15 iulie 2018

„Eu am de făcut niște cărți”

Când locuiam la Sibiu, spuneam adesea că orașul ăsta e bun pentru turiști - să stai doar trei, patru zile aici, să vezi centrul vechi, să bați parcurile. De fapt, o exagerare - mie mi-era bine la marginea noastră de oraș, mi-era bine chiar și în disperarea în care mă aruncase Sibiul, în izolarea extremă, în oboseala cumplită. Iubeam locul câinește - deși nu-mi găseam locul în el.
Am fost acum turist, preț de trei, patru zile, am mers cincizeci de kilometri pe jos, prin toate locurile vechi, am fotografiat case, curți, porți, flori, fluturi, ciuperci. Acasă, mă uit pe imagini, ele sunt un fel de trecut concentrat, pe repede-înainte, e acolo cam tot, de la fereastra mea cu un brad înălțându-se subțire și singur, până la marginea cândva verde, cu munții departe. Au dispărut multe, s-au distrus multe; caut să mă opresc din comparații, din căutări, din tras concluzii. Din toate pozele, mă opresc la una.
O casă cu o curte largă, găzduind mai multe apartamente, pe strada Mitropoliei, chiar vizavi de poștă. Aici am lucrat o vreme, la început de tot, când m-am mutat la Sibiu, în 2000, 2001. Nu-mi găseam locul, veneam cu un CV de redactor șef de cotidian, asta fusesem în ultimii patru ani și ceva, și știam sigur că nu mai vreau să fac asta, nu mai vreau să țin ședințe, să trimit oameni pe teren, să îi aștept să scrie, să corectez kilograme de texte despre politicieni, despre crime, despre accidente de mașină, despre ajutoare sociale, despre violuri, despre alegeri, despre numerele de la loto, nu mai vreau să pun titluri - vandabile -, să citim cu voce tare, să analizăm și să șlefuim texte - vai, atât de perisabile -, zi de zi, zi de zi, până la greață. Așa că mă angajasem la o firmă nouă, austriacă, în curtea asta, împreună cu o mână de tineri din Sibiu, poate și ei derutați. Ne lăsam exploatați pe un salariu bunicel de un patron cu aere de stăpân pe moșie; omul făcea un site cu anunțuri de angajare în țările de limbă germană, ceva nou pe atunci. În prima lună sau poate mai mult, tot ce-am făcut a fost să învățăm să scriem la computer cu metoda oarbă, în germană. Probabil singura chestie bună cu care-am rămas de acolo, fiindcă mă ajută acum, când traduc - stau cu ochii pe carte și scriu la computer fără să privesc la taste aproape deloc. Când scriu poveștile mele, mă pot uita unde vreau, pe fereastră sau dincolo de literele de pe ecran, pe perete. Dar acolo s-a mai întâmplat ceva - ceva esențial. Ceva misterios, aproape de nepus în cuvinte.
În ziua în care patronul a venit să ne anunțe că închide șandramaua și o mută în Cipru, ne adunam în curte cu toții, după ce ne spunea fiecăruia, rând pe rând, că nu mai are nevoie de noi. Lumea, necăjită. Stăteam în curte cu o colegă, o fată extraordinar de cuminte, când m-am pomenit zicând mai mult pentru mine că nu-mi pasă deloc, e mai bine așa, „Eu am de făcut niște cărți”. Nu mi-am dat seama ce-am spus decât atunci când colega m-a întrebat privindu-mă cu ochi mari: „Ce cărți?”. Și aștepta un răspuns. Pe care eu nu-l aveam. Chiar așa, ce cărți? Ce vorbeam? M-am scuturat. Nu aveam ce să-i răspund. De ce zisesem asta? Nu știu nici azi, deși știu.
Peste un an, m-am apucat să scriu povestirile din primul volum de proză scurtă. Peste alți cinci, am început să traduc. Sunt sigură că fără singurătatea teribilă pe care am trăit-o în Sibiu, n-ar fi fost nici o carte. Asta e curtea, asta e povestea. Stăteam acolo, lângă zidul alb din fundul curții, unde acum e o grămadă de pietre înconjurată de bălării și de mușchi, când am zis ce am zis.

13 iulie 2018

Concurs de manuscrise Polirom Junior, ediția I

Sunt onorată să fac parte din juriul Concursului de manuscrise Polirom Junior. Va fi un concurs anual, iar prima ediție are loc în lunile următoare. Detalii mai jos, în comunicatul editurii. Haideți cu poveștile!


Editura Polirom lansează Concursul de manuscrise de literatură pentru copii, ediția 2018.

Dacă scrieți literatură pentru copii (roman și povestiri, vîrsta recomandată: 8+ ), trimiteți manuscrisul dvs. pe adresa junior@polirom.ro, însoțit de o notă bio-bibliografică, pînă la data de 1 noiembrie 2018 și puteți intra în portofoliul colecției „Junior” a Editurii Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Manuscrisele se trimit exclusiv în format electronic - minimum 200.000 de semne, cu diacritice. Concursul se adresează atît autorilor publicați, cît și debutanților. Juriul va fi format din scriitoarea și traducătoarea Veronica D. Niculescu, Raluca Selejan și Oana Doboși-Potcoavă de la Librăria La Două Bufnițe din Timișoara, precum și din membrii redacției Polirom Junior.

Editura Polirom va anunța manuscrisele cîștigătoare pînă la data de 15 decembrie 2018, iar premiul va consta în publicarea lor, în prima parte a anului editorial 2019.

Așteptăm manuscrisele dvs.

Mult succes,

Echipa Polirom Junior


Comunicatul și aici.

28 iunie 2018

În fața ușii de demult

M-am născut în Pitești, la marginea orașului, în ultimul bloc de pe un mare bulevard. Locuiam la parter, astfel că în clipa în care deschideam fereastra sau ușa, pajiștea imensă de la capătul orașului era pajiștea mea. Cu flori înalte cât mine, cu fluturi cât elicopterele, cu mașini rare și căruțe care treceau către târgul săptămânal, unde ne duceam și noi în duminicile de vară, să ne dăm în bărcuțe, adunând praful în șosetele albe... Pe la zece ani, ne-am mutat din blocul acela, doar un pic mai spre centru. În apartamentul cu o cameră în plus, eu n-am mai regăsit nimic din paradisul pe care știam că îl pierd din ziua în care ai mei au venit acasă și-au zis: „Ne mutăm”. Plângeam în fața scării în ziua în care venise căruța noastră, cu căluțul nostru alb, care avea să mă ia și să mă ducă de-acolo. Când toate lucrușoarele au fost încărcate și căruțașul cu mustață groasă s-a cocoțat pe locul lui, cu biciușca în mână, am fost suită și eu, ca o mobilă îndărătnică și zgomotoasă. Și dusă de-aici.
Drumul ăsta, de la blocul în care m-am născut către celălalt, un loc străin de care nu m-am putut atașa niciodată la fel, l-am visat ani la rândul. Un coșmar din care mă trezea plânsul.
Copilăria mea, cea paradisiacă și lipsită de griji, rămâne așadar aceea, din primul loc asupra căruia am deschis ochii. Există și o vârstă ideală acolo, e vârsta de cinci ani. Mă rotesc în jurul ei în multe dintre povestirile mele. E vârsta la care ești deja tot ce-ai să fii mai târziu.
Acum câțiva ani, scriam niște povestiri cu acțiunea plasată în timpul comunismului. Copii, părinți și bunici în anii ‘70 și ‘80. Textele erau în mare parte imaginare. Luam cel mult un vechi ciob de amintire și în jurul lui țeseam întâmplarea reconstruită, îngrozită că uităm, că deja am uitat prea multe, că în curând nu ne vom mai aminti aproape nimic. Am refuzat să mă duc la Pitești atunci când scriam. Nu mai fusesem pe acasă de mai bine de 12 ani. Mi-era dor, însă mă și temeam de ce aș mai putea găsi acolo.
Știu că foarte adesea locurile dragi mai există doar în mintea noastră. Că, așa ca-n „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, cât timp tu ai lipsit, peste întinderile verzi s-a așternut un gri prăfuit. Am refuzat, așadar, să revăd locurile chiar când scriam. Am scris despre marginea mea de oraș cu flori cât bisericile, despre ștrandul cu poduri arcuite peste ape și lebede, despre castanele comestibile care cad cu un pocnet, ca să le adune copiii chiuind de încântare, despre țipete de bufniță seara, când se spun povești misterioase în fața scării, pe o bancă. Abia după ce am terminat de scris cartea, mi-am luat soțul și am făcut o mică vacanță în orașul natal.
Am urcat dealul către cartierul copilăriei într-o zi frumoasă de vară. Am parcurs cu un nod în gât bulevardul cel mare, cu copaci de-o parte și de alta, drumul dintre casă și școală. Am ajuns la primul bloc, am văzut ferestrele noastre de la parter, balconul nostru mic, unde am crescut pisoi orfani și am hrănit pițigoi iarna, unde usca rufele mama, unde stăteam și mă uitam dacă vine tata, nu vine... Am împins ușa grea, verde, a blocului. Și-am pătruns în holul unde, de la prima vorbă rostită, am regăsit, magic, ecoul. Același ecou de demult. Și apoi am văzut ușa casei: ușa noastră albă, simplă, de lemn, cu un „Apt. 4” pe ea, neschimbată din 1978! Și soneria, cu buton roz, ca un nas de pisic, tot neschimbată de-atunci. Înăuntru, mi-a spus un necunoscut, locuia o bătrână. Acestei străine, care n-a vrut sau n-a putut să schimbe ce lăsasem noi acolo cu decenii în urmă, i-am fost recunoscătoare până la cer.
Și totuși, în tot ce scriu, în tot ce trăiesc, rămâne obsesia că orice am face, copilăria rămâne locul în care știi că n-o să mai ajungi niciodată, chiar dacă astăzi te-ai întoarce acolo – în fața unei uși de demult, neschimbate. Iar lucrul ăsta, dacă stai să te gândești, este insuportabil de trist. Nici una dintre despărțirile pe care le vom trăi de-a lungul vieții nu mi se pare mai dureroasă ca asta.


- pentru ancheta „Cărarea copilăriei”, din Formula AS, 21 iunie; foto: VDN

31 mai 2018

La Bookfest, de 1 iunie

Copiii sunt vedetele târgului de carte Bookfest anul acesta. Au un spațiu special doar pentru ei și evenimente în lanț.
Pe 1 iunie, voi fi și eu acolo, la un eveniment special dedicat noilor apariții de la Polirom Junior. Vom lansa romanul „Sylvie și Bruno” de Lewis Carroll, de la ora 16.
De Ziua Copilului, toate titlurile din colecția „Junior” pot fi cumpărate de la standul editurii cu 40% reducere. Deci și ultima carte pe care am publicat-o, romanul „O vară cu Isidor”.

În detalii despre cel mai mare Bookfest, mutat în pavilion nou, aici.
Programul evenimentelor Editurii Polirom, aici.

26 mai 2018

Puii de pescăruș

Puii de pescăruș, la jumătatea distanței dintre ieșirea din ou și primul lor zbor.
Le place mult mai mult ploaia decât soarele.
Au început să fie lăsați singuri tot mai mult.
Le place să se suie pe mici obiecte, orice, de exemplu pe o cizmă de cauciuc rătăcită pe terasă.
Se imită unul pe celălalt - ceea ce-i face să evolueze parcă mai repede decât puiul care creștea singur anul trecut. Însă explorează mai puțin, stau unul într-altul, dorm împreună, se joacă împreună, nu se plictisesc, și prin urmare nu pleacă departe de cuib decât când îi ia pescărușul tată în expediții precise, la pas; încă n-au explorat întreaga terasă. Anul trecut, pe vremea asta, puiul singur la părinți se apropia de marginea cea mai îndepărtată a terasei, se urca pe câteva dale sparte de piatră și, cu gâtul întins, se uita dincolo de hotar.
Fac multe exerciții de zbor, dau din aripile pe care abia au început să le apară rădăcinile penelor, țopăie, se desprind cu tălpile mari de la sol. Țipă de încântare.
La patruzeci de zile vor pleca de aici.


(Pescăruș cu picioare galbene - Larus michahellis - foto: VDN)

21 mai 2018

Jurnaliere - Ateliere și nuci

Ieri am fost la un atelier de scriere creativă. De data asta, a fost despre literatura pentru copii. Am primit miercuri unsprezece texte, scrise de cursanți la o temă dată de mine, iar până duminică le-am citit, le-am corectat, am notat impresii, am structurat întâlnirea. M-am dus cu plasa plină de cărți și emoții. Am priceput, citind textele lor - o parte în versuri - că, da, într-adevăr este mult mai greu de scris pentru copii. Personaje, vârste, mesaj, sens, formule. Niciodată, la nici un alt atelier, nu m-am dus îngrijorată că nu vom avea timp, în trei ore, să discutăm tot ce ar fi de discutat. Textele lor născuseră liste întregi de subiecte, pe lângă tema de discuții stabilită inițial. Cum vine inspirația uneori din cer cu un vers - ritmat, muzical, minunat. Cum mai departe e muncă. Cum peste schița inițială trebuie să pui strat după strat de culori, de detalii, cum luminița albă din ochii personajului, adăugată în ultima clipă, poate face diferența dintre un tablou oarecare și-o splendoare. Despre cititul textelor cu voce tare. Despre șlefuit. Despre plimbări și încăperi cu ușa închisă.
Întâlnirea cu oamenii a fost mult mai interesantă decât întâlnirea cu textele lor.
Pe drum spre casă m-am gândit că s-ar putea ca scriitor să fii atunci când întâlnirea cu tine, ca om, pare mai neinteresantă decât a fost întâlnirea cu ceea ce-ai scris.
Faptul că ne este uneori groază de ieșiri, de întâlniri, că simțim ridicolul lansărilor, al tuturor evenimentelor care implică prezență s-ar putea să fie semn bun. Măcar ne iluzionăm că întotdeauna cartea - scrisă, tradusă - este mai importantă decât tumba în carne și oase.
*
Era un nuc în curtea localului unde s-a ținut atelierul. Dincolo de ferestrele deschise, frunzele foșneau ușor în orele după-amiezii, nucile se rotunjeau lent. Le-am vorbit despre asta. Despre cum există povești unde pare să nu se întâmple nimic. Dar unde se întâmplă, lent, aproape insesizabil, lucrurile esențiale.
I-am rugat să-l citească pe Cehov. Să meargă la povestirile lui cu copii.
*
Citesc uneori editorialul Elenei Ferrante din The Guardian. Las aici semn pentru „A woman friend is as rare as a true love” și „If you feel the urge to write, there’s no good reason to put it off”. Sunt acolo și toate celelalte, despre scris și fumat, despre scrisul acelor lucruri care se vor ascunse sub preș.

18 mai 2018

Jurnaliere - Puii de pescăruș, tragediile, gândirea pozitivă

Mă uit la pescăruși. Anul trecut aveam doi părinți și un pui, anul ăsta sunt doi pui și-un părinte. Mama a apărut într-o zi, după o absență de câteva zile, fără laba unui picior. De atunci, stă la distanță de pui. Comunică cu ei, cu sunetele obișnuite, dar e considerată bolnavă, inaptă, ținută la distanță. Gregoire, tatăl, face tot ce trebuie făcut. A clocit ouăle până la capăt, hrănește puii, îi apără. Muncă multă, riscuri grămadă. Puii au unsprezece zile acum.
*
Citesc uneori, fiindcă îmi cad ochii pe vreun titlu când parcurg în diagonală un ziar la cafea, te miri ce articole din reviste ușoare. Azi, „Cinci lucruri pe care să nu i le spui niciodată unei persoane depresive”. Copiat de pe undeva, dar copiat bine, cu răspundere adică, tradus pertinent. Și văd, pas cu pas, de ce am respins categoric, acum câțiva ani, o prietenă săltăreață, care mi se părea brusc de o răceală inimaginabilă. O ascultasem în interminabile confesiuni când îi era greu, iar când am avut o cădere majoră, și-a fluturat pletele în vânt și mi-a aruncat în doi peri cam tot ce zice articolul ăsta că nu trebuie spus. Cinci lucruri pe care să nu i le spui niciodată unei persoane depresive: „Totul va fi bine” (Pur și simplu nu ai de unde ști dacă... Susținerea e mai bună decât o vorbă în vânt), „O să treci peste” (Indiferență și expediere rapidă), „Ești sigură că suferi de depresie?” (Ceea ce simți e singurul tău adevăr, în depresie), „Gândește pozitiv” (Greșeală enormă. Depresia nu se tratează cu gânduri pozitive), „Știu cum te simți” (Serios? Vrei să faci conversație tot despre tine sau ești capabil acum să asculți?). Motiv pentru care e mai bună retragerea într-un parc, pe băncuță, sau în sanatoriul tău personal, decât compania nepotrivită.
*
La jumătatea draftului al treilea din I.I. și cale lungă departe.
Scrisul mă face fericită.
Puii de pescăruș mă fac fericită.
Dorm cuibăriți unul într-altul, cu capetele sprijinite unul pe celălalt, ca pisoii. Strigați, ies din ascunziș, vin lipăind pe labele mari, se poticnesc ca bețivii, se sprijină în câte o aripă, dar aripa e scurtă. Cad în fund. Alteori se așază în fund, cu labele întinse înainte. Gregoire și mama, Ariadna, își vorbesc, se strigă, se salută. Pe pui îi strigă cu voci diferite. Există o voce pentru haideți la masă, altă voce pentru stați ascunși până mă întorc, atenție, atac aerian, cioară la orizont. Hohote de râs, lătraturi, mieunaturi. Și mai există o voce, a disperării, pe care n-am mai auzit-o niciodată până acum la o pasăre. E țipătul mamei, în unele zile, când dă roată nebunește prin curte, pe deasupra terasei, fără să se poată apropia de pui cât și-ar dori. Un țipăt teribil, care sparge sufletul țăndări, și care îți amintește că ai sub ochii de om o tragedie. Și viața lor curge mai departe, frumos, zi după zi, fără să le spună nimeni că totul va fi bine, că o să treacă peste, că trebuie să gândească pozitiv. Viața lor este, pur și simplu, cum este. Și-atât.
„Durerea trebuie trăită” - asta e ce-mi spuneam în episodul cel mai oribil de depresie majoră, asta mi-era hrană și ajutor adevărat. Trebuie trăită, cum vine. Când pricepi asta, când îți îmbrățișezi durerea, ca parte din tine, atunci devine ușor. Adică trăibil.


(Pescăruș cu picioare galbene - Larus michahellis - foto: VDN)

3 mai 2018

Să fii original

În Prefața la romanul Sylvie și Bruno, există câteva rânduri despre originalitate care m-au încântat la prima lectură și al căror ecou răsună viu în continuare, și acum, la aproape un an de când traduceam cartea. Se dedică tuturor copiatorilor, conștienți sau nu, de povești, de feluri de-a face fotografii, de feluri de-a trăi. Îmi doream să scriu ceva despre mimetismul atât de supărător, multilateral dezvoltat mai ales în epoca internetului, când se copiază totul și orice, cu miză sau fără, despre cei care dacă ai scris o poveste cu cerneală verde se apucă să scrie și ei ceva cu cerneală verde, despre cei care dacă ai publicat o carte cu un dovleac supărat se apucă și ei să scrie o carte cu un dovleac supărat, despre cei care dacă le-ai vorbit cu glasul răgușit de singurătate despre destin se apucă să bea trei beri reci și să călătorească cu gura deschisă ca să răgușească și ei și să spună povestea ta cu glasul lor, și tot așa, și tot așa - dar nu am deloc energia și pofta s-o fac.
Lewis Carroll, despre a scrie ceva original:

„Poate că lucrul cel mai greu din întreaga literatură – sau cel puțin mie așa mi s-a părut, eu nu-l pot înfăptui prin nici un fel de efort voluntar, trebuie să iau lucrurile așa cum vin – este să scrii ceva original. Și poate că cel mai ușor este ca, odată ce s-a ivit un rând original, să mergi pe urmele sale și să scrii mai departe, cât de mult poți, în același ton. Nu știu dacă Alice în Țara Minunilor este o poveste originală – cel puțin eu, scriind-o, n-am fost vreun imitator conștient – însă știu că, de la publicarea sa, au mai apărut încă vreo duzină de cărți de povești care copiază cu precizie tiparul. Calea pe care am explorat-o timid – considerându-mă «primul care se aruncă în acea mare tăcută» – este acum o cale bine bătută; toate florile de pe margine au fost de mult călcate în picioare și făcute una cu țărâna – și-ar fi o catastrofă să încerc să abordez iarăși acel stil.
De aceea, în Sylvie și Bruno m-am străduit – nu știu cu cât succes – să atac o nouă cale inedită: că o fi bună sau rea, mai bine nu puteam. Nu e scrisă pentru bani, nici pentru celebritate, ci în speranța de a oferi copiilor pe care îi iubesc câteva gânduri care s-ar putea potrivi orelor de distracție inocentă ce reprezintă chiar viața în Copilărie; și, totodată, în speranța de-a le propune, lor și celorlalți, câteva gânduri care s-ar putea dovedi, aș spera cu bucurie, într-o oarecare armonie cu cadențele mai grave ale Vieții.”


(foto: VDN)

***

Șabloane în noile cărți pentru copii

Despre o adevărată formulă a noilor cărți pentru copii, remarcată de juriile care acordă premii în domeniu, am găsit un articol foarte interesant, în The Guardian, aici: „Dramele domestice iau fața aventurii”. Pe scurt:
„povești foarte asemănătoare: avem un copil bolnav, acasă, care observă ceva ciudat, și probabil doar își imaginează, dar nu-i spune cititorului. Toate sunt la persoana întâi, toate la prezent, toate la fel”.
„Majoritatea acestor povești tind să fie atât de închistate, de claustrofobice, de deprimante și de clișeistice. Mi se pare un nou trend destul de îngrijorător.”
„a devenit limpede că este o formulă (...); creează un peisaj cam deprimant în literatura pentru copii.”
„Aventurile copiilor au devenit interioare, acțiunea nu se mai desfășoară în lumea exterioară, ci în mod frecvent în familie, cu tensiuni narative și acțiuni care decurg din problemele precum sănătatea mintală și traumele individuale.”
„Este îngrijorător, fiindcă e un trend general în societate - mai orientat către interior, mai restrictiv cu mișcările copilului, mai focalizat pe sine. Narațiunea în sine devine foarte strânsă și lentă, fiindcă ești limitat de ceea ce poate vedea copilul.”

23 aprilie 2018

Eu nu sunt traducător

Eu nu sunt traducător. Am început să traduc acum zece ani, din pură plăcere, fără contract, fără să știu dacă și unde se va publica. Zece ani și treizeci și trei de cărți traduse mai târziu, la fiecare traducere am impresia că va fi și ultima. Aș vrea, dacă mai continuu să traduc, să mă limitez la acele cărți care îmi vorbesc precum aceea, cea dintâi.

Era Ochiul lui Nabokov, un roman scurt și bizar, și era acolo un pasaj despre frumusețea de neposedat – pe care se pare că am vrut să-l posed. Pentru mine acela a fost un popas, m-am așezat cu naturalețe și ceva inconștiență în noua mea preocupare, o oază pe cât de frumoasă, pe atât de periculoasă. Nu știam nimic despre drepturi de autor, contracte, tarife, termene de predare, intraductibil – eu mă îndrăgostisem de un text până atunci necunoscut al unui autor pe care îl adoram deja de mulți ani.

În anii următori, m-am ținut de ceea ce-mi promisesem. Am tradus doar ce și cum mi-a plăcut, o carte sau două pe an. Întotdeauna cu bucurie, uitând de mine complet, lăsând deoparte poveștile mele și mereu însetată să mă întorc la ele. Au fost ani cu boli, când efectiv m-a ținut vie o carte – Beckett, Opere II, Murphy, Watt, Vis cu femei frumoase și nu prea –, căci cartea trebuia terminată, trebuia mers mai departe, era păcat de tot ce muncisem până atunci. Și au fost ani în care traducerile m-au strivit și m-au anihilat. M-am lovit și de intraductibil, iar atunci am făcut pași hotărâți înapoi, refuzând să pătrund unde părea de nepătruns; dar m-am trezit și în zona aceea unde labirintul se desface dintr-odată în drum drept și luminos, ca o ață întinsă între mâinile autorului deodată îngăduitor cu supusul și fidelul său traducător – Foc palid, Nabokov, amânată vreme de vreo șapte ani.

Cred în fidelitatea totală, cred în muzicalitatea textelor, cred în instinct și în supușenia deplină a traducătorului care trebuie să uite de sine, mai ales dacă este și scriitor. Și probabil tocmai de aici vine scuturătura mea nărăvașă, dorința mea teribilă de-a mă elibera la capătul fiecărei traduceri. Fiindcă, oricât te-ar îmbogăți o traducere dintr-un mare autor, eu îmi doresc mult mai mult să scriu poveștile mele. Chiar dacă noi nu vom fi niciodată acolo unde sunt aceste cărți pe care le traducem, pe care le iubim, cu care ne culcăm la capătul zilei sub cap, care înseamnă totul pentru noi luni după luni și care, odată mutate în noi, nu mai pleacă.

Eu nu pot uita nici o clipă că sunt un intrus; că nu sunt un traducător. Sunt un om care scrie și care, într-un anumit moment, a simțit nevoia să traducă o carte străină. În zilele când răsuflu ușurată, postând pe internet o copertă a unei traduceri terminate după o lungă perioadă în care nici n-am văzut ce lumină e afară, pe pajiștea abia ivită înaintea ochilor mei, unde mă văd zburdând liberă – dar și cuprinsă de-o tristețe pe care orice om care-a trăit o despărțire o poate înțelege – ei bine, în astfel de zile, în ultima vreme, pe acea pajiște apar ca ciupercile propunerile de traduceri viitoare. De la edituri cu care nu am lucrat, pentru cărți de care n-am auzit și nu mi se potrivesc, scrise de autori care nu-mi spun nimic. Sau, dimpotrivă, de la editori pe care-i cunosc și respect, pentru cărți bune, ale unor autori minunați – asta însă mai rar. Însă acolo, la capătul unei traduceri, când simt că n-a mai rămas aproape nimic din mine în mine, o propunere de traducere e ultimul lucru de care vreau să aud. Ceea ce-aș vrea să aud iarăși e propria mea voce, dacă ea mai există. De sub dărâmături sau de peste păduri minunate, aș vrea s-o aud, cât de slabă și mică, dar deslușită și diferită de tot ce e-n jur. Pentru că uneori se poate muri sufocat și de-atâta frumusețe.


(Acest text a fost scris în martie pentru revista Vatra - dosarul dedicat traducerilor. Îl public pe blog de ziua lui Vladimir Nabokov, cu accent pe prima iubire - dar și pe propunerile nefericite care mă învață să caut drumul înapoi. Fotografia este din iarna când traduceam Foc palid.)

5 aprilie 2018

Despre cărți, în două emisiuni de la radio


Două emisiuni de la radio, pentru cei care ar dori să asculte despre Sylvie și Bruno și Forma apei.
Despre ultimele noutăți de la Editura Polirom am povestit marți alături de Bogdan-Alexandru Stănescu la emisiunea Zebra realizată de Mihaela Dedeoglu la Radio France Internationale. Se poate asculta aici.
Și despre Sylvie și Bruno de Lewis Carroll, am vorbit într-una dintre duminicile trecute la Radio România Cultural, în emisiunea Revista Literară Radio, la invitația Ancăi Mateescu. Emisiunea, aici.

Și florile din fața casei, fotografiate ieri, fiindcă ele sunt cele mai importante lucruri din lume zilele acestea.


(foto: VDN)

28 martie 2018

Pescărușul Gregoire

Pescărușul Gregoire mă trezește, bate în geam ca în apă.
Ariadna, pescărușa, se teme să poposească pe pervaz. Zboară la geam ca un sfinx colibri, pe loc, câteva secunde, dispare.
Calcă amândoi pe zăpezi neîncepute, cu aripile strânse la spate se apleacă, se uită în cuibul care stă să înceapă.


(foto: VDN)

26 martie 2018

Antologie de proză românească în Germania

A apărut antologia Die Entführung aus dem Serail / Răpirea din Serai, editată de revista die horen a Editurii Wallstein. Textele sunt alese de Bogdan-Alexandru Stănescu și traduse de Ernest Wichner și Georg Aescht. Cartea a fost lansată la târgul de la Leipzig și poate fi găsită aici.
Eu sunt prezentă cu povestirea Cărămida, din volumul Roșu, roșu, catifea, aleasă de B.A.S. și tradusă de Ernest Wicher.
Un interviu despre antologie, în Observator cultural.

22 martie 2018

A apărut „Forma apei”

Semn de carte. Azi a apărut Forma apei, de Guillermo del Toro și Daniel Kraus. Cartea are peste patru sute de pagini și, dacă mă întrebați pe mine, este o realizare impresionantă, spune într-un mod complet diferit de film povestea Elisei și a creaturii din ape. Sunt capitole, personaje, acțiuni, fire întregi de poveste care nu se regăsesc și în versiunea cinematografică, iar scriitura e pur și simplu splendidă. Mi-a făcut plăcere întâlnirea cu cartea asta, o așez între traducerile destul de complicate care mi-au adus bucurie.


Forma apei a apărut la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. Redactorul cărții este Dan Croitoru.

20 martie 2018

Sălbăția și Isidor la olimpiadă

Spre văi de jad și sălbăție a fost sâmbătă subiect la Olimpiada de limba și literatura română, etapa județeană/pe București, la clasa a IX-a. Un fragment din basmul rimat, în paralel cu un fragment din Ideal de Coșbuc. Onorată, mulțumesc celui care a ticluit subiectele.


Sursa, aici, unde sunt și subiectele pentru clasele mai mari.

Iar O vară cu Isidor a fost subiectul dat la clasa a V-a. Subiectele, aici.