17 noiembrie 2017

„Cel mai mult și mai mult” și „Alte 10.000 de semne”

Un volum colectiv și o antologie stau să apară zilele acestea, vor fi lansate la Târgul Gaudeamus.

În „Cel mai mult și mai mult”, de la Editura Arthur, semnează 17 autori. Eu am o povestire inedită, scrisă anume pentru acest volum, se numește Căprioara și e scrisă toamna trecută - e cu mesteceni, prima ninsoare și o căprioară pe care o bănuiesc verișoară de-a doua cu Isidor. Povestirea e scrisă înaintea romanului, e tot despre libertate și prietenia dintre un om și-un animal sălbatic, e destinată celor mai mari dintre copii sau celor mai fragili dintre adulți, se poate încadra la categoria „povestiri cu ochi umezi”.


„Alte 10.000 de semne” este antologia bilingvă alcătuită de Alina Purcaru, apare la editura ICR, reunește câte 10 mii de semne alese de fiecare autor din tot ce a scris. Eu am ales Omul care are acasă un canar, din Spre văi de jad și sălbăție. Textele sunt traduse în spaniolă și sunt însoțite de mini-interviuri și portrete ale scriitorilor.

12 noiembrie 2017

„O vară cu Isidor” la Radio România Cultural


Vineri seara, am mers la emisiunea „Timpul prezent în literatură”, realizată de Adela Greceanu la Radio România Cultural, cu „O vară cu Isidor” și caietul cărții.
Emisiunea, de o jumătate de oră, poate fi ascultată aici.

9 noiembrie 2017

Interviu în LaPunkt

În fond, ce este scrisul? – o alternativă, un fel de lume paralelă, o tentație evazionistă către alte dimensiuni, o refulare, un act intim, un exercițiu de mărturisire, o nevoie ascunsă, un orgoliu de a încerca să decupezi un timp numai al tău?

– Din nou, cu fiecare carte e altfel. Eu simt nevoia să spun povești. Să creez niște lumi. Să mă joc acolo cu personajele mele, și printre ele, cu mine însămi. E viață amplificată, din care ies obosită, cam așa cum ies și actorii din roluri sau copiii din joc. Iar jocul, să nu uităm, e o treabă atât de serioasă! Acum, dacă aș zice că e și-o fugă de moarte, sau mai degrabă o concentrare de viață aici, într-un timp dilatat după cât ne stă în puteri, probabil că s-ar auzi de ici și de colo un hohot de râs. Dar o zic. Măcar pentru aceia care știu exact despre ce-i vorba, fiindcă și ei simt la fel. Ce e scrisul? Ce e scrisul. Dacă ar fi ușor de definit, poate că nu am mai scrie. Eu în scris găsesc, pur și simplu, plăcere. Cum, dacă tocmai am vorbit de oboseală? Simplu. Gândiți-vă din câte alte plăceri nu ieșim transpirați, extenuați. Eu sunt fericită când scriu. E atât de simplu: sunt fericită când scriu. Publicarea, cu expunere, lansări, baluri și balauri, piruete și tot ce mai aduce ea, e cu totul altă poveste.

„Singura teamă actuală ar fi aceea că după fiecare carte, întotdeauna, mi se pare că n-o să mai scriu niciodată nimic.” Din ce pornește teama aceasta?


– E cel mai firesc lucru din lume. Când se termină o carte, se termină o lume. Ce poți să mai întrevezi după sfârșitul lumii?

Un interviu amplu în revista LaPunkt, acordat Simonei Preda, căreia îi mulțumesc. Poate fi citit aici.

5 noiembrie 2017

„Unde nu e nimic”

Agresivitatea verbală, a celor care ridică din umeri, „dar ce-am făcut? doar am zis!”, agitația enormă în jurul nimicului, exagerările stânjenitoare, valurile, proiectarea propriilor toane asupra celor din jur, bănuiți de toate relele lumii, furtuna asupra grădinarului care lucra liniștit aplecat pe un rond. Câteva delicii, de înfruntat când ți-e lumea mai dragă.
Îmi cultiv cu atenție, de mulți ani, grădinița. Din copilărie am detestat mare parte din cele înșirate mai sus. M-am ascuns între tufe și ierburi, pe sub pături și în cotloane de umbre, ca să mă țin departe de ele - m-am jucat cu ierburile, am crescut cu umbrele. M-am simțit străină de oameni altfel foarte apropiați. M-am îngrozit față în față cu atâta singurătate - dar nu era nimic de făcut, eu eram diferită. Am pornit în direcții care păreau împotriva curentului. Am trăit mereu mai mult singură. A fost o alegere. Alături am avut întotdeauna oameni puțini sau deloc.
Caut foarte rar companie, deși tânjesc după ea. Nu-mi amintesc când am spus ultima oară cuiva hai cu mine.
Dar mi s-a întâmplat, mai ales în ultima vreme, să fiu căutată cu insistență și apoi alungată exact pentru ceea ce sunt. Ponegrită oribil. Prea nu era credibil. Prea nu se putea. Singurătatea? Ce știi tu de singurătate? De ce scrii de ea? Cum îți permiți? De ce nu-mi distribui mai bine mie iepurașii? De ce nu-i salvezi din păduri și nu-i duci în grădini zoologice? (Cineva care turuia despre sine și nu știa nimic despre mine.) Scrisul? O prostie! Ce dacă așa ne-am cunoscut, ce dacă așa ți-am intrat în casă, în viață. Ce știi tu despre viață? Ce ai trăit tu, stând așa la biroul ăla al tău? Îți ratezi însăși viața! De ce nu sari cu parașuta, ca mine? Viața e scurtă, viața e frumoasă, dă-le naibii de cărți, dacă nu sari cu parașuta nu e nimic de capul tău, ascultă la mine! (Cineva cu mai mult de zece ani mai tânăr ca mine.) Și nu uita să-mi dai like la poze - mă străduiesc să fotografiez ca tine, mă las în genunchi și pozez floriceaua minusculă, dar aplic și-un filtru gros de culoare, fiindcă viața-i frumoasă, mai frumoasă ca realitatea în sine! (Același.) Sinceritatea? Ce sinceritate? Sinceritatea nu există! Minciuna, iubire! Minciuna e parte din viață. Și din dragoste, și din tine. Vrei să spui că din tine? Nu, adică din tine. (Cineva în care îmi pusesem toată încrederea.)
Învățați-mă, arătați-mi, dați buzna și amintiți-mi mereu toată mizeria lumii, nu mă iertați. Ce atâta udat flori dimineața? Ce atâta cântecel? Ce atâta lucrat între patru pereți, ce atâtea sâmbete și duminici acasă, ce atâtea parcuri învățate pe de rost în plimbări scurte dilatate enorm între grafice pentru lunile următoare, ce atâta libertate, ce atâta dezamăgire, ce atâta iubire, ce atâta tristețe, ce atâta senin, ce atâta căutare, ce atâtea traduceri, ce atâta cufundare în povești, ce atâta izolare, ce atâta tăcere, ce atâta privit spre apus, unde nu e nimic, unde nu e nimic? Privește la noi, facem valuri, iar asta e viața, furtuna deasupra grădinarului! Ferește scăfârlia, venim!

4 noiembrie 2017

Un accident și lecturi

Cine spune că nu e plină de aventuri viața celui care scrie ore în șir în camera sa nu știe ce vorbește. Cu lumina stinsă, cu veioza de pe birou aprinsă, mă ridic și pornesc în viteză spre peretele celălalt, spre veioza rotundă. În sfârșit povestea s-a urnit, mă ajută serile lungi, am spus mereu că verile sunt pentru traduceri, iernile pentru scris. Sunt atât de fericită, deși știu că în fiecare clipă pot pica în disperare și pot lua hotărârea să renunț la tot ce-am lucrat până acum, dar sunt atât de fericită în fracțiunea aceea de secundă, încât plutesc deasupra tuturor lucrurilor, către veioza pe care mă mir că n-o pot aprinde cu gândul, fără acest „deranj material”. Însă, fiindcă sunt de fapt tot aici, ce oroare, mă lovesc crunt de colțul măsuței care e-n mijlocul camerei, deși de obicei stă la fereastră. Am uitat cu totul de ea. N-am văzut-o. Un trosnet de cotor de carte rupt în două, durerea; și, dacă aș merge desculță pe zăpadă zilele ăstea, aș lăsa o urmă de picioruș mărimea 37 și una de lăbuță de urs. Vânătaie de opt centimetri, deget și articulație compromise, mers doar în jurul cuștii, cam cât îmi e lanțul.
Măcar stau mult în pat și citesc. Cărți amânate, cărți reluate, cărți noi-nouțe, lejer și intens, după pofte.
Splendidă Parohia lui Dan Coman. Extraordinară Rădăcina de bucsau a lui O. Nimigean. Marele marinar nu mă prinde, nu e deloc genul meu. Să termin Tihna lui Bartis, abandonată după 50 de pagini acum o lună fiindcă mi se părea că o consum prea iute după Sfârșitul, așa că mi-am pus-o deoparte, iar apoi Zmeul de aur al lui Kosztolanyi (apărut în '56 la Budapesta, în '82 la noi), marea și noua mea dragoste, autor care apare în Sfârșitul lui Bartis, în manuale, la muzeu... Totul presărat cu poeziile lui Borges.

3 noiembrie 2017

Întâlnirea

Stăm la o masă de la fereastră, de unde vedem terasa de lumină, frunze printre picioarele meselor goale, blocul meu e aproape, undeva spre apus, dar e de parcă m-ai fi adus atât de departe. Față în față în restaurantul care se golește treptat, râdem zgomotos când vorbim de-un nebun. Nu ne-am văzut de la începutul celuilalt anotimp. Soarele se rotește, îți arde privirea, acum te-ai mutat pe scaunul de-alături, și parcă ne e și mai bine așa, cu un pic de distanță, cum vorbim cu trupurile ușor înclinate, de parcă am sta să plecăm din clipă în clipă, cu nota de plată între noi, cu eșarfele deja puse la gât. Ce întâlnire cu miez, ce clipe prețioase. Să ai un prieten, să apară în ființă întreagă după luni de absență punctată de scrisori, să poți să vorbești, cu adevărat să vorbești, să asculți, și toate cuvintele să curgă în continuarea scrisorilor, derulând suluri de îndoieli legate de scris, acele lucruri de care îmi spui că nu pot fi spuse fiindcă omoară, acele lucruri de care îți spun că pot fi spuse unui om atât de apropiat, care te ascultă și-ți dă senzația că nu va avea nici un răspuns - dar are un soi de răspuns, chiar îndoielile sale.

Să las aici, pentru ziua de ieri, dar și pentru ziua de mâine, textul acesta despre Ishiguro - de care i-am vorbit ieri prietenei mele - și cantonamentul lui aspru de patru săptămâni, în care a scris scheletul brut al minunatei Rămășițele zilei. Totul venea pe un fond de criză: succesul cu al doilea roman îi blocase scrisul, avea un singur capitol scris din cartea nouă, iar peste un an de vânzoleală și risipă din cauza succesului, cu întâlniri și alte prostii, constatase că tot cu acel unic capitol rămăsese. Ce era de făcut? Atunci a decis împreună cu soția că e nevoie de măsuri radicale; vreme de patru săptămâni el va trăi doar în scris, izolat, departe de orice corespondență, nu va veni nimeni în vizită în casa lor, va scrie de la 9 dimineața la 10 și jumătate seara, cu câte o pauză pentru mesele de prânz și de cină, încât ficțiunea pe care o scria să-i devină o realitate mai reală ca realitatea. Și astfel a dus povestea la capăt într-o lună, un text brut, nefinisat, cu izbucniri de imaginație și scene care nu duceau nicăieri și cu „hideous dialogue”, nu conta, avea să revină apoi.

Mobilizarea.

1 noiembrie 2017

Târgurile

Îmi place să merg la târgul de animale de la Romexpo, în fiecare an, cu o lună înainte de târgul de carte, să mângâi gâtlej de vițel, să privesc caii de rasă în ochi, să vorbesc cu miei și iepuri care tremură în țarcuri sub blănițele lor, să văd aburi ieșind din boturi de oaie și spinările caprelor înălțate de respirațiile speriate, în vreme ce dincolo de garduri sunt oameni solizi care prezintă, care vând, care împart pliante și se bat în cuvinte, iar între calitățile înșirate de ei și cele văzute de mine nu există aproape nici o legătură, căci ce legătură poate fi între kilograme și tremur?
Ce animal pierdut sub propria piele e și scriitorul la târg.


În foto: Lipițanul vânăt, cel mai blând dintre cai.

Apoi am plecat

Am revăzut casa unde-am locuit treisprezece ani, la Sibiu, câtă umbră, atâta lumină, drum nou asfaltat, frunze pe jos, bradul de la fereastra mea se mai înălțase cu două etaje, cutiile poștale aceleași, pe scară vecinul bătrân, nu l-am recunoscut, îi bătea lumina din spate, mă orbea, dar el mă vedea bine, mi-a șoptit cât e de bolnav, să nu îl audă, mi-a aruncat numele bolii în mâinile pe care mi le săruta, ușa casei mele era alta, de fier, și afară atâtea parcări, atâtea mașini, și toți oamenii pe care îi știam tot mai mici, tot mai triști, tot mai albi.

Am fost în Sub Arini dimineața devreme, m-am oprit sub cel mai galben copac, acolo unde primăvara e plin de violete, am fotografiat umbrele lungi, am privit Trinkbachul șerpuind pe sub straturi de frunze, acolo unde-am văzut cârtița dând să iasă afară din mușuroiul bombat. Doi măturători și un câine. Am urcat pe pod, în locul acela unde mă duceam să pândesc în altă toamnă lumina de ora unsprezece, copacii crescuseră, cel mic în formă de L ar fi ieșit acum din cadru, dacă aș fi avut aparatul cu mine. Am stat pe pod, acolo, în locul unde-am greșit spunând o singură dată unui străin că dacă te oprești și asculți, totul, dar absolut totul se schimbă, ascultă.

Am mers la cârciuma unde mâncam împreună. Am mâncat singură, cu bagajul la gleznă, o armă. Am privit furnicarul, turiști și localnici, și cuibul gol al unei berze pe care mulți or fi postat-o pe Facebook, având ca fundal cerul ăsta ireal de albastru. Am pornit spre gară pe jos, pe la Ursuline, pe strada abruptă, era încă foarte devreme, am cotit și m-am dus într-un parc prăpădit, fără nume, unde toate băncile în afară de una erau pline de murdărie de ciori. Pe-aceea m-am așezat. O femeie nebună s-a înghesuit pe sfertul de bancă curată de lângă mine, am stat un pic umăr în umăr cu ea, să nu o jignesc, apoi am plecat. Mai aveam o oră de tocat mărunțel.

29 octombrie 2017

Jurnaliere - Respirația firească

O să merg multă vreme înclinat, într-o parte, până lucrurile se vor așeza iarăși, până când va fi cu adevărat singurătate. Nu spartă în cioburi, nu înghesuită de coate.
Duminică însorită, crizanteme și bostani pe la colț, și-o ceață doar dimineața devreme, peste turnuri, peste acoperișuri, peste gară. Mesteceni.
Un teanc de texte străine alături, corecturile mele. Trei ore de petrecut azi la atelierul de scriere creativă, și iarăși oameni, multe cuvinte în locuri destinate categoric tăcerii, iar de mâine în sfârșit voi putea șlefui la globul de liniște.
Mă întorc la povestea mea întreruptă, unde e greu, unde e riscant, unde e totul încă atât de tulbure și înfricoșător - și unde mi-e bine, fiindcă asta mi-e casa firească, a plăcerii nebune.
Să nu uit, ierburile și zăpezile, Sălbăția și Hibernalia l-au urcat pe condorul neputincios pe pervaz. Să mă întorc de unde-am întrerupt. Din mica poveste pătrată și albă, de-acolo am de săpat drum îngust mai departe.
Mi-e poftă și dor de vocea aceea a mea, risipită în prea multe afirmații publice, topită sub atâta expunere, tocită sub atâtea întrebări care mă trag cu voioșie înapoi și într-o realitate bizară, de ce și cum; ah, câte răspunsuri pe loc născocite, nici măcar unul singur întru totul veritabil, cu miez și cu sens („să exprimi inexprimabilul, să effi inefabilul”). Am patinat pe suprafețe, în vârtejuri stângace, măcar n-am fluturat drăguț din rochițe de ocazie, măcar nu mi-am ascuns cu totul negreala, amăreala, ce-aș fi eu fără ele, ce mai sfârșit iar și iar de la capăt. Mi-e poftă până și de acest biet loc, atât de fragil, ca o pierdere, unde frazele îmi ies așa chinuite acum, înțelegi?
Obosită, mi-aș ține în palme limba, ficatul și inima, când merg prin camerele ăstea mici și luminoase, curate, așteptându-mi respirația firească, cuminte, cuminte.

26 octombrie 2017

Isidori

Desene și scrisori pentru Serene și Isidori.


Când scrii o carte pentru copii - și scrii o carte pentru tine, și pentru o colecție care îți place, și pentru că ți-o cere cineva în care ai mare încredere - ești foarte liber și fericit, dar n-ai idee la cine o să ajungă, e un public nou, necunoscut. Nu mi-am imaginat nici o clipă că voi avea parte de atâtea reacții directe la „O vară cu Isidor”, că voi vedea mulțimi de copii cu cartea în brațe, cu zeci de desene și scrisori pentru Isidor și Serena, cu mâinile ridicate pădure ca să pună întrebări, ca să afle - de ce un condor, dar bufnița Matilda va evada și ea, dar Serena s-a mai întâlnit vreodată cu Isidor după ce l-a eliberat, da, nu? E greu de povestit ce s-a întâmplat în ultimele zile, și nici nu trebuie povestit. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că o să-i umplu mamei mele casa de flori primite pentru o poveste. Că n-o să încap în taxiuri din cauza buchetelor. Că o să văd un Isidor de trei metri, făcut din hârtie, plutind sub tavanul unei săli de clasă. Știi, când scrii un roman pentru copii, că e un public nou și necunoscut și că nu există receptare critică. Ești foarte liber și fericit, scrii pentru copilul care ești tu și poate pentru încă un prieten, și cam asta, și deodată...

Așa că mulțumesc aici pentru toate întâlnirile, reacțiile și întrebările, copiilor, profesorilor minunați, librarilor, editurii, fără nici un iz oficial; e vorba, pur și simplu, de viață și întâmplările ei năucitoare...

Mulțumesc pentru organizarea turneului, Claudiei Fitcoschi, Editurii Polirom, Librăriilor Humanitas, Librăriei La Două Bufnițe și prietenilor mici și mari care au vorbit despre carte, au citit, au desenat, au scris scrisori.

13 octombrie 2017

„2012”

Din toți anii mei de până acum, 2012 rămâne de departe cel mai greu și, deloc paradoxal, și cel mai fericit.
De doi ani și ceva traduceam Beckett, întâi proza scurtă, apoi cele trei romane. Treaba asta m-a izolat teribil - de ceilalți și de ce eram eu înainte. Am renunțat la toate celelalte colaborări. Nu mă mai puteam împărți. Îmi plăcea enorm ce făceam, era ucigător de plăcut; câtă spaimă, atâta bucurie, câtă groază și muncă, atâta extaz. Epuizată, pe la mijlocul anului. Mi-era rău fizic, nici nu mai puteam ține drumul drept în plimbări. Și mi-era fantastic de bine înăuntru, trăiam în textele traduse, într-o izolare extremă, dar densă, populată cu tot ce poate însemna proza aceea magnifică, desfăcută în milioane de sensuri. Rămasă singură în Sibiul de unde știam că în curând va trebui să plec și eu, în pauza de la prânz mă duceam să văd munții la marginea orașului, mă opream la capătul unui drum, unde se termina realmente asfaltul, mă uitam la zăpezile de pe creste și spuneam nu vreau să plec, apoi mă clătinam pe drum înapoi, amețeam. Treceau șiruri de câte douăzeci de zile în care nu vorbeam cu nici un om. Mă sprijineam pe scrisori. Ca să nu cad când am terminat, am tradus și-am tradus mai departe, mai ușurel, DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, apoi am scris ca din pușcă Simfonia animalieră, care e toată despre izolare, agresiune și bucuria feroce dinăuntru, din miezul teribil.
De ce îmi vine să spun toate astea? Pentru că uneori se vorbește despre greutăți și, ah, despre bani, și despre trăit și despre scris, și-atunci ridic din umeri și mă duc mai departe fredonându-mi cântecelul - poți să fii grozav de fericit când ți-e greu, poți să fii cel mai fericit în cel mai greu moment din viața ta, pricepând chiar atunci, pe loc, că mai bine și mai frumos de atât nu va fi niciodată!

11 octombrie 2017

Cu Isidor la Brașov, Sibiu, Timișoara


În perioada 18-24 octombrie 2017, vor avea loc mai multe evenimente dedicate romanului O vară cu Isidor, de Veronica D. Niculescu, apărut de curînd în colecția „Junior” a Editurii Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Astfel, Veronica D. Niculescu își va întîlni cititorii din Brașov, Sibiu și Timișoara, le va citi acestora fragmente din primul său roman pentru copii, va răspunde la întrebări și va oferi autografe.
Evenimentele sînt organizate de Editura Polirom, în parteneriat cu Librăriile Humanitas și Librăria La Două Bufnițe din Timișoara. Mai jos, programul complet de evenimente:

BRAȘOV

Veronica D. Niculescu la CenaKLUb Tiuk (89)
Lansarea romanului O vară cu Isidor (Polirom, 2017)

Dialog, lectură, autografe, concursul editurii
Invitaţi: Mihail Vakulovski & Cătălin Stanciu

Miercuri, 18 octombrie, ora 18:00, Librăria Humanitas Braşov
(Pța Sfatului nr. 16)

SIBIU

Veronica D. Niculescu în dialog cu Radu Vancu
pornind de la O vară cu Isidor (Polirom, 2017)

Lectură, discuție, autografe

Joi, 19 octombrie, ora 18.00, Librăria Humanitas „Constantin Noica” (Str. Nicolae Bălcescu 16)

TIMIȘOARA

Veronica D. Niculescu despre O vară cu Isidor (Polirom, 2017)

• Duminică, 22 octombrie, ora 17.00, la Librăria La Două Bufnițe (Pța Unirii nr. 11)
Atelier de lectură & dezbatere Polirom Junior

Prezintă cartea: Daria Percec, Andreea Nacu, Alexandra Timiș
Citesc fragmente: Iulia Gabor, Sara Anglițoiu, Lara Stănilă

• Luni, 23 octombrie, ora 12.00, Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” (Str. Gheorghe Lazăr)
Moderatoare: prof. Codruța Pop

• Marți, 24 octombrie, ora 14.00, Liceul Pedagogic Carmen Sylva (Str. Ludwig van Beethoven)
Moderatoare: prof. Elena Jebelean

Comunicatul Editurii Polirom, integral, aici.