28 septembrie 2012

Coplesita

Mă recunosc depăşită, mă recunosc copleşită. Mulţumesc, mai mult nu ştiu ce să fac.

Luminiţa Corneanu, în România literară de astăzi, publică o cronică despre Roşu, roşu, catifea. Poate fi citită aici.



Iar Dilemateca vă recomandă, prin Simona Sora:



Mă repet - cu fiecare cuvînt scris despre carte de cineva undeva, de cineva cu care n-am schimbat mai ales nici o vorbă de sunet niciodată, mă simt surprinsă, surprinsă ca atunci cînd ţi se uită cineva pe fereastră după ce s-a întunecat, şi tu doar după un timp tresari, te întorci, vezi că erai privit. Şi ţi se zîmbeşte. Aşa simt bucuria faptului că cineva citeşte ce-am scris, cu atîta atenţie şi cu dorinţa de a povesti apoi altora. Nu mă pot obişnui şi sper să nu mă obişnuiesc niciodată.
După anii de negură în care mi se părea că singura cale e stinsul luminii de tot, în care realmente am sucit cu luciditate pe toate părţile decizia şi consecinţele ei, şi numai că n-am calculat una, alta, sau poate că da, dar prea multă slăbiciune, constat că e bine să fiu încă aici, privindu-i pe cei ce mă privesc fără să ştiu. Mulţumesc.

22 septembrie 2012

Trei veşti

Am terminat această carte scurtă, extrem de scurtă, pe care nu ştiu cînd şi unde o voi publica. Deja e ca o regulă: între două volume de proze scurte scriu cîte un volum diferit, care nu apare nicăieri. Pe primul l-am făcut uitat de mult, la al doilea ţin tare dar nu mă mai îndur să îl scot şi să-l privesc în ochi, pe acesta însă îl iubesc, e atît de fragil, atît de mic şi de diferit, încît nu ştiu ce editură l-ar putea considera o carte. Dar e o carte, e un întreg care nu poate accepta nimic altceva lîngă el, între aceleaşi coperte. O văd aşa: mică, pătrată, ca un dicţionar de buzunar, cu diferite nuanţe de verde pe copertă, cu trei animale mici şi gîrbovite ducîndu-se pe un drum, văzute din spate, îndepărtîndu-se, îndepărtîndu-se. Îmi promit să încerc. Poate la anul. Dar e aşa de limpede în mintea mea, aşa de cuminte şi rotundă, şi cu atîta tăcere, încît mă tem de orice punere în fapt.

O veste bună care vine cînd scotocesc pe site-ul Polirom, la secţiunea "În pregătire". Zice aşa: Toate bufniţele, Filip Florian, Colecţia: Fiction Ltd. O carte pe care o aşteptam, de care eram sigură că se scrie. Unde se tace, se scrie. Va fi bucurie.

Săptămîna viitoare, la Sibiu, Colocviile Revistei Transilvania, acum incluzînd un festival internaţional de poezie. Programul integral este pe blogul lui Radu Vancu, aici, dar şi pe alte multe bloguri deja. Sînt peste douăzeci de poeţi, vor fi lecturi şi lansări la foc continuu, vineri seara şi sîmbătă. Va fi diferit. Trei dintre cărţile lansate se lansează în premieră aici. Ceea ce lipseşte, din cîte văd deocamdată în program, e tema de discuţii, masa rotundă. Care a fost esenţială anul trecut. Dar sigur vor mai veni veşti.

19 septembrie 2012

Ce se da nu se mai ia

Dan-Liviu Boeriu scrie despre Roşu, roşu, catifea în revista Accente. Surprinsă şi emoţionată, îi mulţumesc.
Articolul poate fi citit şi pe blogul autorului, aici.


15 septembrie 2012

Cosmopolis

A apărut Cosmopolis, de Don DeLillo. Cartea, aici.



Despre carte, de pe site-ul Editurii Polirom:

Traducere din limba engleza si note de Veronica D. Niculescu

Romanul Cosmopolis a fost recent ecranizat in regia lui David Cronenberg, avindu-i in distributie pe Robert Pattinson, Juliette Binoche, Sarah Gadon si Paul Giamatti.

Cosmopolis povesteste o zi din viata lui Eric Packer, un magnat multimiliardar care incearca sa traverseze Manhattanul in limuzina, ca sa se tunda la vechea frizerie unde mergea impreuna cu tatal sau in copilarie. Calatoria se desfasoara cu dificultate, din cauza blocajelor in trafic provocate de o vizita a presedintelui Statelor Unite, iar Eric are ocazia sa mediteze, s‑ar spune, la viata sa, la viitorul sau nimicnicia lumii, insa atmosfera devine incarcata, claustrofobica si curind au loc o serie de evenimente care‑i transforma ziua intr‑o coborire halucinanta in infern.

„Un roman stralucit, in care Don DeLillo schiteaza lumea contemporana in cuvinte si imagini de o frumusete stranie.” (San Francisco Chronicle)

„Scriitura lui Don DeLillo are ceva din lumea unui autist, caci autorul american obisnuieste sa-si instraineze personajele chiar de universul pe care ele il cunosc atit de bine. Cu Eric Packer, personajul ce calatoreste izolat ca intr-o platosa de pericolele si sunetele lumii, DeLillo depaseste prin egotismul sau orice ratiune.” (The Guardian)

„In Cosmopolis, le nouveau roman se deapana pe fundalul Manhattanului, sub lumina unei luni rupte parca dintr-o lume science-fiction.” (The New Yorker)

Iar eu mai adaug că este o carte care mi-a prilejuit, printre multe premiere, pe aceea de a traduce cîteva versuri de cîntece rap. Bineînțeles, am făcut proba cîntatului prin casă.

***

Cosmopolis va fi lansat în cadrul evenimentului „Les Films de Cannes a Bucarest” (19 – 25 octombrie), în aceeaşi zi în care va avea loc şi premiera filmului omonim, regizat de David Cronenberg, unul dintre cei mai apreciaţi rezigori contemporani. Ştirea aici.

14 septembrie 2012

La revedere



Era o astfel de zi.

Ieri, cînd Ivan a zis la masă: Tomorrow - no crying!, am rîs amîndoi. Dar se lasă cu plîns.
M-am trezit iarăși devreme, am recitit finalul, am încercat să fac lucrurile normale. Dar totul e schimbat. E frig, a fost furtună aseară, vînt puternic, doar cîțiva stropi de ploaie. Acel fel de la revedere, cu frig, cu soarele care rămîne în urmă, în urmă.
Ieri am aflat că în casele vechi, cele în care nu se locuiește, dar sînt puse la punct, frumos restaurate, sînt pîrși. Tocmai pîrși! Acești veverițoi de casă pe care mi-i alesesem ca ideal, sînt undeva pe aici. Cotlonul de pîrș invocat, devenit realitate.
Iar acum, dimineața, între la revedere și îmbrățișări care ne fac să ne încălcăm promisiunile și să ne pitim pe după computere ochii, a venit unchiul: oare aș vrea să văd un vițeluș născut azi-noapte? Vițelușul tremură și spune în felul lui bună ziua.
Dintr-un astfel de loc plec azi.
Mulțumesc pentru tot!

1-14 septembrie 2012, Writers in Residence - la House of Čolović, în Mala Vrbica, Kragujevac, la invitația Ministerului Culturii din Serbia și a Bibliotecii "Vuk Karadzic" din Kragujevac.

13 septembrie 2012

Treisprezece cu plecari si dulceturi

Sînt zile cu iz de plecare, și îmi dau seama iarăși cît de comodă pot fi, urăsc plecările, aș sta aici să ascult găinile și să tot scriu încheieri de povești în care vine iarna și iarăși rămînem singuri, nici urmă de umbre.
Ieri am făcut gem de caise în casa bătrînească, Ivan a făcut, eu am ajutat un piculeț, cuptor cu lemne, ștergare pe pereți și fotografii de familie, Ivan lucra la lista de rețete, eu retușam povestea - probabil că niciodată n-am mai reușit să lucrez cu cineva lîngă mine, așa de acasă sînt aici, da, a fost cuib de pîrș fugit din lume - apoi am ascultat cîntecele de copii iugoslave, din anii '80. Iar seara am primit daruri, lucrușoare de mînă cu casa și copacii brodate pe pînză, și cărți, și alte borcane de gem, și deja planificăm plecarea de mîine. Dar acum sînt singură aici, cu pisicile, și mă gîndesc la motănilă al meu, care era desigur înțelept, și care s-a născut pe 13 septembrie.









12 septembrie 2012

12, dupa oras

După o zi plină, petrecută înapoi în lume, m-am trezit cu o teribilă amăreală. Se instala de aseară. De la globul verde, la programul de știri. Încă două zile și rezidența se termină.
Despre un singur lucru de fapt, din tot circuitul de ieri, simt nevoia să scriu, și de fapt nu, nu să scriu, ci să mă gîndesc iar și iar, și aproape mă tem să deschid folderul cu fotografii, unde sînt acele mesaje dintre viață și moarte, din acel muzeu. Acel "azi am murit".

Ziua a unsprezecea am petrecut-o la Kragujevac. Mai întîi, conferința de presă la biblioteca din oraș. Surpinzătoare în sine, biblioteca: trei etaje închiriate într-o clădire centrală, un bloc, oricum din stradă nu ai crede că acolo e biblioteca orașului - la parter este un supermarket. De cum intri însă, lucrurile se schimbă. E cu adevărat remarcabil - trei nivele cu un design diferit, sala de lectură e plină, de parcă ar avea loc un curs, este și o expoziție foto, iar noi ne oprim sus de tot, la American Corner.
Mă simt ca acasă din prima clipă. Nici urmă de emoții. Acasă aș fi tremurat de griji. Nu. Sînt aici Marija Rakic-Saranac și Slavica Stevanovic, e și directorul bibliotecii, Mirko Demić, apare și buna mea gazdă Ivan Ignjatijevic, iată și cele două doamne de la centrul turistic. Și presa. Este atît de asemănător cu acasă.
Conferința merge lin, peștișor în apă, n-am nici o grijă, îmi face mare plăcere să povestesc un pic despre povestea începută acasă și încheiată la Mala Vrbica, House of Čolović, despre cum am impregnat finalul de locul acesta, tocmai fiindcă locul acesta părea rupt din povestea mea, despre cum am locuit nu ca la un hotel, ci ca într-o familie, la modul cel mai concret și real - de cînd nu mi-a mai pus mie o bunică o farfurie cu plăcinte lîngă computer? Nu de cînd, niciodată.
Seara, cînd vom poposi acasă pe terasă, amintindu-ne ziua, zilele, bunica lui Ivan va apărea, cu ciomagul ei lung în mînă, mergînd să cheme oile, și deodată rîzînd, veselă nevoie mare, va turui: Veronica a fost la tv, la 3, la 7 și la 10. Vai mie.

A urmat turul orașului. Cam așa. Al patrulea oraș al Serbiei ca mărime, prima capitală a Serbiei moderne, dar hai să nu zicem ce se poate afla atît de ușor.
Mi-a plăcut primul muzeu, Stara livnica, o veche fabrică de tunuri, cu o colecție impresionantă - aproape șase mii de obiecte - de arme și documente, un exemplu excepțional de muzeu al industriilor (în cazul acesta industria militară, de la 1853 pînă acum) - că tot se chinuie, de exemplu, cei din Sibiu să pună în valoare zona industrială veche. La final, lîngă peretele cu kalașnikoave, nimeni altul decît Kalașnikov într-o fotografie cu autograf - omul a vizitat muzeul cu cîțiva ani în urmă.





Un detaliu simpatic: clădirea învecinată, unde se filmaseră și cîteva scene din Titanic, era acum pregătită pentru un nou film. Camioane în parcare, zvastici la intrare. La început am crezut că-s parte din muzeu. Am tăcut. Mi se părea cam cumva. Dar era doar decor. Poza lui Kalașnikov este, desigur, mult mai potrivită.



A urmat tur prin oraș, foarte interesante detaliile, despre curtea prințului Miloš, despre clădirile dispărute, uneori contemplînd un trist loc gol, despre podurile frumoase ale orașului și biserici, biserica unde se semnează constituțiile și actele importante, scundă, fiindcă turcii nu lăsau o biserică să fie mai înaltă ca un stejar. Teatrul micuț, primul din Serbia, plus o casă din centrul orașului, din păcate văzută doar din mașină, care e o replică exactă a casei lui Tolstoi.





Dar cel mai impresionant loc pe care îl are Kragujevac e locul unei tragedii. Ivan îmi arătase pe net cu o seară înainte. Am vrut neapărat să merg. Și, într-adevăr, nu seamănă cu nimic văzut vreodată de mine.
Este vorba despre muzeul "21 Octombrie" și parcul memorial din Šumarice, unde în 1941 nemții au împușcat mii de locuitori, bărbați, femei și copii, și unde se află treizeci de gropi comune, printre dealuri, locuri strategice pentru execuții. Muzeul cuprinde documentele care explică ce s-a întîmplat, de la sabotajele sîrbilor care au dus la uciderea cîtorva nemți, ordinele de a omorî un anumit număr de sîrbi - o sută, două sute - pentru fiecare neamț ucis sau rănit, adunarea localnicilor, de oriunde și oricum, pentru a putea strînge acel număr, groaza celor care, auzind primele serii de împușcături, scriau acasă și, cel mai tulburător, aceste mesajele către cei de acasă, zeci, sute de mesaje teribile, și în facsimil, și traduse, însoțite de fotografiile oamenilor și de obiectele lor personale. În fața mesajelor nu ai cum să nu te prăbușești de durere. Și apoi, obiectele. Caiete cu ecuații. Cărți de identitate. Cîte un echer sau o șapcă de elev, cîte un ghiozdan sau un carnet pătat de sînge. De jur împrejur e acest parc memorial imens, pe ale cărui bănci am văzut îndrăgostiți sărutîndu-se. Dar impactul primei vizite este uriaș.











A urmat o plimbare prin oraș, printre terase și magazine, cu Ivan, Rada și Isidora, minunatele mele gazde, de care mi-e dor deși mai am două, trei zile de stat. Dar așa-s diminețile, pentru a ți se face dor de ceea ce vei lăsa în urmă.
Și apoi drumul spre casă, cu arici pe șosea și cu popas la herghelie.

11 septembrie 2012

Unsprezece la oras

Orașul.

O zi care a început cu conferința de presă de la biblioteca "Vuk Karadžić" din Kragujevac și despre care vom scrie mîine.





Foto: Dušan Borisavljević.



10 septembrie 2012

Zece telegrafic

Panica de dimineață - apropierea plecării, deși săptămîna a doua abia a început, drumul programat pentru mîine la oraș, conferința de presă ("Mai este oare acesta un om?"). Apoi deodată liniștea. Fiecare zi poate însemna enorm aici. Reluarea poveștii, pe îndelete, cu motanski la picioare. Fericită. Simt că e bine. Torc și eu. Păstrez și pe mîine. Și apoi piscina. Cînd ridic ochii din apa atît de albastră, cerul e violet. Lună la prînz. Cafea servită pe șezlong. Rai. Înțepătura viespii pare mîngîiere. De reținut: cel mai important lucru de luat cînd pleci într-un Writers in Residence e costumul de baie.

9 septembrie 2012

Nouă

Era o astfel de zi.



Din nou la masa de sub nuci, cu veveriță tăind cerul cînd ridic privirea și cu motan veteran la picioare, împingîndu-se-n gleznă cu fruntea, dormind, lopătînd din labele argintii.

Priveam lung în ferestre de cum începea seara, aprinzând și stingând luminile, în dormitor, în bucătărie și-n camera de jos, dar asta fusese cam tot.

8 septembrie 2012

Opt cu două cercuri moi

Ziua a opta, prima din cea de-a doua săptămînă, a fost probabil cea mai frumoasă de pînă acum. Și chiar ruptă-n două cercuri moi.
Dimineață foarte bună pentru scris, fericirea ultimelor cuvinte. Chiar dacă știu că voi reveni iar și iar, fraza finală e o fericire ca o aripă de fluture păstrată în batistă, în buzunarul de la spate. Finalul poveștii e impregnat de locul acesta.
După-amiaza, la drum pe șosele înguste, printre dealuri și munți, în vizită la trei mănăstiri cu Ivan, Rada și micuța lor Isidora. Nu puteam avea mai mare noroc de gazde. Conversații firești și plăcute. Oameni inteligenți, calzi și generoși. Firescul, acea calitate rarisimă. Bucuria cîștigării unor prieteni lîngă care mă simt minunat și ale căror vorbe bune, a căror simplă atitudine mă ajută enorm. Tot ceea ce mi se părea din ce în ce mai inutil acasă, un fel de risipă, un firicel curgînd neauzit, aproape stins, pe lîngă urechile altora, tot ceea ce mă făcea din ce în ce mai retractilă și mai temătoare, aici redevine un fel de a fi, un fel de a trăi pentru care mi se mulțumește în fiecare zi. Mă reflect în cuvintele lor și sînt fericită.






7 septembrie 2012

Șapte, tot cu ș

Zile liniștite și bune, din acelea despre care știi că nu se vor pierde în altele asemenea, că vor deveni amintire. Cu ochii largi mereu. Pentru urechi, doar zumzet, uneori cîte o insectă se pocnește de geam și din ea rămîne atîta, o dîră, se aud cîini în depărtare, păsări mult mai aproape, le-am învățat țipetele, iar oile seara, și o vacă, și bunica strigîndu-le de peste gard să vină acasă, prrrița...
Dimineți minunate, lor le voi duce tare mult dorul. Mă trezesc prima, funcționez cu grijă tot după ora noastră, asta mă face chiar și mai matinală decît bunicul care merge să ia apă cu găleata în zori de zi. Pe terasa închisă, cînd nu mișcă nici musca, se mișcă povestea. Pînă la micul dejun, fac deja tot ce pot cere de la o zi, în privința scrisului. Dar zilele-s mult mai lungi de atît. Înot. Ascult plescăitul pisoiului cînd suge lapte. Mă uit în aripi de libelulă uscată, pășesc pe vîrfuri, de la casă la gard, de la gard la piscină, de la mușcate la trandafiri, de la trandafiri pe terasă. Motanul și pisica mamă vin astăzi cu altă captură, mai mică, probabil și mai puțin periculoasă, mă uit o vreme la joaca lor care nu-i joacă și-apoi iau sapa și-i tai capul bietului animal, sapa bunicului de lîngă casa de lemn, fac ce trebuie făcut, aici nu ai timp de întrebări.
Ora mă consolează și-mi arată că asta se face. Un foarte bun interviu cu Ora 25, aici.
Ascult vîntul, ascult vîntul, ascult vîntul și pămîntul, și tot mai rămîne destul din toate.
S-a scurs prima săptămînă. Un fel de jale va fi cînd va trebui să ies din globul acesta atemporal și verde, cu atîta rai și iad împletite în aceeași secundă, unde totul stă-n loc și totuși nimic nu așteaptă, unde se trăiește și se moare cu literă mare și nespus de discret.



Întreb dacă numele satului înseamnă ceva. Mala Vrbica. E un pleonasm, îmi explică Ivan. Sălcioara Mică. Îmi spune povestea vechiului Sălcioara, lîngă care a apărut mai tîrziu cealaltă localitate, mai mică.
Și remarcă el că acest copac - în caz că ne joacă engleza feste - e cel care apare la începutul poveștii mele, Sîmburi, pe care o citea în traducerea sîrbească în revistă, sub salcie se întîmplă lucrurile. Așa este, sub salcie, am ales în primăvară și am trimis aici o poveste unde salcia e locul cel mai important, buricul întîmplărilor din copilărie. Pentru a ajunge, după cîteva luni, chiar în Sălcioara Mică. Nu doar că salcie, dar sălcioară. Și nu doar că sălcioară, dar mică.

5 septembrie 2012

Cinci, cu pete de sălbatic

În locul unde nu se întîmplă niciodată nimic, mereu se întîmplă ceva.
Zile de leneveală împestrițată de întîmplări incredibile, ore lungi ca un fundal nesfîrșit pentru izbucnirile fantastice ale unei realități sălbatice, imprevizibile. Pete violente de culoare pe un fond infinit.

Încîntătoare vizitele la bunici și unchi, la cafea, cu acel obicei de a întîmpina oaspetele cu o tăviță pe care se află un bol cu dulceață - de mure, de gutui -, lingurițe și pahare cu apă, guști dulceață, iei o gură de apă, pui lingurița în pahar și tava merge la următorul. Te pomenești că spui cîteva cuvinte în rusă, uite că mai știi, dar se înțelege suficient și în sîrbește, ne amuzăm cum de multe ori o luăm pe ocolite în englezește, cînd de fapt cuvîntul căutat este, în română și sârbă, identic, cel mult cu terminația diferită. Sub nasul nostru.
Vecinii din familie povestesc de femeia împușcată zilele trecute, în preajmă, de un sătean care a tras două gloanțe după o vulpe. Primul în vulpe, al doilea în femeie.

Motanul gri, veteranul, merge la pas ca un cîine, mă bucur enorm de compania lui, îi vorbesc în română, oricum el știe tot, e o fiară cu vocișoară delicată, știți genul, adorabil, luptătorul leneș, gata să te și sfîrtece dacă te oprești din mîngîiere cînd el mai dorește.
Prada pe care mi-a adus-o aseară, la cinci minute după ce-am rămas singură acasă, mă face ca azi să lucrez pe terasa cu geamuri. Gata cu șlapii pe peluză. Motănilă se uită întrebător de după geamuri, ezită, hei, de ce nu vii? Prada face înconjurul comunității azi, poate ca vulpea, nu știu.
Toate acestea vor deveni amintiri.

Cosmopolis pleacă la tipar.

Vizita celor de la biblioteca din Kragujevac, pentru stabilirea întîlnirilor. Îmi aduc revista cu povestirea tradusă în sîrbește - Sîmburi, din Roșu, roșu, catifea, tradusă de Oana Ursulescu. Mă amuz constatînd că pot să o citesc (desigur, lucru posibil doar cunoscînd originalul), traducerea pare foarte fidelă. Mulțumesc aici.
Întîlnirile, săptămîna viitoare toate.
Leneveala continuă. Așa.






4 septembrie 2012

A patra, totul în jurul unei clipe

Prima zi așa cum mi-am imaginat și chiar mai bună decît atît.
Am petrecut noaptea singură în casă. A plecat absolut toată lumea. Obloanele trase, afară cîntau cucuvelele. Aflu că păsările locuiesc într-un copac scorburos de dincolo de gard. N-am văzut decît una, în zbor. Sper ca pînă plec să apuc măcar o privire ochi în ochi.

Dimineață ideală.
M-am stabilit sub nuci. Liniște din aceea. Fundal sonor - scrijelitul veverițelor și acel sunet pe care nu știu nici să-l descriu, nici să-l compar cu altceva. Veverisunetul, un gîlgîit vioi, mai trebuie studiat.

Clipa magică. Aceea cînd, aplecată deasupra computerului, zăresc într-o fîșie din sticla mesei - o semilună dintre marginea computerului și marginea mesei - oglindit cerul, cu ramurile împreunate ale nucilor și acolo, pe o creangă, o pasăre, un sticlete probabil, și clipa prelungindu-se atunci, făcînd loc magiei, cum stau aplecată în străfundurile sticloase ale mesei, spre cerul de sub mine, cerul în care înoată o pasăre. Gîtuită de emoție. În sfîrșit.
Cînd te tot gîndești la o seară de iarnă și la o fereastră în care se oglindește mobila din casă, ca suspendată în iarba de afară, cînd vrei să furi poemul acela și să-l muți cumva în poveste, dar cum, dar cum, și aștepți, și aștepți, totul pentru acel unic paragraf care să înceapă finalul, o clipă ca asta e dar ceresc, deloc întîmplare.

Cu Satie curgînd lin din Brotac (Dell-ul meu pitic), o iau de la capăt, visînd la final. Mulțumesc, aplecare, mulțumesc, pasăre. Și nu mă grăbesc. O iau de la capăt, știu că senzația va crește, se va adînci, poate mîine, poate apoi, vor mai fi dimineți, de la dimineți aștept totul.
Fericirea aceea, cînd se strecoară magia într-o scenă care începe banal. Fericirea cînd lucrurile există, înainte de-a fi scrise, dar ele există deja.

Din mica bibliotecă din pod, mi-am ales o carte. Am venit mult prea puțin pregătită, am înțeles ieri că m-am uscat în primele două, trei zile fără cărțile mele, fără muzică. David Attenborough, Life on Air (Memoirs of a Broadcaster), autobiografie în 375 de pagini, nimic mai potrivit pentru un asemenea loc.
Adorabilă descrierea întîlnirii lui Attenborough cu Konrad Lorenz, doar o pagină și un pic. Attenborough îl primește pe Konrad Lorenz în emisiunea live, la BBC, în anii lui de început, și îl invită să le demonstreze ceea ce susținea în carte - că poate vorbi cu animalele și că are o relație deosebită cu gîștele sălbatice gri.
Ja. Dat is zoh, răspunde Lorenz.
Ei bine, avem o gîscă aici, poate doriți să schimbați cîteva cuvinte cu ea. Un îngrijitor de la Zoo din Londra intră cu gîsca sălbatică în platou, o așază pe o măsuță, pasărea este vizibil stînjenită, Lorenz caută să o liniștească: Komm, komm, mein Liebchen, și o apucă cu blîndețe, pliindu-i aripile pe lîngă corp, ferindu-se de cioc, dar neglijînd fundul. Gîsca lansează înspre el un jet verde. Oh dear dear, zice Lorenz. All over der trousers. Dă drumul gîștei, care fuge din platou, iar omul își scoate batista și se șterge cu grijă pe pantaloni. Apoi, jenat, cu batista în mînă, își suflă nasul. Termină interviul cu o dîră verde pe obraz.

Semn de carte mi-e o frunză de nuc, galbenă, căzută sub ochii mei.

Bunicul motan toarce nebunește cînd mănîncă bucățele de gogoașă cu ciocolată. Nimic de interpretat.

De studiat efectul lui Satie asupra veverițelor și ierbii.



Și iarăși vești despre Cosmopolis, de Don DeLillo, care stă să apară. Aici.

3 septembrie 2012

A treia zi. Pisicile casei

Zi de liniște și pace. Să o petrecem fără cuvinte.
Pisicile casei.

Veteranul, gri-șoarece, torcînd și numai cînd îți doarme la picioare, fericit să fie alături de om, se pare că pricepe românește, face tot ceea ce trebuie făcut ca să își arate fericirea, se rotește cu burta în sus, îmbrățișează picioare de om, de scaun și de masă, gîngurește, păsărește, e favoritul meu, poate și fiindcă el zice că eu sînt favorita lui. Toată dimineața ne-am impregnat unul de altul, la masa de sub nuci.





Iar de la bunic trecem la nepot.



Ăsta mic e colosal, încă suge lapte și cade în fund cînd merge, îi tremură picioarele, dar cu toate astea se luptă cu toți, îi aleargă, îi provoacă, taie peluza cu viteza unui jaguar, tropăie deși are o sută de grame. Plus momente de infinită tandrețe.
Aseară am petrecut o vreme ținîndu-l în poală. Mai exact, între palme. A adormit și a dormit așa, neclintit, cum dorm numai pisoii foarte mici, visînd. Tulburată. Să ții o viață între degete, trup mic și atît de fragil, viață exact ca a ta și a oricui. Orișicîtuși de puțin, nu?







Și astfel am introdus-o în poveste și pe pisica mamă. Tînără și suplă.





Și ar mai fi pisicul tată, un tată blînd și cu voce de sopran, și el tandru și iubitor de picioare. Incredibil moment de încredere și dragoste aseară, cînd m-a rugat și s-a lăsat dat jos din vie. Iar jos a însemnat rămîi în brațele mele, rămîn.
Gurile rele zic că s-ar putea ca bunicul gri-șoarece să fie tatăl, nu se știe, familie mare și fericită, ce mai contează?



Altfel, mă străduiesc să reintru în poveste, e greu cînd e atîta poveste în jur, unde e cîrtița care săpa în mine, poate că ea a rămas acasă, poate că nu.
Atîta poveste în jur, dar nimic nu se întîmplă, totul e într-un timp încremenit, în senzații, culori, arome, sunete.
Recitesc, corectez, dacă voi avea puterea să tac și aici, voi reuși să merg mai departe. Orele unei zile sînt imposibil de multe.





Era o astfel de zi.



P.S. de acasă: În Suplimentul de cultură, pagini din Cosmopolis, Don DeLillo, în curînd la Editura Polirom. Spre bucuria pisicilor, fragmentul conține faza cu Șobolanii au devenit monedă de schimb. Și Satie în lift. Enjoy! Aici.

2 septembrie 2012

Aici, a doua zi

Mă aflu aici. House of Čolović, în Mala Vrbica, sat lîngă Kragujevac, Šumadija, Serbian Tuscany. Este prima mea experiență Writers in Residence și totodată sînt prima care deschide șirul invitaților în programul realizat de Ministerul Culturii din Serbia și de Biblioteca "Vuk Karadzic", Kragujevac.
N-am nici un merit să mă aflu aici, niciodată n-am înțeles cum pleacă scriitorii cînd pleacă, eu doar am trimis un cv unui scriitor sîrb ale cărui povești îmi plăcuseră (așa de mult, încît pe una am tradus-o de drag), el mi l-a cerut și depus pentru o rezidență la ei, la Ministerul Culturii, iar într-o bună zi, astă-primăvară, m-am trezit că am fost aleasă. Nici o instituție românească implicată.
Vor urma lecturi și vizite, dar deocamdată n-am de făcut nimic altceva decît să lenevesc și să fac ce poftesc.

După șocul de ieri - fiindcă șocantă poate fi și întîlnirea cu un loc ideal pentru scris și leneveală - m-am trezit devreme și am petrecut cîteva ore bune în locul ales pentru dus povestea la capăt. Nu se trezise nimeni, avantaj eu și ora României.
Alegerea locului a fost dificilă. Fiindcă așa-i cînd ai prea multe opțiuni la dispoziție. Aici este o curte circulară, cu casele aceleiași familii de jur împrejur și nenumărate cotloane unde să te joci de-a ariciul și sobolul. Să fie la una dintre măsuțele de sub nuci, să fie în leagănul larg de lîngă piscină, să fie pe unul din scaunele de lemn de sub tei, dinspre casa bunicilor, să fie în camera cu vestigiile familiei, să fie în camera mea, să fie pe terasa din față? Nu, e pe terasa lungă din spatele casei, cu închidere (și cu deschidere) din geamuri glisante, cu vedere către o pantă lină și spre casa străveche de jos, amintind de cele din Dumbrava Sibiului, și dincolo de ea curți largi pe unde cred că trec seara oile, și dincolo de acestea doar dealuri și copaci cît vezi cu ochii.

Primele momente ale dimineții le-am petrecut mută în fața ecranului, apoi privind nesătulă la joaca celor patru pisici ale casei, un motan bătrîn, o pisică mamă și un tînăr tată, plus puiul care încă mai suge și îi fugărește pe toți, salturi, salturi.
Dar și mai devreme, la fereastra din camera mea, fusese spectacolul dat de o droaie de veverițe în nuci, niciodată n-am văzut atîtea veverițe, dar și mai fascinante erau sunetele, sunetele nemaiauzite vreodată.
Despre sunete trebuie scrisă o altă postare. Să nu uit de dinamita nuntașilor de aseară, de muzică și de păsările mari, nocturne, zburînd din copaci cu un țipăt.

Despre loc.
House of Čolović, aflată în centrul unei moșii de o sută cincizeci de hectare, în satul Mala Vrbica, moșie ce a aparținut cîndva fraților Čolović. Istoria este copleșitoare. Una dintre cele mai vechi și influente familii ale acestei zone a Serbiei, care a dat intelectuali, soldați, chiar și un campion de tir între cele două războaie mondiale. În trei curți circulare se află clădirile vechi și noi ale acestei familii.
Casa Veche, construită la începutul secolului 19, este monument protejat de stat, amintește de frumusețile noastre din Dumbravă.
La trei tei distanță, cum scrie în micul prospect care-i nimic față de realitate, se află Casa Nouă. Construită în 1900 și restaurată în 2010. Un amestec de vechi și nou, cum să îi zicem, este un vechi minunat pus în valoare, o casă muzeu în care parcă te temi să pășești, dar ești îndemnat să te uiți, să atingi, să dormi... Documente, trofee, poze de familie, obiecte unice cu valoare sentimentală și istorică, pînă și reclame ale vremii, mobilier de atunci și de acum, totul frumos și grozav de funcțional, o casă nouă îmbrăcată în hainele vechi excelent prezervate... Inteligent renovată, cu apartamente moderne sus, în fostul pod, apartamente purtînd nume de femeie - eu mi l-am ales pe Milunca, după ce am cam refuzat să stau jos, în dormitorul muzeu, unde aveam senzația acută că deranjez de la primii doi pași înăuntru. În spate casa istorică, dealuri și cer, în laterală piscină și mese delicioase pregătite de Ivan, cel care se ocupă de oaspeți, nepotul proprietarului acestui loc incredibil.

Este duminică. Au venit în vizită unchi și alți unchi, toți bărbații familiei sînt atît de înalți și îți strîng mîna cu putere. Septuagenari, octogenari, purtătorii unei gene speciale, cu particularități vizibile la toți, o anumită vigoare, o anumită ținută. Se îmbrățișează scurt și apoi discută, discută, mi se transmite senzația neprețuită a unei familii mari și închegate, trecînd peste epoci și vremuri, plănuind hățurile prezentului. Mă retrag pe terasa cealaltă, să-i zicem a mea, după ce Ivan ne-a delectat cu o plăcintă cu brînză (iar aseară una cu zucchini), nici o pisică nicăieri, se face cald iarăși, inima stă cuminte la locul ei, la fel ca și timpul.
Pisicile levenesc pe treptele casei.