30 iunie 2012

Copila de zapada



Apare Copila de zăpadă.

Mai întîi a apărut printre copaci, urmată de o vulpe. Apoi, foarte încet, s-a apropiat de casă. În casă erau doi oameni singuri, foarte singuri, era o dată ca niciodată, ca întotdeauna. Apoi, sfioasă, fetiţa a intrat. Şi tot aşa a plecat. Aşteptări. Urme pe zăpadă, carte dragă din copilărie, un basm rusesc cu ilustraţii, alte urme pe zăpadă, de aripi şi de pernuţe cu gheare, o lebădă cu aripi pînă la cer, o vidră sperioasă ca inima unei femei prea singure, cîţi fulgi de nea, atîtea emoţii, cît alb, atîtea pete de culoare. Flori şi flori de gheaţă. Şi, înainte de toate, un mormînt mititel undeva într-o livadă, ascuns ca o rană sub haine. Frumuseţe, dor, dorinţă şi durere.
Copila de zăpadă, adică Faina. Fa-i-na...

Mi-a făcut foarte mare plăcere să o citesc şi traduc, astă-primăvară.
Este un roman de debut, o carte priceput construită, 54 de capitole foarte atent închegate. Acţiunea se petrece în Alaska, în 1920.

Despre carte, detalii interesante şi un fragment, pe site-ul Editurii Polirom, aici.
Alte două pagini, în Suplimentul de cultură.
Iar dacă vreţi să vedeţi o animaţie care surprinde bine atmosfera a poveştii, vizionaţi-o pe site-ul autoarei, Eowyn Ivey, aici.
Un fragment în Tiuk, cu un desen de Dan Perjovschi, foarte potrivit acestor zile.
Şi un fragment în Prăvălia culturală, aici.

***

„Pornind de la un vechi basm rusesc, scriitoarea îşi deapănă povestea despre dezolare emoţională şi spaţială, despre îndelungi suferinţe şi pierderi într-un minunat melanj de duritate şi delicateţe.” (Sunday Times)

„O bijuterie a artei nordice a povestirii. Oricine a cunoscut apăsarea unei ierni lungi şi alinarea adusă de o carte bună citită la gura sobei va aprecia cu siguranţă Copila de zăpadă.” (John Straley)

„O poveste încîntătoare despre iubire, speranţă şi supravieţuire în Nordul îngheţat.” (Daily Mail)

28 iunie 2012

La pescuit

Să mă duc.
Să mă duc la pescuit cu cormorani în China, chiar eu să port pe umeri un băţ orizontal, un păsăroi la dreapta şi altul la stînga să îmi fie, să mă închin la tălpile lor late şi la gîtul strîns uşurel cu un laţ.
Să beau seara ceai verde cu lapte de iac, prin aburul lui să mă uit mult înapoi, la ziua de azi, să-i povestesc unei linguri despre cei doi băieţei.
Gemeni erau, cu tricouri portocalii şi un pic negricioşi, nişte budişti preşcolari dacă vreţi, stînd la coadă la Profi. Dar eu mi-i voi aminti în scena de după, de-afară, cînd unul rămăsese în urmă, între mine şi-ai lui. Cu gîtul întins spre porumbelul care se-nfoia în jurul porumbiţei, tot rotocoale şi fonfleuri, copilul şi-a strigat frăţiorul: "Uite, ăla, ăla a mîncat pia mult!". "A mîncat pia mult!", îmi va zice şi mie, rîzînd fericit ca acela ce ştie.
Iar mai devreme, la coadă, se înghionteau jucăuşi în spatele meu. Şi-şi ziceau unul altuia, micii budişti, cu aerul că-şi tot spun cea mai bună glumă din lume: "Toate astea sînt ale noastie!". Arătau spre piersicile şi iaurturile mele, cinci lei şi cinci bani număraţi din monede. Ruşinată, mama le dădea peste guri cu o mînă, cu cealaltă ţinînd sticla de lapte, să nu mai danseze aşa singură pe bandă. Nu se cădea.

Nu se cade.

La pescuit cu cormorani, poate-i un vis prea mare pentru cineva care pîndeşte păianjeni



şi fluturi



mereu
de la aceeaşi fereastră,
cu gîtul întins între pia mare, pia mic,
blocat între vîrste şi stări
ca o lumină care s-a stins.

23 iunie 2012

Preventiv. Sau despre pericolele la care se supune un biet traducator

Dacă într-o bună zi o să mă salte poliţia fiindcă de la o vreme caut intensiv pe net bombardiere sovietice, veste antiglonţ, arme, totul în detalii foarte exacte, cu denumiri precise, în cifre şi litere, de parcă m-aş pregăti minuţios pentru un asediu, şi din avion, şi cu luneta, cu indispensabila cagulă, scandînd ziua lozinci decupate din poezii citite noaptea, vă rog să mă salvaţi venind cu această însemnare, pe lîngă sufertaşul cu mîncare.
Răspunsul e simplu: traduc.
O carte stranie, o scriitură minunată, tehnologie & poezie.
De ce-ai muri, de poţi trăi pe-un disc?

Altminteri, insist întru apărare, din realitatea străzii:
a înflorit catalpa,



sînt cireşe peste tot,



am mîngîiat un bot de cal



şi m-am delectat cu frumuseţea multicoloră a unor gunoaie:



Şi viaţa iarăşi copiază arta - o gărgăriţă, ieri, mergînd pe rama monitorului. De la dreapta la stînga, în sens invers acelor scrisului.

19 iunie 2012

Anonim

Decît cireşe "inimă de porumbel", mai bine vişine anonime.

"Ca o floare de cîmp necontemplată". Garoafe turceşti cumpărate pe înserate şi închise în casă. Cît vor rezista, nefericitele?

Cum să faci oamenii dragi să nu-şi mai pună nasul roşu de clovn ori de cîte ori ies din casă? Mai bine-i să se vadă rana de sub mască.
Suferinţă. Dor de normalitate. Vechea poveste din copilărie, cînd îţi apăsai mîinile pe urechi, vrînd înăuntru.

Să fii mic, să fii infim. Să înveţi să-ţi cultivi numai şi numai slăbiciunile - să ai forţa asta. Colonii întregi de slăbiciuni cultivate ca la carte.

Trece ca să te ia din casa plină de flori.



Articol despre TIFF sibian, în Suplimentul de cultură aici.

17 iunie 2012

Frumusete

Era o astfel de zi.
La locul meu, printre cîini.































Să încheiem lîngă ideal: bullterrier visînd.

Foto: V.D.N.

15 iunie 2012

Hidosenia

Urîţenia duminicii în care, pentru prima oară în viaţă, profund dezgustată, n-am mers la vot, se transformă subit în hidoşenie. Un coşmar în derulare. Dar de data asta chiar n-am mai putut vota nici pe invers, nici pe inversul inversului, am simţit pur şi simplu că nu mai pot gira pe nimeni, jos urîţii!, că ceva trebuie să se schimbe profund, şi nu era necesară vreo întîmplare majoră, putea fi ceva infim, ceva ca-n Bucureşti, să poţi pune vîrful degetului şi-al speranţei pe un om care nu te dezgustă.
Zilele astea, oribilitatea întîmplărilor. Foarte bine punctat pe blogul lui Radu Vancu, excelent comentariul lui Ovidiu Nimigean. Pentru asta, nu pentru salarii şi pensii, sînt gata şi eu să ies, cu glasul meu distrus şi insignifiant, în stradă. Abia asta ar conta mult mai mult decît un vot aruncat într-o ghenă.
Fiindcă în duminica votului asta a fost marea supărare: aş fi vrut ca nu-ul meu să se audă, să fie o prezenţă, nu o absenţă.
N-am primit niciodată nimic de la ICR. Nu invitaţii, nu participări. Dar lucrul acesta, imediat după ce-l spun, ştiu că e o minciună. Am primit enorm. Enorm. Am consumat bunătăţi pe pîine, am scris despre multe dintre acestea, iar eu nu mai scriu de mulţi ani decît despre lucruri care îmi trebuie şi care mă emoţionează.

13 iunie 2012

Un premiu



Era o astfel de zi.

Şi nu ştiu cum să simt şi cum să spun lucrurile astea, era mult mai simplu pe vremea coroniţelor.
Radu Vancu, aici, ştie şi zice mai bine. Şi mă bucur că are el îndemînarea şi înţelepciunea, alături de el te simţi într-adevăr confortabil, oricît ai gafa. Confortabil e cuvîntul cheie, iar alegerea îi aparţine, desigur, tot lui Radu.

Pe diploma mea primită aseară de la USR Sibiu scrie aşa: Premiul special pentru traducere - pentru traducerea operei lui Samuel Beckett (Editura Polirom). Iar pînă aseară nu mi-a fost clar exact pentru ce anume, ştiam doar că e pentru traducere, aşa că n-am zis nici ups. Sau ups.
"Operei" înseamnă o părticică, desigur. Jumătate din volumul I, Integrala prozei scurte, după care urmează volumul II, Murphy, Watt, Vis cu femei frumoase şi nu prea.
Traducerile mele reprezintă suma textelor din limba engleză, apariţii în premieră la noi. Total semne, dacă contează pentru cineva, cam un milion şapte sute de mii. Scuzaţi-mi vulgaritatea, pentru mine au fost şi sînt mai mult decît semne, dar uneori ajută să reduci lucrurile complicate la lucruri simple. Limpezeşti şi pricepi cîte ceva. Totalul depăşeşte suma cărţilor de Nabokov pe care le-am tradus.

Îi mulţumesc lui Radu Vancu pentru frumoasa prezentare din care, de emoţii, n-am reuşit să aud foarte mult, îmi făceam aer cu diploma după superba-mi bîlbîială - habar n-avînd că Radu urma să ia Premiul "Piaţa Aurarilor" şi era deci îndreptăţit să aibă şi el emoţiile lui. Sînt sigură că iarăşi a exagerat minunat. Mi-a plăcut partea cu rănile. Traducătorul ar trebui să vină să ne arate rănile... E dureros de adevărat, iar dacă am fi mai pricepuţi probabil ne-am răni mai puţin.
M-a strivit menţiunea cum că acest premiu special s-a mai acordat o singură dată, cu mulţi ani în urmă.
Sînt bucuroasă că mi-am amintit şi i-am menţionat pe toţi ceilalţi traducători ai seriei Beckett, cei care au tradus textele din limba franceză: Ileana Cantuniari, Constantin Abăluţă, Gabriela Abăluţă.

Mulţumesc.
Şi mă gîndesc ce frumos a pus Radu Pavel Gheo o poză cu darul primit de el de la nişte prieteni, anul trecut parcă, la primirea unui premiu USR Timişoara: un teanc de foi albe îngrijit legate, cu titlul "O carte nouă". Nu-mi fac griji, am primit deja o carte nouă de tradus. :) Dar, ca orice răsfăţat, mi-aş dori darul lui Gheo.

10 iunie 2012

Magie, nimicuri dulci

Era o astfel de zi.
Erik Satie,
Erik Satie.

Magie de carte nouă.
Un CD cu muzică de la Bookfest. Acasă, înapoi în sarabanda întîmplărilor interioare, ce muzică ascultă personajul din carte în liftul lui programat să meargă cu o viteză de patru ori mai mică? Aceea care te-a făcut să te opreşti în tîrg şi să ceri - asta. Asta.

Singurătatea, batjocorită oricît, e nepreţuită, o strîngi în braţe şi fugi şi ea te doare de sub coaste, inimă de vioară, lemn dulce al meu. Nu ne prinde nimeni, nu ne prinde nimeni. Nimeni, nimeni, nimeni.



Foto: "Companion; Loneliness" - Val Jean

Cred că undeva prin aceste zile se împlinesc zece ani de cînd m-am aşezat să scriu prima poveste. Era într-o dimineaţă devreme. Altă poveste.
Ia să continuăm tot aici.
Era o altă poveste, mereu îmi doresc să mă întorc în ea.
Era dimineaţa devreme, 2002, nimeni nu se trezise, beam o cafea la fereastră, da, fereastra asta şi pervazul ăsta, şi deodată schelălăitul, bufnetele - jos, în parcare, un bărbat cu doi superbi labradori negri îl bătea pe unul dintre cîini, doar pe unul. Lovituri cu picioarele în burtă şi înjurături. Am început să scriu aşezat, insist pe aşezat, voiam să înţeleg durerea, tot ce-a fost înainte a fost haos şi bîjbîială, nimic. A ieşit una dintre povestirile din volumaşul de debut. Apoi au urmat alta şi alta, doi ani am adunat.
Unde vreau să ajung?
Am început să scriu din gol şi în gol. Golul ăsta trebuie reamintit, ca să fac mereu lucruşorul să meargă.
Din gol. Eram venită relativ de curînd în oraşul ăsta unde nu-mi găseam locul. Nu mai voiam să lucrez ce lucrasem, mă feream de presă ca de otravă. Plecasem de la un serviciu complet nepotrivit, nu găseam de lucru. Mă simţeam singură, singură într-un oraş nou şi cu un nume nou, mă pierdusem de mine, începeam ceva ce nu ştiam cum să încep; singurătatea nu ţine de alţii, singurătatea e dublul tău gol care aşteaptă lîngă tine cu un nod în gît, aşezat pe marginea căzii, ca să îi spui o poveste. În golul ăsta am simţit nevoia să încep să scriu, să-mi scriu poveşti, poveşti despre alţii, pe cît posibil niciodată despre mine, oricum totul e despre noi, să trăiesc în alte vieţi, să construiesc dacă se poate, să sar dintr-o viaţă în alta, ce mai bogăţie la îndemîna săracului. În acea primă poveste stîngace, apare şi femeia la fereastră, bînd cafea şi văzînd scena. Avea să fie poziţia mea ideală cînd vine vorba de scris - cea a spectatorului exterior.
În gol. Aveam un computer amărît, huruia ca elicopterul în ultimele sale luni de viaţă, poate că la un moment dat s-a ridicat şi-a plecat fîlfîind din foldere; reala lui calitate este că nu avea internet. Atunci au apărut primele uşi închise, patru pereţii, fereastra, cana de ceai - atunci au început ele să devină ceea ce sînt şi acum.
Nu cunoşteam şi nu mă interesa absolut deloc ceea ce se numeşte lume literară, singurul lucru care conta era golul-povestea-călătoria. Scrisul, nu publicarea; gîndul, nu discuţia de pe marginea lui exterioară. Iar asta e ceea ce contează şi acum, doar că acum e necesar să transpiri un pic pentru surzenie.
Golul mi se pare în continuare singurul lucru de învăţat într-o viaţă. Tăcutul, aşteptatul, taina.
De foarte multe ori, în goana prezentului cu limba scoasă, mă gîndesc la început. Mi-e dor de atunci. Vreau să-mi reamintesc golul, să-i pipăi buricul. Şi atunci trag din computer cablul de net şi sînt din nou înapoi, într-o lume aşa cum se cuvine. Tu şi cu tine.

Şi iar şi iar şi iar, Erik Satie.

5 iunie 2012

Post Bookfest

Azi se termină intermezzo-ul. Pornim la drum nou, linişte, motor.
Investiţie de început: riglă de lemn, 2 lei.
Dar înainte de start, un fel de punct final - debarasarea intimă: cîteva impresii fugare de la Bookfest.

Imposibil de priceput de ce lumea se dă în vînt să fie în preajma scriitorilor. Scriitorul e scriitor doar cînd e singur.

La tîrg se vorbeşte enorm, deşi toată lumea ar vrea să fie linişte.

Adorabil M.H., poate încadrabil în Watt ca "jerpelit şi flenduros", grozav de frumos aşa, glowing de-a dreptul în cenuşiul lui. Opus strălucitorilor loco, cu pantofii lor nespus de ascuţiţi, guralivi, atotprezenţi, plecînd de la tîrg cu pas hotărît, larg, satisfăcut, urcînd în bolid, lăsînd duhoare de gaz şi de ban în urmă, şi-un fel de huiduit mut pe care nu-l vor mai auzi, nu l-ar auzi nici dacă l-ar auzi.

M.H. spunînd că nu prea vorbeşte, că nu e un bun vorbitor. Scriitorii scriu, nu vorbesc. Sună cunoscut, nu? Tortura.
Ridicolul celor care au o replică imediat, la orice.
Nu am deloc încredere în scriitorii care au darul vorbirii.

Despre lansare.
Îmi pregătisem, pentru orice eventualitate, o versiune mai lungă şi aşezată pentru lansarea traducerii. Cît de cît, nişte idei, nişte puncte, să nu mă fac chiar de tot rîsul. Mi s-a mai întîmplat blocajul total, nu o dată. Dar am avut bănuiala că atunci ceva o să mă facă să vreau s-o iau la fugă. Şi-am pregătit şi versiunea telegrafică. Două-trei vorbe. Bine am făcut. Era tîrziu, era ca la tîrg. Nu era loc de onduleuri.

Despre munca de traducere nu se vorbeşte - fiindcă e indecent să povesteşti în public ce faci tu în dormitor; jucaţi şah, partida din Murphy e parte din poveste, personajele îşi dansează paşii caracterului; e grozav de amuzantă, eu am jucat-o de trei ori după ce am transcris-o în notaţia obişnuită la noi; citit poezia aparent banală cu "Nu se-abate/ Watt o iotă/ însă de la ce" - felul meu de-a da cuvîntul autorului; celor care doresc poză cu autorul - poftiţi după colţ, e acolo un panou cu portretul; trei vorbe, nu mai ştiu ce. A, despre Dream, că e pasăre rară.
E o formă de respect să fii scurt şi să fii chiar uşurel superficial, să nu te iei în serios, mai ales în condiţiile unui tîrg. Dramatice sînt lucrurile acasă. Despre asta trebuie să fii nebun să povesteşti în public. Cu microfoane!
Supunîndu-mă îndemnului, m-am fotografiat şi eu cu poza autorului. Sîntem mici, sîntem infimi, iar asta trebuie reţinut ca unică concluzie finală.

Dacă aş fi fost faţă în faţă - nu, umăr în umăr, fără să ne privim - cu cineva dornic să asculte, i-aş fi zis, cum îmi zic mie însămi, că:
La radio, în emisiunea ei, A.G. m-a întrebat dacă m-a pregătit traducerea lui Nabokov pentru Beckett. Stăteam pe un pat din garsoniera de împrumut. Am scos nişte sunete care trebuie să se fi auzit cumplit. Am bîiguit, cred, un sincer şi poate neruşinat Nu. Sau "m-o fi ajutat cumva, ştiu şi eu?" care suna în mod sigur a Nu. Ceva cam aşa. Am încercat să nuanţez. Sigur nu am reuşit. Vorbesc foarte, foarte prost.
Aş încerca să spun ceea ce gîndeam în tren.
Văd pe fereastră, din goana trenului, pajişti, ceaţă, cai.
A traduce din Nabokov a însemnat asemenea călătorii. Tainice, matinale, nepovestite nimănui, cu un fior de teamă pe şira spinării, uitarea de mine odată cu cufundarea în poveste, privitul intens al acestor pajişti, atenţia în descrierea ceţei - de evitat cuvîntul lăptoasă, de căutat mereu altul - strălucirea, scînteierea boabelor de rouă, privitul calului maro al cărui contur se desluşeşte vag, descrierea gîtului întins către iarbă, a botului umed amuşinînd, a sunetului firelor de iarbă zdrobite.
Pentru Beckett însă, a trebuit, cu fiorul de frică şi jenă permanent în spinare, cu buzele încleştate, mută pînă la boală, să sar din tren în mers, să nu strig, să sar apoi peste şine, să nu închid ochii o clipă, să merg cu pasul furnicii către cal, grijă să nu-l sperii, să mă apropii cu un milimetru pe lună, să văd atunci, despicînd lent ceaţa, că de fapt e o iapă, că dincolo de trupul ei e un mînz care împinge cu botul, căutînd laptele, tremurînd pe picioare. Să şi gust laptele, să vreau să adorm acolo, să nu pot, să nu mai pot. Să mă domine teama, doar teama, dar să mă şi veselesc nebuneşte, să nu ştiu dacă între timp şinele de tren nu s-au mutat cumva chiar pe sub mine.
Ceea ce nu spune nimic despre frumuseţea cărţilor celor doi autori. Nu e loc de comparaţie, desigur. Atunci, dragă ureche de lîngă mine, dragă ureche internă, aş fi deschis Vis... şi aş fi citit cele două pagini în care Belacqua le compară pe Syra-Cusa şi Smeraldina - "iată, într-o categorie dată (fuste), două articole independente" şi apoi "Dar, biet Belacqua, tu nu-ţi dai seama că esenţa frumuseţii e necategorisibilă, că transcende categoriile?". Da.
Vorbim doar despre muncă, vorbim despre ce s-a tăcut în ultimii ani, vorbim despre neputinţă şi spaime.
Aş fi răspuns, deci, nu. Un nu mai nuanţat.
Şi, pe de altă parte: Te pregăteşte o iubire de alta? Te pregăteşte o despărţire de alta?
Şi mai ales despre spaimă şi muţenie aş fi simţit şi încă simt nevoia să urlu, dar despre asta e indecent să vorbeşti şi în şoaptă. E bună, e terapeutică, e prietenoasă umăr în umăr, gură la gură, cîte o lungă postare de blog, ca aceasta. Doar un leac ca să poţi să taci mai departe.
Luaţi-o ca pe o tăcere, dacă vă rătăciţi pe aici. Aşa a şi fost.




- Fragment inedit din roman de sertar, plus strigăt de criză, pe blogul CDPL, aici.

- Fragment de povestire în Tiuk, aici.

3 iunie 2012

Trei

Am plecat de la Bookfest cu numai cinci cărți. Și un cd cu muzică.
Trei acum. Două deoparte.
În casa de împrumut se desfășoară din nou Frînghia înflorită (Radu Vancu) - avans cîteva luni şi o zi faţă de celelalte două cărţi - vezi postarea precedentă. Iar în tren, la drum cu Păzitoarea (Ana Dragu), mereu dulce întreruptă de fetița asta care a fugit de lîngă mama ei și cine știe de ce s-a cuibărit așa strîns lîngă mine, eu îi rup cîte trei foi din agendă, ea desenează, alte trei foi din agendă, alte desene, și în timp ce ea desenează eu citesc, și între paginile Păzitoarei se strecoară rînd pe rînd desenele acestei fetițe - cifre, litere, flori, linii și puncte, toate însemnate de un tremur care mă ucide de drag. Și de fiecare dată îi mulțumesc cu aceeași lentoare, și ea deodată, fără avertisment, îmi sare de gît și mă pupă pe un obraz, și apoi imediat și pe celălalt, și mă sugrum de durere, nespus de fericită. O strîng în brațe, îi simt coastele mici, dintr-o greșeală aș putea s-o fărîm. Ea începe să-mi numere alunițele de pe braț, rîdem, nu le termină nici pînă poimîine, apoi se repede într-un gest intim, mă feresc, ea îmi șoptește ceva și atunci o las - îmi aranjează cu foarte mare meticulozitate bretelele sutienului pe sub cele ale maieului, să nu se zărească nici urmă. Fetița coboară la Bușteni, nu înainte ca mama ei să îmi spună ce are, o boală cu nume complicat, pe scurt, adaugă, îi lipsește o parte din cerebel. Ne-am îmbrățișat iarăși și iarăși, mi-a luat la final toate desenele din carte, mi-a spus că mi le dă la întoarcere, ne-am promis revederea. Raluca, 7 ani.
Între paginile Păzitoarei citite rămîn rătăcite două din cele opt desene, aşa cum le-a aşezat fetiţa. Unul este chiar la pagina 48:

eu
sunt păzitoarea.


iar celălalt la 63, însă eu voi cita din

nu

nu ușurința cu care

îngheață pămîntul peste tine
ci faptul că abia atunci
începe represiunea

te scot afară din casă
din patul în care ai visat
de lîngă cana de ceai

aruncă fotoliul cu arcuri găsit într-o noapte
pe cînd aveai 36

apoi îți adună lucrurile și le dau de pomană
cămășile primite de ziua ta continuă să trăiască în coșul de rufe...

Nu ştiu să vorbesc despre emoţii de felul acesta. Iar de la Brașov se înnorează, dincolo de păduricea aceea apunea soarele cînd te-ai dus, acum doar o vată plumburie, și începi vîntureasa de plastic (Marius Chivu), și numai pînă la prima ilustrație mai poți înainta. Aici trebuie să te oprești și să spui: nu mai pot continua să fiu fericită din atîta disperare a altora.
Dar nu voi rezista nici pînă la Făgăraș.

Şi n-am rezistat.
Nu ştiu cum şi de ce se înlănţuie aşa uneori întîmplările.
Din vîntureasa de plastic e foarte greu de citat. E greu, adică, de extras un fragment. Fiindcă vîntureasa e o poveste. Un glob, un vîrtej. Din muzica ei delicată şi lină, dacă ai sărit un acord, rişti să strici totul. O poveste. O povară. Totuşi:

îi iau mîna stîngă şi o închin
încercînd să-i reamintesc gestul
ea descrie doar un cerc uriaş în care
ne cuprinde pe toţi privind
cu atenţie undeva drept în sus

la sfîrşit împing căruciorul înspre pronaos
ea apleacă uşor capul
apropie faţa de icoană
şi spune timid:
bună seara!


Aş fi vrut să mă pricep să scriu despre poezie. Dar nu ştiu. Aş distruge. Am scris doar despre mine. Despre mine călătorind şi citind trei cărţi minunate, cu munţii în stînga şi cu pajişti întinse pe care de data asta am zărit, să zicem, un iepure, o căprioară şi-o vulpe. O vulpe? (sîcîie-mă, voce, întrebare ticăloasă) Da, o vulpe! Dar eu n-am văzut niciodată nici una! zici. Nici eu, înainte, absolut niciodată. Şi-am rămas privind fix în locul acela, unde ea nu mai este.
De ce s-au aliniat pentru mine, ca planetele, aceste trei cărţi, atît de diferite, atît de înrudite? De ce s-a întîmplat să le citesc pe toate în aceeaşi zi, odată ca niciodată?
Căutaţi-le. Nu le veţi găsi uşor. Pentru toate va fi nevoie de ceva călătorii, de-un fel sau altul. Dar apoi vă veţi alege singur vulpea.



2 iunie 2012

Bookfest

Bookfest.
Am Frânghia înflorită!
După un autobuz greșit și o plimbare de voie, de nevoie prin Herăstrău (dar minunată, chiar pe malul lacului, cu veveriță ronțăind la o nucă într-o salcie), am ajuns cu chiu, cu vai, dar extrem de fericită, la lansarea Frânghiei înflorite, de Radu Vancu. Nu cred că greșesc dacă spun că absolut niciodată nu am văzut un asemenea public la o lansare de carte. Oriunde te uitai... Nu. Dacă aș înșira aici numele celor prezenți, am face o postare demnă de Can-caniada poeziei. Nu. Nici un nume. Să rămînem la carte. Am fost onorată - onorată sună ca naiba, am fost tulburată, răscolită - să o pot citi pe cînd se numea Iubitul tău, mortul și era un document Word. Acum e frumos turnată în forma de hîrtie, se poate ține în brațe și cita cu emoție din ea, de exemplu așa:

... Un tip care s-a repezit la moarte

la fel cum un câine hămesit se repede
la boțul din mâna hingherului.
Devastat și totuși plin de speranță,

un copil așteptând în fiecare zi
să vadă dragoste în ochii abuzatorului.
Îl înțeleg ca pe un frate.


Iar astăzi, de la ora 16, lansăm "Opere II. Murphy. Watt. Vis cu femei frumoase şi nu prea" de Samuel Beckett. Mă voi intimida și voi uita ce voiam să spun alături de Dana Pîrvan-Jenaru și Bogdan-Alexandru Stănescu.