30 martie 2011

Vecinul meu, prietenul meu



Era o astfel de zi.

Ne lipsesc din librării enciclopediile serioase cu păsări, flori, copaci. Cele româneşti, cîte şi dacă sînt, sînt subţirele rău, şcolăreşti. Cele străine, ceva mai zdravene, nu se potrivesc mereu cu ce avem în preajmă. Şi uite aşa ne tot plimbăm ca legaţi la ochi. Internetul ajută cel mai mult, dar tot e plin de informaţii contradictorii.
Oricum, eu mă bucur de păsăricul cîntător, reîntors zilele trecute la fereastră. Şi graţie lui am găsit cel mai drăgălaş site cu păsări, unde se pot asculta şi trilurile. Al meu cîntă aşa. În cinstea lui voi aminti de-un altul, foarte drag şi veşnic stătător în rîndul întîi:

I was the shadow of the waxwing slain
By the false azure in the windowpane...

29 martie 2011

Premiile fericite

Veştile serii trecute.
Emil Brumaru, laureat la Premiile "Observator cultural" 2011 - Premiul "Gheorghe Crăciun" pentru Opera Omnia.
Radu Vancu, premiant la secţiunea Poezie pentru volumul "Sebastian în vis". Alături de Ion Mureşan.
Ovidiu Nimigean, premiant la secţiunea Proză pentru "Rădăcina de bucsau". Alături de Gabriela Adameşteanu.
Lista completă a laureaţilor aici.
Felicitări!
Am ţinut bine secretul, nu? De răbdare nu duc lipsă. Dar încă aştept un premiu major pentru Radu Pavel Gheo şi "Noapte bună, copii!"

***
Nu pot să nu mă gîndesc că, în cazul lui Emil Brumaru şi al lui Radu Vancu, premiile se întîlnesc pe terenul scrisului în şi despre fericire.
Scrisul e o rugăciune, o îndumnezeire, un extaz rar trăit şi total; ești, ca să mă folosesc de un titlu al lui S. C. Lewis, “Surprins de bucurie”... Scriind eşti fericit, scriind te rogi... Cel puţin aşa mi s-a întîmplat mie... Dar mai sînt multe de nuanţat... În ultimă instanţă, scrisul e felul meu de a mă ruga, e rugăciunea mea cea mai sinceră, rugăciune venită din sîngele și din carnea mea. Singura pe care o pot folosi, pe care încerc s-o ating...
A scrie într-o stare de fericire nu e "scîrbos" fiindcă chiar el, scrisul, augmentează fericirea, o duce la trăiri nebănuite, apropiate de miracol, fac palpabil, vizibil acel Miracol, Scrisul ca Har…
- Emil Brumaru, în "Despre poezie, înaintea unui tren (2)", Diablog din Suplimentul de cultură, ianuarie 2011.
Video.

24 martie 2011

H8



S-ar putea să iasă o scrisoare lungă, fiindcă am reuşit să mă plimb mult şi bine.
Va fi în categoria "mici şi mari motive de bucurie".
Mă plimbasem (mult prea puţin) zilele trecute şi deodată se ivise gîndul că ar trebui să mi se întîmple o bucurie, aşa din senin, ca să ies din mocirla asta. Aiurea. De parcă bucuriile ţi s-ar întîmpla din senin. Şi uite-o! Adunată cu palma împrejur, de pe o zi pe alta.
La a doua lectură a romanului "Murphy" de Beckett, hotărăsc să reconstitui partida de şah dintre Murphy şi domnul Endon. La prima lectură - ca orice primă lectură, superficială şi înşelătoare, oricît ne-am strădui - nu o reconstituisem, nici n-aş fi putut, în primul rînd din cauza notaţiei descriptive din versiunea originală, apoi din cauză că nimic nu m-ar fi smuls din tolăneala în poveste. Greşeală! Fiindcă partida de şah este chiar poveste. Acţiune, personaje, confruntări şi eschivări, bătălii interioare. Cele patruzeci şi trei de mutări spun foarte multe despre personaje, iar partida m-a făcut să rîd cu lacrimi la prima punere în scenă, aseară. Mai amărui apoi...
M-am jucat eu cu mine aseară, supravegheată atent de Pupidulce (mă privea cam de sus) şi de pisica pătrată (se mira turtită pe diagonală). Am luat versiunea franceză (notaţiile sînt cele cunoscute nouă, de la A la H şi de la 1 la 8). Am început cu gîndul că joc cu albele. Eram Murphy, aşa mi se părea normal; el juca întotdeauna cu albele. Şi tot întodeauna, dar cu negrele, juca domnul Endon.
Trebuie spus că cei doi se află într-un azil de nebuni, primul ca îngrijitor, al doilea ca pacient. Pacient cu fişă specială - de stat cu ochii pe el din cauza tendinţelor sinucigaşe ("prin apnee sau orice alte căi posibile"). Murphy se simte ca peştele în apă la azil, convins că în sfîrşit şi-a găsit semenii. Cu domnul Endon se crede de-a dreptul înrudit. Cu cel ce trăieşte în minte, închizînd obloanele exteriorului de carne.
Murphy aşază piesele în fiecare dimineaţă, într-un cotlon liniştit, face prima mutare, pleacă, se întoarce pentru a găsi răspunsul dlui Endon, mută, pleacă şi tot aşa toată ziua. Jocul trenează, uneori seara găseşte piesele pe tablă în poziţie foarte asemănătoare cu cea de început. Fără capturi, fără atacuri.
Şi a început dansul, petrecerea, distracţia în camera mea. Negrul face paşi mici, tot pe loc. Un pas înainte, altul înapoi. Ieşi din tine, fuga înapoi în tine. Albul caută să-l copieze. Nu-i iese mereu, dovadă că presupuşii semeni, cei etichetaţi drept bolnavi psihic, sînt totuşi diferiţi, nimic nu se compară cu naturaleţea maladivă a pasului pe loc şi-a indiferenţei la ce-i împrejur. Adorabile turele, de exemplu cea neagră plimbată obsedant de la h8 la g8 şi iar înapoi; şi-n oglindă la fel. Paşii sînt ai unui dans medieval, cu parteneri care poate se tatonează (reciproc? nu, nu!), dar nu se întîlnesc niciodată. Paşii laterali sînt preferaţii. Paşii timizi înainte sînt imediat compensaţi de drumul iute înapoi. Astfel că piesele abia plecate se întorc acasă, însă deraind uşurel. Uşurel şi foarte precis! După mutarea 27 (foto), tabla arată ca azilul: toate piesele negre sînt acasă, aliniate în pătrăţelele lor, însă nebunii au luat acum locul regilor, iar regii sînt la nebuni. Caii şi turele şi-au schimbat locurile. Doar doi pioni se află cîte un pas înainte, lăsînd cale liberă nebunilor. Simetria este perfectă, dansul a fost de-o precizie fantastică. Degeaba albul îşi scoate la bătaie regina ("ingeniozitatea disperării"), negrul e impasibil, îşi vede de dansul interior, piesele se rotesc înapoi pe poziţiile de început, ignorînd albele majore servite insistent pe tavă. În faţa simetriei şi calmului înfricoşător al negrului, albul abandonează.
Jocul este unul extrem de comic. Şi la fel de trist. Drept pentru care l-am mai jucat de trei ori. Şi mi-am amintit astfel că, de fapt, eu jucam mereu cu negrele. H8 era al meu! Ce bine e să-ţi găseşti semenii, ce bine e să ţi-i pierzi. Jos reginele disperate care ne sîcîie! Sus h8-ul!

16 martie 2011

Cinci ani

Am împlinit cinci ani.
Cum asta e vîrsta ideală, merită consemnat momentul.
Acum cinci ani, în martie 2006, îmi dădeam demisia de la ultimul serviciu pe care l-am avut, îmi trimiteam o lungă scrisoare pătimaşă, spre a nu uita vreodată de ce şi cum (s-a pierdut, dar nu se uită), şi-apoi părăseam Bucureştiul şi Închisoarea de catifea (jobul în marele trust, unde erai tratat atît de bine încît nici nu-ţi mai doreai să ajungi acasă; riscul era să ajungi să nu vezi aberaţia din întreaga poveste şi să devii chiar fericit, roboţel!), pentru a reveni la Sibiu cu inima cît un purice: aveam să mă descurc pe cont propriu?
Şi au trecut cinci ani aşa, doar cu colaborări, mai mult refuzînd decît acceptînd, sau poate cernînd, sau poate săpînd, sau poate văgăunind cu temei, fără mers dimineaţa la alt birou decît la al meu, fără şedinţe, fără legitimaţii, fără colegi, fără, fără, fără. Dar cu!
În fiecare zi, plimbîndu-mă circular spre şi dinspre birou, mereu la pas, în oraşul în care n-am pus niciodată piciorul într-un autobuz, nici de voie, nici de nevoie, în care n-am fost niciodată agresată ca înainte de-a începe numărătoarea acestor cinci ani, în fiecare zi aşadar îmi doresc să nu fiu nevoită niciodată să schimb ceva. Oricît ar fi de greu. E. Dar nu se poate mai bine.

12 martie 2011

O frumoasa zi de primavara

Nu pot să nu mă gîndesc la asta:
„Luni, 20 martie 1995. O zi frumoasă de primăvară. Vântul e rece şi oamenii care merg pe stradă poartă încă paltoane. Ieri a fost duminică, mâine e sărbătoare naţională – Echinocţiul de Primăvară – şi toată lumea va fi liberă. Te gândeai: Aş fi vrut să am liber şi azi. Dar, din păcate, aveai treabă şi nu puteai să te învoieşti.
Te trezeşti la aceeaşi oră ca de obicei. Te speli pe faţă. Iei micul dejun. Te îmbraci şi te îndrepţi spre gară. Apoi iei metroul către muncă. E aglomerat, ca-ntotdeauna. Nimic deosebit. O altă zi obişnuită din viaţă. Până cînd cinci bărbaţi deghizaţi înfig vârful ascuţit al umbrelei într-o pungă umplută cu un lichid ciudat…”
- “Underground - Atentatul de la Tokio şi spiritul japonez”, de Haruki Murakami (traducere din limba japoneză de Adina Mihaela Merlan).
O carte extraordinară, despre atentatul cu gaz sarin de la metroul japonez, o colecţie de zeci de mărturii, portrete şi relatări, în care chiar şi morţii trăiesc într-un fel bizar, veşnic. O carte care te face să-ţi imaginezi acum dureros de limpede unele detalii care nu se văd nici din elicopter, nici din buletinele de ştiri. Căci durerea şi chinul şi groaza sînt în lumea cea mică, nu în lumea cea mare.
Recviem.