30 decembrie 2014

Cărţile din 2014

2014 arată aşa, dar rămîne anul unei singure cărţi.

"Simfonia animalieră" este scrisă în vara şi toamna lui 2012, după ce terminasem de tradus Beckett. "Cad castane..." cuprinde texte dintre 2007 şi 2011, dar a fost alcătuită, în mare, tot în vara aceea teribilă, a lui 2012.

Traducerea "Foc palid" a fost încheiată la finalul lui februarie 2014. Au urmat cîteva luni de retuşuri, iar cartea s-a lansat în mai, la târg. Zilele astea sînt exact şase ani de la primele mele încercări de traducere a poemului, din decembrie 2008. Tradusesem o sută de versuri şi pusesem totul deoparte, cu hotărârea de a nu mă atinge vreodată de povestea asta ale cărei rotiţe dumnezeieşti mi se păruseră imposibil de sincronizat. Toamna trecută, însă, după mutarea aici şi după ce tradusesem tot anul la "Darul", am simţit şi că trebuie, şi că vreau foarte tare să mă iau la întrecere cu cartea asta şi cu mine. Ceea ce altă dată mi se părea sinucidere mi se arăta acum ca salvare. Poate că este nedrept pentru o carte să fie tradusă aşa, din dorinţa arzătoare a unui om de a se păstra viu, de a se munci pînă la rană şi astfel de-a se salva. Însă toamna, iarna şi primăvara petrecute traducînd "Foc palid" de parcă nimic altceva n-ar mai fi existat pe lume vor rămîne lunile cele mai intense din viaţa mea, mai întîi dificile pînă la disperare, apoi înnebunitor de frumoase, o lecţie pe care vreau să o ţin minte, despre timpul din timp, despre viaţa din viaţă, despre dragoste şi salvare.

Celelalte două traduceri, "Ultima iluzie" şi "Sfârşitul poveştii" sînt lucrate integral în acest an.
Iar cartea pe care o traduc acum are aceleaşi iniţiale cu ale cărţii la care poate că scriu.

Cam asta ar fi povestea celor cinci apariţii din 2014.
"And the rest is rust and stardust".

28 decembrie 2014

Şi v-aş şopti: frumuseţe, iluzionism, geniu

Permiteţi-mi să vă aşez sub brad cartea cu care mi-am petrecut eu sărbătorile de iarnă anul trecut. Am locuit cu ea, m-am plimbat cu ea pe străzi, rostogolind câte un distih care nu se voia domesticit pe limba noastră, am tremurat cu ea pe malul unui lac fără fund, când se topea gheaţa, primăvara, întrebându-mă ce va fi dacă va fi să pot să termin această traducere. Am terminat-o; iar cartea încă locuieşte cu mine. Mă veţi ierta: pare că e vorba despre mine, însă nu este.
Voi lega cartea cu o panglică stacojie: când vă veţi apropia, veţi vedea cum, de fapt, funda-i un fluture. Cartea se numeşte “Foc palid”. Verde, aşa, cu un fluture roşcat pe copertă, ai zice că-i darul potrivit de Crăciun. Nu cred în cărţile de sezon – cred însă în daruri. În cărţi nespus de dragi dăruite numai acelor prieteni apropiaţi care ştii că le vor citi şi, poate, înţelege. Cartea asta, “netraductibila”, legendara, neatinsa, şoptita pe la colţuri, s-a vândut binişor la târgul de carte de astă-vară, locul 4 în top. Dar câţi o şi citesc? Deocamdată, nici un cronicar cu sac roşu în spinare nu i-a dăruit nici o pagină în vreo revistă de la noi. Cât despre cumpărătorii de la târg, cei îndemnaţi de faimă sau reclame, nu am habar… Cărţile cumpărate şi necitite ar trebui să ne dispară din rafturi, aşa cum mi-a dispărut mie avionul cu motor abia primit de Crăciun, pe la 4-5 ani, când nu voiam să mănânc. “Foc palid” v-aş pune sub brad, numărându-vă cu grijă pe degetele mele, şi v-aş şopti: frumuseţe, iluzionism, geniu. O mie de versuri comentate anapoda de cel mai mare, detestabilo-amuzant nebun al literaturii universale.


Răspuns pentru ancheta "Cartea de sub brad", Bookaholic.

12 decembrie 2014

Plimbări


(Foto: VDN)


*

Atunci când traduci, se petrece undeva pe la mijloc ceva care mă duce mereu cu gândul la o rătăcire pe mare - după prima sută şi ceva de pagini, nu se mai vede nici ţărmul din urmă, de unde-ai plecat cu voioşie, şi nici înainte nu se vede nimic. Un soi de panică: oricât ai lopăta eşti departe şi de plecări, şi de sosiri, începi să te sperii de oboseală, de locul nemarcat de pe hartă de unde nu ştii dacă mai scapi. Când însă eşti în cartea ta, care chiar atunci se croieşte, zona asta, de rătăcire prin miez, e cea mai plăcută. Te poţi întinde pe spate o vreme, te poţi uita cum trec norii, îţi poţi asculta bătăile inimii, nu-ţi trebuie mal - nu-ţi trebuie mal.

*

Spectacolul iubirii. O fostă colegă dirijând circulaţia într-o intersecţie aglomerată din capitală, la intrarea pe o stradă unde a locuit ani de zile cu iubitul ei, un străin plecat acum într-o ţară exotică, unde studiază păsările şi predă gramatica limbii engleze, în timp ce pe vechea lor stradă a rămas maşina brigăzii antitero - păzind o ambasadă - şi prietena mea răvăşită - păzind locul unei iubiri despre care numai alţi nebuni mult mai nebuni decât ea ar putea spune că nu mai există.
(SVJS)

10 decembrie 2014

Totul a început cu un pescăruş


Stau pe scena teatrului de la Sibiu, se joacă în avanpremieră Pescăruşul lui Andrei Şerban. Locul meu este chiar lîngă maşina de scris a lui Treplev. Dar eu, ca şi Nina, sînt ochi şi urechi la Trigorin: „Trebuie să scriu, trebuie să scriu, trebuie...” Peste două acte, Arkadina îi aduce lui Treplev „revista cu noua ta povestire”. Treplev îi mulţumeşte şi o aşază lângă maşina de scris, peste altele. Recunosc imediat titlul revistei – este Suplimentul de cultură, citesc şi eu revista asta, tare mi-ar plăcea să scriu acolo.
După spectacol, ni se îngăduie să mai zăbovim o vreme pe scenă. Acum pe maşina de scris este chiar pescăruşul. Îi fac o fotografie. Pasărea împăiată stă cu spatele la aparatul de fotografiat, iar lumina care bate din faţă îi pătrunde prin pene şi îi conferă o însufleţire bizară.
Era la sfârşitul lui 2006, mă mutasem de vreo jumătate de an înapoi la Sibiu, după ce locuisem o vreme în Bucureşti şi lucrasem într-un trust de presă, una dintre închisorile de catifea unde buzunarul nu are griji, dar nici sufletul bucurii. Înapoi acasă, cu cartea de muncă într-un sertar, începeam ceea ce se numeşte trăitul pe cont propriu. Mersul pe sîrmă, balans cu drepturi de autor în dreapta şi-n stînga, acum da, acum ba.
Peste cîteva zile, am trimis poza aceea pe adresa Suplimentului de cultură. Nu mai ştiu ce mi-aţi răspuns. Dar am în faţă ziarul. În pagina a treia a numărului din 6 ianuarie 2007, e pescăruşul meu, luminat din faţă, cu spatele la noi.
Au urmat ani atît de frumoşi, începînd cu magnificul 2007. Am pe birou – din nou în Bucureşti – un teanc destul de gros de articole din SdC. Cele mai multe sînt din acei primi ani, fabuloşi pentru Sibiu. Spectacole de teatru, concerte, expoziţii, lansări de carte. Sună sec, dar a fost savuros, am consumat cîte n-aş fi consumat altfel într-o viaţă. Mă uit pe titluri: Ajută-mă, Tarantino!; Maratonul poeziei, 15 ore de lectură publică; Dar vai, cavalerul n-are mîini!; Festivalul a crescut mare, oraşul i-a rămas mic; Filme de Cannes în oraşul cu un singur cinematograf; Erofeev: „Cel mai bun spectacol făcut după vreo operă de-a mea”; Herzog: Să mori ucis din dragoste de urs; Proiectele gonflabile ale Sibiului; Când mergi la teatru ca să mori.
Iar într-o zi de iarnă de la începutul lui 2008, cu senzaţia că bat din interior cu un ciocănel de lemn în coaja unui ou, am trimis la Editura Polirom vestea că cineva, eu, adică nimeni – singura mea carte de vizită era că scriu, de la o vreme, şi articole în Suplimentul de cultură – a tradus în taină şi din pură plăcere o carte de Nabokov, Ochiul. Oare ar folosi cuiva vestea asta? În toamna acelui an lansam cartea, alături de Bogdan-Alexandru Stănescu şi Anca Băicoianu. Începea un drum nou, al traducerilor – de la acea iarnă au trecut şapte ani, între timp am tradus şapte cărţi de Nabokov şi acum mă bălăcesc în a opta, Scrisori pentru Vera. Traducerile mă ţin tot mai departe de actualitate, de articole – deşi mă simt atît de ciudat să spun că mă ţin departe de ceva. Mă ţin aproape. Mă ţin, pur şi simplu.
Ca să revin la Suplimentul de cultură, alături de teancul cu articole mai am unul, cel cu rubricile Diabloguri, 137 de texte scrise împreună cu domnul Emil Brumaru vreme de trei ani şi jumătate. Întîmplător sau nu, primul se numeşte „Fragment cu teatru”, iar ultimul „Toamnă, toamnă”. Şi tot întîmplător – sau nu! – aceste texte au fost recent reunite sub titlul Cad castane din castani. Cartea s-a lucrat cînd erau mai pline trotuarele de castane şi se va lansa în exact aceeaşi zi în care am lansat prima traducere din Nabokov. La cît de straniu şi de circular curge totul, mă aştept să prezinte cartea un pescăruş.

La mulţi ani şi vă mulţumesc!

Suplimentul de cultură, 17 noiembrie 2014, invitaţie la aniversarea de 10 ani.

2 decembrie 2014

Apariţia

"Acum voi iscodi frumosul cum
Nimeni nu l-a mai iscodit. Acum
Eu voi striga ca nimeni. Ne-ncercatul
Voi încerca. Voi face necreatul."

Terminasem de tradus "Foc palid", era primăvară, mergeam cu trenul la Timişoara, unde aveam să mai citesc pentru ultima oară şpalturile, la masa din grădină. Începeau să revină spaimele. Mă acaparează, cu o plăcere teribilă apropiată nebuniei, şi scrisul, şi tradusul - în taină, doar ale mele - însă momentul publicării este întotdeauna unul de groază.
Mă uitam pe fereastră, mă gândeam la cine ştie ce detaliu din tot hăţişul de spaime şi îndoieli. Şi atunci, în stânga mea, chiar dincolo de geam, aş putea zice înaintând umăr în umăr cu mine, am văzut uluită cum zboară un fluture. Un future roşcat cu o bulină inconfundabilă, fâlfâind sârguincios, insistent, care m-a însoţit poate preţ de un minut - dar ce timp prelung, minunat dilatat. Era exact imaginea de pe coperta noastră, iar cine a citit "Foc palid" ştie că apariţia nu putea să mă lase deloc indiferentă.

25 noiembrie 2014

Vei pleca

...Vei pleca; vom uita unul de-altul;
dar când şi când numele unei străzi
sau o flaşnetă plângând la amurg
ne va aduce aminte într-un fel mult mai viu
şi mai sincer decât ne-ar putea aminti gândul
sau transmite cuvintele, de acel lucru esenţial
care era între noi, lucrul esenţial pe care
noi nu-l cunoaştem...
Iar la ceasul când sufletul
va simţi farmecul fleacurilor trecute –
sufletul va înţelege că-n veşnicie totul e veşnic:
gândul geniului şi gluma vecinului,
suferinţa vrăjită a lui Tristan
şi cea mai trecătoare iubire.


Nabokov, într-o scrisoare către Vera,
un fragment din Tragedia domnului Morn,
la care lucra în 1924.

(trad. V.D.N.)

24 noiembrie 2014

Un sertar din care se revarsă panglici colorate

Lansarea castanelor

„Cad castane din castani” pleacă de la 134 de texte publicate iniţial în „Suplimentul de cultură” – nu sunt toate acele rubrici, ci am făcut o selecţie, dar sunt şi câteva texte inedite, în capitolul final, cel jucăuş, texte pe care nu le-am putut publica în revistă – este vorba despre un dialog plin cu poezioare şi jucării. În revistă, de fapt culegeam nişte discuţii purtate în special pe blogul meu – nu are rost să îl căutaţi, nu prezintă nici un fel de importanţă şi cred că exact de asta s-au născut dialogurile – şi doar trei dialoguri pleacă de pe blogul domnului Emil Brumaru, din simplul motiv că eu nu mergeam acolo prea des – dânsul îşi punea acolo de obicei poeziile – însă eu postam pe blogul meu destul de mult (fiindcă eram într-o perioadă când traduceam şi nu scriam) şi, bineînţeles, cu nici cea mai mică intenţie de a publica textele astea undeva, pentru că... nici nu am de ce să motivez: nu te gândeşti, când scrii pe un blog lucruri personale, să le publici. La un moment dat, domnul Brumaru avea o rubrică în „Suplimentul de cultură” şi eu decupam pentru dânsul din discuţiile noastre nişte răspunsuri de pe blogul meu, care se potriveau pentru a fi folosite în rubrică. Până la urmă, răspunsurile dânsului se întreţeseau foarte tare cu întrebările mele, şi dânsul a propus să lăsăm totul acolo şi facem împreună rubrica „Diabloguri”. Poate că atunci lumea s-a mirat, însă aveam deja scris împreună „Basmul Prinţesei Repede-Repede”, care a mai fost ţinut încă un an de noi până s-a publicat.

Cam asta ar fi povestea rubricii.
Povestea cărţii, din punctul meu de vedere sună cam aşa:

În „Basmul Prinţesei Repede-Repede” sunt şapte dealuri. Personajele călătoresc peste şapte dealuri, obstacole sau locuri frumoase, ca să ajungă în sfârşit la ţelul lor, la prinţesă. Pentru mine, aceasta este a şaptea carte. M-am gândit aseară şi, în mod paradoxal, este dealul şi cel mai uşor, şi cel mai dificil de trecut.
Cel mai uşor a fost scrisul. Pentru că eu am scris pentru mine. La toate celelalte cărţi m-am chinuit îngrozitor. Eu nu scriu uşor, îmi caut idei, personaje, teme, durează cam patru ani între cărţi. Dar aici, eu nu am scris o carte. Am scris nişte postări pe blog şi am discutat cu un prieten. Din punctul meu de vedere, este cartea unei prietenii care a durat opt ani. Primul text din carte este din 2007, iar ultimul este din 2014, un adaos pus de mine, tot din „Suplimentul de cultură”.
De ce a fost cel mai dificil deal – şi este, în clipa asta? Pentru că, pe cât de uşor s-au scris textele astea, şi cu o plăcere atât de mare, pe atât de mare a fost opoziţia mea la publicarea acestei cărţi. Între scris şi publicare este o diferenţă mare, sunt două lucruri complet diferite. Una este să scrii, şi alta este să-ţi asumi să apară în volum ce ai scris. Eu am alcătuit cartea, acum doi ani. Am luat acele texte şi le-am ordonat, aşa cum zicea Radu Vancu, pe teme. Bineînţeles că am început cu copilăria. Apoi despre cărţi, despre viaţă, despre moarte, apoi partea jucăuşă... Şi am zis, uite, ne-a ieşit o carte, dar nu ne-am gândit să o publicăm. Şi s-a întâmplat abia acum.
Odată apărută cartea, panica a dispărut, pentru că mi se pare şi mie că a ieşit rezonabil, aşa cum este turnată în formă, şi probabil eu scăpată de spaime - pentru că oricum nu mai aveam ce să fac de acum.
Am avut senzaţia, răsfoind cartea în această săptămână de când a apărut, că deschid un sertar de lemn vechi, din care se revarsă panglici colorate; şi singurul lucru pe care îl simt despre carte acum este că ea conservă o lume pe cale de dispariţie sau chiar dispărută. Sunt nişte ani în care zarva, forfota era infimă faţă de ce se întâmplă acum – să zicem în mediul virtual, dar nu numai – se putea discuta între doi oameni – şi singurele discuţii sunt între doi oameni sau cu tine, tu singur. Iar pentru mine asta e frumuseţea cărţii. Cartea păstrează o vreme când se putea vorbi pe îndelete, fără să apară alţi zece comentatori când vrei să spui ceva, fără să se lăţească un smiley ca din gumă de mestecat cu o inimioară sau un hihi, fără să scrii o poezie şi să se ivească imediat careva să spună că nu e aşa, ci e invers, de parcă ar fi o realitate...

Aş vrea să mai spun că Radu Vancu citeşte în această seară, la Institutul Blecher, poezii din cartea la care lucrează acum şi că Adela Greceanu îşi lansează mâine, la Cartea Românească, volumul „Şi cuvintele sunt o provincie” – şi nu este reclamă, este prietenie. Fiindcă şi cartea pe care o lansăm acum este cartea unei prietenii.

(De la lansarea volumului "Cad castane din castani",
22 noiembrie, Târgul Gaudeamus.)



O întregistrare audio integrală a lansării am găsit pe site-ul dinviata.ro şi poate fi ascultată aici.
Înregistrarea nu este foarte clară, este probabil făcută din public, nu ştiu cine este autorul, dar îi mulţumesc. Momentele cele mai preţioase din viaţă, oricât de chinuitoare şi tremurate, trebuie să ne rămână consemnate.
(P.S.: Autoarea înregistrării este Anca Hromadnik. Mulţumesc.)

23 noiembrie 2014

25 de cărţi


25 - care nu ştiu ce-nseamnă, de fapt. A şaptea carte personală şi a optsprezecea carte tradusă, lansate ieri la Târgul Gaudeamus, pe veşnicul 22 noiembrie.
Şi mâna întâmplării alăturând două poveşti.

20 noiembrie 2014

Nimic

Nimic din ceea ce e cu adevărat preţios nu are cum să devină "postare". Acea poezie a lui Nabokov, cea mai dragă mie din toate, de care nici n-am ştiut că există până acum jumătate de an, şi care mi-e motto la o carte pe care nu ştiu dacă o să reuşesc s-o mai scriu, ea nu va fi pusă niciodată aici sau dincolo, niciodată împărţită cu nimeni. Şi niciodată familia, şi niciodată cei dragi. Veţi şti - dacă sunt căsătorită sau nu, dacă am copii sau nu, dacă părinţii mei mai trăiesc, dacă am pierdut cândva vreun copil, dacă astăzi iubesc şi pe cine? Nu. Nu. Şi atunci, ce sunt toate aceste fărâme doar aparent preţioase de care suntem gata să ne despărţim, făcându-le publice? Flori uscate aruncate de pe un pod într-un râu pentru cine ştie ce mort care poate că suntem chiar noi?

13 noiembrie 2014

Nu e frivol

Nu e frivol să te piepteni când ţara arde. Mă trezesc la aceeaşi oră ca de obicei. Traduc paginile în orele de dimineaţă - ceva mai împiedicat ca de obicei - plec prin ploaia măruntă, mă uit în intersecţia unde ieri zărisem o scenă înfiorătoare - azi e linişte - cobor la metrou; ies de la metrou, îmi iau cele zece exemplare de autor din cartea abia apărută, plec iarăşi prin ploaie, cu cărţile în braţe, înfăşurate în sacoşa ecologică; iarăşi cobor la metrou, iarăşi ies de la metrou; pregătesc un prânz rapid, primesc o vizită rapidă, altă carte nouă, altă copertă cu o fotografie de-a mea, iarăşi emoţie; pleacă prietena, rămâne buchetul de flori, jad-ametist, zac tolănită cu cele două cărţi noi, le adulmec cotoarele, îmi adulmec stările; mă scol, iarăşi traduc, postez o copertă, mă gândesc că există cărţi care n-ai prea fi vrut să apară, sau poate greşeşti, dar ele apar şi tu nu ştii prea bine ce simţi, şi iar se face seară, o să te uiţi la Seinfeld, e linişte, plouă, o să se audă cum plouă când toate vor fi stinse şi vei sta ghemuită în pat. Nu e frivol.

10 noiembrie 2014

"Sfârşitul poveştii", Lydia Davis


"Sfârşitul poveştii", de Lydia Davis.
Este a optsprezecea carte pe care o traduc şi singura excepţie de la regula colaborării mele cu Polirom. Cartea apare în colecţia Globus coordonată cu pasiune de Luciat la Editura Univers şi va fi lansată la târgul Gaudeamus pe 22 noiembrie.

Mie mi-a plăcut tare mult şi am tradus-o cu drag - sper să urmeze şi proza scurtă a Lydiei Davis. Am scris un pic despre carte în LaPunkt şi am ales câteva fragmente când eram în plin atelier, astă-vară:

"Acesta părea să fie sfârşitul poveştii, iar pentru o vreme a fost şi sfârşitul romanului – ceaşca amară de ceai avea un iz de final. Apoi, deşi rămânea sfârşitul poveştii, l-am pus la începutul romanului, de parcă aveam nevoie să spun mai întâi sfârşitul, ca să pot continua şi spune restul. Ar fi fost mai simplu să încep cu începutul, dar începutul nu însemna mare lucru fără ceea ce a urmat, iar ceea ce a urmat nu însemna mare lucru fără sfârşit. Poate că nu voiam să fiu nevoită să aleg un punct de pornire, poate că voiam ca toate părţile poveştii să fie spuse deodată. Cum zice Vincent, deseori vreau mai mult decât e posibil.
Dacă mă întreabă cineva despre ce e romanul, zic că este despre un bărbat pierdut, fiindcă nu ştiu ce să zic. Dar adevărul e că nu mai ştiu de mult unde este el, după ce la început am ştiut şi-apoi n-am ştiut, apoi ştiind din nou şi-apoi pierzându-l din nou. A locuit cândva la periferia unui oraş mic, la câteva sute de kilometri de-aici. A lucrat cândva pentru tatăl lui, un fizician. Acum poate le predă engleza străinilor, sau îi dă lecţii de scriere unui om de afaceri, sau conduce vreun hotel. Poate fi în alt oraş sau poate să nu fie în nici un oraş, deşi un oraş e mai probabil decât vreun orăşel. Ar putea fi căsătorit şi acum. Mi s-a spus că are o fiică împreună cu soţia lui şi că au botezat-o după un oraş european.
Când m-am mutat în orăşelul ăsta, acum cinci ani, am încetat să-mi mai imaginez că el o să-mi apară deodată în faţă, fiindcă era prea improbabil. Nu fusese aşa de improbabil în alte locuri pe unde stătusem. În cel puţin trei oraşe şi două orăşele, îl tot aşteptam: dacă mergeam pe o stradă, mi-l imaginam venind înspre mine. Dacă mergeam prin vreun muzeu, eram sigură că el o să fie în încăperea următoare. Şi totuşi, nu-l vedeam niciodată. Ar fi putut fi acolo, pe aceeaşi stradă sau chiar în aceeaşi cameră, privindu-mă de la mică distanţă. Ar fi putut să dispară înainte să-l observ." - Continuarea aici.

8 noiembrie 2014

Nimicuri, chei, alegeri

O cameră foarte luminoasă, ore întregi petrecute zilnic în linişte, două prietene bune, o carte magnifică şi aparent interminabilă - de tradus, ca o cufundare în mare - poate că în înşiruirea asta, undeva, se află cheiţa pentru ieşit dintr-un episod depresiv major. Dacă aş putea pricepe, ca să o folosesc şi data viitoare. Dar chiar nu ştiu care, cum, şi nici dacă într-adevăr este ceva din toate astea. Ceva face clic peste noapte şi într-o dimineaţă, după săptămâni de negură şi amăreală, nici nu apuci să deschizi bine ochii şi constaţi că pasărea rea a plecat, încă o dată.

*

Apropo de alegeri. Anul trecut am şomat vreo două luni şi devenisem cam îngrijorată când - cum se întâmplă - am primit o propunere: de tradus o carte pentru o editură cu care nu mai lucrasem. M-am bucurat zece minute. După care am studiat cărţoiul şi peste alte zece minute am răspuns că nu-l pot traduce: era cam baban, îl voiau cam repede şi, mai ales, era extrem de dubios. Am refuzat. Am mai şomat o vreme şi apoi am primit de tradus "Foc palid" (recunosc, îl simţeam, se apropia) de la cei cu care lucrez în mod obişnuit. Zilele astea l-am tot văzut la ştiri pe tipul care, pînă la urmă, a tradus cartea aceea dubioasă. E arestat pentru pedofilie, un caz complicat şi oribil. Alegeri şi alegeri. "A-e-i-o-u, învăţaţi să spuneţi nu."

*

Zile cu spor şi risipă la fabrica de rouă.
Fusese, de ziua mea, o furtună teribilă urmată de un curcubeu dublu. Presa vuise, uragan de fotografii şi de titluri - dar habar n-aveau ce fusese de fapt. "Eu ştiu, tu ştii". Eu puneam iarăşi grâu la fereastră, fabricam rouă pe firele crude şi spuneam nu.

2 noiembrie 2014

Cine plânge după Emma Bovary

La ieşirea, cred, dintr-o boală, am recitit "Doamna Bovary". Trecuse atât de mult timp, încât cititul putea fi considerat o minciună - ce poţi să mai ţii minte după atâţia ani şi, oricum, ce puteai să fi priceput dintr-o asemenea carte pe la douăzeci de ani? Nimic. Mai nimic. O spoială dintr-o acţiune oricum superficial înţeleasă. Şi doar senzaţia că, da, am citit. Trebuie reluate toate marile cărţi, cele uitate şi cele neînţelese la vârste prea crude.

"Am recitit, în această perioadă, tot Flaubert. Citit – sau recitit – „Doamna Bovary”. Este cel mai strălucit roman din literatura universală – în sensul armoniei perfecte dintre conţinut şi formă – şi singura carte care, în trei locuri, mă face să simt arsuri în fundul ochilor: lacrimae arsi (asta nu e în latină)."
, îi scria Nabokov Verei în 1924.
Şi m-am gândit, ca-ntr-o joacă, să şi găsesc acele trei locuri din roman. Multe au fost cele care m-au emoţionat şi multe cele însemnate cu creionul pe margine - poate aici? sau aici? - însă unul singur m-a făcut chiar să plâng. Este scena de după moartea Emmei, când plânge în genunchi noaptea pe mormânt nu cuceritorul şi diabolicul Rodolphe, nici prea iubitul şi iubăreţul Leon, ci Justin, doar un copil, cel care în penumbra camerei admira părul lung, desfăcut al doamnei, şi cel care i-a dat cheia şi a însoţit-o pe ticăloasa scară, spre cutia de arsenic.

"Rodolphe, care, ca să se mai distreze, cutreierase pădurea toată ziua, dormea liniştit în castelul lui; iar Leon, dincolo, dormea şi el.
Era însă unul care, la ceasul acela, nu dormea.
Pe mormânt, între brazi, plângea în genunchi un copil: şi pieptul lui, sfâşiat de durere, suspina adânc în întuneric, sub apăsarea unei neţărmurite păreri de rău, mai blând decât luna şi mai nepătruns decât noaptea. Deodată poarta de fier scârţâi. Era Lestiboudois; venise să-şi ia sapa, pe care-o uitase mai înainte. Îl recunoscu pe Justin care sărea zidul, şi atunci îşi dădu seama cine era răufăcătorul care-i fura cartofii."

Asta mi-e scena de jale supremă - nu iubirea înşelată şi nu dorul ca o boală, nu fetiţa dată deoparte şi nu moartea. Jalea, cu bonusul acelei neînţelegeri aproape hilare din finalul pasajului, ca încă un joc în care albul dintr-o privire e negru în alta - joc pe care este croită, poate, toată cartea asta magnifică. Şi joc din care cred că Nabokov a ştiut să-şi fure regulile lui: cât timp am petrecut cu Emma Bovary, m-am gândit la mult mai cumplita Martha a lui Nabokov şi la "copilul" ei sedus, Franz, cu care avea să pună la cale uciderea soţului în "Rege, damă, valet" (roman scris la trei ani după recitirea lui Flaubert), ca o Emmă şi-un Justin continuând o poveste dincolo de borcanul cu arsenic şi dincolo de copertele lor, în secolul viitor. La fel, în toate paginile frenetice care urmează morţii Emmei i-am simţit palpitând, parcă începând să se nască, pe Iaşa din "Darul" lui Nabokov, cu coaja de banană înnegrindu-se în farfurioară şi toată lumea continuând să existe după sinuciderea lui din dragoste, şi chiar şi pe John Shade din "Foc palid", cu mătuşa Maud Shade, cu fiica Hazel Shade, cu tot ce înseamnă dincolo de moarte.

P.S.
Două postări recomandate aici, de pe un blog care merită citit postare cu postare şi din care sper ca într-o zi să se facă o carte: Darul lacrimilor şi Flaubert şi iepuraşul de catifea.

30 octombrie 2014

Cad castane din castani - în curînd la Polirom


Cad castane din castani - în curînd la Editura Polirom, în colecţia Ego-grafii.
Volumul are la bază 134 de texte publicate în rubrica Diabloguri din Suplimentul de cultură între mai 2008 şi septembrie 2011. O parte dintre rubrici, cele publicate pe atunci în serial, unele şi în câte patru-cinci episoade, sînt acum compactate sub un singur titlu, pentru o lectură mai cursivă, astfel că în Cuprins se află 97 de titluri, grupate tematic. Cîteva texte, din capitolul final al volumului, sînt inedite.
Diablogurile din revistă reprezentau selecţii, decupaje din discuţiile pe care le purtam pe blogurile noastre sau, uneori, în scrisori. Marea majoritate a textelor îşi au originea în postări de pe blogul Floribunda şi trei dintre ele pornesc de pe blogul Hobbitul - din pure motive de umbră mai bună aici, de loc mai propice discuţiilor nestînjenite. Însemnările de pe acest blog, care numai întîmplător şi probabil nepotrivit ajung să deschidă acum o mare parte a textelor din carte, nu sînt decît nişte note scrise cîndva pentru pura mea plăcere, aşa cum au fost de altfel şi dialogurile în sine, fără nici cea mai mică intenţie de a fi publicate în vreo carte.
Cartea, care are 304 pagini şi se va lansa luna viitoare, este alcătuită de mine însă apare mai degrabă graţie dorinţei domnului Emil Brumaru.

29 octombrie 2014

Agresiuni moderne

Să ţi se citească corespondenţa - mi se pare una dintre cele mai teribile agresiuni. Eu, recunosc, n-am ştiut cum să reacţionez elegant: şi am reacţionat ca un om agresat violent. Mă gîndesc la cei cărora le confisca Securitatea scrisorile; cum se simţeau, cum reacţionau, cum luptau cu neputinţa, cum făceau faţă invaziunii, cum peticeau rana care pare de nevindecat? Cum speli de pe lucrurile intime şi dragi ochiul străin, mintea murdară? Eu, în 2014, în faţa unui asemenea incident şocant, m-am simţit violată, furată, m-am zbătut şi am strigat de parcă mă ardeau cu fierul roşu, dar nu am auzit nici măcar o singură scuză, n-am zărit nici vreo urmă de vinovăţie - fiindcă cei care fac cu nonşalanţă gesturile securiştilor de odinioară nici nu pricep agresiunea comisă, nici nu schiţează gestul de a-ţi cere iertare. Ei te vor vedea ca pe un nebun care se zvîrcoleşte aiurea - ei, ce mare lucru ţi-au făcut?... În fond, şi în mediul modern rolurile sînt exact aceleaşi: de urmărit şi de urmăritor. De pîngărit şi de pîngăritor. Iar mîrlănia rămîne mereu de partea pîngăritorului, gata să te şi scuipe după ce te-a furat.

Citesc şi traduc minunatele scrisori ale lui Nabokov şi nu scap de senzaţia, ca o pătură moale dar grea apăsând peste toate, că sînt, totuşi, un intrus. Chiar dacă volumul a fost conceput împreună cu Dmitri Nabokov, fiul scriitorului, chiar dacă Nabokov însuşi vorbea cîndva despre posibila publicare a scrisorilor, chiar dacă în biografia Verei se vorbeşte despre faptul că ea şi-a ars scrisorile - pentru a rămîne doar ale lui, deci intuindu-se că, inevitabil, vor fi publicate -, şi chiar dacă scrisorile au un aer jucăuş, inocent, curat şi vin înspre tine cu pieptişorul lor alb dezgolit, ornat cu diminutive, cu drăgălăşeniile zilelor, adevărate fragmente de proză, fără să aibă nici cel mai mic iz vulgar care să-ţi accentueze senzaţia că pătrunzi un hăţiş unde n-ai avea ce căuta.

Ieri la uşă mi-au bătut doi poliţişti. Tineri, amabili. A fost spart un apartament învecinat - am auzit, am văzut ceva? Bătrânilor li s-au furat pensiile. Casa e răscolită. Bătrîna tremură toată. Bine că nu le-au dibuit şi economiile - găseşte puterea să rîdă. "Dar ştiţi cum e totul? Totul e scos, aruncat..." Totul e atins. Da, ştiu. Dureros e că nici nu ştii exact ce s-a atins şi ce nu. S-a pătruns. S-a pîngărit. S-a atins. Şi simţi nevoia să speli totul, însă de fapt nimic nu se poate spăla. Cam aşa şi cu corespondenţa.

24 octombrie 2014

Scrisorile lui N.

Mici fragmente din scrisorile lui Vladimir Nabokov către Vera, 1923, 1924.
Atelier, traducere în lucru pentru Editura Polirom, seria de autor Vladimir Nabokov.
În 1924, Nabokov avea 25 de ani şi locuia în Berlin. Pleca pentru anumite perioade la Praga, la mama şi fraţii săi mai mici, scriindu-i Verei la Berlin. Se vor căsători în 1925 şi vor rămâne împreună toată viaţa.


Ieri, un profesor mi-a spus că atunci când fiica lui avea doar câteva luni, se prefăcea adesea că leşină. Mai târziu, când a mai crescut un pic, el o speria aşa: se aşeza, citind; ea se juca pe podea. Deodată el lăsa cartea jos, făcea o privire teribilă, îşi ştergea fruntea şi zicea rar: „Ştii, Maşenka, cred că mă transform în vultur...” Ea – înlăcrimată: „De ce ţi se întâmplă ţie toate când nu e nimeni în apartament?...”

*

Ah, dacă ai şti cât de dezgustat sunt de această amărâtă răbufnire a vieţii, de tevatura cu banii, de traducerile oribile pe care trebuie să asud – şi bănuţii, bănuţii... Dar sunt bourgeois în lucrurile de zi cu zi. Maşinile lui Kramář, baia lui de marmură, servitorii lui mă înnebunesc... Buffon îşi pune manşete de dantelă când se aşază să lucreze. Am nevoie de confort, înţelegi, nu de dragul confortului, ci ca să nu mă mai gândesc la asta – şi să pot doar să scriu, să scriu – şi să mă desfăşor, să explodez... Dar, până la urmă, cine ştie, poate că fiindcă scriu „Domnul Morn” stând într-o haină de blană, pe un pat ca de puşcărie, la lumina unui capăt de lumânare (devine aproape poetic), îmi va ieşi şi mai bine. Abia aştept să îţi citesc scena a cincea.

*

Nu m-am gândit niciodată că o să visez la Berlin ca la un rai... pe pământ (raiul din cer este, cel mai probabil, foarte plictisitor – şi e atâta puf acolo – al serafimilor – încât, se zice, fumatul e interzis. Uneori, totuşi, fumează chiar îngerii – dosite în mânecă. Dar când trece arhanghelul, ei îşi aruncă ţigările: asta sunt stelele căzătoare). O să vii la mine o dată pe lună la ceai. Când o să mi se termine banii, o să Amerg cu tine. În clipa asta, ambele mele surori sunt plecate la un examen. Am compus pentru ele un „cântec despre eşec”, după care au izbucnit amândouă în lacrimi. Te iubesc.

*

Sunt incredibil de istovit de munca mea. Noaptea, visele îmi rimează şi toată ziua persistă gustul insomniei. Agenda mea groasă cu ciorne va ajunge la tine – cu o dedicaţie în versuri. Indirect, într-un mod sinuos – precum povestea mezilor – tu m-ai inspirat pentru asta. Fără tine, nu m-aş fi mişcat în felul acesta, ca să vorbesc în limbajul florilor.
Dar sunt obosit. Când aveam şaptesprezece ani, obişnuiam să scriu în medie două poezii pe zi, fiecare din ele luându-mi cam douăzeci de minute. Calitatea lor era îndoielnică, însă pe atunci nici măcar nu încercam să scriu mai bine, crezând că făceam mici miracole şi că asupra miracolelor nu trebuia să mă gândesc. Acum ştiu că, într-adevăr, raţiunea este o parte negativă a creativităţii şi inspiraţia una pozitivă, însă numai prin conjuncţia lor secretă se naşte scânteia albă, licărul electric al creaţiei perfecte. Acum, lucrând în şnururi de câte şaptesprezece ore, nu pot scrie mai mult de treizeci de versuri pe zi (n-o să tai asta mai încolo), iar asta în sine este un pas înainte. Îmi amintesc de mine, în ceaţă şi entuziasmat – în crângul nostru de mesteceni cu ciuperci – adunând cuvinte întâmplătoare pentru a exprima un gând întâmplător. Pe atunci aveam cuvinte preferate, precum „raze” şi „transparent” şi o tendinţă ciudată de a rima „raze” şi „flori” deşi eram foarte scrupulos cu rimele mele feminine. Mai târziu – şi chiar şi acum – am trăit adevărate pasiuni filologice, când mă răsfăţ vreme de o lună întreagă sau chiar mai mult cu un cuvânt pe care l-am selectat iubitor. De exemplu, de curând am avut un mic episod cu cuvântul „uragan” – poate că ai observat...
Pot vorbi despre toate astea numai cu tine. Devin tot mai ferm convins că arta este singurul lucru care contează în viaţă.

*

Iubirea mea, ce fericire va fi să te văd iarăşi, să aud cântecul vocalelor tale, iubirea mea. Vino la gară – fiindcă uite ce s-a întâmplat (dar să nu te superi!) – nu-mi pot aminti (pentru numele lui Dumnezeu, să nu te superi!) – nu-mi pot aminti (promite-mi, nu te superi?) – nu-mi pot aminti numărul tău de telefon!!! Îmi amintesc, era cu un şapte, dar în afară de asta?... Şi de asta va trebui, atunci când ajung la Berlin, să îţi scriu – dar de unde o să iau timbre pentru scrisoare? – fiindcă mi-e frică de oficiile poştale!!!
O să petrecem minunat în Berlin. Aici duc o viaţă foarte modestă. Am vizitat numai familia Kramář – şi asta rar – dar astăzi mă duc, pentru o schimbare de atmosferă, la Marina Ţvetaeva. E absolut fermecătoare („A... serios?").
Pe curând, iubirea mea, nu fi supărată pe mine. Ştiu că sunt un om foarte plictisitor şi neplăcut, cufundat în literatură... Dar te iubesc.

(Traducere VDN)

20 octombrie 2014

O să fie soare, o să fie vânt


Era o astfel de zi.

Plimbări, rătăciri, "mă întind şi sâng în cercuri orbe", ajung în locuri unde n-am mai călcat niciodată. Mă tot duc, mă întorc, văd o scară - dacă aş publica acum Simfonia animalieră, asta ar fi coperta. Târziu.

Să facem iarăşi cuib de spus şi tăcut din locul acesta, avem nevoie de el. Am fugit din zarvă şi am fugit din spumă, adio, adio, mizerie grea, cu iz în miez, cu rea în grea. Şi e bine o vreme, şi iar. Dar unde să mai? Douăzeci şi trei de scrisori trimise în două zile încolo şi încoace cu ciupercuţa poştaş ostenită, şi nu doar pentru a spăla o aşa-zisă scrisoare ca un scuipat care mi s-a lăţit în spinare. Sunt ocupată - îi zic morţii; şi sâng în cercuri orbe - haide să bem lichior de balustradă!

Scrisorile lui Nabokov, fascicul tras la xerox în stânga ta, carte groasă ţinută deschisă cu calupuri de marmură înainte, cana în dreapta, încrederea că munca asta te va ajuta, deşi e atât de nedrept să te sprijini pe o carte, din nou. Praga - tramvaiele, revistele gratuite atârnate în cârlige prin ele, bănuţul de dat când traversezi podul, patinatorii pe dreptunghiuri şlefuite pe lac, personajele inventate ca să nu afle prezumtivii spioni sau fiscul german de câştigul scriitorului. Delicateţea, discreţia, aerul mereu jucăuş, jocurile de cuvinte răsărind de peste tot, personajele secundare apărând ca să dispară.

Scrisori diamantine, şi ale tale strecurate printre ele într-o zi de octombrie dureros de însorită - şi jocul ăsta al muncii şi-al vieţii zămislind o ţesătură bizară: firul scrisorilor vechi, rezistent, se întreţese cu firul cel nou, tors din emoţiile astea prea crude. Cărţile nu ar trebui traduse în dezechilibru profund, ştii, dar cărţile sunt, în fond, prietenii cei mai de nădejde ai dezechilibraţilor care nu au cu cine vorbi: îmbrăţişează dezastrul din mine şi voi îmbrăţişa dezastrul din tine. Şi astfel vom merge, ca Sam împreună cu Watt, trecând dintr-o grădină în alta, tu cu palma ta dreaptă pe umărul meu stâng, eu la fel, şi la fel cu stânga pe dreptul, şi poate vom vorbi de la coadă la cap, inversând cuvinte, inversând fraze, inversând emoţii pe sub văluri de depărtări şi de spaime. O să fie soare, o să fie vânt. Ce plăcere va fi, tu să-mi scrii, eu să sâng.

(Foto: VDN)

17 octombrie 2014

"Scrisori către Vera"

Mă simt de parcă aş păşi într-un lăcaş sfânt.
Doar că aici în loc de lespezi de piatră e o peluză, cu-al zorilor topaz pe buză, în loc de icoane pe ziduri sunt desenaţi în tuş negru câini care amuşină fluturi, maşini, labirinturi şi trenuri, şi-n loc de scripturi sunt chiar aceste aproape nouă sute de pagini cu scrisorile lui VN pentru VeN, de la prima la ultima, 1923-1976, cincizeci şi trei de ani de iubire, iar singura murdărie din carte sunt mintea, ochii şi mâinile mele de cititor, de credincios, de intrus.

1923
N-am s-o ascund: sunt atât de neobişnuit să fiu – hm, înţeles, probabil – atât de neobişnuit cu asta, încât chiar din primele minute ale întâlnirii noastre mi-am zis: e o glumă, o farsă de bal mascat… Însă apoi… Şi sunt lucruri despre care e greu să vorbeşti – o să le scuturi minunatul polen la atingerea cu un cuvânt… Îmi scriu de acasă de nişte flori misterioase. Eşti adorabilă…
Şi toate scrisorile tale, la fel, sunt adorabile, precum nopţile albe – chiar şi aceea în care ai subliniat cu atâta hotărâre câteva cuvinte. Am găsit-o, împreună cu precedenta, după ce m-am întors de la Marsilia, unde am lucrat în port. Asta era alaltăieri, şi-am hotărât să nu îţi răspund până nu-mi scrii mai mult. O glumiţă…
Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu eşti singura persoană cu care pot să vorbesc despre nuanţa unui nor, despre cântecul unui gând – şi despre cum, când am ieşit astăzi la muncă şi am privit în faţă o floarea-soarelui înaltă, ea mi-a zâmbit din toate seminţele. (...)


1975
Pentru Verocika

Şi îţi mai aminteşti furtunile din copilăria noastră?
Tunetul înspăimântător de deasupra verandei - şi deodată
Cea mai azurie urmare
şi peste tot - diamante?


Acestea sunt prima, respectiv penultima scrisoare a lui Nabokov pentru Vera.
Iar asta e a doua carte postumă a lui Nabokov, după Originalul Laurei. Cronicile deja apărute în presa de limbă engleză (cartea a apărut la finalul lunii septembrie) vorbesc despre cele mai frumoase scrisori de iubire lăsate vreodată de un scriitor. Dmitri Nabokov, fiul său, a colaborat la realizarea volumului, însă s-a stins în 2012, fără să mai apuce să vadă rezultatul final. Cinci sute de pagini de scrisori (înţesate de poezii, însoţite de desene, scheme, rebusuri), alte patru sute de pagini cu note minuţioase la fiecare scrisoare, prefeţe, index. Încă o carte în care Vera străluceşte prin absenţă, spune un cronicar. Mie, însă, mi se pare aici mai prezentă ca oricând. Totul e pentru ea şi ea este în toate, aici este viaţa. Mâna ei delicată şi hotărâtă pare să fi brodat întregul model al celor două vieţi îngemănate, îndrumând parcă mâna nevăzută a destinului, subliniind colo şi punând un accent dincolo (un împrumut din Foc palid), de la prima întâlnire a celor doi, la un bal de caritate al emigranţilor ruşi din Berlin, unde ea nu şi-a dat masca jos nici o clipă şi l-a cucerit pe VN numai prin ceea ce au vorbit (ecouri în prima scrisoare), până la cel din urmă bileţel tezaurizat de Dmitri Nabokov, lăsat de VN pentru Vera şi în care i se adresează, la fel ca în primul lor an, cu "bucuria mea".
O carte impresionant alcătuită, care stă în picioare lângă biografia în două volume a lui Brian Boyd.


"Ai intrat în viaţa mea – nu cum se vine în vizită (ştii, „fără să-ţi scoţi pălăria”), ci cum vii într-o împărăţie unde toate râurile au aşteptat reflexia ta, toate drumurile, paşii tăi. Soarta a vrut să-şi corecteze greşeala – de parcă mi-ar fi cerut iertare pentru toate greşelile sale din urmă. Astfel încât, cum te-aş putea eu lăsa, basmul meu, soarele meu?"


"Cum să îţi pot explica ţie, fericirea mea, fericirea mea aurie, minunată, că sunt întru totul al tău – cu toate amintirile mele, cu poemele, cu izbucnirile, cu tot tumultul meu interior? Sau să explic că nu pot scrie un singur cuvânt fără să aud cum îl vei pronunţa tu – şi nu-mi pot aminti nici măcar un singur fleac pe care să-l fi trăit fără să fi regretat – atât de acut! – că nu l-am trăit împreună – fie că este ceva extrem, extrem de personal, intransmisibil – fie că e numai vreun apus sau altul în curba unei şosele – înţelegi ce spun, fericirea mea?"


"Şi ştiu: nu îţi pot spune totul în cuvinte – iar când o fac, la telefon, atunci îmi iese cu totul anapoda. Căci cu tine trebuie vorbit minunat, aşa cum vorbim cu oameni care au dispărut de mult, ştii ce vreau să spun, ca puritate, gingăşie şi precizie spirituală – însă eu – je patauge teribil."


Vladimir Nabokov, Letters to Vera,
Translated and edited by Olga Voronina and Brian Boyd, Penguin Classics, 2014


O notă de subsol:

Sunt şapte ani, în această toamnă, de când am început să traduc prima carte de Nabokov, îndrăgostită de paginile din Ochiul care descriau frumuseţea de neposedat. Şapte volume de-ale lui Nabokov am tradus de atunci. Dar este prima oară când fac o mărturisire de felul acesta, la începutul traducerii unei cărţi. Poate e fiindcă am nevoie să cred, să mă oblig să cred, în faţa unui volum mult mai intimidant decât orice ficţiune dificilă, că îl voi putea duce la capăt. Că nu voi fi doar un intrus care va murdări conţinutul scrisorilor cu privirea. Că nu voi obosi. Că nu voi conteni să mă bucur. Că mă voi şterge pe mine însămi cu grijă. Şapte ani, şi iată-mă iarăşi acolo, în acelaşi loc, privind cu acea spaimă plină de respect peluza plină de topaze, necălcată de om.

(Traducerea fragmentelor - VDN)

16 octombrie 2014

Să nu mai publici

Să nu mai publici.
Iată o hotărâre, un gest opus sinuciderii. Un gest care poate salva.
Dacă ai căutat şi-ai tot căutat calea să ajungi iarăşi acolo, la începuturi, când scriai primele povestiri, când nu existai decât tu şi povestea – un om, pervazul, biroul şi cana, nevoia plăcută şi arzătoare de a spune o poveste – şi nu exista public, şi nu existau rafturi, şi nu existau etichete cu preţuri sau generaţii, nici cronici, nici coruri, nici îmbulzeli şi nici goluri, şi dacă orice cale firească temeinic urmată – izolare, izolări – n-a făcut decât să te lase mereu prea aproape de staţia acelui nod agitat, unde tu scrii ştiind tot ceea ce există dincolo de carte, iar povestea ştie ce-o aşteaptă şi astfel creşte chircită, atunci asta se dovedeşte singura cale. Să ajungi iarăşi dincoace, într-un dincoace pur.
Să nu mai publici. Dacă reuşeşti să iei decizia să nu mai publici nimic, simţind cu adevărat că ăsta e drumul, simţind cu adevărat uşurarea, bucuria intensă, simţind că altfel nu are sens, şi fără să te temi de ridicolul acestei decizii, indiferent cât de mare ai fi sau de mic, atunci deodată liniştea, libertatea, limpezimea şi viaţa.
O dimineaţă obişnuită, când ieşi din casă cu o carte groasă în geantă, când cobori cele şapte etaje pe jos, când ieşi în ploaia măruntă de octombrie, când mergi până în prima intersecţie şi ceri să ţi se copieze primele două capitole de tradus, când te întorci cu foile ascunse în mapa de plastic – o asemenea dimineaţă banală poate ascunde cei mai fragezi boboci. Călătoria ta începe aici, în intersecţie, aşteptând culoarea verde la semafor, aşteptând şirurile de maşini să treacă, aşteptând neaşteptând, cu mintea mai liberă ca oricând.
Şi e foarte probabil ca într-o clipă, poate curând, poate foarte târziu, cartea ta întreruptă şi pusă deoparte cu un gest tremurat şi sufletul strâns – cea mai dragă din toate – să înceapă să foşnească uşor din copertele galbene ale dosarului ei, ca un pui de pasăre care se trezeşte noaptea într-o cutie de pantofi. Şi poate că-n beznă, în conul de miere deodată prelins din veioza aprinsă de mâna insomniacului fericit că nu va trebui să se scoale dimineaţa la o oră anume, un om care a uitat apăsarea, tensiunea şi groaza – din sine, dar mai ales pe cele venind din afară – cartea va simţi deodată terenul curat, va adulmeca peluza proaspătă pe care nu poposesc nicicând răpitorii, şi astfel va îndrăzni şi va creşte.
Şi de aceea, un gest opus sinuciderii. Un gest de la care poţi să speri, dacă nu la salvare, măcar la o revărsare de linişte.
“Există o extraordinară pace în a nu publica. E calm. Linişte. A publica înseamnă o groaznică invadare a intimităţii mele. Îmi place să scriu. Ador să scriu. Dar scriu doar pentru mine şi pentru propria mea plăcere.” – Salinger, 1974.

LaPunkt.

14 octombrie 2014

Prima iubire, Beckett

Fiindcă sunt zile în care scriu nume de om pe baligi de vacă şi-apoi îmi ling degetul verde, recitesc chestii care m-au dat gata cândva. Una pe zi. Grozavă treabă de mers înainte, ba de stat pe loc, hah.
Prima iubire de Beckett, cândva o cărţulie infimă, publicată de o editură care acum nu mai există, poate că nici n-a existat niciodată, cu un desen de Egon Schiele pe copertă, cu litere ca bătute la o maşină de scris de un pitic înghesuit într-un balcon prea mic într-o zi geroasă, carte citită prin '90 şi păstrată cu sfinţenie între tomuri noi şi groase ale lui B. şi despre B., cu care se poate ucide. Deşi o mai recitisem de câteva ori, tot din cărţulia aceea, parcă abia acum văd pentru prima oară cu adevărat Prima iubire, când o citesc în traducerea nouă, pe pagina albă, şi probabil parte mai limpede din întreg. Şi sînt locuri unde nimic nu mai seamănă, iar ele se extind peste locurile care seamănă izbitor, şi atunci fac ca nimic să nu mai semene cu nimic. Totul e nou. Acolo unde se vede înceţoşat prin ţesătură, mă uit la ambele texte, apoi mă duc la versiunea în engleză, şi lucrurile se aşază cum trebuie.
Dacă ar trebui să spun un singur text care mă face fericită, un singur text perfect, aş spune fără ezitare Prima iubire. Dar mint. Dacă ar trebui să spun, aş tăcea. Dar nu trebuie, şi-atunci zic: Prima iubire de Beckett. Alungarea din casă, iubirea, nonsensul şi groaza.


"I-am zis să vină din când în când. Pe atunci cunoşteam prost femeile. Le cunosc de altfel în continuare prost. Pe bărbaţi de asemenea. Animalele la fel. Ceea ce cunosc cel mai puţin prost sunt durerile mele. Le gândesc pe toate, în fiecare zi, termin repede, gândul merge atât de iute, numai că ele nu vin toate din gândit. (...) De altfel, îmi cunosc prost şi durerile. Asta trebuie să vină din faptul că eu nu sunt numai durere. Iată şmecheria. Atunci mă îndepărtez de ele, până la uimire, până la admiraţie, ca şi când aş fi pe o altă planetă. Rareori, dar e suficient. Viaţa nu e un lucru prostesc. Să nu fii decât durere, cât ar simplifica asta lucrurile! Să fii cu totul jalnic! Dar asta ar însemna concurenţă, şi încă neloială. Vi le voi spune totuşi într-o bună zi, dacă stau să mă gândesc, şi dacă am să pot, ciudatele mele dureri, în amănunt, şi desluşindu-le bine, pentru mai multă claritate. Vi le voi spune pe cele ale înţelegerii, pe cele ale inimii sau afective, pe cele ale sufletului (foarte frumoase, cele ale sufletului), şi apoi pe cele ale trupului (...)"

"În acel staul, plin de balegi uscate şi goale pe dinăuntru care se blegeau cu un soi de suspin când le înţepam cu degetul, pentru întâia oară în viaţa mea, aş spune cu dragă inimă ultima dacă aş avea destulă morfină la îndemână, a trebuit să mă apăr împotriva unui sentiment care îşi aroga încetul cu încetul, în mintea mea îngheţată, îngrozitorul nume de iubire."

"Am văzut muntele, impasibil, cavernos, secret, în care de dimineaţa până seara n-aş auzi decât vântul, fluierarii şi micile izbituri îndepărtate şi cristaline ale ciocanelor tăietorilor de granit. Aş ieşi ziua în iarba-neagră caldă, în drobiţa aromată şi sălbatică, iar noaptea aş vedea distantele lumini ale oraşului, dacă aş vrea, şi celelalte lumini, cele ale farurilor şi ale navelor-far, pe care tata mi le indicase, când eram mic, şi ale căror nume le-aş regăsi în memorie, dacă aş vrea, o ştiam."

"Nu trebuie să te temi de iarnă, şi ea are părţile ei bune, zăpada ţine de cald şi înăbuşă zgomotul, iar zilele ei livide trec repede."

"Am început să mă joc cu ţipetele cam cum mă jucasem cu cântecul, înaintând, oprindu-mă, înaintând, oprindu-mă dacă asta se poate numi joacă. Atâta timp cât mergeam nu le auzeam, datorită zgomotului paşilor. Dar de cum mă opream le auzeam iarăşi, de fiecare dată mai slabe fireşte, dar ce importanţă are dacă un ţipăt e slab sau puternic? Ceea ce trebuie este ca el să contenească. Vreme de ani buni am crezut că vor conteni. Acum n-o mai cred."

Şi zambila, păstârnacul, "aveam lecturi", "dragostea te face rău", "singur în sfârşit, în întuneric în sfârşit".


(Citatele sunt din volumul
Opere, Integrala prozei scurte, Polirom,
traducere de Ileana Cantuniari)

11 octombrie 2014

Primătoamna

Cad castane de peste tot, uriaşe, gemene, rotunde, teşite, roşcate şi negre, multe, mai multe ca oricând, şi numai un singur castan, chiar cel de la colţ, cu trunchiul în y, găseşte de cuviinţă să înflorească acum, când toţi ceilalţi împrăştie note pe trotuare - citeşte, ureche! -, şi nu înfloreşte oricum, doar din aripa dreaptă, "ca şi cum dintr-odată inima prea grea."
Mimoza de la intrarea în Grădina Icoanei etalează flori noi lângă păstăile crude, câinii latră şi nimeni nu se opreşte să se închine la ea, poate că dac-ar fi măr.
Lumea merge încolonată mai departe, cu spatele tot înainte.
Noapte bune.


(Foto: VDN)

7 octombrie 2014

Nunta vulpilor

Probabil fiindcă am lucrat câţiva ani cam chinuitori prin redacţii de ziar şi reviste, singura cale acceptabilă de trăit mi se pare cu spatele la actualitate. Sătulă de personaje gureşe şi întâmplări trecătoare care ne-au tocat la un moment dat timp, atenţie şi – cât de absurd! – chiar şi sentimente, pentru a dispărea ca şi când nici n-ar fi existat vreodată pe faţa pământului – politicieni, parlamentari, dar şi alte soiuri de saltimbanci ai clipei –, mă străduiesc de câţiva ani să nu mă mai las antrenată de şuvoiul mizer care te poate trage pe negândite într-o curgere care numai cu viaţa nu are de-a face. Mă simt murdărită ori de câte ori piciorul îmi mai alunecă în mâlul scârbos, mă simt furată dacă, de exemplu, postez pe undeva trei rânduri dictate de greaţa insuportabilă a evenimentelor zilei. Ruşinată, îngrozită, mi-l trag iute înapoi, mă şterg pe talpă în iarba fragedă de pe margine, iar apoi vin cu găleţi de apă curată de la cea mai apropiată fântână ca să curăţ peticul verde pângărit, atentă şi să îndrept creanga de care m-am apucat într-un gest disperat.

La fiecare sfârşit de săptămână mă gândesc despre ce-aş putea scrie aici. De fiecare dată bâzâie câte-o întâmplare care trebuie alungată.
Cum stau în pat duminică dimineaţă gândindu-mă la toate astea, se apropie de mine:
Dacă din scris nu se poate trăi nicăieri în lume şi de când lumea, din tradus ar trebui să se poată. Traducerile literare sunt o muncă. Şi totuşi, ne zbatem pe cont propriu adunând semne şi pagini, mereu îndrăgostiţi şi mereu obosiţi, făcând jonglerii inimaginabile şi visând la o dimineaţă în care nu va trebui să deschidem ochii decât ca să ne uităm pe fereastră şi să lăsăm nisipul din ei să se aşeze, pentru că suma încasată pe o carte ne asigură confortul banal asigurat de orice fel de salariu, o lună, şi încă o lună.
Mă gândesc la trei însemnări de-ale mele despre traduceri – iunie, august, octombrie – care, dacă le citesc acum una în continuarea alteia, mă fac să par cu minţile duse, într-atât de diferit le e tonul. În prima, extrem de obosită la capătul unei cărţi oarecare, spun că nu-mi doresc decât să mă opresc din tradus şi să dispar o vreme undeva unde nu există cuvinte; în a doua, un pic mai odihnită, înfig o ţepuşă în inima traducătorului vampir ca să mi-l elibereze odată pe scriitor; iar în a treia urlu de dor amintindu-mi de chinurile şi mai ales de bucuriile din dulcea ocnă a traducerii unei cărţi uluitoare, carte care mă făcea să rătăcesc iarna pe străzi cu un pardesiu tras în grabă peste hainele de casă, în căutarea unor rime.
Dar, de fapt, nu vreau deloc să scriu despre asta.
Mă gândesc la cei care se vaită în public că nu pot trăi aşa, din ceea ce sunt. Şi sigur că mi se par greţoşi, detestabili. Fiindcă la fiecare văicăreţ există o mie de oameni care tac. O mie de oameni cu corpul pitit, cu numele pitit – al căror nume nu va fi rostit sau citit niciodată de nimeni. Mă gândesc şi la cei din lumea editorială care promovează un soi de cerşetorie fără ca asta să li se pară deloc ruşinos – „lui x îi merge rău”, „lui y nu-i prea merge deloc”. Să-i dăm lui un premiu. Să-i dăm lui ceva. Să îi dăm. Dacă am vorbi, am fi cu toţii nişte oribili motani cerşetori, fiindcă mai toate propoziţiile noastre ar începe, dacă ne-ar cuprinde deodată sinceritatea – dacă aş zice „sinceritatea mincinoasă” nu aş greşi cu mai nimic – cu „nu am”, „nu pot”, „nu-mi ajunge”, „nu ştiu”, chiorlau, chiorla-lau.
Dar, sigur, nu vreau deloc să scriu nici despre asta.
Mă scutur sub plapumă, pe cearşaful meu verde, şi arunc o găleată cu apă de la fântână pe toate acestea. Mângâi petecul de iarbă, îi îndrept firele. Chiar am de toate. Ba chiar am din toate mai mult decât pot duce. Iar asta, abia, este sinceritatea deplină.

Din pat, cum nu mă îndur să încep ziua asta pe care nu ştiu cum s-o trăiesc, văd ciorile cu aripile lor atât de frumoase tăind cerul, ieri au venit, astăzi se duc înapoi. E prea bine, îmi zic, e prea bine. Şi deodată:
Şi deodată sunt un copil care urmăreşte o nuntă, stând ascuns după trunchiul gros al unui copac. Sunt în „Visele” lui Kurosawa. Când plouă cu soare, ştie oricine, se căsătoresc vulpile şi de aceea n-ai voie să pleci de acasă şi să hoinăreşti prin păduri de unul singur – e foarte periculos să vezi o nuntă de vulpi. O femeie, poate mama, mi-a spus să fac bine să stau locului pe-o asemenea vreme. Dar cine-a putut să se abţină? Acum urmăresc uluit procesiunea lentă a nunţii vulpilor, şi totul este de-o frumuseţe sfâşietoare, câtă bucurie atâta spaimă în gesturile şi în costumele lor – nunta asta are iz de înmormântare, un final se suprapune pe un început, visele se contopesc –, le privesc cum trec dansând şi cântând, sunt orbită de culorile lor, de portocaliul care se înalţă din beznă şi abur, vulpi cu chipuri stranii plutesc pe lângă mine trâmbiţând fericirea momentului, petale de cireş cad în ploaie, unele vulpi fac fotografii cu telefonul mobil, râd lăsându-şi capul pe spate, ţinându-se de gât unele pe altele, cu labele lor negre, subţiri... Şi deodată totul dispare. M-au zărit. Fug, alerg cât mă ţin picioarele mele mici şi împiedicate. Femeia, aceeaşi de la început – nu poate fi mama, e mama – nu mă lasă să intru în casă. Spune că o vulpe a trecut pe acolo între timp şi a lăsat un cuţit pentru mine. Mi-l dă, gestul ei spune totul, va trebui să mă sinucid. Singura mea scăpare ar fi să mă duc să le cer vulpilor iertare, deşi se ştie că ele sunt neiertătoare. Pornesc spre munţi, către locul de la poalele curcubeului, în căutarea bârlogului vulpilor. Înaintez cu cuţitul strâns la piept, spaima mă împinge cu o palmă înainte, iar cu alta mă trage înapoi, pe o pajişte plină de flori. Peste toate, departe, se desfăşoară acest curcubeu pe care ştiu că n-am cum să-l ating.

Mă scutur. Pe raftul de lângă pat, s-a clătinat un creion.
Astăzi e soare, nu plouă şi nu voi pleca nicăieri. În locul unde se presupune că ar trebui să fiu în seara asta se desfăşoară o nuntă, o nuntă foarte mare şi gălăgioasă. Dacă m-aş duce, dacă totuşi m-aş duce, aş găsi pe undeva un trunchi gros? Aş găsi o cărare ferită? Cum mi-ar suna cântecul vulpilor? Cum mi-ar părea dansul lor colectiv? Ar avea nunta, văzută de aproape, acelaşi iz de înmormântare pe care îl are, deja, văzută de-aici? Apoi, aş găsi drumul înapoi? Şi cine m-ar opri în faţa uşii închise? Şi aş găsi puterea să plec iarăşi la drum, în căutarea locului de la poalele curcubeului, strângând la piept un creion ascuţit, sau mai degrabă m-aş cununa pe loc cu tăişul?


LaPunkt, 6 oct.

4 octombrie 2014

3 octombrie 2014

Alb


Era o astfel de zi.

În lume-s baluri şi balauri.
Vârtej de praf şi uscăciune.

*

Când traduceam la "Foc palid", iarna trecută, se întâmpla ca uneori, seara, să mă încalţ dintr-odată, să trag pardesiul pe mine direct peste hainele de casă şi aşa să pornesc pe străzi, cu aceleaşi două versuri în minte, refăcute iar şi iar de câteva săptămâni şi tot nesatisfăcător, şi să le rostogolesc înnebunitor repetându-le la nesfârşit, în engleză şi în română, în versiuni diferite, rearanjate, cântând, apăsând pe silabe ca pe clape, atentă să păstrez totul acolo, absolut totul, bucăţelele şi nuanţele. Şi deodată versurile-pereche se aşezau, poposeau ca o pasăre exact pe creanga unde le era locul, şi mă pomeneam că notam înfierbântată pe un şerveţel cu carioca subţire, sub vreun felinar, şi eram fericită. Apoi, desluşind drumul spre casă de pe oriunde-ajunsesem, îmi dădeam seama că probabil arătam ca o nebună, hoinărind despletită pe străzile întunecate, bolborosind întruna cuvinte, probabil gesticulând. De asta mi-e teribil de dor - eram nebună, dar vie.

*

Cosmin Ciotloş scrie despre "Foc palid" pe bookia, aici.
Şi Traducerile nu sunt niciodată "alături" de literatură.

(Foto: VDN)

28 septembrie 2014

19 septembrie 2014

Scrii doar atunci când...

„Parazitez poveştile altora”, îmi spune o prietenă traducătoare, iar eu îi răspund că de fapt poveştile altora ne parazitează pe noi, şi e înfricoşător, şi e frumos, şi e trist, şi poate că niciodată nu o să fie mai bine de atât. Ne parazitează nişte poveşti minunate, cele mai bune dintre cele mai bune, şi tot ce traducem ne sufocă poveştile noastre, cele care, da, n-au nici o şansă să fie la fel de frumoase. Dar cum să nu tai de la rădăcină orice poveste străină ca să o laşi să crească pe-a ta, prăpădita, neînceputa, nescrisa, neterminata, adorata? Simt oare vinovăţia grădinarului care taie floarea ca să lase să crească buruiana? Nici gând!
Când scriu, scriu cu disperare, cu poftă, cu spaimă, cu bucurie, cu furie, cu delicateţe, susţinut şi cu încetinitorul, zi de zi câte un pic, zi de zi, când mă plimb, când mă spăl, când stau tolănită, când vorbesc cu tine, când nu vorbesc cu nimeni, când mă uit la puii de lebădă neagră, la frunze, la câini, scriu când mă învârt în cercul din casă şi când bat străzi lungi fără ţintă şi scriu, în sfârşit, când mă aşez şi încheg trei paragrafe din care ies terminată, stoarsă ca după o alergare de trei kilometri, uneori tremurând, de cele mai multe ori fremătând ca de vreo mare ispravă. Şi ăsta e scrisul, ăsta-i tot scrisul care se-adună, două-trei paragrafe pe zi, poate o pagină, şi poveştii mele îi mai creşte astfel un deget, îi mai creşte un ochi, şi-atunci îi spun: Uite, asta e lumea în care vreau să te-aduc, aşa-i spun poveştii, ce zici, îţi place, ce zici, oare merită, ce zici, vrei tu să vii pe lume aici? Şi-i linişte, ea stă trântită pe-o parte şi nu zice nimic, dar mâine tot mai creşte un pic – iar asta tocmai în acele răstimpuri în care, ce să vezi, lumea din jur încetează să mai existe.
Scrii doar atunci când lumea încetează să existe.
Aşa cum cresc copiii când dorm.

Fragment pentru LaPunkt, 22 septembrie

18 septembrie 2014

Atelier


Îmi pun şi celălalt plic de zahăr în cafeaua uriaşă şi scriu, şi scriu, hai până la capăt, imaginaţia imaginează în turnul meu răsturnat, unde moartea mi-e viaţă şi jalea-mi poate fi bucurie săţioasă. În poveste, fiecare ascuţiş de chin şi durere se preschimbă în întâmplări şi-n cuvinte, vârstele uită de ele, oamenii devin animale şi animalele oameni, sărăcia devine bogăţie, mizeria scânteiază din faţete de silabe şlefuite cu grijă, timpul se întoarce acolo unde-i stă bine, şi stă, stă acolo, tot stă. Când cartea îşi va închide ochii, se vor deschide ai mei – şi ce vor vedea?

(Foto: VDN)

15 septembrie 2014

Patriotism zemblan

Iulian Tănase, despre Foc palid şi Simfonia animalieră:

Săptămîna trecută, la țară fiind, la ai mei, am citit o carte stranie. Foarte stranie. Nu, nu se cheamă „Un veac de stranietate“. E o carte, nu tocmai simplu de citit, care m-a lăsat cu gura căscată, iar eu am ceva antrenament în zona cărților ciudate. Acum, cred că orice carte foarte bună este, într-un fel, stranie, pentru că fie îți oferă un univers halucinant, care se află la mare depărtare de realitatea noastră imediată, fie îți pune dinaintea ochilor și-a minții o poveste scrisă într-un limbaj cu totul special (adică e scrisă al naibii de bine), sau și una, și alta. Și, pe lîngă conținut și limbaj, o carte poate fi stranie și prin formă, prin construcție. Hai să nu vă mai fierb la focul teoriei: cartea de care vorbesc este „Foc palid“, de Vladimir Nabokov. A apărut anul ăsta, la Polirom, într-o traducere extraordinară a Veronicăi D. Niculescu. Am avut o perioadă, cu mulți ani în urmă, cînd am citit ceva Nabokov: „Lolita“, ca tot omul, „Invitație la eșafod“, „Mașenka“, și am frunzărit „Vorbește, memorie!“, dar cam atît. Apoi m-am înhăitat cu alți autori și n-am mai citit nimic de Nabokov, deși, la un moment dat, mi-am luat „Ada sau ardoarea“ și chiar am citit ceva din ea. Însă nimic de ce știam despre (cum scrie) Nabokov) nu mi-a oferit nici cel mai mic indiciu despre nebunia din „Foc palid“. O poveste dementă, cu accente polițiște și multă poezie, un limbaj bogat, luxuriant pînă la erudiție, și o construcție minuțioasă (cartea începe cu un poem de o mie de versuri, urmat de un Comentariu) – astea sînt ingredientele care fac din „Pale Fire“ una dintre cărțile cele mai ciudate cu care am avut de-a face. Nu m-am prins decît spre finalul cărții despre cum stau lucrurile și, vă mărturisesc, am avut un extaz. Nu întîmplător povesteam prin vară că m-a buimăcit „Simfonia animalieră“ (Casa de Pariuri Literare, 2014), carte a cărei autoare este tocmai traducătoarea în română a „Focului palid“. Veronica D. Niculescu (VDN) și Vladimir Nabokov (VldN) sînt rude, e clar. Pînă și inițialele lor stau mărturie.
Să le citiți pe amîndouă, dacă nu ați făcut-o deja, că vă ascult din ele!
Semnat: Iulian, patriot zemblan

- Facebook, 14 septembrie

13 septembrie 2014

Literatura se preface că e acolo

Pentru o anchetă din revista Alecart, Gheorghe Cîrstian întreabă:

"În manifestările culturale, traducerile reprezintă, prin tradiţie, o secţiune specială, distinctă de domeniul literaturii: traducerile nu sunt în literatură, ci alături de literatură. Cele două domenii par a se întâlni totuşi cu ocazia premiilor literare, făcând, abia atunci, corp comun. Cum înţelegeţi, ca traducător, aşezarea actului traducerii în spaţiul literar şi în afara lui (à l’écart)?"

Sunt aproape sigură că n-am înţeles întrebarea, n-am cum să o înţeleg, dar m-am străduit să răspund:

Literatura se preface că e acolo

N-am încotro decât să încep cu o negaţie, oricât m-aş strădui să n-o fac. Traducerile nu sunt niciodată alături de literatură. Traducerile alcătuiesc literatura.
Nu pot vorbi despre „manifestări culturale”, pentru că nu prea am habar despre ce ar fi vorba. Literatura este acasă. Acasă la fiecare dintre noi. Din ziua în care învăţăm să citim singuri o poveste – 6, 7, 8 ani – şi până la moarte, aducem literatură în casă şi în noi; iar acest „literatură” înseamnă, într-un procent covârşitor, literatură tradusă. Se ia globul pământesc, se acoperă cu buricul unui deget ţara noastră. La fel să facă bulgarul, ungurul, sârbul, neamţul, francezul, olandezul. Tot ceea ce rămâne neacoperit este literatura pe care o citim tradusă. Că doar o parte dintre cititori o conştientizează, asta e altă poveste. Traducătorul, da, stă pitit sub o copertă şi-o pagină albă, sub titlu. Este păpuşarul din umbră. Dar el există, iar cartea cu care stai ziua în braţe este, că o ştii sau ba, opera lui, viaţa lui dăruită operei altui scriitor şi ţie, cititorule.
Nu cred aşadar în afirmaţia „traducerile nu sunt în literatură, ci alături de literatură”, şi de fapt nu că nu cred în ea, dar mi se pare teribilă. În spaţiul meu de lucru şi de trăit – de tradus şi de citit, uneori de scris – există un birou măricel, cam de un metru pe doi. Acest spaţiu al fiecăruia dintre noi înseamnă mult mai mult decât orice „manifestare culturală” din vreun oraş, despre care poate că da, dar mai degrabă poate că nu voi afla din vreun ziar sau de pe internet. Literatura suntem fiecare dintre noi faţă în faţă cu o carte. Manifestările şi premiile? Fără nici un pic de ironie, ele sunt cele care stau lângă literatură, mult lângă, aşa de departe încât „lângă” nici nu mai e cuvântul potrivit: într-o anexă întunecoasă, care se umple din când în când, poate o dată pe an, cu un poc de dop de şampanie, râsete, pupăceli şi felicitări sub luminile deodată aprinse. Literatura se preface că e acolo. Dar a rămas acasă.


(Foto: VDN
Natură moartă şi veselă,
cu cozi de levănţică
şi capete de gladiole
retezate în zile diferite
cu aceeaşi foarfecă verde)

11 septembrie 2014

Lipsesc pisicile! - ciorne

O anchetă delicioasă în revista Steaua, pe o temă propusă de Ruxandra Cesereanu - Bruioane, ciorne, variante. Am citit cu plăcere de voyeur răspunsurile lui T.O.Bobe, Radu Pavel Gheo, Radu Vancu. Am scris şi eu câte ceva despre how it's done, fără să zic mare lucru - cum altfel? Cam aşa:


Lipsesc pisicile!

Scriu pe computer, deci singurele „manuscrise” care există sunt paginile imprimate într-o anumită etapă – aceea de după clic. Cartea zice că e gata (dar se preface), se dă pe imprimantă, se ia de pe foc şi se lasă deoparte, la răcit. Apoi încep recitirile, iar şi iar, pe hârtie. Se scrie pe margine. Se corectează, se adaugă şi mai ales se taie, se taie. Se înconjoară câte un întreg paragraf, uneori câte o pagină, şi după multe ezitări se taie cu două diagonale, mai ezitante sau mai hotărâte, iar în loc de acea pagină se scrie o singură frază, concentrată. Uneori e aşa. Alteori se scrie pagină nouă, cu pixul, pe dosul paginii imprimate. Aşa arată toate „manuscrisele” mele, pe ele se poate vedea ce am lucrat de mână practic doar după momentul clicului. Însă am schiţe, planuri şi chiar şi desene cu personajele la aproape fiecare carte.
Planul de lucru e pus pe hârtie, la început, dar se schimbă şi îmbogăţeşte pe parcurs. Uneori include personaje, cu vârste, cu gradele de rudenie, cu oraşele unde locuiesc – cum s-a întâmplat cu personajele din Roşu, roşu, catifea. Cum povestirile din volum sunt înlănţuite şi totul avansează în timp, fiind necesare sincronizări de fineţe, a fost absolut necesar să-mi fac planul. Sunt acolo copiii, părinţii, bătrânii. Lipsesc pisicile, şi ele înrudite (o pisică rătăcită se regăseşte în altă poveste)! Apoi, planul ăsta poate folosi mai departe, la un alt volum, dacă va fi să fie. Constat acum că notasem Sâmburi 1, 2, 3 – îmi amintesc că intenţionam să scriu mai multe povestiri Sâmburi, de strecurat în borcanul Roşu, între povestirile mai consistente, însă am rămas la una singură.
Tot aşa, în cazul traducerilor, se pleacă la drum cu un plan. Am învăţat că nu pot altfel. Nu poţi alerga la maraton fără borne kilometrice. Chiar astăzi, fiindcă mă pregătesc să încep o nouă traducere, am luat coala albă. Titlul cărţii, data de mâine, numărul de semne (al originalului). Se scriu capitolele într-un şnur vertical (dacă nu există capitole îmi împart eu cartea cumva), cu numărul de pagini al fiecăruia. Nu seamănă o carte cu alta. Nu poţi să ştii în ce te avânţi. Fără un mic plan, o schemă de lucru, nu poţi estima ce ai înainte şi nu poţi grada efortul, e de parcă te-ai arunca în gol. Apoi, înaintând cu lucrul, bifez: prima trecere – tai capitolul cu o linie. Şi altul, şi altul. Alte linii. Apoi se marchează, de exemplu: prima recitire, în paralel cu originalul – R1; a doua recitire, consultând originalul doar unde sunt neclarităţi – R2; a treia recitire, la liber, cu multe finisaje – R3; a patra recitire, un şnur relaxat, de canapea, de parcă ai fi cumpărat cartea – R4. Şi mai urmează o recitire atunci când textul vine de la redactare. Dar totul diferă mult de la o carte la alta. Schema fotocopiată este de la traducerea romanului Murphy, de Samuel Beckett, tradus în 2010-2011 şi inclus în Opere II de la Editura Polirom. Am ales-o fiindcă este mai cuminte şi nu foarte încărcată.
Cu scrisul, e tot cam aşa, dar schema recitirilor nu este scrisă. Recitirile sunt multe, şi sunt multe de canapea, în timp, după ce mă desprind de text. Nu predau niciodată o carte la vreo editură imediat ce o termin. Fiindcă, de fapt, când o termin? Rescriu şi rescriu şi las să se aşeze, asta face efectiv parte din scris, iar dacă trec, să zicem, doi ani – aşa cum păţesc acum cu Simfonia animalieră – şi textul aproape străin mi se strecoară deodată pe sub şira spinării, atunci, da, ne facem curaj că poate o să fie bine. În cazul Simfoniei, planul de lucru este un desen: pe foaia goală se deschide un drum îngust, către departe. Din colţul de jos, în stânga, pornesc în poveste un arici cu un măr, un hârciog cu o păstaie de catalpă şi o cârtiţă cu o cărticică în mână. Nu vi-l arăt.


Foto:
1. Schiţa personajelor din Roşu, roşu, catifea.
2. Planul de lucru la traducerea romanului Murphy, de Samuel Beckett.

Revista Steaua.

4 septembrie 2014

Floare de răsură



Un flăcău în cîmp zări
Floarea de răsură,
Mîndră-n straie purpurii.
Dulce-n inimă simţi
O săgetătură
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.

El îi zise: Eu te rup,
Floare de răsură,
Floarea zise: Eu te-mpung,
Să ţii minte îndelung -
Floarea nu îndură,
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.

Crunt flăcăul, crunt a rupt
Floarea de răsură.
Ea l-a-mpuns şi s-a zbătut,
Geaba-n lacrimi a gemut,
Soarta tot o-ndură,
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.


Goethe - Floare de răsură - Heidenröslein
Traducere de Maria Banuş


(foto: VDN)

2 septembrie 2014

Filmul lansării "Simfoniei animaliere"

Filmul lansării "Simfoniei animaliere" de la Librăria Bastilia (45 min.). Cu Adela Greceanu, Adina Diniţoiu, Anca Smărăndache şi Nora Iuga.

"Numai scormonind în noi ca aceste animale ale subpământei găsim înaltul." "Substanţa cărţii este drumul spre o singurătate absolută." "Cartea se poate citi în foarte multe registre. Rar mi s-a întâmplat să citesc în literatura noastră o carte atât de neasemănătoare şi de formidabilă." - Nora Iuga.

Pe blogul Editurii Casa de Pariuri Literare, aici.

22 august 2014

O simfonie a singurătăţii

O carte de jucărie, ori cu jucării. Sau cel mult pentru copii. La asta te aştepţi cînd vezi cărticica publicată recent la Casa de pariuri literare de către Veronica D. Niculescu. Nici cît o palmă, verde crud, numită Simfonia animalieră. Doar că, odată cartea deschisă (a cărei copertă poartă sugestia unei lumi ivite dintr-o ceaşcă de cafea), zîmbeşti, constatînd că autoarea n-a făcut altceva decît să se joace cu aşa-zisul univers de aşteptare al cititorului. Şi mă gîndesc în special la aşteptările celor care nu ştiu că, în ultimii ani, Veronica D. Niculescu a tradus unele dintre cele mai dificile scrieri ale lui Beckett (Opere I. Integrala prozei scurte, Opere II. Murphy. Watt. Vis cu femei frumoase şi nu prea) ori ale lui Vladimir Nabokov (Povestiri, Originalul Laurei,Ochiul, Disperare, Rege, Damă, Valet, Darul şi, de curînd, Foc palid). Aş adăuga şi cele două romane ale lui Don DeLillo – Cosmopolis şi Punctul Omega, romane dense, complexe şi ele. „Amăgiţi“ s-ar putea simţi şi cei care nu i-au citit prozele scurte din volumul Roşu, roşu, catifea – cartea copiilor crescuţi în comunism.
Urme, cioburi, sîmburi din aceste texte, traduse ori scrise, s-au strecurat, sub diverse forme, şi în această cărticică. Afinităţile pe linia lui Beckett se concretizează în aluzii, alegoria existenţială, singularitatea şi singurătatea (anti)eroilor rupţi de lumea faptelor spectaculos-zgomotoase, intertextualitatea subtilă (şi da, cunoscătorii vor zîmbi!), sfidarea convenţiilor, inovaţiile lingvistice, jocurile de cuvinte. De Nabokov amintesc forţa vizualului, sugestia amănuntului, importanţa acordată actului privirii şi, nu în ultimul rînd, plăcerea de a scrie, o plăcere ce se resimte în fiecare rînd.

Frumuseţea aparte a singurătăţii

Într-un interviu acordat lui un cristian în 2012, autoarea anunţa apariţia acestei cărţi: „Visez la o carte mică, mică şi pătrată, atît de mică încît să poată fi luată în muşuroi de orice micime a lumii, iar acolo citită pe întuneric la lumina lăuntrică. E cu arici!“. Zis şi făcut. Acum putem spune că nu doar cu un arici s-a jucat Veronica D. Niculescu, ci şi cu un hîrciog, alături de care a adus şi o cîrtiţă – Doinel, Ciobi şi Dede(subtilă) –, făpturi ce prind viaţă şi în inspiratele ilustraţii realizate de Anca Smărăndache. Toţi trei cresc din singurătatea unei iubitoare de teatru. Teatru care „există fiindcă oamenii vor să fie ceea ce nu pot să fiască“. Şi aici nu s-a strecurat nici o greşeală, ci un joc de limbaj prin care sînt individualizate simpaticele personaje, dar este adîncită, poetic, şi drama omului de „a fi“ în lume şi înlăuntrul său.
În miezul poveştii stă, de fapt, o făptură umană însingurată, care vrea să se trăiască şi care îşi părăseşte golul propriului muşuroi pentru a duce, pe rînd, la teatru măruntele animale. Privitor ca la teatru... Animale ce ies, la rîndul lor, cu greu din galeriile lor sub - omeneşti şi se încăpăţînează a contrazice pojghiţa văzutului, a ştiutului. Multe dintre fragmentele cărţii par nişte instantanee fotografice extrem de sugestive, însă Veronica D. Niculescu nu este doar o scriitoare vizuală, sinesteziile se strecoară pretutindeni, ca şi enunţurile scurte ce vin să răstoarne alte aşteptări: ,,Poate că de undeva, din alt unghi, se putea vedea şi un curcubeu, frumos ca ultima notă dintr-un cîntec, prelungirea ploii într-o linişte de şapte culori. Dar nu de aici“.
Este multă poezie în această poveste vie în care singurătatea îşi capătă o frumuseţe aparte, neliniştitoare, născută dintr-un paradoxal amestec de ludic şi de sumbre, dar suave abisuri: „merele, spre a fi culese de jos de cei singuri, cei care îşi umplu buzunarele în plimbări cu cîte un măr, mereu unul singur, spre a le auzi de sub haine foşnetul mut, iar mai apoi spre a le mirosi închişi în căscioarele lor, privind pe ferestre la prima geană de lumină, şi iarăşi la apus, şi amuşinînd anotimpul ce vine, aroma acelor mere ce aşteaptă să fie culese de pe jos, şi toate aşteptările fructelor căzute, pretutindeni în lume, niciodată alcătuind o mulţime“.
Lumea văzută prin ochii celor trei vietăţi cu blăniţă cristalizează, aparent ludic, singurătatea sufletelor chircite în mijlocul agresivităţii, al prejudecăţilor, al intoleranţei, al falsului tropăitor ori al agitaţiei sterile. Iar loja de la teatru devine „salvatoare, mare şi bună cît o vizuină“. Veronica D. Niculescu se eliberează de constrîngerile genurilor şi ale speciilor, recurgînd la o formulă personală: un poem în proză, o „simfonie“ în patru părţi (I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto), care pot fi privite şi ca acte ale unui spectacol de teatru, unul cu măşti. Primele trei părţi reprezintă privirea aruncată către lume de către arici, hîrciog şi cîrtiţă, o privire implicit coborîtoare, autoscopică. Lumea lui Doinel e specială: ghem de ţepi, lăbuţe, un măr ascuns în buzunarul croit în propriul trup, căştile albe ale iPodului, o voce domoală, un deget supt, chiar cu frunza de mătrăgună pe el („Amintirile sînt gustul de mătrăgună cînd vara s-a dus“) şi un grai doar al lui, cu reflexivul generalizat ce devine o măsură a trăitului:
„Cînd mi-eram mic, mama mi-a făcut pe degetul pe care-l sugeam o păpuşică dintr-o frunză amară. O mătrăgună legată cu funie împletită de rochiţa rîndunicii din mosorul bunicii. Dar eu mi-am desfăcut-o şi mi-am supt degetul şi aşa.
Amărui mi-e şi mai dulce.
Fiindcă nici o amăreală din lume nu poate şterge dulceaţa fiitului tu.
Dulceaţa de-a te simţi tu pe tine.
Cînd fieşti“.
Sau: „Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta cîtă vreme îmi sînt singur.
Şi cine îşi zice că nu îşi e.
Ăla îşi minte“.
Ciobi merge pe căi doar de el ştiute, e numai ochi şi urechi (şi gură-căscată), are instinctul (cît de omenesc!) de a muşca, e neastîmpărat, plin de entuziasm, culegînd şi ronţăind mărunţişuri care îi ies în cale, cucerit iremediabil de umbra altor vremuri şi mai ales de noianul de frumuseţe care moare. Pentru el totul e trăire pură, poveste, spectacol, transpunere în lumină, sunet şi cuvînt (special şi acesta).

Simfonia animalieră se cere citită şi recitită

Dede(subtilă) iese foarte rar din subteran, nu e oarbă (autoarea strecoară aluzii la Orbirea lui Canetti, spectacolul la care alege să o ducă numindu-se Auto-Da- Fé, dar şi la actul public de pedepsire a răzvrătiţilor), numai că vede altfel, ştie cel mai bine că orice ieşire la suprafaţă e pîndită de duşmanii naturali, are capacitatea de a se lungi şi de a subţia remarcabil, deşi de obicei merge ghemuită, crezîndu- şi dimensiunile prea mari. Strecurată pe sub rochia de lînă, Dede sapă (dureros, orbeşte, fără să ţină cont cît şi cum) în făptura însoţitoarei ei, cele două devin un trup cu două capete: „Ascultam răsuflarea ei într-a mea, o adulmecam, îi consumam tresăririle, micile ei spasme se reflectau în mine şi apoi se întorceau iarăşi în ea, eram valuri de sunete, uimire şi emoţie convertite în tremur“. Cuvintele-cheie sînt pentru ele „vorbeşte-mi“ şi „ascult“. Dar ce înseamnă văzut, început şi terminat? Aceasta este întrebarea.
Cercurile concentrice se tot strîng şi ultima parte a simfoniei aduce vremea hibernatului, cînd nu mai mişună nici cei trei prieteni, „vreme înfricoşătoare cînd rămîneam iar fără umbre“. Serile încep şi se termină abrupt. Lumini aprinse, lumini stinse. Singurătatea se mai reflectă doar în geam. În goluri, în absenţe, în aşteptare, în prefaceri, în albul rece al paginii care aşteaptă: „Odihna. Odihna înaintînd înspre tine sub forma unui spaţiu alb care creşte, întîmpinîndu- te, atingîndu-te, în sfîrşit iarăşi un teren sigur sub picioarele tale, un aparent spaţiu gol ce-avea să umple un alt gol, şi tu nefăcînd nici un efort, singura grijă fiind aşteptarea, statul pe loc“. Şi liniştea aceasta este învăluită tandru şi dureros de ecourile versurilor lui Nabokov din Foc palid: „Eram eu umbra unui mătăsar/ Răpus de-azurul fals al unui geam;/ Eu pata de puf sur eram – şi aşa/ Trăiam, zburam, în cerul reflectat./ Iar dinăuntru, tot la fel, dublam/ Pe mine, lampa, mărul pe-un platan...“. Reflexia spaimei, începutul dorului şi nălucile se privesc faţă în faţă – reflectări răsturnate ale lui aici şi acolo, pe care autoarea le răsfrînge, la rîndul ei, în imagini tulburătoare, pline de culoare şi ritm.
Simfonia animalieră se cere citită şi recitită, eventual cu voce tare. Ori chiar pe mai multe voci. Ca un poem alegoric, la mijloc de joc şi şoc, ce-şi destăinuie frumuseţea şi profunzimea, cu efecte de clarobscur, mai darnic şi mai mişcător cu fiecare nouă lectură.

Dana Pîrvan-Jenaru,
în Observator cultural