24 martie 2017

*

Zile înfiorătoare, n-apuc nici măcar să mă gândesc la cât de oribil e totul, trebuie alergat mai departe până la epuizare, dincolo de epuizare, dar noaptea un vis banal, cu o cameră străină și un gest simplu, cândva automat - cu ochii închiși, ridic colțul plapumei ca să intre motanul, pe care nu-l mai am de mulți ani, și odată cu el moliciunea, căldura unui trup cuibărit, apropierea fără cuvinte - mă trezește dureros și-mi dă amărâta aia de senzație pe care nici măcar nu mi-o mai pot permite ziua - că-s vie și că totul e oribil de gol și de greu. E și asta ceva.

17 martie 2017

Și nimic nu trebuie scris


De câte ori termin o traducere, vreau să-mi rotesc biroul. Să mă așez cu fața spre fereastră, să chem în colivie o poveste. Dar camera-i prea mică, am mai încercat, nu se poate. Fiindcă dacă iau biroul de lângă perete și-l pun în așa fel încât să văd pe fereastră, nu voi mai putea întinde seara canapeaua. M-aș lovi noaptea de toate colțurile, asta dacă se va mai putea strecura un picior între un colț și altul.
Într-o încercare disperată de reamenajare, am scos canapeaua la vânzare, cu gând să cumpăr un pat pliant mult mai mic. Am văzut patul, am calculat cât ar trebui să plătesc la toată povestea, urma să pierd jumătate din preț ca să câștig jumătate din spațiu. Visam la noua amenajare, la golul unde îmi imaginam c-aș putea... Dar când au apărut cumpărătorii, m-a apucat jalea – sunt atașată câinește de canapeaua mea portocalie – așa c-am șters anunțul și-am rămas cum eram.
Fiindcă n-am putut roti biroul, nici vinde canapeaua, m-am rotit eu. Noaptea, nu ziua. Mi-am așezat perna la picioarele patului. De-o lună dorm așa. Capu-mi stă acolo unde mi-au stat picioarele. Nu mai văd cerul când mă trezesc, nu-mi mai bate lumina dimineții în ochi, însă noaptea văd în peretele de oglinzi luna, dând roată turnului cu cruce, pe urmele lui Venus, până apune dincolo de gară, o acadea enormă de zmeură și miere.
Dar nici așa nu a mers.
Atunci mi-am rotit plimbările. Am schimbat ora de ieșire. Nu mi-am mai zăngănit lesa la ușă pe la prânz, ci abia către seară. Când scade lumina, când dau să se-aprindă felinarele. Am pornit, amușinând pe alte străzi decât o fac de niște ani încoace, către vest, cotind o dată, și atentă ca atunci când cotesc încă o dată unghiul să fie larg, și iarăși așa încă o dată. Și-am văzut.

Două lămpi străjuind o ușă cu ramă uscată, ca niște bostani care-au mai crescut și după ce-au fost îmbrăcați într-o crinolină de fier forjat, și-acum dau pe dinafară, umflați, portocalii, stinși.
Platanii uriași de pe Berzei, scheletici, cu oasele mai albite ca zidul.
Un cojoc negru împrăștiat pe-o podea, într-un cabinet cu luminile aprinse, iar pe masă un caniș rămas aproape în pielea goală sub foarfecile harnice, cu mănuși de boxer și șosete flaușate.
Stoluri de violete albe lângă căminele de la Operă, pe unde mișună șobolanii și femeile spun ce frumos la una și țipă la alta, deși.
Fusta de voal apretat a unei mici balerine încă nenăscute, așteptând într-o vitrină la etaj, încremenită într-o piruetă, sub anunțul Costume, între stele de carton.
Nici o pisică acolo unde mă așteptam să văd o pisică, dar două acolo unde nu mă așteptam să văd nici una.
Vânzătorul de la micul magazin de pantofi, unde pare că nu intră nimeni niciodată, păzind cu falca în palmă șiruri de ghetuțe de piele întoarsă de toate culorile și o pădure de șireturi.
Bulevardul schimbându-și culoarea, acum roșu de aici până departe, acum verde.
Cerul ca un flamingo, acum peste ape, acum dedesubt.
Un mierloi cântând de-i saltă pana în spinare, pe-o antenă străveche, de pe-un acoperiș, de pe o casă scoasă la vânzare.
Și un câine mic și alb, un volpino așa cum scrie la carte, „vioi, jucăuș, vigilent, voios, activ, afectuos”, venind țintă la mine de parcă ne-am ști, ridicându-se-n două labe și apucându-mi arătătorul și mijlociul în bot, înghițindu-mi-le cu totul pentru câteva clipe, și pe cât de prietenos apropiindu-se, pe atât de senin depărtându-se, trăgând în lesă un pensionar.
Platanul portocaliu sprijinind în centrul Cișmigiului teribila călimară a cerului, Venus uluitor de mare deasupra, iar în spate jumătate de lună.
Temnițe înșirate pe străzi, porți ferecate, lumini în odăi cu grilaje, valize și globuri pământești pe dulapuri.

Și fraze, fraze ițindu-se, despre vânzătorul de pantofi și despre volpino, despre gardianul înarmat cu baston care adună bilețelele cu „proaspăt vopsit” de pe bănci, despre Venus care se rotește în sens invers decât Pământul, unde soarele răsare la vest și apune la est, și-odată ivindu-se toate acestea dispărând apăsarea; nimic din ce se vede nu trebuie scris, nu trebuie scris, mâna tresare în buzunarul pardesiului schițând începutul unei negații, ca și cum ar alunga o prezență, ca și cum ar dirija o absență, încă un pas, încă o curte, încă un câine, o întreagă planetă care se rotește în sens invers, chiar dacă biroul a rămas și de data asta pe loc, cu fața spre același perete. S-a pornit cantilena pe străzi, privește, ascultă – asta e tot – și nimic nu trebuie scris.


Imagine: Man and Woman Contemplating the Moon - Caspar David Friedrich
(publicat în Literomania)

3 martie 2017

Scrisoarea netrimisă, povestea nespusă

După-amiază de iarnă. Două femei stau în sufrageria din casa cu grădină și sortează scrisori. Una dintre ele sunt eu. Cealaltă e mama. Se întunecă atât de devreme. Aprind lumina și desfac șnururile de catifea de culoarea muștarului – cobor draperiile care separă sufrageria de camera lui. Să se odihnească cum trebuie. Trebuie să fie ca la sanatoriu, așa îi zic mamei; o cert că stă prea târziu seara la televizor. Dar el oricum nu aude, zice. Ba sigur aude, iar dacă n-aude, simte. Trebuie să fie ca la sanatoriu. Cu draperiile trase ca o ușă, cu lumina aprinsă, stăm aici și sortăm scrisorile vechi. Foșnim ca păsările în cuib. Le luăm una câte una: pe-ale mele le primesc eu. Sunt scrisori trimise părinților în timpul facultății, din ‘86 în ‘91. Noaptea ne prinde așa, eu în fotoliu și mama pe canapea, pisica picotind pe covor, teancuri de scrisori în jurul nostru, plicuri din care-au dispărut scrisorile, scrisori cărora le-au dispărut plicurile.
E miezul nopții și nu mă satur să citesc despre foame și frig, despre dor de acasă, despre telefoane care înghit pumni de fise, despre pachete care nu mai ajung, despre colegi care mor, despre planșe trase în tuș, despre magazine și haine și petreceri și vacanțe și drumuri. Și mereu glumița de final, uneori și-un desen. Însă am obosit foarte tare. E doar o zi dintr-un șnur de zile grele, ziua asta, care se-ncheie așa, cu noi sortând scrisori, scotocind în trecut, ca să punem în ordine ce și cum mai putem, când viața pare c-a deraiat și se duce cum vrea ea, se tot duce. Aliniem ce putem. Ultimele scrisori ajung în teancul meu necitite.
Afară e lună plină, cerul e roșu, ramurile liliacului sclipesc argintate. Adorm greu, în camera mică, cu pisica bătrână cuibărită pe pernă, chiar deasupra creștetului. Când să ațipesc mă trezește un ticăit foarte iute, care îmi bate constant în ureche. Mă ridic într-un cot. Și pun capul la loc. Ticăitul e inima grăbită a pisicii.

După-amiază de primăvară. Acasă. Înșir iarăși toate aceste scrisori, în camera mea. Le citesc, le așez în ordine cronologică, sunt câteva zeci de scrisori. Un adevăr fragmentat îmi defilează în fața ochilor, e adevărul acelor ani, cu detalii uitate; un peisaj mereu în schimbare, cu o falie mare la mijloc. Citesc imaginându-mi ce s-ar alege de-acest adevăr dacă aș selecta o singură scrisoare, să o public aici. Tresar la un pasaj sau la altul, la tot ce-am uitat, la ce ar părea interesant de publicat. Un fragment dintr-o scrisoare, altul din altă scrisoare. Îmi plac primele scrisori, din septembrie 1986, e o lumină acolo, cu tot greul și dorul, e o fată de 18 ani care scrie acasă dintr-o cameră de cămin goală, încă nelocuită de-a dreptul, cu doar câteva piese de mobilier îngrozitoare, de metal, și ea spune „dar cred că după o vreme o să fie frumos, de-aici de sus se vede bine lacul”. Apoi e despre mâncare și mai ales despre lipsa mâncării, despre frig, despre cursuri și tramvaie și teatru și cărți și iar frig și drumuri și bani.
Le strâng într-un târziu, le închid gura cu un elastic gros, galben. Le ascund în dulap. Ce să împarți cu altcineva și de ce? Îmi dau seama că ele, scrisorile din alt timp, pot spune un oarecare adevăr doar publicate împreună, într-un șnur care arată schimbările, transformările. Probabil că există o matematică a adevărului, cu scăderi, cu adunări – ba cu operații mult mai complicate de-atât. Poate le voi folosi cândva într-o carte. Dar mai degrabă nu.

Există în teancul acela o scrisoare oribilă, fără plic, singura care nu poartă o dată. E o scrisoare neexpediată, la care mă refer într-o alta: „scrisoarea oribilă”, pe care nu am trimis-o. Am scris, dar nu am trimis. Am spus, dar am păstrat la mine (deși, în cele din urmă, v-am dat-o cumva, ați cerut și-ați primit și pesemne am râs împreună, credeam că e foarte târziu). Abia acolo – simt odată ce-am închis totul în dulap – e adevărul adevărat. În strigătul ăla disperat, impardonabil de sincer, în goana stiloului cu cerneală mov pe o pagină de caiet studențesc, fără dată în colț, fără plic, fără timbru. Un urlet deznădăjduit între patru pereți, care spune întreaga poveste de nespus. Toată grozăvia acelor ani.
Tot astfel, zilele astea crunte, care s-au dus, care se duc, își pot păstra adevărul (și eu mă pot păstra pe mine întreagă, pot fredona când mă plimb, pot funcționa, pot traduce, pot adormi oarecum liniștită și pot visa să mai scriu) doar câtă vreme nu îl rostesc. Să nu-l povestesc nimănui. Evit întâlnirile, cu zilele, cu săptămânile, cu lunile, ca să nu spun. Să nu trimit, cum ar veni, scrisoarea netrimisă. Sunt lucruri care se devalorizează odată spuse, oricui – celui care te-ascultă și celui care doar pretinde că te ascultă, celui care realmente te ajută ascultând sau celui care te ascultă doar ca să-ți spună iute și el. Și de ce n-ai vrea să se devalorizeze ceva ce înseamnă suferință? Pentru că noi suntem alcătuiți, în esență, din suferințe. Restul e zgură.


- pentru Literomania -

26 februarie 2017

Azi


Era o astfel de zi. Anul a început cu fundul în sus, dar dă să se însenineze, mierla cântă la patru dimineața, it is happening again, traducerea uriașă e predată, parcă simt un om la mine în cameră, cine să fie, cine să fie, poate chiar eu.

***

În seara asta, s-a lansat platforma Romanian Literature Now, un proiect realizat cu entuziasm și dăruire de Emanuela Ignățoiu-Sora și Cezar Gheorghe, după ce tot ei au inițiat astă-toamnă minunatul festival internațional de proză scurtă de la Bistrița, FILL.

***

Romanul Spre văi de jad și sălbăție este printre cele zece cărți nominalizate la Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi”. Este a treia nominalizare la acest premiu, după Roșu, roșu, catifea (2013) și Simfonia animalieră (2015), și mulțumesc juriului, sunt onorată.

(Foto: VDN)

16 februarie 2017

Despre Scrisori către Vera - un interviu în Observator cultural


Ai avut senzația că Scrisorile relevă un Nabokov diferit de cel pe care îl cunoaștem din literatura pe care a scris-o?

Am avut senzația că un portret desenat de mintea mea – mintea cuiva care a citit romanele și poezia lui Nabokov, dar și biografiile ambilor soți – prinde viață. Se umple de culoare și începe să se miște, să vorbească. Era cum mă așteptam; era cum nici nu mă așteptam! Pentru fiecare cititor, Scrisorile către Vera vor dezvălui altceva despre Nabokov. Depinde ce am citit înainte. Scrisorile vor completa un portret pe care fiecare dintre noi și l-a închipuit diferit: într-un fel vor citi volumul cei care au devorat romanele lui Nabokov, în alt fel cei care au rămas la Lolita (și poate au pus și teribilul egal între autor și un personaj). Eu am avut senzația adesea că-l văd pe Nabokov așa cum îl bănuiam; dar aș fi putut oare să-mi imaginez aceste detalii? Nici gând. „De multe ori, Scrisorile către Vera ne înfățișează trăsături necunoscute ale lui Vladimir și ale Verei”, scrie Brian Boyd în prefață, iar el i-a cunoscut bine pe soții Nabokov. În fața unei asemenea declarații, te înclini și accepți: n-ai știut nici când ai avut impresia că știi. Iată: Nabokov are 27 de ani și îi scrie în fiecare zi o scrisoare soției, ea fiind plecată la sanatoriu. Vera i-a lăsat o mapă cu hârtie de scrisori, cu foile numerotate: îi cere să-i scrie zilnic tot ce face, ce mănâncă, cu ce se îmbracă, iar el se supune. Rezultă o serie de scrisori detaliate, care ocupă aproape o sută de pagini în volum. E Nabokov așa cum îl bănuiam, ghiduș, generos, tandru, fascinat de natură și de oameni, debordând de imaginație și de poftă de joacă – și totuși e cum nu l-am văzut cu adevărat niciodată până acum.


Ți-a cerut această carte o implicare aparte, raportat la toate celelalte romane ale lui Nabokov pe care le-ai tradus?

Aventura traducerii Scrisorilor n-a semănat cu nimic altceva. E vorba și de volumul mare, dar și de structura specială a cărții, de tot aparatul însoțitor – mai ales de notele minuțioase pentru fiecare scrisoare în parte, așezate la final. Cartea, concepută de Brian Boyd și Olga Voronina, a trebuit desfăcută rotiță cu rotiță, tradusă și apoi reconstruită. A muncit mult, la capătul traducerii, și redactorul cărții, Ada Tanasă, alături de Magda Achim, lector pentru detaliile în limba rusă. A fost un maraton, însă n-ar fi cinstit să nu recunosc că mult mai dificil de tradus, ca text în sine, a fost Foc palid. Foc palid e mers pe sârmă, dresură, magie, tentativă de sinucidere.


Cît timp ți-a luat traducerea Scrisorilor? Ai putut lucra altceva în perioada în care ai tradus acest tom? Mă refer acum fie la traduceri literare, fie la scrisul personal.

Am lucrat opt luni la traducerea efectivă a scrisorilor. Când traduc, nu lucrez nimic altceva, munca începe dimineața devreme și se încheie seara, cu o pauză la prânz. De data asta, volumul fiind atât de lung, mi-am făcut un plan diferit, am împărțit cartea în patru părți, egale cu o carte obișnuită. Între cele patru reprize, am lucrat la romanul meu, Spre văi de jad și sălbăție, început din 2013. Din fericire, povestea era deja urnită, basmul în versuri era scris, personajele erau vii, structura cărții clară. Între tranșele de tradus, scriam cu disperare capitole din cartea mea, la care mă gândeam permanent. S-a putut, fiindcă nu traduceam un roman. Revenind la Scrisori, după o vreme a urmat munca alături de redactor. Practic, am început traducerea în toamna 2014, când mi-a încredințat-o Bogdan-Alexandru Stănescu, iar cartea a plecat la tipar în toamna 2016.

Continuarea interviului în Observator cultural, unde Alina Purcaru realizează dosarul „Nabokov, Șișkin și traducătoarele lor”, alcătuit din acest interviu, un interviu cu Antoaneta Olteanu și un fragment dintr-o povestire de Mihail Șișkin, „Pata lui Nabokov”.


***

Și Ruxandra Cesereanu scrie în Literomania despre SV și SVJS.

14 februarie 2017

„Din fericire”

Din fericire a venit azi de la tipar. O carte simpatică, destinată copiilor între 4-8 ani, care încântă din 1964 piticii din toată lumea și pe care am tradus-o cu bucurie.
Detalii pe site-ul Editurii Frontiera, aici.


Anul trecut am tradus câteva cărți pentru copii, mai mari sau mai mici, am avut probabil nevoie de o insulă de felul acesta după traducerea Scrisorilor lui Nabokov, cea mai lungă dintre traducerile mele. Alte trei volume dedicate copiilor sunt în curs de apariție.

3 februarie 2017

Șase sălbății în Timpul

În revista Timpul, dosar „Focus” despre Spre văi de jad și sălbăție. Scriu despre carte, la invitația lui Radu Vancu (coordonatorul dosarului): Luminița Corneanu, Adela Greceanu, Dana Pîrvan-Jenaru și Mihail Vakulovski. Alături, două cronici semnate de Ioan Șerbu și Andrei C. Șerban. Sunt copleșită și mulțumesc. Mai jos, textul Luminiței Corneanu. Întregul dosar, disponibil aici.

Marea frumusețe

Apelez la sintagma personajului lui Paolo Sorrentino din filmul La grande bellezza pentru a sintetiza, de la bun început, esența romanului Veronicăi D. Niculescu. Ceea ce Jep Gambardella a căutat zadarnic, asta împiedicându-l să mai scrie vreo carte – și anume „marea frumusețe” –, personajul din Spre văi de jad și sălbăție a găsit: însăși literatura, cu metonimiile ei, povestea și basmul, care sunt ele însele lumi, creează lumi și salvează lumi.
Văzut din această perspectivă, Spre văi de jad și sălbăție e povestea scrierii unei povești. Un basm inclus într-o poveste de dragoste trecută, inclusă și aceasta într-o relatare la timpul prezent. Roman imbricat, cu straturi și nivele care coboară dinspre real spre literar, cartea este atât un imn închinat literaturii, cât și o explorare a relațiilor care se creează, se întrețes între persoana reală care este autorul, personajele sale și personajele acestora, splendid labirint literar și metaliterar totodată. Veronica D. Niculescu a și spus, de altfel, într-un interviu (acordat Laviniei Bălulescu pentru Adevărul) că între ea și Miranda, naratoarea-personaj din carte, sunt notabile diferențe. După cum și între Miranda, scriitoare ea însăși, și Mereu da Flor, personajul ei din basmul de o mie de versuri pe care îl scrie, sunt diferențe. Dar sunt și numeroase similitudini, cum sunt și între decorul acestor povești și spațiile reale, recognoscibile în lumea reală, cum ar fi Biblioteca Națională cu împrejurimile ei, adevărat spațiu protector al actului creator al scrisului, în povestea-ramă a romanului.
Povestind despre iubirea ei cu bărbatul cu păr „sare și piper”, Ivan Gruzin, despre domnul Teodorescu, fostul coleg la bibliotecă al acestuia, despre părinții ei și copilăria într-un oraș de provincie, despre poveștile din cărți și relația cu bibliotecara ce i-a ghidat primele lecturi, scriind basmul lui Mereu da Flor, și ea pasionată de povești, peste toate acestea așezând aproape de fiecare dată bolta bibliotecii, Miranda, naratoarea Veronicăi D. Niculescu, explorează continuu relațiile dintre ficțiune și realitate, dintre scris și trăit, cântărește plusurile și minusurile pe care le presupune fiecare transfer dintr-o parte în cealaltă.
Ca toate cărțile bune, Spre văi de jad și sălbăție nu oferă răspunsuri de-a gata. Se încheie rotund, cu întrebarea nesfârșită „să public, să nu public, să public, n‑are rost, să nu public, să public, să nu public”. Oferă, în schimb, o splendidă experiență de lectură. Veronica D. Niculescu este unul dintre cei mai rafinați stiliști ai prozei noastre actuale – asta se vede în Spre văi de jad și sălbăție pe fiecare pagină.

2 februarie 2017

Povești, trenuri și omizi - trei apariții

Sînt în tren, am de parcurs iarăşi acest drum de 533 de kilometri. Aş fi putut să iau din nou avionul. Acum trei zile străbăteam distanţa asta într-o oră, privind furtuna de zăpadă din cer şi întrebîndu-mă dacă toţi fulgii aceia şuierînd pe lîngă aripă, luminaţi de un far alb, nu cumva stau pe loc, într-un nor. Imaginile care se perindă acum dincolo de geam sînt superbe. Am avut nevoie de ele. Un ocean de zăpezi, muşuroaie cu glugile moi, valuri albăstrii, indigo, aurii, copaci haşuraţi în tuş, urme de căprioare şi vulpi coborînd către ape, patru fazani, zăpadă viscolită doar de trecerea trenului, argintărie vie la geam, lişiţe cu pui pe Dunăre, sloiuri într-un văl violet. Sînt într-o poveste care nu are nici o legătură cu tot ce-am văzut aseară la ştiri. Distanţa dintre relatările reporterilor şi orele astea în care plutesc printr-un teritoriu de basm e distanţa dintre două realităţi care se îmbulzesc în aceeaşi realitate: doi pui de lup care s-ar muşca de spinare pînă la sînge, dacă ar rămîne pînă la maturitate în aceeaşi cuşcă prea strîmtă.

Povești, trenuri și omizi, o pagină în Dilema veche, la tema Distanțe, dosar coordonat de Ana Maria Sandu.

***

Refren de falsă primăvară în noul număr Literomania, unde apar texte noi în fiecare joi.


***

Splendida revistă ALECART de la Iași deschide ultimul său număr cu două cronici ample despre Spre văi de jad și sălbăție, scrise de Anastasia Fuioagă și Viviana Gheorghian, eleve în clasa a IX-a la Colegiul Național Iași, secția Filologie. Le-am citit cu emoție și le mulțumesc aici, sunt mai mult decât onorată de atenția pe care o acordă cărții și de felul în care știu să citească și să le povestească altora ce au citit. Sunt două dintre cele mai frumoase și exacte texte dedicate cărții. Așa cum am spus și la Iași, întâlnirea cu elevii-cititori de la ALECART e apă vie pentru un scriitor.
Revista poate fi descărcată integral aici. E doldora de texte interesante, e și o anchetă despre despărțirea de copilărie.


28 ianuarie 2017

Scrie, stai, aleargă

„E deja un stereotip să numim munca scriitorului izolată, dar în realitate chiar așa este, mai ales în cazul romanelor de mari dimensiuni. Eu câteodată am senzația că stau de unul singur pe fundul unui puț adânc. Nu vine nimeni să mă salveze și să mă bată pe umăr, lăudându-mă pentru cât am muncit peste zi. Rezultatul obținut se întâmplă să fie lăudat (bineînțeles, dacă lucrurile merg bine), dar aproape nimeni nu se gândește și la munca depusă. Aceasta este o povară pe care scriitorul trebuie să o poarte singur în spate, în tăcere.”

„De ce anume este nevoie pentru a putea lucra neîntrerupt? Desigur, de anduranță. (...) Dar de ce e nevoie pentru a dobândi anduranță? Răspunsul meu este unul singur, și foarte simplu: este nevoie de condiție fizică. Trupul trebuie să-ți devină aliat. (...) Îți trebuie o condiție fizică ieșită din comun ca să poți sta zilnic cinci sau șase ore în fața calculatorului de pe birou (sau, dacă preferați, în fața foilor de manuscris puse pe o ladă de mandarine), de unul singur, concentrându-te să creezi o poveste.”

„Un studiu recent spune că neuronii aflați în acea parte a creierului numită hipocamp se înmulțesc vertiginos în urma exercițiilor aerobice. O mișcare moderată, efectuată pe o perioadă de timp mai îndelungată, cum ar fi înotul sau joggingul. Dar ce să vezi? Neuronii nou generați, dacă nu sunt folosiți timp de 28 de ore, pier. (Mare păcat de ei!) Pe de altă parte, dacă neuronii abia născuți primesc un stimul de natură cognitivă, încep să se activeze, se conectează la rețeaua creierului și devin o componentă organică a sistemului de transmisie a semnalelor. (...) În concluzie, îmbinarea zilnică a exercițiilor fizice cu activitățile cognitive are o influență cât se poate de benefică asupra muncii creative desfășurate de scriitori.”

Haruki Murakami - Meseria de romancier

24 ianuarie 2017

21 ianuarie 2017

Eowyn Ivey, al doilea roman


Al doilea roman al lui Eowyn Ivey, Spre marginea luminoasă a lumii, a apărut zilele acestea la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom.
Am tradus cartea de-a lungul verii trecute, redactor este Dan Croitoru.
Enjoy!

15 ianuarie 2017

Palide, focuri

Dimineţile încep cu un drum în grădină. În locul mic, de fiecare dată-i altfel. Dacă a nins sau dacă n-a nins, dacă a plouat sau dacă s-a mai uscat. Diamante de chiciură, gardul de plasă din capăt, grădina părăsită de dincolo, de unde cândva venea un arici, unde cândva a poposit un fazan. Cum aş vedea totul dacă nu ar fi focul cel palid, cel rostogolit acum nişte ierni, cu diamonds of frost şi urme pe zăpadă, un început, şi roaba goală pe pietriş, un sfârşit, şi nesfârşitele gânduri - despre ce e dincolo, despre vreo întâmpinare la poartă, către locul care poate că e sau poate că nu?


(Foto VDN)