31 martie 2017

Și nimic nu trebuie scris (2)

Putea să se intituleze Și nimic nu trebuie scris (2), dar cum ar putea fi numai partea a doua, când sunt atâtea drumuri, atâtea plecări, și atâtea ocoluri, și atâtea întoarceri? Ar trebui poate să-i spun Insectar de imagini netrebuincioase. Patru zile m-am suspendat de la toate. M-am întors într-un text, nu al meu, am corectat corecturi, m-am enervat și am plâns și-am blestemat și apoi s-a făcut iarăși liniște, pentru o vreme. Ce-am mai văzut?

Un câine negru cu pete de foc, gonind pe bulevard cu o Eugenia în bot. Are zgardă roșie la gât, pare fugit dintr-un lanț. (Îmi amintesc de Heidi, care se întorsese în redacție cu un sul de brânză topită, ni l-a lăsat la picioare, bravo, fetiță. Îmi amintesc și de lanț. Îmi amintesc și de fugă.)
V-urile imense de păsări, probabil pescăruși, plutind rând pe rând spre apus. V-urile mici integrându-se treptat în v-uri mai mari, v-urile mari unindu-se într-un v unic, alcătuit din vreo sută de păsări și dispărând în depărtare, topindu-se-n forjă. Și iarăși stoluri venind dinspre est, o-uri agitate devenind u-uri, u-uri fluide devenind v-uri, v-urile unindu-se, crescând, dispărând. Același tipar repetându-se pe cer, într-o singură seară, pe 15 martie.
O talpă de pantof bărbătesc plutind pe apele șlefuite ale Dâmboviței, departe de pod.
Rățoiul dormind cu capul verde pe umăr.
Barca, întotdeauna legată la mal.
Perechea de grauri din iarbă. Una dintre păsări, mică, pestriță, alergând ca un struț, cu picioarele larg depărtate.
Cireșul japonez înflorit doar pe jumătate, jumătatea de pe partea cu soarele, și nici un telefon lângă el.
Coconul pufos al unui mugur uriaș de castan, în care odihnește bobocul cel verde – l-am fotografiat cu zoom mare, abia apoi l-am priceput și-am simțit c-am comis o indiscreție gravă, ca atunci când plecaseră părinții de-acasă și scotocisem în fundul bibliotecii, jos, după cărțile rușinoase, cu fotografii și desene – ce-mi trebuise?
Și toate ramurile negre, ca niște brațe descărnate ale copacilor înalți, plopi și castani, ce-or mai fi, proiectate pe cerul albastru al zilei, șoptind nu, șoptind nu, pe noi n-o să ne mai vezi multă vreme așa. Atâta frumusețe și moarte în contururile care vor dispărea pe sub frunze.
Și deodată reușești să nu te mai uiți. Înăuntru, povestea.

În plimbări, scrisul pare posibil. Povestea nouă, ca un balon plin cu apă care îți tremură în mâini – prea mare, prea greu, prea alunecos, periculos-jucăuș. Idee, planuri, structură. Știu că acum e de-ajuns o unghie neșlefuită ca să se-aleagă praful. La capătul fiecărui drum, când deschid ușa, sunt foarte atentă cu cheia, cu apăsatul întrerupătorului, cu propriul meu glas – să nu mi se spargă, să nu îmi dispară. E aici, și totuși încă n-am de unde să o apuc.

(publicat în Literomania)

25 martie 2017

Disperare

Ce Meșter Manole mai e și bietul traducător. După ce zidește cu lunile la un text, e de ajuns o întâlnire nefericită cu un redactor nepriceput, ca să se dărâme pereți întregi de cuvinte. Ia și pune la loc, ia și pune la loc.
Am întâlnit, și la traduceri, dar și la cărțile mele, atâția redactori dăruiți, care nu intervin inutil, care nu rescriu, care nu fac înlocuiri doar ca să li se vadă pixul pe pagină, ei găsesc locul unde țesătura e firavă sau firul are defect, ei pun degetul exact unde trebuie și se retrag cu discreție. Și am întâlnit măcelari, redactori numai cu numele, care taie fără nici un discernământ, care înlocuiesc fără să asculte muzica textului, fără să înțeleagă întregul, fără să stea să se gândească că textul tradus e citit de cel puțin trei ori înainte ca ei să îl citească o dată, se grăbesc să taie de la prima lectură orice cuvânt mai interesant pe care ei nu-l înțeleg, dar pe care autorul l-a folosit cu un rost și care trebuie conservat. Se taie cuvinte speciale și se scriu deasupra banalități. Se taie fraze bizare și șlefuite în traducere pe același tipar și se scriu propoziții cu explicații incluse, de parcă cititorii ar fi o șleahtă de prostovani. Apoi, spre compensație, se taie cele mai banale cuvinte și se scriu în locul lor niște trăznăi inventate. Traducătorul sau autorul trebuie să refacă, o treabă extrem de istovitoare când textul a fost măcelărit din greu - și de data asta explicând ceea ce era deja rezolvat, punând degetul colo și colo și colo, în sutele de pagini distruse, până la orbire și greață. Un cuvânt e ca un perete de rezistență, îl tai și cade o structură întreagă. Disperare. Disperare.

24 martie 2017

*

Zile înfiorătoare, n-apuc nici măcar să mă gândesc la cât de oribil e totul, trebuie alergat mai departe până la epuizare, dincolo de epuizare, dar noaptea un vis banal, cu o cameră străină și un gest simplu, cândva automat - cu ochii închiși, ridic colțul plapumei ca să intre motanul, pe care nu-l mai am de mulți ani, și odată cu el moliciunea, căldura unui trup cuibărit, apropierea fără cuvinte - mă trezește dureros și-mi dă amărâta aia de senzație pe care nici măcar nu mi-o mai pot permite ziua - că-s vie și că totul e oribil de gol și de greu. E și asta ceva.

17 martie 2017

Și nimic nu trebuie scris


De câte ori termin o traducere, vreau să-mi rotesc biroul. Să mă așez cu fața spre fereastră, să chem în colivie o poveste. Dar camera-i prea mică, am mai încercat, nu se poate. Fiindcă dacă iau biroul de lângă perete și-l pun în așa fel încât să văd pe fereastră, nu voi mai putea întinde seara canapeaua. M-aș lovi noaptea de toate colțurile, asta dacă se va mai putea strecura un picior între un colț și altul.
Într-o încercare disperată de reamenajare, am scos canapeaua la vânzare, cu gând să cumpăr un pat pliant mult mai mic. Am văzut patul, am calculat cât ar trebui să plătesc la toată povestea, urma să pierd jumătate din preț ca să câștig jumătate din spațiu. Visam la noua amenajare, la golul unde îmi imaginam c-aș putea... Dar când au apărut cumpărătorii, m-a apucat jalea – sunt atașată câinește de canapeaua mea portocalie – așa c-am șters anunțul și-am rămas cum eram.
Fiindcă n-am putut roti biroul, nici vinde canapeaua, m-am rotit eu. Noaptea, nu ziua. Mi-am așezat perna la picioarele patului. De-o lună dorm așa. Capu-mi stă acolo unde mi-au stat picioarele. Nu mai văd cerul când mă trezesc, nu-mi mai bate lumina dimineții în ochi, însă noaptea văd în peretele de oglinzi luna, dând roată turnului cu cruce, pe urmele lui Venus, până apune dincolo de gară, o acadea enormă de zmeură și miere.
Dar nici așa nu a mers.
Atunci mi-am rotit plimbările. Am schimbat ora de ieșire. Nu mi-am mai zăngănit lesa la ușă pe la prânz, ci abia către seară. Când scade lumina, când dau să se-aprindă felinarele. Am pornit, amușinând pe alte străzi decât o fac de niște ani încoace, către vest, cotind o dată, și atentă ca atunci când cotesc încă o dată unghiul să fie larg, și iarăși așa încă o dată. Și-am văzut.

Două lămpi străjuind o ușă cu ramă uscată, ca niște bostani care-au mai crescut și după ce-au fost îmbrăcați într-o crinolină de fier forjat, și-acum dau pe dinafară, umflați, portocalii, stinși.
Platanii uriași de pe Berzei, scheletici, cu oasele mai albite ca zidul.
Un cojoc negru împrăștiat pe-o podea, într-un cabinet cu luminile aprinse, iar pe masă un caniș rămas aproape în pielea goală sub foarfecile harnice, cu mănuși de boxer și șosete flaușate.
Stoluri de violete albe lângă căminele de la Operă, pe unde mișună șobolanii și femeile spun ce frumos la una și țipă la alta, deși.
Fusta de voal apretat a unei mici balerine încă nenăscute, așteptând într-o vitrină la etaj, încremenită într-o piruetă, sub anunțul Costume, între stele de carton.
Nici o pisică acolo unde mă așteptam să văd o pisică, dar două acolo unde nu mă așteptam să văd nici una.
Vânzătorul de la micul magazin de pantofi, unde pare că nu intră nimeni niciodată, păzind cu falca în palmă șiruri de ghetuțe de piele întoarsă de toate culorile și o pădure de șireturi.
Bulevardul schimbându-și culoarea, acum roșu de aici până departe, acum verde.
Cerul ca un flamingo, acum peste ape, acum dedesubt.
Un mierloi cântând de-i saltă pana în spinare, pe-o antenă străveche, de pe-un acoperiș, de pe o casă scoasă la vânzare.
Și un câine mic și alb, un volpino așa cum scrie la carte, „vioi, jucăuș, vigilent, voios, activ, afectuos”, venind țintă la mine de parcă ne-am ști, ridicându-se-n două labe și apucându-mi arătătorul și mijlociul în bot, înghițindu-mi-le cu totul pentru câteva clipe, și pe cât de prietenos apropiindu-se, pe atât de senin depărtându-se, trăgând în lesă un pensionar.
Platanul portocaliu sprijinind în centrul Cișmigiului teribila călimară a cerului, Venus uluitor de mare deasupra, iar în spate jumătate de lună.
Temnițe înșirate pe străzi, porți ferecate, lumini în odăi cu grilaje, valize și globuri pământești pe dulapuri.

Și fraze, fraze ițindu-se, despre vânzătorul de pantofi și despre volpino, despre gardianul înarmat cu baston care adună bilețelele cu „proaspăt vopsit” de pe bănci, despre Venus care se rotește în sens invers decât Pământul, unde soarele răsare la vest și apune la est, și-odată ivindu-se toate acestea dispărând apăsarea; nimic din ce se vede nu trebuie scris, nu trebuie scris, mâna tresare în buzunarul pardesiului schițând începutul unei negații, ca și cum ar alunga o prezență, ca și cum ar dirija o absență, încă un pas, încă o curte, încă un câine, o întreagă planetă care se rotește în sens invers, chiar dacă biroul a rămas și de data asta pe loc, cu fața spre același perete. S-a pornit cantilena pe străzi, privește, ascultă – asta e tot – și nimic nu trebuie scris.


Imagine: Man and Woman Contemplating the Moon - Caspar David Friedrich
(publicat în Literomania)

3 martie 2017

Scrisoarea netrimisă, povestea nespusă

După-amiază de iarnă. Două femei stau în sufrageria din casa cu grădină și sortează scrisori. Una dintre ele sunt eu. Cealaltă e mama. Se întunecă atât de devreme. Aprind lumina și desfac șnururile de catifea de culoarea muștarului – cobor draperiile care separă sufrageria de camera lui. Să se odihnească cum trebuie. Trebuie să fie ca la sanatoriu, așa îi zic mamei; o cert că stă prea târziu seara la televizor. Dar el oricum nu aude, zice. Ba sigur aude, iar dacă n-aude, simte. Trebuie să fie ca la sanatoriu. Cu draperiile trase ca o ușă, cu lumina aprinsă, stăm aici și sortăm scrisorile vechi. Foșnim ca păsările în cuib. Le luăm una câte una: pe-ale mele le primesc eu. Sunt scrisori trimise părinților în timpul facultății, din ‘86 în ‘91. Noaptea ne prinde așa, eu în fotoliu și mama pe canapea, pisica picotind pe covor, teancuri de scrisori în jurul nostru, plicuri din care-au dispărut scrisorile, scrisori cărora le-au dispărut plicurile.
E miezul nopții și nu mă satur să citesc despre foame și frig, despre dor de acasă, despre telefoane care înghit pumni de fise, despre pachete care nu mai ajung, despre colegi care mor, despre planșe trase în tuș, despre magazine și haine și petreceri și vacanțe și drumuri. Și mereu glumița de final, uneori și-un desen. Însă am obosit foarte tare. E doar o zi dintr-un șnur de zile grele, ziua asta, care se-ncheie așa, cu noi sortând scrisori, scotocind în trecut, ca să punem în ordine ce și cum mai putem, când viața pare c-a deraiat și se duce cum vrea ea, se tot duce. Aliniem ce putem. Ultimele scrisori ajung în teancul meu necitite.
Afară e lună plină, cerul e roșu, ramurile liliacului sclipesc argintate. Adorm greu, în camera mică, cu pisica bătrână cuibărită pe pernă, chiar deasupra creștetului. Când să ațipesc mă trezește un ticăit foarte iute, care îmi bate constant în ureche. Mă ridic într-un cot. Și pun capul la loc. Ticăitul e inima grăbită a pisicii.

După-amiază de primăvară. Acasă. Înșir iarăși toate aceste scrisori, în camera mea. Le citesc, le așez în ordine cronologică, sunt câteva zeci de scrisori. Un adevăr fragmentat îmi defilează în fața ochilor, e adevărul acelor ani, cu detalii uitate; un peisaj mereu în schimbare, cu o falie mare la mijloc. Citesc imaginându-mi ce s-ar alege de-acest adevăr dacă aș selecta o singură scrisoare, să o public aici. Tresar la un pasaj sau la altul, la tot ce-am uitat, la ce ar părea interesant de publicat. Un fragment dintr-o scrisoare, altul din altă scrisoare. Îmi plac primele scrisori, din septembrie 1986, e o lumină acolo, cu tot greul și dorul, e o fată de 18 ani care scrie acasă dintr-o cameră de cămin goală, încă nelocuită de-a dreptul, cu doar câteva piese de mobilier îngrozitoare, de metal, și ea spune „dar cred că după o vreme o să fie frumos, de-aici de sus se vede bine lacul”. Apoi e despre mâncare și mai ales despre lipsa mâncării, despre frig, despre cursuri și tramvaie și teatru și cărți și iar frig și drumuri și bani.
Le strâng într-un târziu, le închid gura cu un elastic gros, galben. Le ascund în dulap. Ce să împarți cu altcineva și de ce? Îmi dau seama că ele, scrisorile din alt timp, pot spune un oarecare adevăr doar publicate împreună, într-un șnur care arată schimbările, transformările. Probabil că există o matematică a adevărului, cu scăderi, cu adunări – ba cu operații mult mai complicate de-atât. Poate le voi folosi cândva într-o carte. Dar mai degrabă nu.

Există în teancul acela o scrisoare oribilă, fără plic, singura care nu poartă o dată. E o scrisoare neexpediată, la care mă refer într-o alta: „scrisoarea oribilă”, pe care nu am trimis-o. Am scris, dar nu am trimis. Am spus, dar am păstrat la mine (deși, în cele din urmă, v-am dat-o cumva, ați cerut și-ați primit și pesemne am râs împreună, credeam că e foarte târziu). Abia acolo – simt odată ce-am închis totul în dulap – e adevărul adevărat. În strigătul ăla disperat, impardonabil de sincer, în goana stiloului cu cerneală mov pe o pagină de caiet studențesc, fără dată în colț, fără plic, fără timbru. Un urlet deznădăjduit între patru pereți, care spune întreaga poveste de nespus. Toată grozăvia acelor ani.
Tot astfel, zilele astea crunte, care s-au dus, care se duc, își pot păstra adevărul (și eu mă pot păstra pe mine întreagă, pot fredona când mă plimb, pot funcționa, pot traduce, pot adormi oarecum liniștită și pot visa să mai scriu) doar câtă vreme nu îl rostesc. Să nu-l povestesc nimănui. Evit întâlnirile, cu zilele, cu săptămânile, cu lunile, ca să nu spun. Să nu trimit, cum ar veni, scrisoarea netrimisă. Sunt lucruri care se devalorizează odată spuse, oricui – celui care te-ascultă și celui care doar pretinde că te ascultă, celui care realmente te ajută ascultând sau celui care te ascultă doar ca să-ți spună iute și el. Și de ce n-ai vrea să se devalorizeze ceva ce înseamnă suferință? Pentru că noi suntem alcătuiți, în esență, din suferințe. Restul e zgură.


- pentru Literomania -