Pe o muchie, cu ghemul negru în brațe

 

Suntem străini, suntem singuri.

Am crescut într-o casă a contrastelor, adesea cu senzația că merg pe o muchie îngustă și că orice pas neatent înseamnă greșeală, căderea fatală într-o tabără sau alta, în vreme ce eu nu aparțineam cu adevărat nici uneia dintre ele. Fiecare tabără era alcătuită, de altfel, doar dintr-un om. De-o parte era mama, o nemțoaică din Timișoara, romano-catolică, de cealaltă parte, tata, român din Arad, ortodox, cu aproape treisprezece ani mai în vârstă ca ea. Ca să fie contrastele și mai accentuate, ai mei s-au mutat, după căsătorie, în Pitești – o lume nouă, străină. Între acești străini, noi sărbătoream întotdeauna Paștele de două ori: mai întâi cu mama și a doua oară cu tata. N-am cum să nu mă întreb acum: oare am sărbătorit noi cu adevărat Paștele, așa?

Am fost botezată târziu și pe neașteptate, de o mătușă din partea tatălui, într-o vacanță la Arad. Eram atât de mare, încât țin minte apa turnată de preot în cap. Și eram atât de mică, încât am strigat după prosop. Sunt, de atunci, ortodoxă.

În lumea contrastelor și a contradicțiilor din copilărie, înainte să învăț să mă închin, am aflat că te poți închina și așa, și așa.

Înainte să învăț să mă rog, am aflat că pot să o fac și așa, și așa.

Înainte să învăț un drum, am învățat rătăcirea.

Am fost și încă mă simt rătăcită – îmi caut mereu locul, nu-l găsesc, iar dacă pare că l-am găsit în sfârșit, el mi se dezvăluie cel mai adesea a fi un nou gol, un nou punct de plecare pentru căutările mele.

Suntem înstrăinați, suntem singuri.

Familia mamei a emigrat, în totalitate, în Germania, înainte de Revoluție. Era visul tuturor rudelor din Timișoara să ajungă acolo, în Vest. Reîntregirea familiei s-a produs după ani complicați. Unchiul W. putea spune nenumărate povești sub vița-de-vie din grădină, despre cum a încercat să fugă, despre cum îl știau toți securiștii, despre cum a reușit în cele din urmă. Și tot unchiul W., șarmant, energic, un neamț get-beget, ne povestea cum dacă aici, în România, fusese neamț, acolo, în Germania, devenise ceea ce nu fusese nicicând: un român. Verișorii mei nemți s-au pomenit și ei acolo ceea ce nu fuseseră aici: erau deodată români. Bătuți în primele zile de școală de colegii care le adresau astfel tradiționalul bun-venit. Și ei erau străini și înstrăinați, și ei erau singuri.

Dumneavoastră ce o să faceți de Înviere? Eu am de gând să merg la Biserica Albă.

Anul trecut, o vecină ne-a bătut noaptea la ușă. Când am deschis, într-o cutie de carton se zbăteau niște pâlpâiri: niște puișori de lumină. Am primit candela aprinsă și un kilogram de făină, de la Biserica Albă. Vă amintiți – pare de neuitat, și totuși unii dintre noi vor uita – eram în marea izolare cu toții. Am primit candela și făina, am rostit cuvintele pe care-am învățat atât de târziu să le spun, ca adult, cu senzația că, deși le rostesc, nu le înțeleg niciodată cu adevărat, nu le înțeleg cum ar trebui (aici e căutarea). Și am fost fericită, și mi-a mai trecut supărarea pe mine: cu un an înainte, plouase în noaptea de Înviere și, deprimată, renunțasem să mai ies din peștera mea. De unde era să știu că anul acela, 2019, putea fi ultimul an al unor asemenea libertăți?

În tot acest an, m-am pomenit mergând iarăși pe o muchie îngustă. De o parte, convingeri. De cealaltă parte, convingeri. Și eu, cu îndoielile mele? Mă aplecam spre Primul Convins, care-mi spunea că există un singur adevăr. Adevărul. Îmi răspundea cu atâta convingere, că mă dezechilibram sub suflul puternic și mă pomeneam gata să cad de cealaltă parte. Acolo, Al Doilea Convins, din tabăra opusă, se oferea să mă prindă, să mă salveze. Dar numai cu condiția să cred în ceea ce credea el. Mă redresam cu greu și continuam să merg pe muchia mea tot mai subțire, cu îndoielile și întrebările mele. Cu ochii la flori, cu ochii la nori, zicându-mi că viața nu se termină aici, nu poate să se termine așa cum crede Primul Convins, dar nici nu poate merge înainte chiar așa cum crede Al Doilea Convins.

Mă opresc uneori pe muchia asta a mea și mă uit în urmă, unde se află zâmbetul unchiului W., răpus în iarnă de boala cea nouă, într-un spital din Germania, după trei săptămâni de coșmar, și apoi mă uit înainte, unde se află părinții mei cu păr alb, mult prea izolați în căsuța lor din Timișoara, amânându-și bolile care nu sunt de amânat.

Sunt și acum pe muchie, cu un ghem negru în mână. Străină de ambele tabere, singură ca atâtea milioane de oameni, căutând să mă depărtez de zarva convingerilor din stânga și din dreapta, îmi pun speranța într-un nu-știu-ce diafan, dar puternic, de neprins în cuvinte. Imprevizibilul vieții. Când nu mai știi ce să faci, cum să speri, e o speranță și asta: că viața este, înainte de toate, imprevizibilă și capabilă de cele mai spectaculoase răsturnări.

Voi încheia așa, fără să fac o încheiere adevărată, ca să fiu în pas chiar cu viața și cu aceste momente complicate ale ei. Înaintez încet pe muchia mea, între tabere, strângând ghemul negru în brațe, atentă ca nu care cumva să îmi scape pe jos.

 (Pentru Dilema veche nr. 890 - 29 aprilie - 5 mai, „O poveste de Paște”, dosar coordonat de Sever Voinescu; cinci scriitori români reacționează literar la cinci povestiri din literatura universală, din epoci diferite; textul meu vine ca ecou la povestirea „Ploaie de Paște” a lui Nabokov)

Interviu - despre Simfonia animalieră

 Am hotărât să dau un singur interviu despre Simfonia animalieră (Polirom, 2021). Acesta. A apărut astăzi pe The Blue Shelf, însoțit de o recenzie, iar autoare este Alida Em, căreia îi mulțumesc. Un extras, mai jos, întregul interviu poate fi citit aici.

- Să vă spun de ce nu pot și nu vreau să explic nimic legat de aceste animale. În primul rând, aș risca, dând interviuri, să se adune text explicativ mai mult decât textul poveștii în sine. Ar fi ridicol. E o carte fragilă aici, de mici dimensiuni, dar înțesată de sensuri și joacă. N-aș îneca-o în explicații. Cred foarte tare în asta, în tăcerea (mea) din jurul ei – și tocmai de aceea mi-am propus să dau un singur interviu despre Simfonia animalieră. Acesta. În al doilea rând, legat de animalele mele, o să mă aventurez spunându-vă o povestioară despre Lewis Carroll. Mie îmi place tare mult „The Hunting of the Snark”, acel poem absurd nemuritor. Un echipaj pornește să vâneze un snark. Care, spre groaza tuturor, se dovedește la final a fi tocmai un boojum – cea mai gravă situație posibilă! Lewis Carroll a povestit cum a început totul. Se plimba pe un deal, singur, într-o zi senină de vară, când deodată i-a venit în cap un vers: „For the Snark was a Boojum, you see”. „Nu știam ce înseamnă, atunci; nu știu ce înseamnă, acum”, zicea el. Și apoi, de-a lungul vieții, la nenumăratele scrisori ale străinilor, copii sau adulți, a răspuns constant în același fel: nu știu ce e un Snark, nu știu ce e un Boojum. Și, la fel, răspundea Carroll, nu știu dacă poemul e o satiră politică, dacă are o morală ascunsă, dacă este o alegorie. Cel mai mult, îi plăcea răspunsul unei femei, a cărei scrisoare fusese publicată într-un ziar, care spunea că, în opinia ei, cartea este o alegorie despre căutarea fericirii. Într-o ultimă scrisoare, scrisă cu un an înainte de moarte, Lewis Carroll spune: „Ca răspuns la întrebarea ta: Ce era Snarkul? te rog să le spui prietenilor tăi că Snarkul era un Boojum.” Acel „For the Snark was a Boojum, you see”, care i-a venit în gând inițial, este și ultimul rând al poemului. Și ultimul răspuns, din ultima scrisoare. End of story. Mă vor îngrozi supra-interpretările date Simfoniei animaliere, dar n-am ce să fac. Un snark e un snark.

Prin locuri unde dorm elfii

Extraordinari norii din seara asta, i-am urmărit în hoinăreala mea de la capătul zilei prin locuri unde dorm elfii - am fotografiat inflorescențe verzi cu nume necunoscute și grădini părăsite în care copacii se lasă sugrumați de iedere tinere -, erau cât munții de înalți și pufoși, spulberați de vânt ici și colo, iar la sfârșitul plimbării a plouat cu soare, destul de zdravăn, o apă de aur, cât să te simți spălat de toate ale zilei, eram la Romană, cu fața spre casă deja, mi-am zis uite, încolo e apusul, dacă merg până la colț și mă rotesc și mă uit printre clădiri spre Icoanei, trebuie să fie și un curcubeu. Și era. Docil, uriaș, exact acolo unde mă așteptam să fie, cu un picior pe spital. Mi-a venit să strig de bucurie, să îl arăt tuturor, dar lumea era așa de ocupată, așa de grăbită... Un picior de curcubeu doar al meu.

(Foto - VDN, arțar înflorit)

Despre cum am scris Simfonia animalieră

A venit ca de nicăieri vocea ariciului

A venit ca de nicăieri, înainte de toate, vocea ariciului. Cine era ariciul ăsta și de ce vorbea el așa? Ca în joacă vorbea, și totuși nu era joacă – el reușea să spună, stâlcit, ghemuit în el însuși, lucruri pe care cu greu le-ar fi zis „un om mare”. Era în 2012. Eram la capătul traducerilor din Beckett, care mă ținuseră în ele doi ani și ceva, nu mai țin minte exact, și eram la capătul crizei, doar că nu era tocmai un capăt, se trăia greu, iar eu eram singură în orașul unde mă dusesem ca să fiu cu cineva. Nu știam ce urmează. Eram obosită. Abia țineam marginea trotuarului, când reveneam din plimbări. Niciodată în viață n-am mai cunoscut o asemenea oboseală, mama tuturor oboselilor. Și nici o asemenea singurătate – atunci am trăit cele mai lungi șnururi de zile în care nu vorbeam, ochi în ochi, cu nici un om. Și, deodată, cum ziceam, vocea ariciului. Ce voce era asta? Cui îi aparținea, de fapt, acel scurt monolog interior care se revărsa din mine deodată, într-un limbaj diferit, dar pe care-l simțeam atât de familiar, atât de al meu?

Povestea s-a născut așa, pornind de acolo. A urmat hârciogul, apoi cârtița – ca într-o poezie pe care o citisem de curând, unde cineva se duce cu animalele la teatru, ca să vadă lumea prin ochii lor (poezia lui Czesław Miłosz a rămas motto-ul și motorul poveștii). Cei trei vorbesc diferit, fiecare în felul său (vai, oare riscăm acum, când ajungem la un public mai larg, să ne pomenim și noi reclamați la OPC, din cauza acestor „greșeli”, cum a pățit de curând un monstruleț dintr-o altă carte? – da, iertați-mi precizarea, care n-a fost necesară cu ani în urmă, tot ce o să vi se pară greșit în monologul animalelor este corect), și-apoi tac.

Tocmai am terminat de tradus o carte, un roman de Siri Hustvedt, în care o artistă se ascunde sub trei măști masculine, într-un experiment prin care vrea să facă o demonstrație complexă legată de percepție. Ce vedem, ce credem că vedem, cum vedem, cum învățăm să vedem. Și, fără să intru în alte detalii acum, acolo am dat de citatul acesta: „Omul e cel mai puțin el însuși când vorbește ca propria persoană. Dați-i o mască, iar el vă va spune adevărul”. Îi aparține lui Oscar Wilde. Poate că asta am făcut în Simfonia animalieră, deși atunci n-am simțit-o. Nu știu dacă ariciul, hârciogul și cârtița sunt măști, cu siguranță eu n-am intenționat asta, eu scriu povești, nu fac demonstrații. Însă ce știu sigur este că prin ei, prin vocile lor mititele, inocente și sincere, am reușit să spun niște lucruri pe care cu greu le-aș fi spus altfel. Mi-am dat seama apoi, nu pe loc. De la înălțimea firului de iarbă poți spune, ca-n joacă, fără să te temi de ridicol, niște lucruri importante, despre vârste, despre bătrânețe și moarte, despre pierderi și vremuri și timp și urâțenie și mare și mic.

Finalul Simfoniei animaliere l-am scris în Serbia, într-o rezidență literară, undeva într-un sat, într-o izolare deplină, unde zilele erau luminoase și nopțile întunecate și reci. Stăteam ziua la o masă, sub un nuc, un motan fumuriu îmi aducea șoareci și vipere și mi le depunea grațios la picioare. Două săptămâni am petrecut în acele câteva pagini, ale finalului, dilatate enorm în înțelesurile lor. Acolo am ascultat secundarul și viespea lovindu-se-n geam. Acolo am întâlnit, într-o seară, și câinele!... Câinele.

Iar peste câțiva ani, tot din senin, a apărut Hibernalia. Țin minte: erau zăpezi mari, hoinăream prin Herăstrău fără să-mi găsesc nici un rost, și-au căzut din cer două versuri, în engleză, cu un gopher. Le-am notat pe șervețelul din buzunar. Iar apoi, acasă, m-am așezat și-am scris povestea. E continuarea Simfoniei animaliere, acum lucrurile se rostogolesc în sens invers – dinspre cârtița cea tăcută, pe la hârciog și spre arici, spre vocea lui ghemuită în sine. Spre sine. Spre casă. Spre moarte.

Simfonia animalieră și Hibernalia sunt o unică poveste, ca două anoptimpuri prelungi, unul verde, unul alb, care alcătuiesc împreună un an. Am visat să le pot publica împreună, fiindcă sunt parte a unui întreg, fac clic împreună, spunând o singură poveste – care de-acum poartă titlul firesc Simfonia animalieră. Mai mult, modelul cărții (rândul de dus, rândul de întors) se vede bine acum, când totul este lipit laolaltă.

Cred că fiecărui scriitor i se întâmplă, la un moment dat, să producă niște texte mai ciudate, în sensul că ele sunt diferite de tot ce a scris înainte și de tot ce va scrie apoi. În cazul meu, iată, e vorba despre această Simfonia animalieră. Mici și amărui, poveștile astea bizare rămân locul unde pulsează inima (animalieră) a întregului meu scris.

(pentru Suplimentul de cultură, 17 aprilie 2021)

A apărut „Simfonia animalieră”

Simfonia animalieră este disponibilă de astăzi pe site-ul Editurii Polirom. În câteva zile, va intra în librării, întâi în București, apoi și în țară.

Găsiți cartea aici, unde este și o lectură - un film montat pe fotografii de-ale mele, făcute chiar după ce scrisesem Hibernalia, într-o iarnă cu zăpezi mari și albastre.

Publicată în colecția Fiction.Ltd, cartea cuprinde Simfonia animalieră și Hibernalia, publicate pentru prima dată împreună. Sunt extrem de fericită să le văd, în sfârșit, una lângă alta, și mulțumesc echipei minunate de la Polirom.

Voi reveni tot aici cu detalii.

Fragmente din carte:

- Pe Bookblog, aici.

- Pe Filologisme.ro, aici. 

- Pe Bookhub, aici.

Cărți cu autograf, pe libris.ro, aici. Și pe elefant.ro, aici.