27 februarie 2010

Triluri

Patru noaptea devine patru dimineaţa: atunci mierlele cîntă cel mai cu foc, în fraze lungi şi întortocheate, ce se vor scurta peste zi. Din sofisticatele declaraţii ale mierloilor îndrăgostiţi, vor rămîne spre seară doar propoziţii simple.
Am văzut o stire cu nişte mierle dintr-un orăşel din Anglia, care uitaseră să cînte pe limba lor: imitau doar ce auzeau prin preajmă. Astfel că exasperau locatarii trezindu-i nu cu triluri, ci cu sunetul puternic al alarmelor maşinilor, al soneriilor telefoanelor.
Cîtă vreme locuiesc într-un cuib unde mierlele încă mai cîntă ca mierlele, e foarte bine. Mierlanul bate mîrlanul. Aş zice că m-am mutat în rai, dacă n-ar fi durerile atroce care mă trezesc tot la patru noaptea. Dimineaţa.

24 februarie 2010

"...o sa ma clatin si-o sa ma prabusesc"

Azi dimineaţă, la emisiunea Omul care aduce cartea, Dan C. Mihăilescu a prezentat Povestirile lui Vladimir Nabokov. Eram foarte curioasă cum o primeşte.
Pasajul de la "mostra de stil" este din Zei, una dintre marile mele preferate, din cele pe care le-am tradus. Interesant este că exact acelaşi pasaj a fost ales, din volumul de şapte sute de pagini, acum o lună şi ceva, şi de cei de la Adevărul literar şi artistic. Iată-l:

Mergem împotriva vântului, de-a lungul gardurilor impunătoare. Într-o zi la fel de însorită şi fremătătoare ca aceasta ne vom îndrepta înapoi spre nord, în Rusia. Vor fi foarte puţine flori, doar stelele galbene ale păpădiilor de-a lungul şanţurilor. Stâlpii de telegraf, gri-porumbel, vor zumzăi la apropierea noastră. Când, dincolo de curbă, inima îmi va fi străpunsă de brazi, de nisipul roşu, de colţul casei, o să mă clatin şi-o să mă prăbuşesc.

Ultimele cuvinte le-am rostit şi eu deodată cu D.C.M. Le ştiu pe de rost.

Emisiunea aici.

***

Primesc pe înserat o veste bună. Aşadar, proaspăt, direct de la sursă: din 1 martie, o nouă emisiune pe TVR Cultural - "Literatura de azi", moderată de Daniel Cristea Enache. Detalii aici.

23 februarie 2010

De doi lei bucurii



De doi lei pregătiri de toamnă: mi-am cumpărat seminţe de flori, abia aştept să se întunece, să mă furişez şi să le strecor în pămîntul de sub ferestre. Dacă totul va merge bine, la toamnă o să am floarea soarelui şi lampioane chinezeşti (zise şi "păpălău"!).
Şi trebuie să meargă bine, mai ales că şi mimoza - singura supravieţuitoare, din ghiveci - şi-a înălţat căpşor verde, după hibernare.
Bucuriilor li se adaugă "From Russia with Love", de la Editura Art.


21 februarie 2010

A doua moarte e vesela

Tot stînd pe peronul ăsta între două trenuri, rescriu o poveste. Stil complet diferit - iar tonul, ritmul, vocile, totul se schimbă aproape de la sine. Personajul pe care acum cîţiva ani l-am plimbat ca pe-o povară pe străzi înainte de-a-l omorî - prima "crimă" - se lasă acum ucis aproape cu voioşie. Adio frămîntări, căutări, spaime, îmi zice; ba mai şi rîde! Au rămas departe toate acestea, în urmă; nu mai există nici măcar drumul pe care veneam de la redacţie gînd în gîndul lui.
Iată-l acum înaintînd aproape cu seninătate, desprins din mîinile mele, pe drumul lui deja căscat înainte - căci ştie, cum ştiu şi eu, că el e personajul care va muri, care a murit. Iar toată tristeţea, îmi dau seama abia la final, căutînd-o printre rînduri, e zăvorîtă, neaşteptat, tocmai în neglijenţa, în indiferenţa, în ţopăiala veselă a celor din jur. A doua moarte, îmi zice personajul făcînd o piruetă, e veselă. Şi-mi face cu ochiul. Iar cînd moare din nou, e mai viu decît toate mortăciunile vii care continuă să glumească, tot ronţăind la covrigi.

18 februarie 2010

Fara uniforma

După ce colaborările jurnalistice s-au subţiat mai ceva ca o apă de ploaie de vară prin burlane (atenţie la ce-ţi doreşti, că nu "s-ar putea", ci sigur se îndeplineşte), constat că îmi vine mănuşă să scriu la vreo "temă", la vreo "anchetă". Nu pentru vreun cotidian, ci pentru vreo revistă literară. Fără ştate de plată. Cu delicioasă libertate, condimentată doar de-un vîrf de cuţit de constrîngere, exact cîtă trebuie...
Jurnalistica e un fel de armată a scrisului. Cîtă vreme faci tîrîş printre subiecte, urînd de moarte nu cîmpul, cît mai ales uniforma, nu-ţi doreşti decît să dezertezi.
Apoi, după drumeţii de-o aiuritoare libertate pe cîmpuri ale imaginaţiei, cînd stai sub copac trăgîndu-ţi răsuflarea cu capul pe bocceluţă, te bucuri cînd vine vreun păsăroi cu o temă în cioc. Se deschide un drum, deşi clar delimitat de copaci pe-o parte şi pe alta, infinit şi înainte şi-n urmă, cît priveşti cu mintea. Şi chiar şi printre copaci.

(Viitorul Tiuk, de primăvară, va fi despre copilărie.)

14 februarie 2010

Fericiri aiuritoare

Mă tem - o teamă aproape paralizantă - de gheaţa de pe trotuarele înguste, mai ales la cotitură. Cea mai dramatică alunecare a fost nu cea care m-a ţinut, într-o sesiune, cu braţul drept dureros legat de gît într-o cameră de cămin îngheţată, ci alta.
Aveam şase ani cînd veneam foarte veselă şi victorioasă spre casă, cu o dublă captură în sacoşă. Lîngă neinteresanta sticlă de-un litru plină cu ulei vărsat - acel ulei tulbure, aproape maroniu, cu depuneri groase pe treimea inferioară - stăteau opincile albe, opincile mult dorite, necesare pentru ora de gimnastică. În sfîrşit, le căpătasem, după lungi aşteptări presărate cu rugăminţi disperate către părinţi. Puteam, de mîine, să mă alătur şi eu la şcoală colegelor, îmbrăcată în costumul meu roşu cu dungi albe pe-o parte, făcînd giumbuşlucuri la sol, după săptămîni în care stătusem pe margine, ridicol încălţată în pantofi maro cu talpă groasă, ca de caşcaval. Primisem aşadar cei 20 de lei şi-mi cumpărasem rîvniţii cipici albi cu elastic, la care tot privisem în magazinul mic unde se vindeau şi pantofi, şi chimicale, şi panglici...
Bucuroasă pînă la cer veneam înspre casă după ce făcusem şi-un popas lung la coadă la ulei, oarecum încîntată şi de captura asta din spatele alimentarei - mulţumirea pentru părinţii care în sfîrşit îmi dăduseră banii.
Şi-atunci, aşa cum se-ntîmplă cînd fericirea îţi scade vigilenţa, m-am pomenit trîntită la pămînt pe curba de gheaţă. Am ajuns acasă plîngînd, ţinînd într-o mînă sacoşa din care şiroia ulei printre cioburi, şi-n cealaltă perechea de opinci pe care speram să o mai salvez - şiroiau şi opincile, nişte bărcuţe de plastic, cu tălpicea de pînză dinăuntru zdravăn îmbibată. Îmi amintesc disperarea mea, rugăminţile de-a le salva cît mai iute, o disperare făcută ţăndări de eforturile mamei - căci ea se chinia să salveze uleiul.
Fericirea aiuritoare, să faci bine să ţii minte, fetiţo, îţi scade vigilenţa. Spaima se impregnează înăuntru mai ceva ca o pată de ulei. Nu mai ţin minte ce - şi dacă! - am mîncat în ziua aceea; ţin minte însă ce mîndră am fost, a doua zi, făcînd roata pe solul verde, în opincuţele mele, cu tălpile pînă la cer! Toate petele rămăseseră pe dinăuntru.

11 februarie 2010

Vizitatorii de azi, cartea de simbata





Pană Albă şi Căţeloi mă vizitează neinvitaţi. Dar poftiţi, poftiţi!

*

Mîine începe la Sibiu un festival al dragostei. De fapt, în ambalajul dragostei se livrează Festivalul Egalităţii de Gen. Teatru, film, cărţi vii anti-prejudecăţi. Am fost invitată să fiu şi eu una dintre cărţile vii. Sîmbătă la prînz la Biblioteca Astra voi putea fi împrumutată de oricine pentru o jumătate de oră, răsfoită... Nu ştiu cum o să fie, am ceva emoţii. Poate o să rămîn pe raft - nici o pagubă, s-o găsi vreun motan imaginar să şteargă praful de lîngă mine cu coada. Mai trist e, pentru o carte, cînd rămîne neterminată. Mă gîndesc la o prietenă care, ori de cîte ori te întreabă ceva, rămîne cu privirea suspendată peste umărul tău; pînă să apuci să răspunzi, ea pare c-a şi uitat întrebarea. Cam aşa cu cărţile neterminate.
Încă nu m-am hotărît ce "copertă" să-mi pun!

10 februarie 2010

Alta dimineata


Sigur că mi-ar fi plăcut să fiu acolo unde-aş fi putut să fiu. Dar stau aici şi scriu ce? Articole; măcar sînt despre rachete de pe la 1500 şi păsări, păsări, păsăroi... Copii în costume cu cioc, gheare şi aripi îşi recitau dimineaţă creaţiile, adorabil de stîngaci: "Acvila ţipătoare mică/ Nu e deloc aşa de mititică". Uite, ei au curaj. Eu n-aveam nici pe-atunci, asta e.

9 februarie 2010

Poezia de dimineata


And in the morning, diamonds of frost
Express amazement: Whose spurred feet have crossed
From left to right the blank page of the road?
Reading from left to right in winter's code:
A dot, an arrow pointing back; repeat:
Dot, arrow pointing back... A pheasant's feet!

(Pale Fire, Vladimir Nabokov)

Traducere lejeră în foto - dimineaţa sub fereastră.

7 februarie 2010

Provocare cu coada

Să scrii pentru copii, ce provocare cu coadă!
Trebuie să-ţi imaginezi copilul căruia îi spui povestea. Să fie fetiţa care mîzgălea pe marginea basmelor? Să fie băieţelul care citea, stînd pe burtă, pe malul Argeşului? Să fie fetiţa care-a furat un timbru cu căţel? Să fie băieţelul care-a furat o planşă cu ciuperci? Odată ce-ai ales copilul, povestea se face de la sine.

4 februarie 2010

Pompind cu sirguinta

Dacă deodată din mijlocul paginii s-ar înălţa oameni, chiar oamenii dragi încarnaţi din literele care alcătuiesc personajele... S-ar sprijini pe perna portocalie alături de tine, s-ar legăna în balansoar, ar face doi paşi pînă la fereastră, ar mişca perdeaua şi-ar privi porumbeii, ar sorbi din cafea; şi toate astea în timp ce acolo, în carte, cu toţii şi-ar face cuminţi treaba mai departe, pe calea lor scrisă. Şi poate, înainte s-o gîndeşti, asta s-a şi întîmplat.
Citind, ne construim cu dragoste propriile cărţi, unice, înzestrînd cu tot ce ne e nouă mai cunoscut şi mai drag fiecare personaj, fiecare stare, fiecare culoare, deturnîndu-le pe fiecare de pe drumul lor de hîrtie pe drumul nostru, oblojindu-ne singurătăţile, pompînd cu sîrguinţă sîngele nostru în venele lor de hîrtie.