Era anul în care...

Număr pe degetele de la o mână întâlnirile cu prietenii din anul care s-a scurs (și încă mai am degete libere). Viața mea nu era prea agitată nici înainte...

Totuși, a existat un an când singurătatea a fost și mai accentuată, izolarea a fost deplină, supraviețuirea, apropo, dacă asta interesează pe cineva, mult, mult mai grea. În anul acela, când nu te întreba nimeni nici cum te simți, nici dacă mai trăiești, fiindcă lumea era ocupată, lumea trăia cum se trăiește, gălăgios, grăbit, fără nici o aplecare spre altul, în anul acela am tradus mult (Beckett, Beckett, iar Beckett, de fapt eram la capătul a aproape trei ani de tradus zilnic Beckett), și apoi, în tăcerea aia prelungă în care mi se auzea respirația și pașii nu mai erau în stare să țină drumul drept nici în cele mai scurte plimbări, s-a auzit deodată o voce și-am scris Simfonia animalieră.

Nedumerire! Încântare.

Am emoții, cu cartea în tipografie. Îmi vine să pun o bulină, un avertisment: povestea asta nu seamănă cu nici o altă poveste de-a mea. E altceva. N-aș vrea să se rătăcească pe la cei care nu au nevoie de ea. E acolo, sub măștile animaliere, mai mult din mine decât în toate celelalte cărți în care personajele sunt oameni.

Pe fâșia mea verde

 

Azi, pe fâșia mea de libertate. 

Când am plecat din Sibiu, m-am temut că nu voi mai găsi niciodată un loc cum mi-a fost Parcul Sub Arini, pe unde să pot da roată cât poftesc, fără teamă, cu senzația că locul e sălbatic și totuși e sigur, un loc pe care să ajung să-l cunosc ca pe buzunarul meu, și care totuși să mă surprindă mereu. Dar am găsit, e Cișmigiul în zilele lucrătoare, când plouă. Culorile, cotloanele, liniștea, păsările, florile, pașii.

În zăpezi

Nu am mai scris aici de mult timp. Toate cuvintele mele se duc altundeva. O traducere lungă te face să uiți cu totul de tine. Aproape de capătul ei, o oră în Cișmigiu este cât o vacanță la Sinaia.

Zăpezi neîncepute, în interiorul rondului larg, dincolo de centura de brazi, unde rareori intră câte-un om cu un câine, nu-i știi, nu-i vezi, dar au fost, e aici o lume ca-n Hibernalia, atât de aproape de casă, atât de aproape de mine. Un cer albastru, zăpezile în care intru cum alții intră în mare, omul de zăpadă cu cușmă, fântâna arteziană abandonată, plină cu spumă, șampania primăverii care ia astăzi o pauză. Pe o parte a cercului, brazii plini de zăpadă. Pe cealaltă parte, la soare, totul verde, susurul, apa. Stau cu fața la soare, liberă, departe de toate. Ies în șir indian și merg la pas către un pârâiaș improvizat două mierle, un sturz cântător și, Dumnezeule, un măcăleandru! Încremenesc. Ce fanfară! Măcăleandrul se oprește, mă privește, ezită, seamănă cu un copil intimidat deodată, face cale întoarsă, se ascunde sub crinolina de crengi. Sturzul s-a dus. Mierloiul, băiatul, e singurul care se oprește la pârâiaș, bea, mă privește, vine și mai aproape, ne spunem câte ceva. Dar eu tot cu gândul la măcăleandru. Sunt într-un basm. 

Știu că se va termina, și totuși, preț de câteva clipe lungi, stă în puterea mea să-l prelungesc cât doresc. Roată, roată, roată aici. Apoi primul copac înflorit, apoi al doilea, apoi ogarul creț. Dar eu tot în zăpezi continui să înot, să mă scald, întreaga zi, întreaga zi, și, încă, ori de câte ori reușesc să închid ochii, să fiu iarăși acolo, speriind măcăleandrul.

(Când traduci așa - nu neapărat așa de mult, dar e o intensitate a trăitului într-un text străin și, probabil, într-o limbă străină, și totul readus aici, reașezat aici - ei bine, atunci mi se întâmplă oboseala asta cumplită, care nu seamănă cu altceva, senzația că nu mai știu să vorbesc/să gândesc/să nimic. E de parcă ar fi trecut focurile țăranilor peste brazdele din mintea mea și-ar fi ars totul! Toate preocupările mele, toate sensibilitățile mele, tot ce e al meu, până și bietele prepoziții par să-și fi pierdut sensul, să-mi alunece de la locul lor. Urmarea bizară e că nu mă mai recunosc nici în oglindă! Pur și simplu dispar. - scrisoare pentru A.)