2020 - pe o margine înaltă

Ce lună mare luminează ultima dimineață din an! Mă uit la ea cum coboară spre gară, mă rotesc în casă de câteva ori și gata, s-a dus. Rămâne seninul.

Aș vrea să pot spune ceva despre anul acesta. Poate că mai există familii care nu au pierdut pe nimeni. Nu ne numărăm printre ele. Dar refuz să vorbesc aici despre asta.

Când începea anul - dar nu și grozăvia lui -, în ianuarie, după un sejur de o săptămână la Timișoara, într-un hotel de pe strada părinților mei, eram atât de obosită, încât abia mai vedeam pe unde merg. Când am ajuns acasă, când am deschis ușa liftului, mi-au căzut pur și simplu cheile din mână. Le-am văzut într-o clipă, cum dispar din mâna mea în hăul ăla de unde n-aveam cum să le mai scot. Imaginea asta, a pierderii într-o clipă, mi se pare cumva reprezentativă pentru tot ce-a urmat.

Când spui că nu mai poți, că așa nu se mai poate, când crezi că te-ai salvat, când decizi să te salvezi, se mai întâmplă o mică sau mare catastrofă.

În săptămâna aia de ianuarie, „Toți copiii librăresei” era în tipografie. Eram fericită că se va publica, scrisesem în tot anul precedent - an de doliu, an complicat, an al retragerilor totale, cel mai bun an cu scrisul meu din câți am trăit, dar îngrozitor de greu înăuntru. În decembrie, în doar patru săptămâni, tot de izolare totală, scuturată de povestea masivă, reușisem să scriu în sfârșit și al doilea volum cu Isidor, „Iarna lui Isidor”, ca în joacă, ușor. Și planul de viitor era să scriu biografia lui Luchian, cândva, până-n vară. Începeam să strâng material, să citesc. Așa s-au făcut cele trei cărți, sigur că nu le-am scris pe toate deodată. :)

Pe fondul ăla de oboseală uriașă - traducerile interminabile ale anilor din urmă, sâcâială, problemele personale, mai ales cu familia (cine zice că n-are, ăla minte, dar și aici se pot face concursuri) - mi-au căzut cheile în puțul liftului. Le-am văzut căzând cu încetinitorul și, cu toată supărarea de moment, mi-am zis că, totuși, bine că n-am căzut eu!

A urmat un an în care cam de prea multe ori m-am legănat pe o margine înaltă.

În vară m-am îmbolnăvit, de stres și apăsare continuă, dar am trecut și peste asta, în toamnă am scris ceva povestiri, apoi am început să traduc - o carte lungă, cu care sper să trec iarna, poate și primăvara. 

Am putut trăi, cum, necum. M-am bucurat că înțeleg și alții acum că izolarea, lucratul de acasă, nu-s chiar de poveste. Nici spaima că nu vei mai avea un venit. Pentru independenți, a fost greu. Multă nesiguranță, mai multă decât există de obicei. Dar s-a dus și, până la urmă, n-a fost rău - editura, librăriile, publicul!... Poate c-a fost cel mai bun an al meu, în privința cărților. Nu știu. Dar altfel, n-avea cum să fie decât mizerabil. Și totuși, mi-am cultivat seninătatea și ciobul de frumusețe, cât și cum s-a putut: colțul de verde de pe pervaz, plimbările lungi, de seară, până la epuizare - singură, cu cântecelul din cap, ca să uit de cele 17 mii de trepte din bloc, urcate și coborâte în izolare.

Cel mai greu, pentru mine și poate că și pentru alții, a fost să fac față acelui viitor imaginat (sau de neimaginat), acelor proiecții, uneori agresive, cel mai adesea ale altora, nu ale mele. E greu să ți se spună zilnic „murim”, când mintea oricărui om sănătos (fie el și depresiv) caută să uite acest mare mic adevăr. Asta mi-a fost cel mai greu. Am strigat cu disperare după tăcere și liniște, măcar în casa mea, măcar în camera mea.

Liniuța asta firavă dintre ani, dintre 31 decembrie și 1 ianuarie, probabil că nu schimbă nimic. E doar un popas care îndeamnă la gândit. Așa că o să spun, cu vocea mea care știu că e slabă: grijă cu cei din preajmă, dacă țineți la ei, grijă cu ideile diferite și cu conflictele din nimic, grijă cu proiecțiile, cu negura, cu prăpastia. E multă suferință pe dinăuntru, aia care nu se vede, aia care face cel mai mult rău.

Putere, seninătate, speranță și spor tuturor! Să vină an măcar un pic mai bun, măcar cu un strop de blândețe mai mult, cu mai puțină singurătate (am uitat să spun ce dor îngrozitor mi-e de oameni, de puținii prieteni, de vocile lor, de zâmbetele lor, de problemele lor)!

La mulți ani!

Floarea ultimelor zile

Era o astfel de zi.

Pe bulevard, singură, am trecut, m-am întors - și-am privit soarele prăbușit, viu colorat, foarte puțin strivit - nu de pași, mai degrabă de propria greutate, în cădere. Mă opresc mereu și privesc flori căzute pe asfalt, scăpate din buchete. Dar floricica asta atât de viu colorată pe asfaltul umed altceva încerca să îmi spună. Ceva despre anul care s-a dus. O păstrez aici. Vorbește mai mult decât mine.

Patru cărți, în două topuri

Cum să nu mă bucur? Am patru cărți în două topuri de la Polirom: două la literatura română și două la literatura pentru copii.

Mă bucură în special „Toți copiii librăresei” - este pe locul 4, dar este cea mai vândută dintre cărțile românești de ficțiune apărute anul acesta.

Și biografia lui Luchian este acolo.

Cât despre Isidor, el și vara și iarna se simte bine printre străini: ambele volume s-au cocoțat în top, între cărți adorabile, din toată lumea.

Mulțumesc cititorilor!

Întregul comunicat al Editurii Polirom, aici.

Cărțile din 2020

În ciuda grozăviei acestui an, cărțile au mers bine. Am intrat în an scriind și îl închei traducând - e singurul lucru care mă ajută să trăiesc, să îmi echilibrez zilele, să sper, în fine, măcar întrucâtva, într-un viitor.

Am publicat trei cărți, toate la Editura Polirom, Toți copiii librăresei (EgoProză), Iarna lui Isidor (Junior) și Luchian. Ochii, sufletul, mâna (Biografii romanțate).

Și o traducere, Oase solare.

Au apărut trei traduceri reeditate, din seria de autor Vladimir Nabokov - Darul, Rege, damă, valet și Povestirile. Toate acestea, tot la Editura Polirom.

Și mi-a apărut Spre văi de jad și sălbăție tradusă în Serbia.

Au apărut tiraje noi pentru Toți copiii librăresei, primul fiind epuizat în câteva luni; și pentru O vară cu Isidor (al cincilea și-al șaselea tiraj).

Am participat cu texte scurte la câteva volume colective, unele apărute, altele în curs de publicare, și-am refuzat, refuzat, refuzat să fiu colo și dincolo. Un text dintr-un volum colectiv a dus la semnarea unui contract pentru apariția unei cărticele pentru copii, ceva cu totul neașteptat și neplanificat, care probabil apare anul viitor. Am recitit și retușat romanul scris înainte de Toți copiii..., cel pe care mă sprijin și la care tot revin (e doar al meu; va fi cândva și al altora?), și am scris multe povestiri, una după alta, mai ales prin toamnă, pentru un volum cu care, iarăși, nu mă grăbesc; tot adaug de ceva ani, tot adun, n-aș vrea să rămân fără el, și el îmi e sprijin când nimic nu pare posibil. 

Toți copiii librăresei a primit numeroase recenzii și-o nominalizare la un premiu (cam înainte de vreme, alături de apariții de anul trecut). Dar, mai important, e cartea care mi-a adus cititori și e cartea pe care mi-am dorit atât de mult să o scriu, cea la care mă refeream pe când era abia un sâmbure obsesiv, o dorință neclară, când tot spuneam - cui dorea să mă audă, prin interviuri sau prietenilor - că vreau să mă așez și să scriu Povestea. Povestea. Asta a fost.

Povestea în care-am cochetat cu simplitatea - deși poate nu pare, eu știu că așa este -, după romanul nepublicat, ținut la dosar, care probabil că este cea mai dulce-sumbră nebunie a mea, nebunie de neîmpărtășit deocamdată. Librăreasa mea, da, s-a putut naște abia după despovărarea de cealaltă poveste, o joacă alambicată, o proză mai densă, cu ritm lent, chiar foarte lent pe alocuri, în paragrafe lungi, unde am pus lupa pe clipă - cu atât de mare plăcere. Aș zice că am aruncat Librăreasa înainte, ca buzduganul, conștientă că ea va fi mult mai ușor de primit. (În fine, pentru mine toate astea sunt foarte importante și poate că nu e deplasată o confesiune acum.) 

Într-un an atât de greu, toată înșiruirea asta se dorește a fi doar un semn de speranță. În primăvară, totul părea că se va nărui. Poate că mai e posibil și viitorul. Nu știu. 

Trebuie să mulțumesc cititorilor. Așa că mulțumesc! Și Editurii Polirom, unde-au apărut toate cărțile și traducerile mele din 2020. Echipa de acolo a făcut miracole anul ăsta.

Sălbăția tradusă în Serbia

Astăzi, la ceva vreme după apariție, am primit și eu pachetul cu „Spre văi de jad și sălbăție”, cartea tradusă în Serbia. O pipăi pe toate părțile, citesc ici și colo, așez cuvinte cunoscute peste cuvinte necunoscute, văd pentru prima oară integral, pe hârtie, traducerea lui Djura Miocinovic și mă bucur mult să descopăr și postfața lui Srdjan Srdic. Nu pot să nu mă declar încântată. Probabil cea mai dificilă dintre cărțile mele este și prima care se traduce afară. O bucurie verde, de zile negre. 

„Spre văi de jad și sălbăție” (Polirom, 2016) a apărut la editura sârbească Partizanska Knjiga, cu sprijinul Traduki.

„Toți copiii librăresei” - cronică în „Orizont”

Mă bucur că încă apar cronici la Toți copiii librăresei - le-am pierdut șirul, au fost mai numeroase și mai surprinzătoare decât la orice altă carte de-a mea. Cea semnalată acum a apărut în revista Orizont nr. 11, este intitulată „În sens invers” și e semnată de Grațiela Benga, care scrie în același grupaj și despre Sonia ridică mâna și căreia îi mulțumesc. Fragmentele despre TCL, mai jos; întregul text poate fi citit în revistă, aici, la pagina 9.

Mozaic

Au apărut în ultima vreme câteva romane „feminine” foarte bune. Am pus ghilimele pentru că acest determinant e folosit cu accepţiuni dintre cele mai diverse, când ar trebui mai multă precauţie. Este o temă care merită o discuţie detaliată, dar nici paginile întregii reviste nu ar fi îndeajuns pentru a descoperi variaţiunile contextuale ale scriiturii „feminine”. Vrând-nevrând, rămân la proza recentă şi mă gândesc la cartea Laviniei Branişte, Sonia ridică mâna şi la Toţi copiii librăresei imaginaţi de Veronica D. Niculescu. Îmi amintesc de Cartea Reghinei scrisă de Ioana Nicolaie, îmi dă târcoale Prevestirea Ioanei Pârvulescu şi cuget, repetat, la dilema morală din Complezenţa Simonei Sora.

***

În sens invers

Pe Veronica D. Niculescu am cunoscut-o, ca scriitoare, mai întâi prin proza scurtă din Orchestra portocalie. Am redescoperit-o anul trecut când, dintr-un imbold care ar putea fi bănuit de frivolitate, am citit dintr-o răsuflare O vară cu Isidor. Adică o carte pentru copii și adolescenţi, dar cu o textură narativă care poate încânta la orice vârstă. Toţi copiii librăresei (Polirom, 2020) e al doilea roman al Veronicăi D. Niculescu. De Spre văi de jad și sălbăţie îl leagă decuparea vârstelor petrecute în comunism, tema vitală a familiei, prefirarea îndepărtărilor şi golul lăsat de cohorta pierderilor. Dar Toţi copiii librăresei are altă miză.

Povestea Silviei Albu e mai mult decât un şir de bucurii şi drame. Tânăra de 23 de ani poartă anatema unei sarcini adolescentine şi rănile necicatrizate lăsate în urmă de copilul pierdut. Duce cu ea, în culcuşul vibrant al conştiinţei, toată umilinţa şi închingarea dureroasă a femeilor în comunism. Cu visurile năruite şi cu glasul stăvilit de un tată cu care are o relaţie complicată („Tata. Orice lucru din vieţile noastre era cum zicea el sau nu era deloc.”), copila încrezătoare se preschimbă într-o tânără traumatizată. După cinci ani în Sibiu (o extirpare din familie, ca înlăturarea unui furuncul indezirabil), se întoarce la Piteşti şi devine librăreasă. Îşi creează acolo, în mica librărie de cartier, un spaţiu al supravieţuirii. O insulă. Ca librăreasă, printre cărţi, culori şi copii, Silvia Albu îşi păstrează o doză de inocenţă care îi permite să distileze răul - cel dinăuntrul ei (ratarea, deprimarea, golul insuportabil) şi toxicitatea din jur (sălbăticirea, penuria, minciuna, propaganda debilă). Spaţiu al naufragiului, refugiu-cetate care îi oferă căi succesive de redefinire, mica încăpere a librăresei e perimetrul transparent al deschiderii spre lumi alternative, dar şi spre o realitate palpabilă, ambivalentă şi totuşi predominant salvatoare: copiii care îi trec pragul.

Pentru Silvia aceştia sunt aerul proaspăt înghiţit cu lăcomie – doza necesară de vitalitate metabolizată într-o lume mortificată. Slăbiţi, bolnăvicioşi, copiii au o graţie ameţitoare când e vorba de nesaţul bucuriilor mărunte. Al visului. Ei sunt cei care îi relevă Silviei întretăierile dintre solitudine şi solidaritate. Dintre prăbuşire şi trezire întremătoare. Sub semnul vârstelor îngemănate şi al potenţialităţii stă devenirea Silviei şi, de fapt, întreaga lume zugrăvită de Toţi copiii librăresei. În plină carceră socială şi mentalitară, tânăra îşi creează propriul ei teritoriu imaginar şi afectiv, aşa cum şi Roland – ceasornicarul care trăieşte libertatea ficţiunii şi a multiplelor ei corepondenţe cu timpul (timpurile) – îşi meştereşte un spaţiu al libertăţii lăuntrice.

Romanul Veronicăi D. Niculescu e o poveste despre (auto)cunoaştere şi rateurile ei. O cunoaştere prin iubire, cu deschideri simbolice sau psihologice. Înălţate pe temelia edificiului verosimil al societăţii comuniste, rezonează cu întreaga cartografie narativă. În acest registru trebuie văzut fundalul social, străbătut de o faună umană din cea mai diversă, dar şi luminat de prezenţe a căror vitalitate fragedă îi descoperă latura fascinantă. Din insula recluziunii şi a libertăţii emoţiilor, Silvia le cântăreşte pe toate - forfota, izolarea, denaturarea, bancurile subversive spuse de Mutulică sau alinierea la marea defilare. Percepe carnea-pământ, ca fatalitate în straturile micro-, şi nu are răgaz de la agresiunea celeilalte, la nivel macro-. Metaforic, complexul comercial din vecinătate pare a fi o sălbăticiune care înghite totul într-un hău fără fund. „Alimentara, Cinematograful, Merceria, Măcelăria, Cofetăria, în universul nostru toate se rotesc ritmic în jurul propriilor axe, zi după zi, săptămână după săptămână. Într-o zi, soarele e Alimentara, cu curtea ei interioară, din spate, unde se formează cozile întortocheate când se aduce ceva de mâncare, în altă zi e Măcelăria, unde pulsează cărnuri proaspăt tăiate în bucăţi tot mai mici şi sclipesc pe blatul de lemn cioburi însângerate de oase. [...] Librăria mea e un fel de Venus – simt că eu mă rotesc în sens invers decât restul lumii, soarele meu apune acolo unde răsare al lor şi sunt zile în care nu mai răsare niciunde.”

În răspăr faţă de restul lumii şi construită mai ales din firele de nisip lăsate în urmă de fluxul repetat al memoriei individuale (deşi nu lipsesc nici secvenţele de naraţiune obiectivă), povestea Silviei se opune, indirect, şi traseului biografic al mamei ei, prea slabă pentru a se împotrivi unor cutume care au redus-o la o voce înlăcrimată, abia şoptită. Toţi copiii librăresei devine, astfel, romanul unei marginalităţi care-şi descoperă unicitatea. Sau al feminităţii care, înainte de a-şi face auzit glasul, îşi re-formează vocea interioară. O calibrează – cu tot cu traumele zguduitoare pe care le duce şi cu fantasmele care pândesc, se retrag sau ies biruitoare.

Veronica D. Niculescu decupează imaginea unei generaţii şi rescrie ecuaţia feminităţii într-o poveste în care naraţiunea se adaptează la micile inflexiuni ale poeticităţii. Romanul arată cum o lume cangrenată până la os poate fi traversată de ţesătura capilară a frumuseţii şi a speranţei. Cu atmosfera lui calm-apăsătoare, cu o ambiguitate plauzibilă şi personaje prinse între automatisme şi fantasme, e construit pe pragul unde disperarea se întâlneşte cu încrederea.

Fără mine

Dacă aș avea un bănuț pentru fiecare dată când a trebuit să explic, anul acesta, că nu particip la nici un fel de întâlnire pe Zoom sau altceva, că nu folosesc nici un fel de program, progrămel, canal de comunicare care implică o cameră video, că nu mă filmez singură pentru lecturi sau lansări, că nu pot participa la întâlniri cu clase și grupuri, că nu comunic „pe video” nici măcar cu părinții, fiindcă nu pot, realmente nu pot, am avut Skype o singură zi, după care l-am dezinstalat, îmi face rău și mi-e frică.

Cu legătură sau fără, mi-am amintit - nu știu dacă aveam 16 sau 17 ani, era 31 decembrie, răsunau străzile întunecate și-n case lumea se îmbrăca de Revelion, când am anunțat-o pe mama că eu stau acasă. Cum, de ce, ce s-a-ntâmplat? N-am știut să îi spun. Nu se întâmplase nimic. Nu mă certasem cu nimeni, dar pur și simplu nu aveam chef să mă duc la petrecere, pricepusem brusc că mi-era mai bine acasă, singură, în camera mea. Azi știu ce se întâmplase - deloc un nimic -, mă auzisem eu pe mine cumva în după-amiaza aia de capăt de an și-mi făceam eu mie pe plac. Era o opțiune.

Visez la asemenea zile, ador asemenea zile, când am loc să stau, să mă aud eu pe mine, cuibărită pe canapea, cu lumina stinsă. Mi-e cât de cât bine în camera mea, cu sunete din vecini trecând prin pereți. Mi-e groază de anumite petreceri și de o anumită trecere dincolo de un prag - de an, de lume, de epoci. Unele lucruri nu pot și, mai ales, nu vreau să le fac.

Izolarea, cândva, înainte de anul ăsta, era un buric al libertății mele depline. Acum e altceva, nebunie. Goana asta „în online” mă deprimă. Am nevoie de respirat un aer adevărat, cu frunze, cu iz de pământ, cu lumini de faruri, cu lătrat de câini, cu tăceri, cu de toate.

(foto: VDN - Lepădarea de aripi)

Miniaturi

 Era o astfel de zi.

„Luchian. Ochii, sufletul, mâna” în Orizont - „Harul privirii”

În revista Orizont nr. 10, o cronică amplă la volumul Luchian. Ochii, sufletul, mâna, intitulată „Harul privirii” și semnată de domnul Alexandru Oravițan, căruia îi mulțumesc. Mai jos, fragmente; întregul text poate fi citit în revistă, aici, la pagina 9.

***

Într-un singur an de la lansare, colecția „Biografii romanțate” a editurii Polirom a crescut gradual, propunând, prin fiecare volum, noi unghiuri de contemplare a melanjului dintre personalitate și operă în cazul unora dintre cele mai importante figuri ale culturii române. Fiecare autor care a publicat în această colecție a avut libertatea deplină de a-și aprop(r)ia subiecții, de a prezenta biografia acestora prin orice unghi de abordare dorit, fie îndeaproape, fie de la distanță, și de a creiona portrete și felii de viață printr-o scriitură dinamică, care, de cele mai multe ori, să nu facă notă discordantă într-o operă deja consacrată. Însă, prin volumul Luchian. Ochii, sufletul, mâna, semnat de Veronica D. Niculescu, colecția editurii ieșene își dobândește volumul-etalon.

Spre deosebire de alți autori ai colecției, care s-au axat pe prezentarea unor crâmpeie de existență cu impact asupra unui întreg parcurs biografic, Veronica D. Niculescu optează cu o naturalețe deconcertantă pentru o perspectivă totalizatoare. Întreaga biografie a lui Luchian e topită de către autoare și recompusă prin tușe de culoare, lumină și vibrație autentică în nici trei sute de pagini. Volumul de față conține toate ingredientele unei „biografii romanțate” în sens clasic – minuțioase elemente de viață publică și privată deopotrivă, o atenție considerabilă acordată creației și plasarea operelor în contextul biografic mai larg, dar și considerații asupra ambientului cultural și istoric – însă fără a cădea nici măcar o secundă în patetism sau libertate narativă exagerată. Dimpotrivă: Veronica D. Niculescu reușește să asigure un echilibru ideal între o armătură narativă, pe deplin necesară traiectoriei antrenante printre date și evenimente biografice, și o vibrantă tușă de lirism conținută în descrierile, prin ecfrază, ale florilor, peisajelor și figurilor ce au constituit nucleul tablourilor lui Luchian. Sub aspectul abordării și amplitudinii demersului, Luchian. Ochii, sufletul, mâna poate fi situat în proximitatea unei alte cărți publicate la Polirom acum jumătate de deceniu: M J C, de Ion Iovan, pe care Dan C. Mihăilescu o considera „cea mai impresionantă și seducătoare docuficțiune din istoria literară românească”.

(...) 

Luchian. Ochii, sufletul, mâna trece dincolo de un argument solid în favoarea conștientizării demnității unui artist în fața încercărilor la care îl supune viața. Cartea Veronicăi D. Niculescu este și un remarcabil tratat despre privire și felul în care aceasta poate fi educată, prin stăruință și implicare, spre a conduce ochii, sufletul și mâna către lumină.

Cover stories - Interviu

- Te-am descoperit în „Toți copiii librăresei” și-am simțit că o mare parte din universul cărții e un exercițiu personal de depănare, de amintire. Ce procent din Alimentară, Măcelărie sau Cofetărie e autobiografic? Cât din ce ai pus în Silvia Albu și în acest roman aparține vieții tale?

Nu, nu este vorba despre depănat amintiri – așa cum am menționat în nota de la finalul romanului, „Toți copiii librăresei” este  o lucrare de ficțiune. Da, este o carte în care multe capitole sunt scrise la persoana întâi – este vorba despre vocea librăresei Silvia Albu. Un personaj. O femeie cu opt ani mai mare ca mine, pe care am construit-o de la zero. 

Locurile unde am ales să se desfășoare povestea sunt adevărate, fiindcă este o poveste realistă. Am ales un Complex din Pitești, unde am copilărit eu. Dar putea să fie absolut de oriunde. M-au bucurat reacțiile cititorilor care au descoperit în acel Complex locul copilăriei lor – din orice alt oraș, căci peste tot existau asemenea spații. E un spațiu universal. Ideea acelui Complex de demult a trebuit însă resuscitată, reînviată; acum, peste 40 de ani, în București, înainte să încep să scriu cartea, am desenat de la zero Complexul – un Complex! –, cel de demult fiind translatat cu totul din realitate (unde aproape că nu mai există) în imaginație (unde există). Așa că eu văd spațiul acela din poveste ca fiind total reconstruit de mine, de la zero, pe hârtie, și astfel reînsuflețit. Dar toate – absolut toate – personajele de acolo sunt inventate, sunt imaginare, cu viețile lor, cu preocupările lor, cu interacțiunile dintre ei. Sunt peste 50 de personaje… Rareori, și mai mult ca sigur fără voia mea, se strecoară acolo vreun fir de realitate –  laboratorul scrisului e complicat. Aș rezuma, încă o dată: totul este imaginar. Și, odată scris, devine real. 

Pe de altă parte, binînțeles că întotdeauna împrumut personajelor din experiența mea de viață. Aici aș putea vorbi până mâine, fără să termin. Despre pierdere, despre gol, despre acele „crunte vremuri minunate”, despre foame și frig, despre singurătate și timiditate, în orice fel de vremuri, despre relațiile cu familia, despre culoare și frumusețe și dragoste, dar și despre clișeele care se aplică acelor ani, pe care am încercat să le demontez (nu, nu erau vremuri cenușii, cenușii sunt fotografiile; nu, în cartea mea nu apare absolut nici un pește de sticlă pe nici un televizor). Fără experiență de viață, poți foarte bine să nu te apuci de scris. 

Iarăși aș rezuma, dacă îmi permiți: nimic nu e din mine în roman, dar absolut totul este din mine. E o poveste de dragoste și de spaimă, cu personaje imaginare, în locuri care au existat. 

Un interviu pentru Cover Stories, realizat de Georgiana Ciofoaia. Poate fi citit integral aici.

În povești

După cinci romane, se pare c-a venit iarăși vremea povestirilor.

Bucuria de-a alcătui din nou un volum de proză scurtă, la aproape zece ani de când am făcut asta ultima oară (în 2010-11 lucram la „Roșu, roșu, catifea”). S-au adunat deja multe povești și sper să se mai adune, criza asta e propice textelor scurte - ca să iau partea plină a unui pahar altfel complicat. Frumusețea volumelor de povestiri: spre deosebire de roman, poți înainta cât dorești și te poți opri când dorești. Eu mi-aș dori să nu mă opresc...

Marea în octombrie

 Era o astfel de zi.

Pentru prima oară în viață, marea în octombrie. Un fel de vară târzie, în anul fără concedii. Cu o apă cristal, 22 de grade, multe pisici în orașul cu ruine mai puțin triste ca vara și plante care cresc în mediu ostil pe o plajă numai a ta.

La vânătoare de frumusețe

În casă e frig, afară e pandemie; în casă e gălăgie de la șantierul imens (unde se pare că nu-i pandemie; ce răcnete animalice, ce utilaje, ce duduială continuă, ce vervă), afară masca-pe-străzi și exces de poliție, filtre, girofaruri, sirene. Zilnic, la vânătoare de frumusețe, pe străzi ferite, pe alei mai pustii, la adăpostul unor locuri mai îndepărtate și-al întunericului care vine seara devreme. Senzația că nici pe vremuri n-am fost atât de urmăriți, de chinuiți, de infractori fără vină, în gesturi inofensive, mărunte. (îmi amintesc zi de zi de securistul de la căminul studențesc, milițian la „Moravuri”, tov. Tătaru, îndesat și vigilent, mereu cu ochii pe noi, în numele binelui și-al siguranței, desigur, amintit și prin ceva povestiri; a dispărut subit de la post când am revenit la cămin după revoluție)

Ce-am găsit aseară, când vânam un colțișor de liniște, cu sentimentul că iarăși comit crime fără să comit nici o crimă.

Scriu povestiri, adun, așez în volum, reașez, ordonez. Îmi lipsește ceva. Înțeleg brusc pe străduțele pe unde reușesc să nu mai aud sirenele poliției și goana omenilor, să mă depărtez doar un pic, doar temporar, de ele și de toată amărăciunea care mi s-a așezat ca un văl și peste scris. Să nu uit. N-o să uit. Pentru că îmi lipsește și din volum, și din viață.

 

Azi - cu bostani, pisici și ciuperci

Era o astfel de zi.

Încă liberi, dar pierzând în fiecare clipă câte puțin, înaintând spre ceva ce e încă de neînchipuit. Croitorii și bostani, ciuperci imaculate ivindu-se din pământ în parcul din fața blocului, pisici încălzindu-se pe motociclete sau păzind vitrine celebre, alei nesfârșite sub ceruri destrămate, înalte. Mi-e dor de blogul meu așa cum era el cândva. De viața noastră, așa cum era ea cândva, o să ne fie dor când o să fie prea târziu ca să mai putem recupera ceva - cioburi, cioburi. 

Un an de când am încheiat TCL * Un top * Autografe la ElefantFest

Acum un an, în 16 octombrie trimiteam manuscrisul Toți copiii librăresei la Editura Polirom. Așteptam cu multă emoție un răspuns - acceptul de publicare avea să vină pe 2 noiembrie.

Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar fi fost dacă romanul ar fi fost respins. Cu siguranță, l-aș fi avut și acum în sertar, grăsunel și necitit de nimeni.

Mă uit în urmă, fiindcă mă întreb când și dacă o să mai reușesc să prind un asemenea timp bun pentru scris, cum am avut anul trecut. Anul trecut, totul, totul, absolut totul s-a rotit în jurul scrisului. Am lăsat orice altceva deoparte și am scris cartea asta, într-un șnur de aproape șase luni de zile, cum n-am mai trăit niciodată. Am vrut o poveste lungă, elaborată, care să mă țină în ea. De cât timp îi dădeam roată! Cu câtă disperare o tot căutasem! Am scris de parcă era prima și ultima carte. Mi se părea un an de netrăit, pe care l-am sucit, l-am rotit cumva înspre bine. Ce să mai spunem acum, de anul acesta? Scriu iarăși mult, dar totul e diferit. Scriu fără nici o intenție să public curând. Adun, tot adun. Se poate încă trăi, câtă vreme ai povești de spus și poți spera să le spui. 

***

Top. Toți copiii librăresei ocupă un loc miraculos pe lista bestsellerurilor autorilor români de pe elefant.ro. Treabă surprinzătoare, pentru care mulțumesc aici cititorilor.

***

Cărți cu autograf. La ElefantFest - Târgul autorilor români (19-25 oct.), găsiți Luchian. Ochii, sufletul, mâna cu autograf, pe raftul cu noutăți. 

Și toate celelalte cărți ale mele, fără autograf, dar cu reducere. Ca la târg. :)

Dana Pîrvan despre „Luchian. Ochii, sufletul, mâna”

Dana Pîrvan scrie în săptămânalul „Suplimentul de cultură” despre Luchian. Ochii, sufletul, mâna, un text amplu, pe care îl așez în prelungirea lansării recente a cărții de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Îi mulțumesc și vă recomand blogul ei despre cărți și, mai nou, video-cronicile ei la cărți alese cu pasiune și grijă.

Un fragment, mai jos, întreaga cronică aici.

„Veronica D. Niculescu a surprins în această biografie romanțată ipostazele și vârstele lui Ștefan Luchian, în tot ce au avut ele mai relevant: copilul fascinat de fru­musețea mereu altfel a florilor de gheață de pe geamuri, fiul unei mame și al unui tată pentru care meseria de pictor (zugrav o numeau ei disprețuitor) nu oferea perspectiva unui viitor liniștit, fratele însingurat, studentul dezamăgit și dezgustat de nivelul formării care i se oferea și de caracterul oamenilor de cultură care făceau legea artelor prin demagogie și aranjamente, un Luchian care îl admiră nedezmințit pe Grigorescu, un Luchian îndrăgostit căruia iubirea îi aduce doar o scurtă bucurie, un Luchian cu trupul destrămat de boală care va ajunge să picteze cu pensula legată de mână, un Luchian sărac ce locuiește cu rudele care au grijă de el, dar mai ales un Luchian care a urmărit nedezmințit adevărul și frumusețea, un om al luminii, iubitor de oameni și de viață, care nu-și plângea niciodată de milă, nu cunoștea vanitatea, ochii și zâmbetul său înviorându-i pe cei din jur.”

Alegere și plăcere

Scriitorul scrie o carte, cititorul citește cartea lui. 

Pierd vremea scriind un comentariu elaborat pe un blog, sub postarea mega-prietenoasă a unei necunoscute, apoi șterg. De ce i-aș scrie? De ce-aș pierde timpul? De ce m-aș strădui să-i deschid ochii măcar în privința unor greșeli? Ah, oamenii prietenoși, care se trag de șireturi după ce ți-au citit cartea mai rapid decât trece trenul prin Fișcălia și țin să scrie trei rânduri despre ea, s-o bifeze. Mă uit și la alte postări - totul e superficial, grăbit, cu un ton căutat jucăuș spre acid, fușărit, pe scurt, groaznic.

Din fericire, scrisul n-are nimic de-a face cu asta. Nu te gândești la mâinile grăbite în care va încăpea cartea - altfel, n-ai mai scrie deloc. Dacă e să te gândești la un cititor, el e cel mai deștept, cel mai atent, cel mai generos cu putință. Înțelege totul și știe mult mai mult decât tine. El există! 

Tot mai mulți oameni nefericiți văd în ultimii ani pe tot felul de bloguri și blogușoare despre cărți. Străine, românești, nu contează, de toate. Oare de ce? Pentru că primesc pachete de cărți pentru promovare, la grămadă, și nu sunt cărți alese cu grijă, de ei? 

Mi se întâmplă foarte rar să nu-mi placă o carte. Rarisim abandonez la jumătate ceva - doar pentru a înțelege că eu sunt defectă temporar, că eu n-am ce căuta acolo, că eu nu pricep, nu mă pot concentra sau nu mă potrivesc. De obicei, cartea aleasă („aleasa”, nu?) mi se potrivește de minune. Conviețuiesc cu ea, doarme la capul meu, se mută în mine, rămâne acolo și după ce-o termin. Totdeauna am ales cu grijă ce citesc, nu m-am dat deloc în vânt după mode, dar în ultimii ani chiar sunt ca la pescuit de perle în bibliotecă și-n librării (timpul s-a scurtat). Mă lasă rece recomandările de grup, în general, modele, găștile, cluburile, tendințele (tot ceea ce uniformizează, tot ceea ce „ne aduce împreună” - împreună și îmbrăcați în uniformă!); și, vai, ideologiile infiltrate mai nou peste tot. Lectura, ca și scrisul, e un act intim, foarte, foarte personal. Muzica pe care o ascultăm, filmele la care ne uităm, tot ceea ce ține de artă, la fel. Nu poate fi decât o alegere personală. Iar acolo, în alegerea intimă, inevitabil trebuie să fie plăcere. Când renunți să o cauți cu fervoare, încetezi s-o găsești.

Distrugeți

Distrugeți toți independenții, fără frică, de ce să vă temeți, doar nimeni n-a crezut nici o clipă că v-ar păsa de ei, că vă pasă - de-atâta amar de ani, aceeași poveste; trăim doar epilogul acum, îmbrăcați de ocazie. Închideți teatrele, puneți lacătele pe sălile de concerte, pe librării apoi, omorâți editurile, revistele, cafenelele, tot ce mai mișcă (în timp ce șantierele duduie!), micii, ultimii producători de orice, striviți-i pe toți cei care mai îndrăznesc să supraviețuiască, pe ăia care împing singuri roata, mereu doar cu puterile lor, până crapă, după ani și ani de zile în care ați arătat că nu dați doi bani exact pe ei, pe cei cu inițiativă, pe cei care riscă nimicul și totul, i-ați ignorat sistematic, i-ați lăsat să se descurce cum pot, adică groaznic de greu, le-ați băgat mereu bețe-n roate, i-ați împins constant în afara sistemului, pe care oricum îl respingeau ca pe-un corp străin și stricat, ați pompat permanent în mașinăria voastră, oficială, uriașă, cu șapte sute de capete și nici un trup adevărat, nici un suflet. V-ați făcut treaba, repede acum mai departe, cu curaj, distrugeți până la capăt. Nu uitați nici o bucățică, nici un locșor unde cineva încă mai speră că ceea ce face doar el, cu puterile lui, are vreun sens, vreo noimă, vreun rost. Distrugeți totul, detestabili păpușoi fără oase, cu guri mari, în costume lucioase.

Luchian - „Un zugrav”, o cronică; lansarea live

O cronică amplă, extraordinar de generoasă, a biografiei romanțate Luchian. Ochii, sufletul, mâna, a apărut în revista Apostrof: „Un zugrav” de Radu Constantinescu. Mai jos, câteva fragmente; cronica poate fi citită integral aici.

*

Un astfel de volum este şi Luchian. Ochii. Sufletul. Mâna de Veronica D. Niculescu, editura Polirom, Iaşi, 2020. Personalitatea marelui pictor, evocată sobru, în limitele realităţii istorice, capătă contur printr-o reconstituire exemplară a destinului său zbuciumat, supus unor încercări existenţiale dramatice. Respectând structura tradiţională a unor astfel de lucrări, volumul urmează riguros firul vieţii artistului, de la primele sale încercări artistice din anii copilăriei, când era să fie pedepsit pentru că o desenează pe…bucătăreasa familiei, Safta cea urâtă, şi până la dramaticele momente din finalul vieţii, când scleroza îi mutilează corpul fiind nevoit, pentru a putea întinde culoarea pe pânză, să-şi lege penelul de braţ. 

Cartea este scrisă alert, cu metafore bogate, pe măsura exploziei de culoare şi lumină din pictura artistului. Dar, dacă ar fi să identific cea mai semnificativă trăsătură a întregului demers epic al Veronicăi D. Niculescu aceasta ar fi, fără îndoială, autenticitatea reconstituirii. Autoarea procedează ca un versat restaurator de artă, caută cu acribie şi răbdare dovezi, urme, mărturii, le examinează şi le evaluează pe îndelete, pentru ca, în final, din însumarea acestor cioburi colorate, în nuanţe vii sau sumbre, să recompună un grandios vitraliu, viaţa lui Ştefan Luchian.

În acest context, merită subliniat remarcabilul efort al autoarei de a integra cât mai verosimil elementele de ficţiune firului narativ biografic, pentru a păstra drumul, aşa cum însăşi mărturiseşte, „cât mai aproape de adevăr“. Documentarea este exemplară.

 (...)

Meritorie este şi încercarea autoarei de re-compune „biografia“ unor pânze celebre ale pictorului. Cu un suport ficţional plauzibil, se derulează, astfel, povestea realizării La împărţitul porumbului, 1905, a pastelurilor diafane de la Brebu, 1908, a Moarei de la Poduri, 1909, a Lăutului, 1912, a dramaticei picturi Un zugrav, 1906, lucrare care rămâne un emoţionant document de viaţă, o mărturie a suferinţei însăşi pe care şi-ar fi dorit s-o picteze. În faţa uleiurilor, acuarelelor, pastelurilor – portrete, peisaje sau flori, Veronica D. Niculescu se străduieşte cu succes să pătrundă dincolo de stratul de culoare şi să descifreze meandrele sufleteşti ale celui care, urmând destinul bunicului său, Andrei, zugrav de biserici, şi-a câştigat renumele de pictor al florilor, al oamenilor simpli.

Biografiile romanţate ale editurii Polirom aduc o binevenită pată de culoare şi inedit în peisajul nostru editorial.

*** 

Aici puteți urmări lansarea live a cărții, din Librăria Humanitas de la Cișmigiu, alături de criticul literar Dana Pîrvan.

De nu ni s-ar lua. Încă. Personajele. Regăsirea

De nu ni s-ar lua

Nu am plecat nici o zi din oraș, tot anul acesta. Dacă n-aș iubi Bucureștiul, dacă n-aș avea atâtea de descoperit, încă, în fiecare zi, dacă n-ar fi plimbările lungi, doar eu și cântecelul din mine, dacă n-ar fi scrisul, poveștile, infinite, mereu posibile, altele... Dar sunt. De nu ni s-ar lua.

Încă se mai poate 

Îmi place să mă uit la copertele cărților străine, pe Bookdepository, să mă plimb printre ele așa cum alții poate se plimbă prin magazinele cu pantofi, cu bijuterii sau cu haine. Să mă uit la ce-a mai apărut, la ce mai apare, la autori cunoscuți sau necunoscuți, la cărți pe care n-o să pun mâna niciodată, scoase de edituri de care n-am mai auzit niciodată. Și totul acolo e inspirație și poftă, în culori, în cuvinte, în ilustrații și-n texte de prezentare succinte, e senzația că totul mai pare posibil, ies cărți, viața merge înainte. Apoi mă duc la ai noștri și iarăși mă uit, cine mai scoate și ce - întotdeauna m-au motivat foarte tare cărțile prezentate la „În pregătire”, când sunt doar un titlu și-un nume, fără nici o descriere, cu un conținut încă miraculos, la care cineva a muncit, ascuns acasă la el, trăind fericit în vizuina aceea, doar a lui, pentru ceilalți. Încă se mai poate. Încă se mai poate trăi, câtă vreme ies cărți și se scrie.

Personajele

Personajele. Dorința de neînțeles a unor cititori de a-l vedea pe autor în pielea personajului principal - sau de-a recunoaște pe cineva cunoscut, într-un personaj oarecare. Meteahnă locală, comportament de locuit în ibric. Am fost mereu uluită să aud că X e Y, că A e B. Dacă scrii despre un condor, scrii despre un condor. Dacă scrii despre o librăreasă, scrii despre o librăreasă. Autorul nu e nicăieri, deși este în toate. Eu sunt condorul și eu sunt ceasornicarul, în măsura în care personajele s-au născut din imaginația și din munca mea și, în parte, din trăirile mele. Bănuiesc că treaba asta e la fel de enervantă și agasantă ca pentru un copil care aude la nesfârșit că e leit tata sau mama, când el e o ființă diferită, aparte.

Mă sufocă și mă intrigă de fiecare dată orice aplatizare de acest fel. Iar cei care păcătuiesc sunt cititorii adulți care citesc puțintel, mai așa, mai cărți-ale-cunoscuților. Niciodată cititorii adevărați, necunoscuți, împătimiți ai lecturii; și niciodată copiii - ei vor poveste și știu să primească poveste; adică exact ceea ce le dai.

Întrebat de un reporter tălâmb dacă a vrut să zică God în loc de Godot, Beckett i-a tăiat-o scurt: dacă voia să zică God, zicea God, că doar nu-i era greu; dacă a zis Godot, înseamnă că a vrut să zică Godot. Degeaba. Și după atâta amar de vreme unii citesc God în loc de Godot. Păi, atunci ce să mai sperăm noi, tovarăși?...

Alunecarea

De scris o poveste - epuizat, autorul alunecă din afiș, glisează din propria poză strălucitoare, se duce în spatele stâlpului (de beton, de lemn sau de pixeli) și varsă. Și varsă. Și varsă. Micșorat, subțiat, se îndepărtează de toate, fluierând fericit. Ușurat.

Spre văi de jad și sălbăție - traducere în Serbia

 Romanul „Spre văi de jad și sălbăție” (Polirom, 2016) își începe azi viața în Serbia.

Le mulțumesc celor care au muncit enorm pentru apariția cărții, de un an și jumătate: traducătorului Đura Miočinović, care a lucrat cu meticulozitate pe textul complicat, și scriitorului Srđan Srdić, editorul cărții, care a scris și cuvintele de prezentare de pe coperta finală. Echipei de la Partizanska Knjiga. Lor le datorez întâmplarea fericită de azi, fără precedent pentru mine. Le mulțumesc, în fond, pentru prietenie.

„Romanul Veronicăi D. Niculescu este o carte nespus de frumoasă despre bucuriile și tristețile omenești. O carte importantă pentru a înțelege care este literatura română de azi, dar înainte de toate, ce este literatura în general, adică ce ar trebui să fie” -  scriitorul și editorul Srđan Srdić.  

Comunicatul Editurii Polirom, aici.

„Luchian. Ochii, sufletul, mâna” - lansare live

 

Luni, 28 septembrie, ora 19, lansare live din Librăria Humanitas de la Cișmigiu. 

După lansare, vor fi disponibile cărți cu autograf - le veți putea găsi la librărie.

Vinovăția

Șase dimineața, o negură fină, senzația că ar mai fi posibil. Coșmarul recurent a revenit azi-noapte după mult timp, după o zi de singurătate totală, de schimbat doar câteva vorbe, și acelea în scris, cu cineva de departe. Iarăși visez - pentru a câta oară? - că am omorât pe cineva fără să vreau și că, după atâta timp, se pare că voi fi prinsă, a venit și poliția, cercul se strânge, sunt îngrozită, eu știu că n-a fost tocmai o crimă, deși cineva a murit. Ai mei mă privesc cu reproș, ținând o distanță. Mereu e diferit, dar mereu finalul e același - spaima asta oribilă care mă trezește, sentimentul că am ucis fără să vreau, că am ascuns, că sunt prinsă. O nouă zi, aceeași negură fină peste toate - alta decât cea care se zărește pe geam. De-aș putea scrie povestea cu săpunul și fata care își așteaptă pedeapsa.

Nominalizare - argument

Nominalizată la cea de-a III-a ediție a Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, la categoria Proză, pentru volumul Toți copiii librăresei (Editura Polirom, 2020).

Argumentul juriului: „Toţi copiii librăresei disecă o lume cangrenată până la os şi totuşi străbătută, pe alocuri, de ţesătura capilară a frumuseţii şi a speranţei. Cu atmosfera lui apăsătoare şi personajele prinse între mistificări şi automatisme care le acoperă dezechilibrul intern, romanul e construit pe pragul unde disperarea se întâlneşte cu ipoteza încrederii în ceea ce ar putea să fie. Veronica D. Niculescu decupează imaginea unei generaţii şi rescrie ecuaţia feminităţii într-o poveste pentru a cărei construcţie justa măsură nu a fost vorbă-n vânt.”

Silvia de câmp

Ziua în care mi-a murit în palme o pasăre.

De câte ori mă retrag în lumea mea obișnuită simt că încă se mai poate trăi. Devine brusc respirabil. Un lucru dintre cele mai simple: între străini ești singur. Gândește-te la o amărâtă de sindrofie unde ești obligat să participi, la toată stânjeneala, la toată pofta de-a dispărea de acolo. Între mii de străini, singurătatea ta se înmiește. Pinguinul care călătorește la Paris și se trezește pus să pozeze cu oameni, ca maimuța de pe litoral. Goana înapoi. Fericirea din iglu, departe de blitz și de mâinile care trag de el încolo și-ncoace - zâmbește! - și cele câteva frunze aurii aduse din Franța în valiză, care știu să cadă frumos atunci când sunt aruncate în sus.

O biată povestioară, care nici măcar nu se încadrează tocmai corect la povești, te face să simți că ai iarăși un rost. O pasăre care-ți moare în palme, dar pe care măcar ai încercat s-o salvezi, pe care măcar ai dus-o la adăpost, ai scos-o din bulevardul însorit și-ai așezat-o să se odihnească la întuneric și umbră. Amărăciunea își găsește un trup - trupul păsăruicii, din care ai văzut viața plecând. 

(Cum se face)

Plouă, ușa închisă, fereastra deschisă. Ar trebui să scriu o povestioară pentru un volum colectiv, dar e încă devreme, îmi lipsește ceva. Mă gândesc.

La veșnica, nelipsita întrebare despre traduceri, despre cât îți dau și-ți iau ele, atunci când ești și tu dintre cei care scriu. Răspunsul e mereu evaziv, și nu doar fiindcă întrebarea care se repetă jenează (ce întrebări nu jenează?). N-am spus niciodată, voi spune acum: traducerile te disciplinează, înainte de toate. Te învață rezistența. Te învață să stai singur cu orele, zilnic, săptămâni, luni în șir, cu o singură carte, cu un singur text care crește. N-ai voie să-l lași din mână - din minte - o clipă. Asta îți dau traducerile, înainte de toate. Asta ajută la scris mai mult ca orice.

Am debutat târziu, la 36 de ani. Am început să scriu la 34, dintr-o mare nevoie, departe de orice se poate numi lume literară. Primele trei cărți, povestiri, au ieșit la o distanță de câte patru ani. M-am chinuit nepermis de mult pentru niște mărgele, șlefuite la nesfârșit, dar mărgele. Apoi, după ce-am tradus mult, atât de mult încât la un moment dat (moment? ani) am simțit că mă sufoc, când în sfârșit m-am întors cu tot ce-am avut la scrisul meu, am descoperit că totul devenise nu mai ușor, dar mai așezat, mai stabil: în sfârșit, învățasem să stau.

Să trăiesc eu cu mine și cu povestea mea, de la cap la coadă, fără oprire, să mă închid mult mai bine, să renunț și să dau; pur și simplu traducerile m-au învățat disciplina. Rigoarea și cumințenia. Rezistența, respirația, răbdarea. M-au învățat cum se face.

Toate cărțile mele din ultimii ani au crescut așa, mult mai repede, aproape înfricoșător uneori, dintr-o nevoie feroce cu care altădată nu știam exact ce să fac, și mereu dintr-o spaimă că timpul dispare și trebuie folosit astăzi, nu mâine. Oboseala? E numai a cărnii. Uită de ea. Nu te plânge. Taci și spune, cu ușa închisă, povestea.

Castana

La capătul verii în care n-am plecat nici o zi de acasă, aduc pe birou o castană comestibilă căzută pe jos. Anul trecut, încheiam Toți copiii librăresei și treceam zilnic pe la unicul castan comestibil din preajma casei, verificam cu capul dat pe spate, s-au făcut, nu s-au făcut, și scriam, și eram fericită scriind prăpăstiile de acolo. De ce te grăbești, de ce te grăbești, mă întreba când ieșeam din cameră, după ore și ore petrecute cu ușa închisă, n-ai spus că vrei să scrii o carte lungă, în care să trăiești, care să te țină mult, care să fie a ta multă vreme? De ce să o termini? Pentru că vin prăpăstiile adevărate peste noi, îi spuneam, fiindcă el părea să nu știe că bolile, că moartea, că sfârșitul într-un fel sau în altul. Ce fericit ești când trăiești într-o poveste - e viață... (la fel cum în fiecare toamnă e un strop de speranță, când vara istovitoare și seacă și aspră s-a dus, în sfârșit)

Popas, 18

 18 ani de când m-am așezat să scriu prima poveste. 

Am început să traduc cinci ani mai târziu. S-a adunat un turn lângă cărțile mele. 

Despre vieți și memorie - cu nodul pe dos

Câteva lucruri pe care nu le-am spus despre Luchian. Ochii, sufletul, mâna. Că au fost spaime și îndoieli mai mari ca oricând, jonglerii cu libertatea, răspundere copleșitoare, insomnii și muncă mai multă ca la orice carte obișnuită, a ta și numai a ta.

Te cufunzi în munca de documentare și cu cât citești mai mult, cu atât pricepi că știi mai puțin. În articole care mi se păreau extraordinar de complexe la început, găseam erori și expedieri superficiale, către final. Puneam degetul pe locuri unde memoria unui prieten de-al pictorului se înșela: o casă nu era pe strada X, cum zice Tonitza, ci pe Y. Asta nu s-a întâmplat atunci, cum își amintește Cioflec, ci atunci. Relatarea asta a lui Arghezi era într-un fel când era proaspătă, imediat după moartea lui Luchian, și a alunecat în direcția asta după ce-a mai trecut timp. După câteva luni de lucrat la istoria asta, puneam degetul tot mai des pe defectul din țesătură, din aproape toate cărțile, documentele, hărțile folosite în documentare. Iar asta mi s-a părut deodată nu o problemă, de fapt, ci semnul că totul este atât de uman - e lucru făcut de mână, migălos și alunecos, cu nodul tandru ascuns pe dos -, și nu poate să fie decât așa când vine vorba de vieți, de memorie.

E greu să știi când să te oprești și ce să folosești. Să legi tot ce s-a desfăcut în bucăți și să scrii o poveste, pur și simplu o poveste, nu doar cu un sâmbure de adevăr, ci cu toată carnea de adevăr.

Am primit un semn spre final. M-a tulburat foarte tare și nu am spus nimănui. Cei care ați citit cartea - mulțumesc pentru mesaje - știți cum este sfârșitul. E noaptea plecării, cu tot acel periplu întunecat, spre lumină - 27 spre 28 iunie. Fără voia mea, pur și simplu așa s-a întâmplat, cartea a ajuns în tipografie tocmai atunci: a plecat din redacție pe 26 iunie, iar primele zile petrecute în mâinile tipografilor au fost exact cele când Luchian se stingea, cu o sută patru ani înainte. Iar eu rămâneam, din nou, fără carte.

Cale, căi

Dincolo de epuizare. Citesc despre burnout - primul articol ajută puțin - dar nici nu pot duce al doilea articol la capăt. De ce ți-ai privi buboiul atent sub o lupă?

Nu a fost zi din anul ăsta să nu mă gândesc la gestul final.

Să ai nevoie - nu să vrei. Să simți diferența, într-o noapte care pare să nu se mai termine. Să simți până în os distanța dintre una și alta, dintre nevoie și dorință. Nu vrei, dar îți trebuie, pentru că altă cale nu vezi. Mâna ta ridicându-se împotriva corpului tău. Durere care să facă altă durere să înceteze. Îți trebuie forță. N-o am. 

Capăt de vară

Fără rost, fără rost, umblu în fiecare zi până la epuizare, căutând nici eu nu știu ce, așteptând toamna care e întotdeauna salvare, doar că acum ea s-ar putea să nu ne aducă decât un alt rău, umblu, umblu aiurea, cu ochii în curți, după câini și motani și fotografiez frunze, păsări, porți și marchize, trepte acoperite de flori care cad la capătul vieții, zorele pe garduri, trâmbițe pe trotuare, sfârșit de vară, o blândețe încărcată de spaime în toate.