească - dar nu mai cred, am îmbătrânit așteptând -, aceea ar fi să se facă ordine, să fie curățenie și liniște în locul unde n-a fost niciodată.
Mi-am căutat, din adolescență, cum își caută un animal sălbatic locul într-o pădure, un colț de lume, cât de mic și de ascuns, unde să pot trăi în curățenie și-n liniște. Locul ăsta, nu e nici un miracol, poate să fie oriunde. Pornești singur în pădure, un pic speriat - habar nu ai ce se ascunde pe-acolo, dar ceva rău trebuie să te aștepte, la fel cum și ceva bun. Ridici o frunză mare de brusture, te ascunzi sub ea, îți lingi rănile de pe spinare. La început rana veche va deveni și mai mare, dar până la urmă carnea roșie și lucioasă tot se va acoperi de blăniță. Locul tău e oriunde. O să capeți curaj să ieși de sub frunză, să te plimbi pe poteci, să dai ochi cu alte sălbăticiuni, să afli poveștile lor. Să descoperi că e posibil și altfel, nu doar în agresivitate și haos. Ah, poteci, poteci, copaci și tufe încărcate de fructe și rouă, ce bine să știi că ai unde te retrage oricând, în locul unde se poate trăi cum ai visat încă de pe când îți creștea viguros rana de pe spinare: sub frunza mea mare, unde domnesc spațiul liber și liniștea în care poate să cânte o linguriță rotindu-se într-o ceașcă de ceai.
Se plătește pe viață: singurătate și o vinovăție care se scrie în oase.
Disperarea. Ai învățat cum e lumea, dar nu poți salva ceea ce ar putea fi salvat atât de ușor. Știi cum, dar la ce bun? O fiară dragă, departe, se mușcă singură întruna de spate, până la sânge, îți strigă pe două voci că o doare și moare. Și se mușcă, și strigă. Și se mușcă, și strigă. De la distanța asta, ieșit de sub frunză, o implori, iar și iar, să se oprească. Nu te aude. Nu vrea sau nu poate? Și dintr-o dată spatele îți e umed - s-a deschis iarăși rana, îți curge. Năclăită de singurătate, supurând vinovăție și groază, noapte și zi. Unde ești, copilărie, cu durerea ta cu tot? Sunt aici, sunt aici, sunt aici...


(foto: VDN)