30 noiembrie 2011

Marea zaharnita

Facebook ştie totul despre noi, mai puţin cîţi dintre noi mai trăiesc.
Zi de zi în marea zaharniţă linguriţa nepăsătoare ne amestecă, morţi şi cu vii. Ne topim, ne topim unii într-alţii. Tot mai mulţi noi, tot mai mulţi ei, toţi la fel.
În dreapta paginii, în fiecare zi, între "Persoane pe care s-ar putea să le cunoşti", rumen în obraji, vesel, fericit, mi se tot recomanda mortul. Un băiat. Am stat la aceeaşi masă cîndva. Pe aceeaşi canapea ne-am înghesuit, printre alţii. N-am vorbit niciodată prea multe. Da, da, ne cunoaştem.
Altminteri, aici, în cimitirul vesel, n-ai cum să recunoşti mortul de viu.
Aici, în cimitirul vesel care va creşte odată cu ţara, morţii vîrstnici nu vor trebui niciodată să cedeze locul morţilor tineri. E loc pentru toată lumea, bucuraţi-vă şi vă veseliţi laolaltă!

P.S.: Dear Mr. Sugarloaf, oare m-aş putea îmbogăţi dacă v-aş vinde ideea? Your Sugariness, o rubrică nouă: chiar lîngă data naşterii să fie şi-a morţii. Cît ziceţi că-mi puteţi oferi? Aş putea trece iarna?

Ofertă specială de sărbători: Butonul de stins lumina în zaharniţă. Doar pentru vii! Apasă acum!

27 noiembrie 2011

Intuneric

In glezne

Dar pot şi eu să te învăţ cîte ceva, a zis viul. Ce-mi spui tu despre după eu n-o să învăţ niciodată. Dar ştiu cîte ceva despre dinainte.
Aceia care amînă sînt condamnaţi să poarte fără încetare alegerea. Aceia care se vor spînzura, bunăoară, nu se vor mai plimba nici o clipă fără să tîrască la gîturi invizibilul ştreang, funie plumbuită, amînări răsucite. Ca pe lanţul rupt zăngănind pe străzi cîinele evadat dintr-o curte, amuşinînd libertatea pe care o cunoaşte abia pe la margini, aşa îşi vor purta funia grea - capătul tîrît zgomotos pe trotuare, nodul din gît, umerii străduiţi înainte, cleiul paşilor, un fel de fericire ca un capăt franjurat în miresme înaintea nărilor, lanţul cînd şi cînd călcat de o talpă: "Aveţi un ceas, nu vă supăraţi?", va întreba un om. Iar el va auzi: "...adineauri ţi s-a adus aici dumitale un mort. Ai fi atît de amabil să mi-l arăţi?". Desigur. Îşi va sufleca mîneca, va descheia cureluşa, îi va dărui maşinăria. Vor mulţumi, vor pleca. Omul într-o direcţie, cu încheietura însemnată, el în cealaltă, cu şarpele la gît, cu apăsarea dureroasă a pămîntului în glezne, visînd, şi construind migălos acest vis, al clipei în care lanţurile vor fi minunat înălţate şi gleznele atît de uşoare vor fi.

25 noiembrie 2011

Locul

M-am întors să mai văd locul. Uite-l. Lîngă potecă, dincoace de leagăne, sîngele gros îmbibat în pămîntul bătucit, penele negre, doar una pestriţă, perfectă, pasăre de pradă. Cine pe cine? Nu ştiu. Am stat mai mult de data asta, am cercetat pînă am simţit zvîrcolirea. Nu trebuie să ştii a cui, nu trebuie să ştii cine a fost victima şi cine călăul, e de ajuns să cunoşti cînd şi cînd înfiorarea penelor tale de pe piept, junghiul care cere.
Doi paşi mai departe, şi uite şi ciotul. Sus, potrivit de sus, un ciot curbat al copacului, ca braţul amputat chiar de sub cot al unui cerşetor întrebînd: n-ai să-mi dai? Am să-ţi dau. Am să-ţi dau. Te uiţi aşa de neîncrezător. Ai încredere. Toate astea, ale nimănui, ale tale vor fi. Urneşte-te, orbete. Te împiedici de-un ciot pămîntean. O rădăcină din cele care te trag de picior şi te aruncă înapoi de unde-ai plecat - ah ce de oameni fericiţi ah ce de oameni fericiţi. Cu piepturile atît de netede, ei, atît de netezi şi atît de fericiţi, ei.

18 noiembrie 2011

La fel, altfel

Acelaşi parc, altă zi, aceeaşi.
Intrăm în detalii.
A îngheţat Trinkbachul.
Apar ochi, cozi, gheare.













16 noiembrie 2011

Sub Arini



Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atît mai bine -




Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc



Tovarăş mi-i rîsul hidos, şi cu umbra





11 noiembrie 2011

Prin geam





... Şi lebedele! Şi podeţele arcuite, şi bărcile. Şi zilele cînd singur, pe alei, ocolind pe drumul spre casă, printre copii ţipînd de încîntare la aflarea veştii că aceste castane, şi numai acestea, sînt comestibile, şi atunci strîngîndu-le ageri în buzunarele lor mici, şi lacomi, fericiţi cei cu hanorace, şi umplîndu-şi aşa de repede buzunarele mici, şi alergînd ţinîndu-şi-le cu palmele mici, şi micşorîndu-se, tot micşorîndu-se alergînd spre părinţi, nişte părinţi mici, atît de mici, cocoşaţi, scofîlciţi, doar nişte umbre sprijinite de sălcii, şi de stejari, şi de fagi, unde nici o castană, dar uneori ghinde, şi veveriţe, şi alte mici strîngătoare, rude cu Molly, mereu înfometate, mereu căutînd, mereu mişunînd, cu teamă, cu ochii mijiţi, cu blana tremurîndu-le pe spinările curbate, cu nările fremătîndu-le, cu lăbuţele din faţă la pîndă, frîngîndu-şi-le cînd nimic nu e de găsit, frîngîndu-şi-le cînd se întorc, nişte umbre şi ele, în cotloanele lor din copaci, între timp de păsări golite, păsări mari, nişte umbre şi ele, nişte umbre de corbi, nişte ciori, nişte coţofene şi, mai sus, foarte sus, nişte berze, şi apoi în casele lor, aceiaşi copii, cu buzunarele golite, aşteptînd să se încingă plitele, aşteptînd să pocnească una după alta castanele crestate, cu borcanele de zahăr gata deschise pe mese, strecurîndu-şi mînuţele în aceste borcane, şi punînd la ferestre, pe pervaz, cîte-o dîră subţire de zahăr, să vină barza, şi arătîndu-le mamelor, ridicaţi pe vîrfurile picioarelor, uite, aşa, ca să vină barza, şi mamele zîmbind, şi oftînd, şi acel oftat risipind grăunţele dulci, mamele, nişte ceainice amărui care n-au nevoie de zahăr, şi care îşi închid cu grijă toţi nasturii de la capot, în zilele de luni, şi în cele de marţi, şi în cele de miercuri, şi în cele de joi, şi desigur în cele de vineri şi mai ales în cele de sîmbătă, şi ţinîndu-i închişi pînă duminică dimineaţa, şi atunci deschizîndu-i doar pe furiş, dincolo de uşa dulapului, din care îşi aleg rochii de mătase, în duminicile în care maşinile soţilor lor o pornesc la plimbare, pînă aici, dar noi întotdeauna pe jos, pînă aici, şi aici sunetul castanelor noi care cad pe poteci, au căzut una cîte una de luni pînă sîmbătă, neauzite, şi auzite acum, pentru a fi adunate, cînd soarele străluceşte, şi poate că-i vînt, fiindcă vîntul e bun, deşi uite că niciodată nu schimbă nimic, şi duminicile astea toate la fel, una după alta, pînă cînd deodată apare un trenuleţ, ... ... ...
(fragment - Cureaua domnului Teodorescu)

6 noiembrie 2011

Duminical



Era o astfel de zi.

***

Scrisoarea pîrşului

Ce zi bună şi liniştită a fost asta. Vezi, despre asta îţi vorbesc cînd îţi spun de viaţa de pîrş. Eu ştiu sigur că aşa, fără alte zbîrnîieli pe cap, aş putea lucra foarte liniştită, că munca asta îmi place şi mi se potriveşte, dar e o condiţie esenţială să fiu pîrş, să nu pătrundă nici un nedorit în căsuţa mea, nimic să nu mă sîcîie.
Aşa a fost duminica asta. Duminica Pîrşului. Senin sticlos, o singurătate absolută, nici o sarcină de nici un fel, doar eu şi cartea asta, plimbările, muzica. Acum seara blîndă, nici un sunet exterior.
- Cum să fac să pot trăi aşa? se aude o voce. (traducere din limba pîrşă)
E ciudat, uite, e o nebunie, îţi scriu despre a munci şi a fi fericit. Deşi bătăi de cap şi complexe. Şşşş...
- Cum să fac?
De mîine începe iar vînzoleala. Şi totuşi, eu sînt o excepţie - deja de cîţiva ani nu mai (...) - autocenzură pîrşieră - şi mă feresc să (...) şi am reuşit parţial (...). Dar chiar şi aşa, cu urechile închise, cu ochii închişi, tot reuşesc să mă tracaseze: (...) - autocenzură pîrşieră majoră. Pîrşul a fost fericit astăzi aşa. Şi cum fericirea altuia e greu de iertat, iertare să cerem.
- Aş striga, ca să opresc goana nebunească, agitaţia, lăudăroşenia. O lume de pîrşi, iată idealul! Şi, cum nu se poate, vreau să fiu eu pîrş pînă la capăt. Pîrş pînă la capăt! (traducere din limba pîrşă)

P.S.: Azi, cu ochii deodată pe o singură frunză care părea să se ridice spre cer, cînd toate celelalte căzuseră, şi asta probabil numai ca să treacă lumina prin ea ca printr-o aripă, înainte să se culce şi ea. M-am întors din drum, am fotografiat-o.

3 noiembrie 2011

Paturica

Ca asta trebuie să fi fost noaptea aceea din carte.
Apusese parcă mai devreme decît se cuvenea, ciorile se adunaseră stoluri în brazi, atît de gălăgioase pe cît de tăcuţi erau oamenii; oamenii, ca niciunul, încuiaţi în casele lor, ale stăpînilor lor, cîinii în lanţuri prea scurte, găinile adormite, florile înclinate. Bărbatul trebuie să se fi trezit pe la patru. Poate trei. Cobora din pat, cobora din cameră, străbătea coridorul, deschidea. Ridica piatra de pe scările casei, doar un pic bîjbîia cu buricele degetelor, găsea cheia. Lua cheia, o ţinea strîns în pumn, nu prea strîns, ca pe-un pui o purta sus, o lăsa două clipe pe pernă, aşa, în scobitura făcută de capul lui, am minţi zicînd caldă încă, rece, nu prea rece, neutru de rece, căuta colţul păturii, rupea un pătrat, nu chiar pătrat, cum se nimerea, nu prea mic, apoi beznă luminată de lună, încă un drum, şi cheia se întorcea sub piatra ei de pe scară, înfăşată în petecul din pătură.
Mi-e dor de Watt.
Oameni înţelegători, care ştiu să învelească o cheie într-un petec din pătura lor. Alţii s-o găsească acolo, s-o pună la loc.

2 noiembrie 2011

Inspaimintator

Interactiv. Iată un cuvînt înspăimîntător. De pus pe fugă.
(Trei crizanteme galbene schimbă pe de-a-ntregul camera, încălzesc cuibul. Nu plec nicăieri.)

Ce gloată cu batice văd ca a fost la un film unde n-aş fi pus piciorul nici bătută. Şi ce gol la închidere, la filmul premiat, un hamac legănat, vreo douăzeci de oameni, somn-uşor, drag festival.

Mă uit printr-o revistă pe care-am pus mîna întîmplător, pe la festival, adusă acolo graţie sosirii unei mari vedete tv (şefă a revistei) care-a strîmbat din năsuc la încheierea festivalului, fără să-i ştie miezul, şi-a rîs de undeva de sus... În colţişoarele paginilor, cu litere mici, preţuri mari. Dar mari! Îmi ard ochii, mă mai uit odată, mă scarpin în cap, da: vreo 98 de milioane o rochiţă, 56 alta mai ieftină, vreo 26 nişte cizmuliţe, vreo 52 un sacouaş. Cu capul într-un norişor rîde şi tot rîde vedeta tv de micimea noastră. Rîd şi unii dintre noi, aiuriţi de farmecul gurii frumoase. Pe colţul biroului meu, în fişa de la finanţe, se chirceşte venitul meu întreg din anul trecut, ruşinat că nu face nici de-o rochiţică... Vedeta tv s-a întors acasă, de-acum iar ne citeşte ştirile cu aerul cuiva sincer îngrijorat de soarta noastră, a tuturor. Bleah.