26 septembrie 2018

Indiferent cât de mici

„Care este marea carte pe care v-ar fi plăcut să o scrieți și de ce?”

Dacă nu ești atent, dacă te lași cuprins de un entuziasm nefiresc, cât pe ce să dai fuga spre marile cărți preferate, scrise de alții. Să spui un titlu sau altul – jocul e atât de ușor și tentant. Dar… Dar dacă ești și scriitor și traducător, și scriitor și recititor, și trecut de o vârstă, înțelegi că nici gând, n-ai cum să-ți dorești să fi scris tu cartea altuia. Cu cât scrii mai mult, cu atât înțelegi mai bine care sunt temele tale, care e vocea ta. Care sunt obsesiile. Nevoile. Cu cât traduci mai mult, la fel, înțelegi diferențele dintre tine și celălalt. Singura carte, mică, mare, pe care mi-ar plăcea să o scriu este cea care îmi stă înainte, cea încă nescrisă. De câțiva ani încoace, am senzația tot mai limpede că îmi stă în față cartea pe care mi-am dorit dintotdeauna s-o scriu și de care încă nu m-am apucat. La începuturi, într-un fel acolo vreau să ajung, unde era libertate enormă, inocență și un alb nesfârșit de coală neîncepută, și să scriu o poveste, atât, una singură, să fie ceea ce eu numesc pur și simplu „Povestea”. Povestea mea, încă neimaginată, neîncepută, nescrisă, cea atât de plină de promisiuni câtă vreme e încă departe – și totuși posibilă.
Până la urmă, asta e problema scriitorului care e și traducător: oricât de mari ar fi cărțile traduse (rescrise), el va visa mereu să le scrie tot pe-ale lui, indiferent cât de mici.

- răspuns la ancheta realizată de Simona Preda, LaPunkt

16 septembrie 2018

Marea în septembrie

Văzusem o singură dată marea și n-o mai țineam minte. Fusese când aveam patru ani și călărisem un măgar mov cu urechi portocalii. Colacul supraviețuise mult timp, dar marea n-o mai revăzusem. Noi ne făceam toate vacanțele în capătul opus al țării, la Timișoara, la bunica. Nici bunici la țară nu am avut, pentru mine bucuriile vin de la oraș, tot ce înseamnă flori și iarbă și gâze uriașe se concentrează în grădini urbane ascunse și-n petice mici devenite imense în amintire, unde frumusețea nu e de mâncare.
Să mă întorc la mare. Abia la șaisprezece ani, după treapta a doua, am mers din nou la mare cu sora mea și cu mama. A fost de parcă o vedeam pentru prima oară!
Era septembrie, marea era ca un munte albastru, ni se arăta înaltă, cum ne apropiam de ea mergând pe un bulevard albit de soare. Apa era fantastic de caldă. Iar noi trei eram fericite. Mama e foarte tânără, atunci ne era ca o soră mai mare. A fost una dintre cele mai frumoase vacanțe ale noastre, era un ceva conspirativ între noi, de parcă am fi fugit în lume împreună...
Cred că de asta îmi place mereu marea în septembrie. Sau poate mă mint, poate caut numai scuze, poate e doar fiindcă am de lucru mult vara? Sau fiindcă nu suport căldura deloc și abia în septembrie simt că pot respira?
Oricum ar fi, unele dintre cele mai bune lucruri din viața mea s-au petrecut în septembrie. Când cad castanele și soarele e blând și lumina e verde, atunci mi s-au întâmplat acele lucruri despre care intuiești, chiar când se petrec, că nu se vor pierde, că vor deveni amintire.

15 septembrie 2018

Zăvoare

Ieri, plimbări lungi fără țintă, pe străduțele mici din spatele străzilor mari. Fotografiez tot ce îmi iese în cale, porți turcoaz ferecate cu zăvoare în formă de floare, cupe cu apă pe treptele din fața caselor și motani ațipiți în spate, lângă garduri, cu burțile pline, zorele care nu stau înflorite numai în zori. Plimb amărăciunea asta pe străzi, sunt a nimănui între traduceri care mă strivesc, în pauzele dintre o poveste încheiată și alta care parcă n-o să mai vină niciodată, ar fi timp de scris, îmi vin o mie de idei de povești, dar nici un strop de sens sau de energie. Și iarăși doar porți zăvorâte, zorele la amiază, zile fără nici o urmă de rost. Mă detest între două povești.

1 septembrie 2018

„Atmosfera liberă”

Când eram copil și mare parte din orele lungi ale serilor le petreceam alături de tata, stând ca un om mare pe fotoliul pereche cu al lui, despărțiți doar de o măsuță lunguiață și îngăduitoare, aveam un joc doar al nostru. El îl inventase. Întindea mâna spre mine și se apropia cu arătătorul la câțiva centimetri de obrazul meu. Acolo se oprea. Încremenea așa. Dacă mă mișcam eu, se mișca și el, astfel încât să nu mă atingă. Se păstra mereu la o anumită distanță. Încercai să te zbați, să protestezi, să-l alungi ca pe-o muscă? Atunci replica lui din jocul nostru era: „Ce e? Doar nu te ating!”. Jocul se numea „Atmosfera liberă”. Ani de zile am jucat „Atmosfera liberă”, încântați de sensurile care pluteau în el. Reprizele scurte erau urmate de explicații: Vezi, îmi spunea, orice om are un spațiu numai al lui. Nu poți să i te vâri în suflet, trebuie ținută distanța. Spațiul unui om nu se termină unde i se termină pielea. Cât e „atmosfera” unui om? Ce strat din jurul lui trebuie să rămână liber?
Când scriu, atmosfera care trebuie să rămână liberă în jurul meu este egală cu camera mea. Opt metri pătrați. Atât e suficient. Camera mea, neapărat cu o ușă închisă. Sunt atât de dependentă de asta, încât închid ușa și când sunt singură în casă. Nu mai pot lucra altfel. Am nevoie de acest spațiu perfect delimitat și curat, la fel cum am nevoie de timpul perfect decupat – și curat. Sigur, există și un alt spațiu vital, interior, mental, spiritual. Aici e vorba de liniște, aici lupta se dă cu tine, dar și cu zarva din jur. Trebuie rotite butoane, închise zgomote individuale și colective.
De vreo doi ani, pe pervazul geamului meu aterizează adesea Gregoire, un pescăruș cu ochi de jad pal. Adoarme acolo, cu capul cuibărit pe spate, la rădăcina aripii. La intersecția dintre spațiul meu și al lui e fereastra. Duritatea geamului – un obiect invizibil pentru alte viețuitoare, gândăcei pentagonali care rătăcesc pe deasupra orașului, fluturi de noapte care se accidentează cu un pocnet, glasuri de politicieni și de activiști agitați – o cunoaștem bine amândoi. Ne e drag ca de-un frate de geamul care ne unește și ne desparte – pe unul de altul și pe fiecare dintre noi de toate relele lumii.

(31 iulie 2018, pentru revista Orizont, ancheta „Spațiul vital al unui scriitor” realizată de Cristian Pătrășconiu)