30 iulie 2017

„Să fie viața doar un vis?”


Să fie viața doar un vis,
Un licăr vag de aur stins,
De-al Timpului șuvoi ne-nvins?

Plecați amar până-n pământ
Sau la spectacole râzând,
Ne perindăm, purtați de vânt.

Zi după ziuă se prăval,
Iar la amiază, sus pe val,
Nici că privim către final.

Lewis Carroll, ultimele strofe din Să fie viața doar un vis?
(traducerea mea)


Ce pisicuță blândă e Bucureștiul vara. Burtică de asfalt topit, mașini puține, oameni singuri mergând la pas pe lângă ziduri, în pârâiașe de umbră, în duminicile lungi, spre grădinile unde se aud trosnind bobocii care se desfac, de dalii, de nuferi, de ochiul-boului, iar pe acoperișuri strigă pescărușii la puii lor deja mari, nu te duce departe, nu te duce departe, și țipă vântureii roșii vânând ultimele drepnele, în curând vor pleca toate, țârâitul lor va fi înlocuit de claxoane.
Sunt îndrăgostită de București vara și de cartea pe care-o traduc.

(Foto - azi, în Grădina Botanică)

28 iulie 2017

Nimicuri

Mă trezesc la șase, e nor și mi-e bine, traduc zece mii de semne, îmi merge bine azi, nu ca ieri, e și un cântecel cu un porc, la zece ies, trec pe la poștă și trimit două cărți pentru o fostă colegă regăsită acum, apoi duc o carte altor prieteni, mă bucur de întâlnire, plec, strâng la piept un plic de cafea proaspăt râșnită, fierbinte, picură, am umbrelă, mi-e frig, doar un pic, e atât de frumos Bucureștiul vara, la Icoanei nu-i nimeni, ba e o fată cu un chow-chow, mimoza e uscată, un porumbel prăbușit lângă o tufă de petunii, îmi iau caise și roșii portocalii, mă minunez că au exact aceeași culoare, văd un pitic de grădină călare pe-un porc într-o curte părăsită, „să fie viața doar un vis”, fredonez și mă tem că se-aude, la prânz sunt acasă, asta e viața, cu tic și cu tac.

*

Zece ani de la „Sibiu, Capitală Culturală Europeană”, pare ireal, parcă acum trei zile alergam ca nebunii între spectacole de teatru și de dans, festivaluri rock, expoziții, conferințe, pe urmele actorilor, Altețelor, cântăreților, președinților, am văzut atunci cât într-o viață, scriam de n-aveam aer, la un cotidian, un săptămânal și-un bilunar, iar spre finalul verii - o vară nebună, nebună, nebună - am simțit că nu mai pot să scriu nici măcar o singură dată cuvântul Sibiu într-un articol, am fugit cu trenul la Budapesta, la festivalul Sziget, concerte, Sinead O'Connor și Tool și cine-o mai fi fost, legănare, băi de noroi, brățări și șuvițe, iar apoi m-am apucat de scris un volum de povești și apoi m-am apucat să traduc prima carte, bye-bye, am zis, bye-bye, adio, am zis!...

*

Duminică după-amiaza, când se mai dusese căldura, am pornit să văd lotușii egipteni. Pe aleea care ducea către lac erau niște bănci, pe o bancă stătea o femeie, iar lângă ea ședea o pisică tigrată, ținută în lesă, cuminte, cu bot lat, înțeleaptă, privind trecătorii. Și asta mi s-a părut foarte, foarte trist și frumos, indiferent câți lotuși înalți de doi metri am văzut după-aceea. Era aproape ca și cum o pisică ar fi ținut în lesă o femeie teribil de singură.


(Foto: VDN)

Nici nu mai era

Ea venea în lumea mea aparent liniștită cu aerul cu care vin acum furtunile seara, ușa se deschidea, canapeaua o primea, vorbele începeau să curgă, și râsul îi era tunet și zâmbetul îi era fulger. Ascultam, ascultam, lovind ușurel cu talpa în bălțile mele stătute, căutând să nu mă las zgândărită, căutând să nu las să iasă la suprafață nimic, țineam acolo ruga, durerea, insomniile, fugile, credința mea oarbă în 1, și toată fericirea imensă de-a le trăi zi după zi singură - cu tot ce spunem suntem mai săraci, cu tot ce declarăm despre noi pierdem ce ne este mai prețios. Ea mătura ca furtuna tot ce exista la suprafață, ea era omul suprafețelor plane, fără obstacole, și de aceea ascundeam, ascundeam cu febrilitate când simțeam că se apropie - comori și gunoaie, tot ce mi-era mai de preț. Ea scotea niște clinchete de brad împodobit în toiul verii, cercei și mărgele și șiroaie de vorbe și iubiri și păcate și fel și fel de cutiuțe goale, murdare. Ascundeam, o primeam, ascundeam. Ei îi plăceau fotografiile furate de la alții, ei îi plăceau rândurile furate de la alții, nimic nu era al ei dar își însușea totul - toată lumea era a ei. Uneori, prin colțul gurii mi se scurgea un firicel verde - aș vrea să plec, mi-e rău aici, scânceam ca pentru mine, aș vrea să plec - și știam că doar un pas mai departe, în singurătatea mea, în aerul meu neclintit decât de câte-un oftat, acolo mi-ar fi fost bine, dacă se poate vorbi așa, în termeni de rău și de bine. Dar ei îi plăceau suprafețele, bine și rău sunt cuvintele tari pe care le înțelegea, care îi plăceau. Ea pleca, așa cum pleacă întotdeauna furtunile, lăsând totul în spate, privind tot înainte. Și, copiind cu îndârjire mai departe, imagini de-ale altora, cuvinte de-ale altora, idei de-ale altora, până la urmă și le însușea, le flutura - de-acum erau chiar ale ei, deși nu erau deloc ale ei. Uita cine este. Nici nu mai era.

Uneori mă uitam pe fereastră, când se apropia o furtună, ca azi. E ea sau nu e, vine sau nu vine?
Deschideam geamul larg, fără teamă. Nu era. Nici nu mai era.

23 iulie 2017

Epilog la o lansare. Despre bucurii și false influențe

Joi seara, în Grădina Secretă de la Cărturești Verona, am trăit cea mai frumoasă lansare a unei cărți de până acum. I-am avut alături pe Bogdan-Alexandru Stănescu, Ioana Bâldea-Constantinescu și Alina Purcaru și un public numeros și divers, m-am bucurat să revăd foști colegi, de facultate și chiar de liceu, oameni de la atelierul de scriere creativă, oameni de la Radio România Cultural care mi-au devenit prieteni de când m-am mutat în București, oameni de la Biblioteca Națională, unde mi-am petrecut mult timp când am scris la cartea precedentă, oameni din redacția Polirom, scriitori care încă mai ies din casă pentru a se întâlni cu cărțile altor scriitori, cititori pur și simplu, iar unii dintre ei veniți cu copiii. Toți acești oameni, grădina minunată, seara de vară, toate au contat.

Ce fac eu aici, duminică după-amiaza, singură în cameră? Rememorez și pun deoparte momente, încântată de cum a ieșit, dar și bucuroasă că a fost singura lansare pe care i-o facem lui Isidor vara asta. Îl vom lăsa în pace până la toamnă.

E un mare dar să ai alături la o lansare trei scriitori la care ții. Bogdan a vorbit despre colecția Polirom Junior, este colecția datorită căreia am scris, cu atâta poftă și vervă, o carte care aștepta scrisă de mult, o poveste la care visam, cu gândul la un cititor universal, mare, mic. Acolo, la Juniorul Poliromului, sunt cărți de citit, povești dense, care nu mizează pe ilustrații. Nu sunt cutii de bomboane, nu se vând prin artificii grafice, prin sclipiciuri care iau ochii, ca să acopere puținătatea textului. Cărți de citit, fără paiete. Am citit și eu câteva dintre povești, cu motanul Bob, cu Copacul minciunilor, și mi-am amintit, plonjând în paginile lor gălbui, că așa arătau și cărțile ideale ale copilăriei mele. Și așa arată și volumul gros pe care îl am lângă birou și din care am tradus două din cele trei romane cuprinse: poveste, pagină gălbuie după pagină gălbuie, poveste. Libertate deplină pentru cititorul de toate vârstele, care își poate imagina. Sunt fericită că O vară cu Isidor a fost scrisă anume pentru colecția asta, unde sunt reuniți autori din literatura universală care au scris printre altele și o carte, o singură carte, pentru copii. Și nu numai pentru copii.

Ioana m-a încântat cu cuvintele ei - de parcă aș fi putut să uit cu câtă patimă vorbește ea despre cărți. M-a uns pe suflet când a vorbit despre cât putem greși când, vorbind despre o carte, pomenim influențe. „Influențe imaginare”, vorba lui Bogdan dintr-un articol mai nou! Despre cum, da, doar un copilaș ar putea zice „Micul prinț”, iar un matur ar putea zice „Yan Martel” - dar ce cușcă îngustă ar fi aceste indicii. Iar Alina Purcaru a continuat ideea asta și-a zis că singurele influențe reale sunt de găsit tot în cărțile aceluiași autor - în cazul de față, în Simfonia animalieră și Hibernalia.
Momentele astea sunt prețioase. Într-o lume în care, în orice textuleț despre o carte, autorul articolului se repede să atribuie propriile lecturi unui scriitor pe care abia de-l cunoaște, e sănătate curată să auzi două asemenea opinii.

Profit de ocazie ca să mărturisesc în colțul ăsta, indiferent pe cine voi dezamăgi, că n-am fost niciodată vreun fan al Micului Prinț și nici al lui Apolodor. Ca să dau cu guma măcar peste două titluri mai importante care se aud mult prea pripit, deși cu bucurie. Pista e falsă - sunt cărți cu care n-am nici în clin, nici în mânecă.
Sigur că singurul strămoș veritabil al condorului Isidor, dacă trebuie să căutăm un strămoș, e ariciul Doinel. În miezul cărții este o povestire despre agresiunile exterioare și despre interioare bogat mobilate („C și O și N și Dor”). Acum se-aude strigătul condorului: „Fără blitz!”, și se-aude și-al meu: „Dar ce de mutații de la Doinel la Isidor!” Fiecare poveste este pur și simplu altă poveste. Celor care vor dori neapărat influențe exterioare, le recomand zonele de limbă germană și engleză - acolo se află măcar două-trei cărți cărora le port admirație, precum și rezonanțe muzicale care mă îndeamnă uneori să încep o poveste.

Și mi-am mai amintit acum de un drum cu mașina, din anii '90, când lucram la un ziar și am dus la Zoo, în Pitești, un stârc cenușiu. Îl adusese la redacție un domn, îl găsise pe râu, cu picioarele prinse în gheață. Nu știu dacă să-mi iert sau nu faptul că am considerat că salvăm o pasăre sălbatică ducând-o la Zoo. Tot cam pe atunci, făceam voluntariat la o asociație pentru salvarea câinilor vagabonzi, eram membru fondator și scriam articole - și mi s-a luminat, după prea mult timp, că nu ajutăm deloc astfel, că prea multă captivitate se naște din faptele noastre „bune”. Povestea lui Isidor curge exact în sens invers - dinspre cușcă spre libertate - și pune și niște întrebări. Voi ce ziceți: mai bine doi ani în libertate sau opt într-o cușcă?
Ca unul care se simte mai mereu într-o cușcă, și când merg pe străzi între un loc și un altul, și când traduc ore în șir la același birou, și când mă trezesc dimineață și dormitorul e unul și-același lucru cu biroul, și când pun capul pe pernă, în aceeași cameră mereu, eu am un răspuns.

Mulțumesc tuturor celor care au fost la lansare, precum și celor care n-au fost, dar citesc cu bucurie, și care nu simt nevoia să lipească etichete străine pe-o poveste. Suntem diferiți, ascultați doar povestea; suntem diferiți, ascultați doar povestea. Dacă nu ne așezăm cu dorința să scriem ceva original, ivit din coarda noastră cea mai tainică, al cărei sunet nu e înrudit cu nimic din afară, mai bine nu mai scriem deloc.


(Foto: C.I.)


***

Despre carte, într-un scurt interviu realizat în seara lansării de Dorina Călin, pentru Radio România Cultural, aici.

12 iulie 2017

Lansare în București

Săptămâna viitoare, joi, 20 iulie, de la 18.30, în grădina de la Cărturești Verona, se lansează „O vară cu Isidor”. Îi voi avea alături pe Alina Purcaru, Ioana Bâldea Constantinescu și Bogdan-Alexandru Stănescu. Va fi singura lansare a cărții din această vară.

10 iulie 2017

Traducătoarea nu a scris nici o carte

Mă cam sâcâie cum sunt expediați unii scriitori, când le apare câte-o carte, cu o etichetă deplasată legată de „meseria” lor, de orice altceva fac ei - aflăm că jurnalistul x a scris o carte de proză scurtă sau că traducătorul y a publicat un roman! Rămân cu gura căscată când văd treburi din astea, se practică de obicei dacă sunt meserii care par înrudite cu scrisul, pe departe, așa, fiindcă în realitate sigur că nu-i mare legătură între una și alta; niciodată n-am văzut însă că doctorul pediatru a scris poezii, nici că tâmplarul a scris un basm. Dar azi am găsit asta și la case mai mari, iar pocinogul sună așa: „The Hunting of the Snark is a poem written by English mathematician Charles Lutwidge Dodgson under the pseudonym Lewis Carroll”! Să ne bucurăm, buba nu e numai a noastră.

Aș vrea să declar aici, pentru posteritate, că scriitoarea vdn, dacă va exista așa ceva, a tradus câteva cărți. Așa s-a gândit ea că ar fi frumos, în perioadele când nu poate să scrie. Și că traducătoarea vdn n-a scris nici o carte. Când nu a tradus, s-a odihnit pur și simplu, ca o focă pe un țărm.

*

În primele zile când lucrezi la traducerea unei cărți e de parcă ai pisa într-un mojar sare grunjoasă cu o creangă uscată. Iar uneori mojarul nu e nimic altceva decât propriul tău craniu.

*

În ultimele două zile de pseudo-vacanță, am lucrat la un text pentru o revistă. Ghinion, textul nu se potrivește în context. Arșița despre care scriu eu nu are nici visare, nici poezie, e doar un coșmar.

Note de subsol pentru o vacanță


1. Prima zi de vacanță. Traducerile predate, cartea-n tipar și mimozele-n floare. Spre grădina părinților!
2. La cules de coacăze, în costum de plajă și cu ochelarii pe nas. Viață grea.
3. Răsfăț. Dimineață cu vânt și soare la biroul din grădină. Trandafirii s-au uscat, pisica doarme-n leuștean, caietul e neînceput.
4. Dimineața în care m-am îndrăgostit de un pod de fier, cu petunii. Cântă broaștele, pescarii sunt muți.
5. Excepțională carte – „Ciocârlia” – și un scriitor de pus pe lista scurtă a marilor favoriți – Kosztolanyi!
6. Capătul grădinii, fascinant la început și sfârșit de zi, păzit de sunătoare și mure, și dincolo de gard scârțâitul prelung al unui nuc enom, bătrân, ca un vaiet, ca o corabie rezistând, unde-s toți aceia care au trăit aici, nu mai sunt, nu mai sunt. Dimineață cu vânt.

Șase scurte însemnări de vacanță, din cele șase zile petrecute în Timișoara. Ajunsă acasă, mă uit înapoi și îmi văd zâmbetul fugar din oglinda deformantă. Unde e junghiul de la prima întâlnire cu poteca pietruită din fața casei, năpădită de frunze de violete, pe care-am fost cât pe ce să le smulg? Unde tristețea progresivă, zi după zi instalată tot mai bine în oase? Unde-i bătrânețea pisicii, ca să vorbim doar de pisică aici, cu părul ei decolorat începând de la coadă, cu somnul nesomn, cu toropeala netoropeală – de parcă n-am ști noi că nu căldura, nu somnul, nu lenea dau târcoale aici, ci bătrânețea și cuvântul acela pe care l-am tot ascunde sub preș, în timp ce așezăm farfurii, linguri, pahare, șervețele pe masă. Unde nodul din gât, sufocându-te când nu te aștepți, lângă raftul cu detergenți din supermarketul la care te duci zi de zi, lângă chifle cu semințe, la casă? Unde vântul, frigul care ți-a umflat un cot când toată lumea suferă de căldură, unde pișcăturile și zgârieturile de pe picioare? Unde cele două morminte, teiul crescând din bunicul, murele din bunica? Unde singurătatea atroce, în vreme ce vocile lor răsună ca de departe, deși sunt aici? Unde râsul acela al tău care te cutremură și înfioară când intri în apă, îngrozitor semn că trupul poate fi fericit împotriva sufletului care-i o zdreanță. Unde pumnalul care se răsucește în zdreanță, când tatăl, dificil & șarmant, povestește cum dormea ghemuit pe un câmp în ‘44, doar un copil, și soarele era sus pe cer la culcare, iar la trezire era o păturică sub el, și undeva pe alt câmp un cal alb, lăsat de soldați? Unde mama, sora, unde câinele tânăr sărind la nesfârșit după discul cel roz, sfidând tot ceea ce se poate sfida? Și ce facem acum? Recuperăm? Deversăm? Spălăm vinovății, după atâta fericire? Sau poate ne pregătim de vreo carte.

(Foto: VDN; publicat în Literomania)

6 iulie 2017

A apărut „O vară cu Isidor”

Astăzi a apărut „O vară cu Isidor”.

A zecea mea carte.
A noua, dacă nu pun la socoteală antologia de povestiri (dar de ce-aș face asta?).
A opta, dacă nu pun la socoteală cele două cărți semnate în colaborare cu încă cineva (dar nici asta nu știu de ce-aș face-o).
A șaptea din ultimul cincinal.
A șasea care are și-un pic de roșu pe copertă (nu găsesc altceva).
A cincea carte de la Editura Polirom (și Cartea Românească–Polirom).
A patra carte cu aripi pe copertă.
A treia carte cu un animal pe copertă.
Al doilea roman.
Prima mea carte pentru copii!


Îi mulțumesc lui Bogdan-Alexandru Stănescu, fără de care cartea asta nu s-ar fi scris - povestea lui Isidor a apărut miraculos, datorită invitației lui Bogdan de a scrie o carte pentru colecția Junior a editurii Polirom. Îmi place enorm colecția asta, așa că m-am pus pe scris imediat. Detalii în carte, la capătul poveștii.
Mulțumiri întregii echipe de la Polirom, niciodată nu am simțit atâta grijă și prietenie pentru un text care devine carte.
Ilustrații și copertă de Radu Răileanu.

Detalii despre carte pe site-ul Editurii Polirom, aici.

Insight - interviu

- Ultima carte pe care ați scris-o este o frumoasă carte pentru copii, călătoria unei fetițe de 13 hotărâtă să-l salveze pe condorul Isidor. A fost dificil să vă întoarceți, să retrăiți copilăria?

Este o poveste scrisă cu foarte multă plăcere. Am încercat să mă adresez unui cititor universal, să spun o poveste nu doar pentru copii şi adolescenţi, dar şi pentru acei adulţi care, ca şi mine, iubesc cărţile dedicate tuturor vârstelor, romanele unor autori precum Michael Ende, E. B. White... E.B. White spunea că trebuie să ridici ştacheta când scrii cărţi pentru copii, nu să o cobori. Am căutat să scriu cu foarte multă seriozitate. Într-un fel, cred că „O vară cu Isidor” este cea mai solid construită dintre cărţile mele. Nu m-am reîntors în copilărie, n-am retrăit-o, am fost adultul care inventează şi spune o poveste pentru ceilalţi.

- Vă regăsiți în această fetiță? Are ea ceva din visele dvs.?

Mă regăsesc mai degrabă în condorul Isidor, deşi forţez mult făcând această afirmaţie. Pentru el am scris cartea. Pentru ideea de viaţă în cuşcă şi eliberare. Probabil că, într-un fel sau altul, trăim cu toţii în cuşti. Am vrut să sparg lacătele, să salvez pasărea asta mare, colosală, frumoasă, bătrână, care se afla de patruzeci de ani într-o cuşcă. Fetiţa, Serena, e inventată pentru a-i fi salvarea. E o eroină, o anti-prinţesă: ea nu vrea să fie salvată, ca odinioară, ci salvează. Sigur că uneori mai împrumutăm personajelor din experienţele noastre, dar e important ca poveştile să funcţioneze dincolo de noi şi obsesiile noastre.

Fragment dintr-un interviu realizat de Maria Capelos, pentru Insight, revista TAROM.

***

Fragmente din „O vară cu Isidor” apar în avanpremieră, în aceste zile, în Adevărul și Observator cultural.