16 septembrie 2018

Marea în septembrie

Văzusem o singură dată marea și n-o mai țineam minte. Fusese când aveam patru ani și călărisem un măgar mov cu urechi portocalii. Colacul supraviețuise mult timp, dar marea n-o mai revăzusem. Noi ne făceam toate vacanțele în capătul opus al țării, la Timișoara, la bunica. Nici bunici la țară nu am avut, pentru mine bucuriile vin de la oraș, tot ce înseamnă flori și iarbă și gâze uriașe se concentrează în grădini urbane ascunse și-n petice mici devenite imense în amintire, unde frumusețea nu e de mâncare.
Să mă întorc la mare. Abia la șaisprezece ani, după treapta a doua, am mers din nou la mare cu sora mea și cu mama. A fost de parcă o vedeam pentru prima oară!
Era septembrie, marea era ca un munte albastru, ni se arăta înaltă, cum ne apropiam de ea mergând pe un bulevard albit de soare. Apa era fantastic de caldă. Iar noi trei eram fericite. Mama e foarte tânără, atunci ne era ca o soră mai mare. A fost una dintre cele mai frumoase vacanțe ale noastre, era un ceva conspirativ între noi, de parcă am fi fugit în lume împreună...
Cred că de asta îmi place mereu marea în septembrie. Sau poate mă mint, poate caut numai scuze, poate e doar fiindcă am de lucru mult vara? Sau fiindcă nu suport căldura deloc și abia în septembrie simt că pot respira?
Oricum ar fi, unele dintre cele mai bune lucruri din viața mea s-au petrecut în septembrie. Când cad castanele și soarele e blând și lumina e verde, atunci mi s-au întâmplat acele lucruri despre care intuiești, chiar când se petrec, că nu se vor pierde, că vor deveni amintire.

15 septembrie 2018

Zăvoare

Ieri, plimbări lungi fără țintă, pe străduțele mici din spatele străzilor mari. Fotografiez tot ce îmi iese în cale, porți turcoaz ferecate cu zăvoare în formă de floare, cupe cu apă pe treptele din fața caselor și motani ațipiți în spate, lângă garduri, cu burțile pline, zorele care nu stau înflorite numai în zori. Plimb amărăciunea asta pe străzi, sunt a nimănui între traduceri care mă strivesc, în pauzele dintre o poveste încheiată și alta care parcă n-o să mai vină niciodată, ar fi timp de scris, îmi vin o mie de idei de povești, dar nici un strop de sens sau de energie. Și iarăși doar porți zăvorâte, zorele la amiază, zile fără nici o urmă de rost. Mă detest între două povești.

1 septembrie 2018

„Atmosfera liberă”

Când eram copil și mare parte din orele lungi ale serilor le petreceam alături de tata, stând ca un om mare pe fotoliul pereche cu al lui, despărțiți doar de o măsuță lunguiață și îngăduitoare, aveam un joc doar al nostru. El îl inventase. Întindea mâna spre mine și se apropia cu arătătorul la câțiva centimetri de obrazul meu. Acolo se oprea. Încremenea așa. Dacă mă mișcam eu, se mișca și el, astfel încât să nu mă atingă. Se păstra mereu la o anumită distanță. Încercai să te zbați, să protestezi, să-l alungi ca pe-o muscă? Atunci replica lui din jocul nostru era: „Ce e? Doar nu te ating!”. Jocul se numea „Atmosfera liberă”. Ani de zile am jucat „Atmosfera liberă”, încântați de sensurile care pluteau în el. Reprizele scurte erau urmate de explicații: Vezi, îmi spunea, orice om are un spațiu numai al lui. Nu poți să i te vâri în suflet, trebuie ținută distanța. Spațiul unui om nu se termină unde i se termină pielea. Cât e „atmosfera” unui om? Ce strat din jurul lui trebuie să rămână liber?
Când scriu, atmosfera care trebuie să rămână liberă în jurul meu este egală cu camera mea. Opt metri pătrați. Atât e suficient. Camera mea, neapărat cu o ușă închisă. Sunt atât de dependentă de asta, încât închid ușa și când sunt singură în casă. Nu mai pot lucra altfel. Am nevoie de acest spațiu perfect delimitat și curat, la fel cum am nevoie de timpul perfect decupat – și curat. Sigur, există și un alt spațiu vital, interior, mental, spiritual. Aici e vorba de liniște, aici lupta se dă cu tine, dar și cu zarva din jur. Trebuie rotite butoane, închise zgomote individuale și colective.
De vreo doi ani, pe pervazul geamului meu aterizează adesea Gregoire, un pescăruș cu ochi de jad pal. Adoarme acolo, cu capul cuibărit pe spate, la rădăcina aripii. La intersecția dintre spațiul meu și al lui e fereastra. Duritatea geamului – un obiect invizibil pentru alte viețuitoare, gândăcei pentagonali care rătăcesc pe deasupra orașului, fluturi de noapte care se accidentează cu un pocnet, glasuri de politicieni și de activiști agitați – o cunoaștem bine amândoi. Ne e drag ca de-un frate de geamul care ne unește și ne desparte – pe unul de altul și pe fiecare dintre noi de toate relele lumii.

(31 iulie 2018, pentru revista Orizont, ancheta „Spațiul vital al unui scriitor” realizată de Cristian Pătrășconiu)

28 august 2018

Atelier intensiv de scriere creativă - din noiembrie

E oficial: la toamnă voi ține primul curs de creative writing. Sau, mai degrabă, un atelier intensiv. Mă pregătesc, citesc, fac programa, s-au mai dus emoțiile de la primul, al doilea, al patrulea atelier duminical... Abia aștept. Alături de Bogdan-Alexandru Stanescu, sub bagheta magică mânuită de Simina Diaconu de la Revista de Povestiri și Club RevdePov. Trimiteți o povestire pentru preselecție până pe 15 octombrie și, dacă veți fi aleși, ne vom vedea din noiembrie în ianuarie, de două ori pe săptămână.

Atelier de scriere creativă, intensiv - găsiți toate detaliile aici.

Pescărușii

Se întâmplă atâtea nenorociri în lume, departe și aproape de tine, și tu ai vrea să rotești un buton și ele să scadă. Dar nu e posibil. Unde, cum, între toate acestea, să mai fi scris și eu, în primăvara și vara asta, de tragedia prietenului meu pescăruș, care îmi vine de trei ani aproape zilnic la geam, care are nume, care are obiceiuri, care e bătăios și e tandru, și care a crescut singur doi pui până aceștia au ajuns să zboare, după ce, când încă erau în ou, mama lor a venit într-o zi fără un picior? Cum să scrii, fără să te faci de tot râsul, că plângi sprijinind pereții la fiecare pericol și când vezi un al doilea pescăruș din colonie apărând aici fără un picior? E o poveste complicată, a durat nouăzeci de zile, merită să o scriu pe larg, nu aici. E o poveste cu relații distruse, cu respingeri, cu vieți date peste cap. Și cine spune că o viață e mică sau mare, e importantă sau neimportantă? Gregoire e bine, puii sunt bine. A fost o luptă teribilă. Pasărea mamă i-a văzut crescând de la o oarecare distanță, fiindcă nu i s-a mai permis să se apropie - era stricată... Poate voi reuși să le scriu povestea cumva. Încă nu mi-e clar cum.

15 august 2018

Un meteor dimineața devreme

Un meteor azi-dimineață, la 5 și jumătate, pe cerul albastru dinaintea răsăritului. Ca o stea foarte mare, cu o lumină albă intensă, aruncată de peste bloc și despicând o bucată de cer în două, într-o curbă lină, foarte rapidă, și stingându-se la capăt, fără un sunet.
Ultima oară am văzut un meteor acum vreo cincisprezece ani, la Sibiu, într-o noapte cu insomnie. Stăteam la geam în picioare, mă uitam pe fereastră, pe aleea din fața blocului un bărbat își plimba câinele, cerul s-a luminat deodată și dincolo de blocuri, pe o porțiune neagră de cer, meteorul a apărut foarte mare, de un albastru-turcoaz intens, nepământean, ireal - a fost prima și singura oară în viață când am văzut un asemenea fenomen. Nu era isteria camerelor de luat vederi de acum, n-am văzut informația la știri, imaginea neașteptată, splendidă, a rămas doar a mea.
În dimineața asta, stăteam în pat cu mâinile sub cap și mă uitam pe fereastră - inevitabil văd cerul -, când a apărut meteorul, de astă dată alb, nu la fel de mare ca acela de la Sibiu, însă suficient de mare încât să te lase pentru cele câteva secunde cu răsuflarea tăiată, fiindcă știi că nu e avion, nu e stea, nu e artificiu, e ceva cum n-ai mai văzut, un măr de argint viu aruncat din univers peste bloc, o lumină intensă călătorind cu o viteză foarte mare, care trece atât de aproape și dispare, se stinge înainte să apuci să tragi iarăși aer în piept. Și singurele urme pe care le lasă nu sunt pe cer, ci în tine.

14 august 2018

„N-am vrut pisicuță, cățel, șoricel, elefant. Am vrut sălbăticiune, frumusețe bizară.”


Ce-i un copil?
- Eu sunt un copil. Ceea ce-am fost odată rămânem pe viață.

Care-s cărțile pentru copii care-ți plac? De ce?
- Cărțile de citit! Cărțile dense, cu text mult, care pot fi lipsite complet de ilustrații. Cărțile care pot fi citite oricând cu plăcere și de un adult. De fapt, chiar de asta am scris „O vară cu Isidor”. La propunerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de-a scrie pentru colecția Polirom Junior, asta a cântărit cel mai greu: îmi plăcea colecția, sunt cărți de citit, nu de frunzărit. Pentru mine asta însemna carte adevărată când eram mică, o poveste densă, cu care să-mi petrec multe zile. Nu mă tentează cărțile cu puțin text și multe ilustrații. Nu mă tentează nici cărțile unde autorul se prostește și-și țuguiază buzele când vorbește cu copiii, ciupindu-i de obraji. De asta m-am ferit foarte tare. Îmi plac cărțile lui Michael Ende, E. B. White. Îmi place să știu că atunci când lui Cehov i s-a cerut o poveste pentru o antologie destinată copiilor, el le-a dat „Kaștanka” și le-a zis că el consideră că și copiii trebuie să citească ce citesc și adulții. Cățelușa lui roșcată a apărut pe coperta antologiei.

De ce Isidor?
- Ca să rimeze cu „dor” și „condor”. Și să fie nemaiauzit și nemaivăzut pe la noi, venit de peste ocean, din casa lui cu Munții D’Or. De ce condor? Pentru că n-am vrut pisicuță, cățel, șoricel, elefant. Am vrut sălbăticiune, frumusețe bizară.

Totul e chestie de avânt in viață? Să ai loc să-ți iei zborul?
- Nu m-am gândit la asta când am scris povestea lui Isidor. Isidor nu zboară nici odată ieșit din cușcă, nici mai târziu, când are destul loc de unde să se lanseze. Are nevoie de cu totul altceva decât un pervaz de cameră la etajul șapte al unui bloc din București și-o fetiță care-i zice grăbită: „Hai, hai!”. Să vedem. Totul a pornit de la o povestire scrisă pentru antologia „Uite cine vorbește”, de la Editura Arthur. Atunci am ales să fiu un condor în cușcă la Zoo, impresionată de imaginea asta: cea mai longevivă pasăre din lume, cu cea mai mare deschidere a aripilor, închisă pe viață într-o cușcă. Condorul, cu trei metri de aripi, cu 50 de ani speranța de viață. I-am scris visul, cel în versuri din miezul povestirii, iar povestirea asta a devenit apoi capitolul trei din roman. Este o poveste despre captivitate și vis, înainte de toate. Pentru roman, i-am inventat lui Isidor o salvatoare, pe Serena. O fetiță curajoasă, care să-l ajute pe păsăroiul bătrân – dar care e ca un copil pe lângă copila asta descurcăreață. Am vrut să scriu o poveste frumoasă, atât, care să bucure cititorul. Și cred că este despre frumusețe, prietenie, libertate și forța viselor noastre. Fără morală, fără teze. E o carte înțesată de întrebări. M-am bucurat să văd ce bine au ajuns la copii.

(Interviu acordat lui Eugen Istodor, pentru ziarul târgului de carte Gaudeamus, nr. 1, 22 nov. 2017)

8 august 2018

Isidor în Top 10 Fiction

Spre capătul unei traduceri frumoase și chinuitoare (cele două atribute vin la pachet în cazul cărților bune), deschid site-ul editurii Polirom ca să văd ce ni se mai pregătește. Și, surpriză: pe prima pagină, în Top 10 Fiction văd O vară cu Isidor, cocoțată ireal pe locul patru, între cărți pe care le ador și care se află de ani buni în topul meu personal.
Așa că sparg un pic tăcerea acestei veri lungi, ca să spun un mulțumesc uriaș cititorilor, mici și mari. Nu aș fi crezut o clipă, când scriam povestea păsăroiului gulerat și chicoteam singură pe străzi, cuprinsă de pura plăcere a invenției, că această carte scrisă ca într-o joacă o să aibă succes. Indiferent de bucuria scrierii poveștii, receptarea și vânzările rămân pentru un scriitor un teritoriu străin, plin de umbre și necunoscute. Un singur lucru e cât se poate de limpede: fiecare carte vândută înseamnă un om dornic să îți citească povestea, un miraculos cititor. Căruia eu, Serena și Isidor îi mulțumim din acest colțișor.

...! MIMUȚLUM

29 iulie 2018

Despre Sălbăție

Găsesc abia astăzi, într-o revistă Steaua, o cronică la Spre văi de jad și sălbăție, semnată de Felix Nicolau la scurt timp după apariția cărții. O redau mai jos, cu mulțumiri.

Ca o varã indianã prin jungle narative

În Spre văi de jad şi sălbăţie. Adevărata viaţă a unei false prinţese (Polirom, 2016), Veronica D. Niculescu exhibă o claviatură cu multe game pe care o stăpâneşte excelent. Propriu-zis, citim un roman de măiestrie scriitoricească, aşa cum mai sunt altele prin literatura română. Calofilă şi livrescă, autoarea vine totuşi cu o viziune personală care dublează prodigalitatea stilistică. Dacă ar fi vorba numai despre dibăcia scriitoricească, am zice că în panoplia scribilor rafinaţi de la noi s-a mai adăugat un nume. Dar nu e doar atât.
În prima parte, Pe drum, senzaţia este de Hortensia Papadat-Bengescu. Atenţie la detalii şi gesturi fine. Ingeniozităţi ale privirii feminine, reflexii şi refracţii. Această feminitate a scriiturii este completată de pelerinajul la bibliotecă. Infuzia borgesiană are grijă, totuşi, să nu alunece în aluzii-aluviuni complicate. Nici evidenţierea ciudăţeniilor şi bizareriilor cu repercusiuni comice, à la Nabokov, nu este căutată, deşi Veronica D. Niculescu este probabil cel mai avizat lector din România al maestrului rus. Nu! Pur şi simplu este plăcerea curată a hoinăririi pe străzi şi coridoare a unei fiinţe estetizate. Fără probleme şi fără ambiţii. Ca un concediu de vară indiană la Eforie Sud...
Insidios îşi face loc problematica scrisului, ceea ce urgent m-a îngrijorat, cont ţinând de tardopostmodernismul literaturii române. Dar, după câteva configurări ale poziţiei de comitere („Povestea asta pe care vreau să o scriu nu există decât dacă eu mă aşez şi o scriu”), suntem scutiţi de suplimentare despicări în patru ale firului textualist. Romanciera pur şi simplu ştie când să se oprească, caz rar în beletristica autohtonă. Contează mult mai mult contextul scris-cititului decât fetişizarea meşteşugului. Viciile cărturăreşti sunt menţinute la nivel suportabil: în bibliotecă, locul favorit este lângă desenul lui Pallady din 1938, „Femeie tânără citind”. Presimţirea limitei suportabilităţii este conştientizată şi de naratoare: „a trebuit să mă forţez să nu duc nici un gând mai departe, stop, stop, oprirea este un exerciţiu pe care îl practic de la o vreme”. Oricum, deşi recunoaşte signifianţa estetică, atenţia naratoarei este sedusă de zona firescului, care în fluidităţile ei creează o atmosferă cordială sau lipsită de revolte. Este intervalul dintre realitate şi realul livresc: „Ajută faptul că biblioteca este departe. Drumul dintre casă şi bibliotecă e distanţa dintre realitatea mea şi poveste”.
„Perioada albă”, aşadar, de anticipare a stampei japoneze, este una calmă, visător-lucidă, fără referinţe şi elanuri imaginative feroce: „Sunt un şoarece dormind cu bobul de grâu strâns la piept, într-o priză din camera tezaurului, indiferent la tot aurul”. Sinteza debutului cărţii este încercată la pagina 24, când luciditatea auctorială asociază viziunea în negru şi alb cu realismul aspru-înduioşător din Hoţii de biciclete, totul marca lui Vittorio de Sica. Frumuseţea şi jalea intonează un „Adagio, sehr langsam”. O palinodie de „turn răsturnat” care se întinde pe 248 de pagini?! Deja mă speria cu frisoane un asmenea gând.
Dar iată partea a doua, Mereu da Flor şi dragostea măiastră, de Miranda Dortloft, în care o mică prinţesă se cam plictiseşte, deşi îi are companioni pe papagalul Glasurât şi dulăul Malamut. Un soi de basm versificat cu episoade de Alice în Ţara Minunilor, doar că aici ţinta supremă este, iar, Biblioteca, unde îşi face veacul Biblio cel cu aer şobolănos.
Literatura noastră nu stă chiar rău la capitolul proză rimată. Un exemplu recent este romanul în versuri al lui Caius Dobrescu. Schimbarea de registru, faţă de prima parte, este spectaculoasă. Nimic din acalmia rafinată aici. Prinţesita bleguţică devine o Lady din Shalott a cititului: „Mereu da Flor nu suferea, ci cufundată-n cărţi ca-n mare, se bălăcea, se bălăcea, uitând de vremurile-n care se plictisea, se plictisea”.
Abia aici se vede că bucuria scrisului este imensă la Veronica D. Niculescu, că imaginaţia lingvistică este fabuloasă. Sensurile poveştii sunt evidente, dar satisfacţia lecturii este dată de ritmuri, rime şi de gama de vocabule. Juisare prozodică mai ales, pentru că nimic nu este prăfuit, nimic nu este forţat. Paralele şi decriptări s-ar putea face destule, dar mai importante sunt melancoliile intens muzicalizate: „În vremea asta, sus în turle, precum o stea ce moare lent, se-nalţă-un cântecel de jale, se stinge când nu eşti atent”. Umorul în surdină are şi el rol bine definit în această feerie a „şobolănoşilor” bolnavi de bibliotecă. Happyendul este oximoronic: „Dansează prinţul cu prinţesa, pe doic-o-nvârte Malamut, îndrăgostit de cea măiastră se-ntrece-n triluri Glasurât”.
Structura cărţii este şi ea orchestrată măiestrit. Partea a treia, Spre văi de jad şi sălbăţie, detaliază istoria de familie a naratoarei anterioare. Tonul relatării devine acum aproape sobru, căci se vorbeşte despre repartiţia în Piteşti a celor doi tineri ce o vor zămisli pe Miranda Dorloft. Efluviile de detalii ale feminităţii şi rafinamentul persistă chiar şi aici, ele fiind firul roşu al romanului, până la urmă.
Însă variaţiile de peisaj sunt necontenite. Un minicapitol îi este dedicat anului 1968, când omenirea, pe lângă altele, a putut să vadă fotografii cu faţa nevăzută a lunii, când s-a făcut prima demonstraţie cu mouse-ul, când NASA a lansat Apollo 7, apoi Apollo 8. Cu alte cuvinte, nu ai timp să te plictiseşti în acest roman poliedric şi multiform.
Proza Veronicăi D. Niculescu e un boa constrictor cu sânge rece şi irizări galben-portocalii, trăitor în frunzişuri înalte.

Felix Nicolau, Revista Steaua, 10/2016, p. 32.


15 iulie 2018

„Eu am de făcut niște cărți”

Când locuiam la Sibiu, spuneam adesea că orașul ăsta e bun pentru turiști - să stai doar trei, patru zile aici, să vezi centrul vechi, să bați parcurile. De fapt, o exagerare - mie mi-era bine la marginea noastră de oraș, mi-era bine chiar și în disperarea în care mă aruncase în cele din urmă Sibiul, în izolarea extremă, în oboseala cumplită. Iubeam locul câinește - deși nu-mi găseam locul în el.
Am fost acum turist, preț de trei, patru zile, am mers cincizeci de kilometri pe jos, prin toate locurile vechi, am fotografiat case, curți, porți, flori, fluturi, ciuperci. Acasă, mă uit pe imagini, ele sunt un fel de trecut concentrat, pe repede-înainte, e acolo cam tot, de la fereastra mea cu un brad înălțându-se subțire și singur, până la marginea cândva verde, cu munții departe. Au dispărut multe, s-au distrus multe; caut să mă opresc din comparații, din căutări, din tras concluzii. Din toate pozele, mă opresc la una.
O casă cu o curte largă, găzduind mai multe apartamente, pe strada Mitropoliei, chiar vizavi de poștă. Aici am lucrat o vreme, la început de tot, când m-am mutat la Sibiu, în 2000, 2001. Nu-mi găseam locul, veneam cu un CV de redactor șef de cotidian, asta fusesem în ultimii patru ani și ceva, și știam sigur că nu mai vreau să fac asta, nu mai vreau să țin ședințe, să trimit oameni pe teren, să îi aștept să scrie, să corectez kilograme de texte despre politicieni, despre crime, despre accidente de mașină, despre ajutoare sociale, despre violuri, despre alegeri, despre numerele de la loto, nu mai vreau să pun titluri - vandabile -, să citim cu voce tare, să analizăm și să șlefuim texte - vai, atât de perisabile -, zi de zi, zi de zi, până la greață. Așa că mă angajasem la o firmă nouă, austriacă, într-un apartament din curtea asta, împreună cu o mână de tineri din Sibiu, poate și ei derutați. Ne lăsam exploatați pe un salariu bunicel de un patron cu aere de stăpân pe moșie; omul făcea un site cu anunțuri de angajare în țările de limbă germană, ceva nou pe atunci. În prima lună sau poate mai mult, tot ce-am făcut a fost să învățăm să scriem la computer cu metoda oarbă, în germană. Probabil singura chestie bună cu care-am rămas de acolo, fiindcă mă ajută acum, când traduc - stau cu ochii pe carte și scriu la computer fără să privesc la taste aproape deloc. Când scriu poveștile mele, mă pot uita unde vreau, pe fereastră sau dincolo de literele de pe ecran, pe perete. Dar acolo s-a mai întâmplat ceva - ceva esențial. Ceva misterios, aproape de nepus în cuvinte.
În ziua în care patronul a venit să ne anunțe că închide șandramaua și o mută în Cipru, ne adunam în curte cu toții, după ce ne spunea fiecăruia, rând pe rând, că nu mai are nevoie de noi. Lumea, necăjită. Stăteam în curte cu o colegă, o fată extraordinar de cuminte, când m-am pomenit zicând mai mult pentru mine că nu-mi pasă deloc, e mai bine așa, „Eu am de făcut niște cărți”. Nu mi-am dat seama ce-am spus decât atunci când colega m-a întrebat privindu-mă cu ochi mari: „Ce cărți?”. Și aștepta un răspuns. Pe care eu nu-l aveam. Chiar așa, ce cărți? Ce vorbeam? M-am scuturat. Nu aveam ce să-i răspund. De ce zisesem asta? Nu știu nici azi, deși știu.
Peste un an, m-am apucat să scriu povestirile din primul volum de proză scurtă. Peste alți cinci, am început să traduc. Sunt sigură că fără singurătatea teribilă pe care am trăit-o în Sibiu, n-ar fi fost nici o carte. Asta e curtea, asta e povestea. Stăteam acolo, lângă zidul alb din fundul curții, unde acum e o grămadă de pietre înconjurată de bălării și de mușchi, când am zis ce am zis.

13 iulie 2018

Concurs de manuscrise Polirom Junior, ediția I

Sunt onorată să fac parte din juriul Concursului de manuscrise Polirom Junior. Va fi un concurs anual, iar prima ediție are loc în lunile următoare. Detalii mai jos, în comunicatul editurii. Haideți cu poveștile!


Editura Polirom lansează Concursul de manuscrise de literatură pentru copii, ediția 2018.

Dacă scrieți literatură pentru copii (roman și povestiri, vîrsta recomandată: 8+ ), trimiteți manuscrisul dvs. pe adresa junior@polirom.ro, însoțit de o notă bio-bibliografică, pînă la data de 1 noiembrie 2018 și puteți intra în portofoliul colecției „Junior” a Editurii Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Manuscrisele se trimit exclusiv în format electronic - minimum 200.000 de semne, cu diacritice. Concursul se adresează atît autorilor publicați, cît și debutanților. Juriul va fi format din scriitoarea și traducătoarea Veronica D. Niculescu, Raluca Selejan și Oana Doboși-Potcoavă de la Librăria La Două Bufnițe din Timișoara, precum și din membrii redacției Polirom Junior.

Editura Polirom va anunța manuscrisele cîștigătoare pînă la data de 15 decembrie 2018, iar premiul va consta în publicarea lor, în prima parte a anului editorial 2019.

Așteptăm manuscrisele dvs.

Mult succes,

Echipa Polirom Junior


Comunicatul și aici.

28 iunie 2018

În fața ușii de demult

M-am născut în Pitești, la marginea orașului, în ultimul bloc de pe un mare bulevard. Locuiam la parter, astfel că în clipa în care deschideam fereastra sau ușa, pajiștea imensă de la capătul orașului era pajiștea mea. Cu flori înalte cât mine, cu fluturi cât elicopterele, cu mașini rare și căruțe care treceau către târgul săptămânal, unde ne duceam și noi în duminicile de vară, să ne dăm în bărcuțe, adunând praful în șosetele albe... Pe la zece ani, ne-am mutat din blocul acela, doar un pic mai spre centru. În apartamentul cu o cameră în plus, eu n-am mai regăsit nimic din paradisul pe care știam că îl pierd din ziua în care ai mei au venit acasă și-au zis: „Ne mutăm”. Plângeam în fața scării în ziua în care venise căruța noastră, cu căluțul nostru alb, care avea să mă ia și să mă ducă de-acolo. Când toate lucrușoarele au fost încărcate și căruțașul cu mustață groasă s-a cocoțat pe locul lui, cu biciușca în mână, am fost suită și eu, ca o mobilă îndărătnică și zgomotoasă. Și dusă de-aici.
Drumul ăsta, de la blocul în care m-am născut către celălalt, un loc străin de care nu m-am putut atașa niciodată la fel, l-am visat ani la rândul. Un coșmar din care mă trezea plânsul.
Copilăria mea, cea paradisiacă și lipsită de griji, rămâne așadar aceea, din primul loc asupra căruia am deschis ochii. Există și o vârstă ideală acolo, e vârsta de cinci ani. Mă rotesc în jurul ei în multe dintre povestirile mele. E vârsta la care ești deja tot ce-ai să fii mai târziu.
Acum câțiva ani, scriam niște povestiri cu acțiunea plasată în timpul comunismului. Copii, părinți și bunici în anii ‘70 și ‘80. Textele erau în mare parte imaginare. Luam cel mult un vechi ciob de amintire și în jurul lui țeseam întâmplarea reconstruită, îngrozită că uităm, că deja am uitat prea multe, că în curând nu ne vom mai aminti aproape nimic. Am refuzat să mă duc la Pitești atunci când scriam. Nu mai fusesem pe acasă de mai bine de 12 ani. Mi-era dor, însă mă și temeam de ce aș mai putea găsi acolo.
Știu că foarte adesea locurile dragi mai există doar în mintea noastră. Că, așa ca-n „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, cât timp tu ai lipsit, peste întinderile verzi s-a așternut un gri prăfuit. Am refuzat, așadar, să revăd locurile chiar când scriam. Am scris despre marginea mea de oraș cu flori cât bisericile, despre ștrandul cu poduri arcuite peste ape și lebede, despre castanele comestibile care cad cu un pocnet, ca să le adune copiii chiuind de încântare, despre țipete de bufniță seara, când se spun povești misterioase în fața scării, pe o bancă. Abia după ce am terminat de scris cartea, mi-am luat soțul și am făcut o mică vacanță în orașul natal.
Am urcat dealul către cartierul copilăriei într-o zi frumoasă de vară. Am parcurs cu un nod în gât bulevardul cel mare, cu copaci de-o parte și de alta, drumul dintre casă și școală. Am ajuns la primul bloc, am văzut ferestrele noastre de la parter, balconul nostru mic, unde am crescut pisoi orfani și am hrănit pițigoi iarna, unde usca rufele mama, unde stăteam și mă uitam dacă vine tata, nu vine... Am împins ușa grea, verde, a blocului. Și-am pătruns în holul unde, de la prima vorbă rostită, am regăsit, magic, ecoul. Același ecou de demult. Și apoi am văzut ușa casei: ușa noastră albă, simplă, de lemn, cu un „Apt. 4” pe ea, neschimbată din 1978! Și soneria, cu buton roz, ca un nas de pisic, tot neschimbată de-atunci. Înăuntru, mi-a spus un necunoscut, locuia o bătrână. Acestei străine, care n-a vrut sau n-a putut să schimbe ce lăsasem noi acolo cu decenii în urmă, i-am fost recunoscătoare până la cer.
Și totuși, în tot ce scriu, în tot ce trăiesc, rămâne obsesia că orice am face, copilăria rămâne locul în care știi că n-o să mai ajungi niciodată, chiar dacă astăzi te-ai întoarce acolo – în fața unei uși de demult, neschimbate. Iar lucrul ăsta, dacă stai să te gândești, este insuportabil de trist. Nici una dintre despărțirile pe care le vom trăi de-a lungul vieții nu mi se pare mai dureroasă ca asta.


- pentru ancheta „Cărarea copilăriei”, din Formula AS, 21 iunie; foto: VDN

31 mai 2018

La Bookfest, de 1 iunie

Copiii sunt vedetele târgului de carte Bookfest anul acesta. Au un spațiu special doar pentru ei și evenimente în lanț.
Pe 1 iunie, voi fi și eu acolo, la un eveniment special dedicat noilor apariții de la Polirom Junior. Vom lansa romanul „Sylvie și Bruno” de Lewis Carroll, de la ora 16.
De Ziua Copilului, toate titlurile din colecția „Junior” pot fi cumpărate de la standul editurii cu 40% reducere. Deci și ultima carte pe care am publicat-o, romanul „O vară cu Isidor”.

În detalii despre cel mai mare Bookfest, mutat în pavilion nou, aici.
Programul evenimentelor Editurii Polirom, aici.

26 mai 2018

Puii de pescăruș

Puii de pescăruș, la jumătatea distanței dintre ieșirea din ou și primul lor zbor.
Le place mult mai mult ploaia decât soarele.
Au început să fie lăsați singuri tot mai mult.
Le place să se suie pe mici obiecte, orice, de exemplu pe o cizmă de cauciuc rătăcită pe terasă.
Se imită unul pe celălalt - ceea ce-i face să evolueze parcă mai repede decât puiul care creștea singur anul trecut. Însă explorează mai puțin, stau unul într-altul, dorm împreună, se joacă împreună, nu se plictisesc, și prin urmare nu pleacă departe de cuib decât când îi ia pescărușul tată în expediții precise, la pas; încă n-au explorat întreaga terasă. Anul trecut, pe vremea asta, puiul singur la părinți se apropia de marginea cea mai îndepărtată a terasei, se urca pe câteva dale sparte de piatră și, cu gâtul întins, se uita dincolo de hotar.
Fac multe exerciții de zbor, dau din aripile pe care abia au început să le apară rădăcinile penelor, țopăie, se desprind cu tălpile mari de la sol. Țipă de încântare.
La patruzeci de zile vor pleca de aici.


(Pescăruș cu picioare galbene - Larus michahellis - foto: VDN)

21 mai 2018

Jurnaliere - Ateliere și nuci

Ieri am fost la un atelier de scriere creativă. De data asta, a fost despre literatura pentru copii. Am primit miercuri unsprezece texte, scrise de cursanți la o temă dată de mine, iar până duminică le-am citit, le-am corectat, am notat impresii, am structurat întâlnirea. M-am dus cu plasa plină de cărți și emoții. Am priceput, citind textele lor - o parte în versuri - că, da, într-adevăr este mult mai greu de scris pentru copii. Personaje, vârste, mesaj, sens, formule. Niciodată, la nici un alt atelier, nu m-am dus îngrijorată că nu vom avea timp, în trei ore, să discutăm tot ce ar fi de discutat. Textele lor născuseră liste întregi de subiecte, pe lângă tema de discuții stabilită inițial. Cum vine inspirația uneori din cer cu un vers - ritmat, muzical, minunat. Cum mai departe e muncă. Cum peste schița inițială trebuie să pui strat după strat de culori, de detalii, cum luminița albă din ochii personajului, adăugată în ultima clipă, poate face diferența dintre un tablou oarecare și-o splendoare. Despre cititul textelor cu voce tare. Despre șlefuit. Despre plimbări și încăperi cu ușa închisă.
Întâlnirea cu oamenii a fost mult mai interesantă decât întâlnirea cu textele lor.
Pe drum spre casă m-am gândit că s-ar putea ca scriitor să fii atunci când întâlnirea cu tine, ca om, pare mai neinteresantă decât a fost întâlnirea cu ceea ce-ai scris.
Faptul că ne este uneori groază de ieșiri, de întâlniri, că simțim ridicolul lansărilor, al tuturor evenimentelor care implică prezență s-ar putea să fie semn bun. Măcar ne iluzionăm că întotdeauna cartea - scrisă, tradusă - este mai importantă decât tumba în carne și oase.
*
Era un nuc în curtea localului unde s-a ținut atelierul. Dincolo de ferestrele deschise, frunzele foșneau ușor în orele după-amiezii, nucile se rotunjeau lent. Le-am vorbit despre asta. Despre cum există povești unde pare să nu se întâmple nimic. Dar unde se întâmplă, lent, aproape insesizabil, lucrurile esențiale.
I-am rugat să-l citească pe Cehov. Să meargă la povestirile lui cu copii.
*
Citesc uneori editorialul Elenei Ferrante din The Guardian. Las aici semn pentru „A woman friend is as rare as a true love” și „If you feel the urge to write, there’s no good reason to put it off”. Sunt acolo și toate celelalte, despre scris și fumat, despre scrisul acelor lucruri care se vor ascunse sub preș.