23 iulie 2017

Epilog la o lansare. Despre bucurii și false influențe

Joi seara, în Grădina Secretă de la Cărturești Verona, am trăit cea mai frumoasă lansare a unei cărți de până acum. I-am avut alături pe Bogdan-Alexandru Stănescu, Ioana Bâldea-Constantinescu și Alina Purcaru și un public numeros și divers, m-am bucurat să revăd foști colegi, de facultate și chiar de liceu, oameni de la atelierul de scriere creativă, oameni de la Radio România Cultural care mi-au devenit prieteni de când m-am mutat în București, oameni de la Biblioteca Națională, unde mi-am petrecut mult timp când am scris la cartea precedentă, oameni din redacția Polirom, scriitori care încă mai ies din casă pentru a se întâlni cu cărțile altor scriitori, cititori pur și simplu, iar unii dintre ei veniți cu copiii. Toți acești oameni, grădina minunată, seara de vară, toate au contat.

Ce fac eu aici, duminică după-amiaza, singură în cameră? Rememorez și pun deoparte momente, încântată de cum a ieșit, dar și bucuroasă că a fost singura lansare pe care i-o facem lui Isidor vara asta. Îl vom lăsa în pace până la toamnă.

E un mare dar să vorbească despre cartea ta trei scriitori la care ții. Bogdan a vorbit despre colecția Polirom Junior, este colecția datorită căreia am scris, cu atâta poftă și vervă, o carte care aștepta scrisă de mult, o poveste la care visam, cu gândul la un cititor universal, mare, mic. Acolo, la Juniorul Poliromului, sunt cărți de citit, povești dense, care nu mizează pe ilustrații. Nu sunt cutii de bomboane, nu se vând prin artificii grafice, prin sclipiciuri care iau ochii, ca să acopere puținătatea textului. Cărți de citit, fără paiete. Am citit și eu câteva dintre povești, cu motanul Bob, cu Copacul minciunilor, și mi-am amintit, plonjând în paginile lor gălbui, că așa arătau și cărțile ideale ale copilăriei mele. Și așa arată și volumul gros pe care îl am lângă birou și din care am tradus două din cele trei romane cuprinse: poveste, pagină gălbuie după pagină gălbuie, poveste. Libertate deplină pentru cititorul de toate vârstele, care își poate imagina. Sunt fericită că O vară cu Isidor a fost scrisă anume pentru colecția asta, unde sunt reuniți autori din literatura universală care au scris printre altele și o carte, o singură carte, pentru copii. Și nu numai pentru copii.

Ioana m-a încântat cu cuvintele ei - de parcă aș fi putut să uit cu câtă patimă vorbește ea despre cărți. M-a uns pe suflet când a vorbit despre cât putem greși când, vorbind despre o carte, pomenim influențe. „Influențe imaginare”, vorba lui Bogdan dintr-un articol mai nou! Despre cum, da, doar un copilaș ar putea zice „Micul prinț”, iar un matur ar putea zice „Yan Martel” - dar ce cușcă îngustă ar fi aceste indicii. Iar Alina Purcaru a continuat ideea asta și-a zis că singurele influențe reale sunt de găsit tot în cărțile aceluiași autor - în cazul de față, în Simfonia animalieră și Hibernalia.
Momentele astea sunt prețioase. Într-o lume în care, în orice textuleț despre o carte, autorul articolului se repede să atribuie propriile lecturi unui scriitor pe care abia de-l cunoaște, e sănătate curată să auzi două asemenea opinii.
Profit de moment ca să mărturisesc în colțul ăsta că n-am fost niciodată vreun fan al Micului Prinț (ca să formulez blând), și nici al lui Apolodor! Ca să dau cu guma măcar peste două titluri mai importante care se aud mult prea pripit, deși cu bucurie. Pista e falsă - sunt cărți cu care n-am nici în clin, nici în mânecă.
Sigur că singurul strămoș veritabil al condorului Isidor, dacă trebuie să căutăm un strămoș, e ariciul Doinel. În miezul cărții este o povestire despre agresiunile exterioare și despre interioare bogat mobilate („C și O și N și Dor”). Acum se-aude strigătul condorului: „Fără blitz!”, și se-aude și-al meu: „Dar ce de mutații de la Doinel la Isidor!” Fiecare poveste este pur și simplu altă poveste. Celor care vor dori neapărat influențe exterioare, le recomand zonele de limbă germană și engleză - acolo se află măcar două-trei cărți cărora le port admirație.

Și mi-am mai amintit acum de un drum cu mașina, din anii '90, când lucram la un ziar și am dus la Zoo, în Pitești, un stârc cenușiu. Îl adusese la redacție un domn, îl găsise pe râu, cu picioarele prinse în gheață. Nu știu dacă să-mi iert sau nu faptul că am considerat că salvăm o pasăre sălbatică ducând-o la Zoo. Tot cam pe atunci, făceam voluntariat la o asociație pentru salvarea câinilor vagabonzi, eram membru fondator și scriam articole - și mi s-a luminat, după prea mult timp, că nu ajutăm deloc astfel, că prea multă captivitate se naște din faptele noastre „bune”. Curgând exact în sens invers - dinspre cușcă spre libertate - povestea lui Isidor pune și niște întrebări. Voi ce ziceți: mai bine doi ani în libertate sau opt într-o cușcă?
Ca unul care se simte mai mereu într-o cușcă, și când merg pe străzi între un loc și un altul, și când traduc ore în șir la același birou, și când mă trezesc dimineață și dormitorul e unul și-același lucru cu biroul, și când pun capul pe pernă, în aceeași cameră mereu, eu am un răspuns.

Mulțumesc tuturor celor care au fost la lansare, precum și celor care n-au fost, dar citesc cu bucurie, și care nu simt nevoia să lipească etichete străine pe-o poveste. Suntem diferiți, ascultați doar povestea; suntem diferiți, ascultați doar povestea. Dacă nu ne așezăm cu dorința să scriem ceva original, ivit din coarda noastră cea mai tainică, al cărei sunet nu e înrudit cu nimic din afară, mai bine nu mai scriem deloc.


(Foto: C.I.)


***

Despre carte, într-un interviu realizat în seara lansării de Dorina Călin, pentru Radio România Cultural, aici.

12 iulie 2017

Lansare în București

Săptămâna viitoare, joi, 20 iulie, de la 18.30, în grădina de la Cărturești Verona, se lansează „O vară cu Isidor”. Îi voi avea alături pe Alina Purcaru, Ioana Bâldea Constantinescu și Bogdan-Alexandru Stănescu. Va fi singura lansare a cărții din această vară.

10 iulie 2017

Traducătoarea nu a scris nici o carte

Mă cam sâcâie cum sunt expediați unii scriitori, când le apare câte-o carte, cu o etichetă deplasată legată de „meseria” lor, de orice altceva fac ei - aflăm că jurnalistul x a scris o carte de proză scurtă sau că traducătorul y a publicat un roman! Rămân cu gura căscată când văd treburi din astea, se practică de obicei dacă sunt meserii care par înrudite cu scrisul, pe departe, așa, fiindcă în realitate sigur că nu-i mare legătură între una și alta; niciodată n-am văzut însă că doctorul pediatru a scris poezii, nici că tâmplarul a scris un basm. Dar azi am găsit asta și la case mai mari, iar pocinogul sună așa: „The Hunting of the Snark is a poem written by English mathematician Charles Lutwidge Dodgson under the pseudonym Lewis Carroll”! Să ne bucurăm, buba nu e numai a noastră.

Aș vrea să declar aici, pentru posteritate, că scriitoarea vdn, dacă va exista așa ceva, a tradus câteva cărți. Așa s-a gândit ea că ar fi frumos, în perioadele când nu poate să scrie. Și că traducătoarea vdn n-a scris nici o carte. Când nu a tradus, s-a odihnit pur și simplu, ca o focă pe un țărm.

*

În primele zile când lucrezi la traducerea unei cărți e de parcă ai pisa într-un mojar sare grunjoasă cu o creangă uscată. Iar uneori mojarul nu e nimic altceva decât propriul tău craniu.

*

În ultimele două zile de pseudo-vacanță, am lucrat la un text pentru o revistă. Ghinion, textul nu se potrivește în context. Arșița despre care scriu eu nu are nici visare, nici poezie, e doar un coșmar.

Note de subsol pentru o vacanță


1. Prima zi de vacanță. Traducerile predate, cartea-n tipar și mimozele-n floare. Spre grădina părinților!
2. La cules de coacăze, în costum de plajă și cu ochelarii pe nas. Viață grea.
3. Răsfăț. Dimineață cu vânt și soare la biroul din grădină. Trandafirii s-au uscat, pisica doarme-n leuștean, caietul e neînceput.
4. Dimineața în care m-am îndrăgostit de un pod de fier, cu petunii. Cântă broaștele, pescarii sunt muți.
5. Excepțională carte – „Ciocârlia” – și un scriitor de pus pe lista scurtă a marilor favoriți – Kosztolanyi!
6. Capătul grădinii, fascinant la început și sfârșit de zi, păzit de sunătoare și mure, și dincolo de gard scârțâitul prelung al unui nuc enom, bătrân, ca un vaiet, ca o corabie rezistând, unde-s toți aceia care au trăit aici, nu mai sunt, nu mai sunt. Dimineață cu vânt.

Șase scurte însemnări de vacanță, din cele șase zile petrecute în Timișoara. Ajunsă acasă, mă uit înapoi și îmi văd zâmbetul fugar din oglinda deformantă. Unde e junghiul de la prima întâlnire cu poteca pietruită din fața casei, năpădită de frunze de violete, pe care-am fost cât pe ce să le smulg? Unde tristețea progresivă, zi după zi instalată tot mai bine în oase? Unde-i bătrânețea pisicii, ca să vorbim doar de pisică aici, cu părul ei decolorat începând de la coadă, cu somnul nesomn, cu toropeala netoropeală – de parcă n-am ști noi că nu căldura, nu somnul, nu lenea dau târcoale aici, ci bătrânețea și cuvântul acela pe care l-am tot ascunde sub preș, în timp ce așezăm farfurii, linguri, pahare, șervețele pe masă. Unde nodul din gât, sufocându-te când nu te aștepți, lângă raftul cu detergenți din supermarketul la care te duci zi de zi, lângă chifle cu semințe, la casă? Unde vântul, frigul care ți-a umflat un cot când toată lumea suferă de căldură, unde pișcăturile și zgârieturile de pe picioare? Unde cele două morminte, teiul crescând din bunicul, murele din bunica? Unde singurătatea atroce, în vreme ce vocile lor răsună ca de departe, deși sunt aici? Unde râsul acela al tău care te cutremură și înfioară când intri în apă, îngrozitor semn că trupul poate fi fericit împotriva sufletului care-i o zdreanță. Unde pumnalul care se răsucește în zdreanță, când tatăl, dificil & șarmant, povestește cum dormea ghemuit pe un câmp în ‘44, doar un copil, și soarele era sus pe cer la culcare, iar la trezire era o păturică sub el, și undeva pe alt câmp un cal alb, lăsat de soldați? Unde mama, sora, unde câinele tânăr sărind la nesfârșit după discul cel roz, sfidând tot ceea ce se poate sfida? Și ce facem acum? Recuperăm? Deversăm? Spălăm vinovății, după atâta fericire? Sau poate ne pregătim de vreo carte.

(Foto: VDN; publicat în Literomania)

6 iulie 2017

A apărut „O vară cu Isidor”

Astăzi a apărut „O vară cu Isidor”.

A zecea mea carte.
A noua, dacă nu pun la socoteală antologia de povestiri (dar de ce-aș face asta?).
A opta, dacă nu pun la socoteală cele două cărți semnate în colaborare cu încă cineva (dar nici asta nu știu de ce-aș face-o).
A șaptea din ultimul cincinal.
A șasea care are și-un pic de roșu pe copertă (nu găsesc altceva).
A cincea carte de la Editura Polirom (și Cartea Românească–Polirom).
A patra carte cu aripi pe copertă.
A treia carte cu un animal pe copertă.
Al doilea roman.
Prima mea carte pentru copii!


Îi mulțumesc lui Bogdan-Alexandru Stănescu, fără de care cartea asta nu s-ar fi scris - povestea lui Isidor a apărut miraculos, datorită invitației lui Bogdan de a scrie o carte pentru colecția Junior a editurii Polirom. Îmi place enorm colecția asta, așa că m-am pus pe scris imediat. Detalii în carte, la capătul poveștii.
Mulțumiri întregii echipe de la Polirom, niciodată nu am simțit atâta grijă și prietenie pentru un text care devine carte.
Ilustrații și copertă de Radu Răileanu.

Detalii despre carte pe site-ul Editurii Polirom, aici.

Insight - interviu

- Ultima carte pe care ați scris-o este o frumoasă carte pentru copii, călătoria unei fetițe de 13 hotărâtă să-l salveze pe condorul Isidor. A fost dificil să vă întoarceți, să retrăiți copilăria?

Este o poveste scrisă cu foarte multă plăcere. Am încercat să mă adresez unui cititor universal, să spun o poveste nu doar pentru copii şi adolescenţi, dar şi pentru acei adulţi care, ca şi mine, iubesc cărţile dedicate tuturor vârstelor, romanele unor autori precum Michael Ende, E. B. White... E.B. White spunea că trebuie să ridici ştacheta când scrii cărţi pentru copii, nu să o cobori. Am căutat să scriu cu foarte multă seriozitate. Într-un fel, cred că „O vară cu Isidor” este cea mai solid construită dintre cărţile mele. Nu m-am reîntors în copilărie, n-am retrăit-o, am fost adultul care inventează şi spune o poveste pentru ceilalţi.

- Vă regăsiți în această fetiță? Are ea ceva din visele dvs.?

Mă regăsesc mai degrabă în condorul Isidor, deşi forţez mult făcând această afirmaţie. Pentru el am scris cartea. Pentru ideea de viaţă în cuşcă şi eliberare. Probabil că, într-un fel sau altul, trăim cu toţii în cuşti. Am vrut să sparg lacătele, să salvez pasărea asta mare, colosală, frumoasă, bătrână, care se afla de patruzeci de ani într-o cuşcă. Fetiţa, Serena, e inventată pentru a-i fi salvarea. E o eroină, o anti-prinţesă: ea nu vrea să fie salvată, ca odinioară, ci salvează. Sigur că uneori mai împrumutăm personajelor din experienţele noastre, dar e important ca poveştile să funcţioneze dincolo de noi şi obsesiile noastre.

Fragment dintr-un interviu realizat de Maria Capelos, pentru Insight, revista TAROM.

***

Fragmente din „O vară cu Isidor” apar în avanpremieră, în aceste zile, în Adevărul, Evenimentul zilei și Observator cultural.