26 octombrie 2020

Marea în octombrie

 Era o astfel de zi.

Pentru prima oară în viață, marea în octombrie. Un fel de vară târzie, în anul fără concedii. Cu o apă cristal, 22 de grade, multe pisici în orașul cu ruine mai puțin triste ca vara și plante care cresc în mediu ostil pe o plajă numai a ta.









23 octombrie 2020

Vor fi sinucideri

„Vor fi sinucideri.”

Doar în scrisori și-n discuții cu cei mai apropiați prieteni am spus și-am repetat asta, de la bun început, din primăvară. Când cu atâta seninătate inconștienții ce se visau responsabili urlau: „Stai acasă!”. Și stăteau și ei. Fugeau prin văgăuni disponibile sau pe la case de vacanță, cu familie, cu cățel, cu purcel, că tot era concediul plătit, uitând că nu toată lumea are parte de asta. Niciodată cu atâta iresponsabilitate ca anul ăsta n-a mai fost folosit cuvântul „responsabil” - care tot de trecut mi-amintește („Fiți responsabili, tovarăși!”). Vor fi sinucideri, atât am avut și eu de zis, și nu în public, ci deoparte, pentru cine voia să mă audă. Fiindcă 2010 nu e atât de departe; n-ai cum să uiți. Vor fi sinucideri.

Când începeam să lucrez la ziar, înarmată cu Durkheim - „Despre sinucidere” - și Cioran citit integral, unul dintre primele mele texte complexe a fost despre sinucidere. Am stat ore în șir la morgă, pigulind prin registre. Cine, cum, bărbați, femei, vârste, metode și cauze. Și am scris (dar înainte de toate căutam pentru mine un răspuns, voiam să înțeleg). Într-o societate stabilă, numărul sinucigașilor și tabloul caracteristicilor lor se păstrează, în mare, același. Într-o societate în care apare un dezechilibru, economic de pildă (cel mai adesea), crește numărul sinuciderilor.
Au fost valuri în 2010, vor fi și acum, au și început.

Ce mă sperie, ce mă întristează, ce mă întoarce pe dos este felul în care orice moarte poate fi luată și fluturată ca drapel de o tabără sau de alta. Ah, omul nu e al tău sau al tău, jos labele de pe viețișoara lui sfărâmată! De asta mi-este și mi-a fost mereu cel mai groază. De motivele lipite ca etichete, superficiale, grăbite sau, mult mai rău, de felul în care morțile sunt folosite pentru o cauză sau alta. Este o pângărire înfiorătoare a durerii în încadrarea ei falsă, cu temă, într-un sertar sau în altul, spre beneficiul cuiva. Am scris despre asta, am citit despre asta, am trăit toate astea. 
La ziar, în anii de lucrat la cotidian, șefii îi împingeau la limita limitei pe reporteri: să afle cauza, să vină cu motivul. Să scrie negru pe alb la ziar că omul s-a sinucis de asta sau de asta. Nu conta că era din dragoste sau din cauza unei corigențe sau pentru o notă de 4 la chimie. Să fie ceva, să fie povestea! Măcar făceau un efort, bieții oameni, în câteva ore căutau să afle ceva despre o viață... Dar nu există așa ceva când scrii un articol, un reportaj sau o știre. Nu ai cum să afli motivul. Motivul nu-l știe nici cel care stă și se leagănă pe marginea pervazului - fiindcă cine să stea să despletească cordoane de fire încâlcite când ajunge la capăt?!... Durerea, durerea, durerea, când te împinge la capăt, când zici așa-nu-mai-pot-să-trăiesc, e o blestemăție asurzitoare, cu o mie de guri și cu gheare.

Mi-e groază deja de ce văd. Va urma. Vor fi sinucideri.

Eu - dacă ar fi să mă întrebe cineva, dar nu e nimeni să mă întrebe, lumea e  o c u p a t ă - o să amân și o să mă abțin cât o să pot; iată un motiv serios să trăiești, să-ți amâni capătul: ca să nu fii folosit de o tabără sau de alta, de albi sau de negri. Oamenii sunt, fiecare, o altă culoare. O culoare unică, sofisticată, de nepovestit în cuvinte de alții. 

La vânătoare de frumusețe

În casă e frig, afară e pandemie; în casă e gălăgie de la șantierul imens (unde se pare că nu-i pandemie; ce răcnete animalice, ce utilaje, ce duduială continuă, ce vervă), afară masca-pe-străzi și exces de poliție, filtre, girofaruri, sirene. Zilnic, la vânătoare de frumusețe, pe străzi ferite, pe alei mai pustii, la adăpostul unor locuri mai îndepărtate și-al întunericului care vine seara devreme. Senzația că nici pe vremuri n-am fost atât de urmăriți, de chinuiți, de infractori fără vină, în gesturi inofensive, mărunte. (îmi amintesc zi de zi de securistul de la căminul studențesc, milițian la „Moravuri”, tov. Tătaru, îndesat și vigilent, mereu cu ochii pe noi, în numele binelui și-al siguranței, desigur, amintit și prin ceva povestiri; a dispărut subit de la post când am revenit la cămin după revoluție)

Ce-am găsit aseară, când vânam un colțișor de liniște, cu sentimentul că iarăși comit crime fără să comit nici o crimă.




Scriu povestiri, adun, așez în volum, reașez, ordonez. Îmi lipsește ceva. Înțeleg brusc pe străduțele pe unde reușesc să nu mai aud sirenele poliției și goana omenilor, să mă depărtez doar un pic, doar temporar, de ele și de toată amărăciunea care mi s-a așezat ca un văl și peste scris. Să nu uit. N-o să uit. Pentru că îmi lipsește și din volum, și din viață.
 

19 octombrie 2020

Azi - cu bostani, pisici și ciuperci

Era o astfel de zi.

Încă liberi, dar pierzând în fiecare clipă câte puțin, înaintând spre ceva ce e încă de neînchipuit. Croitorii și bostani, ciuperci imaculate ivindu-se din pământ în parcul din fața blocului, pisici încălzindu-se pe motociclete sau păzind vitrine celebre, alei nesfârșite sub ceruri destrămate, înalte. Mi-e dor de blogul meu așa cum era el cândva. De viața noastră, așa cum era ea cândva, o să ne fie dor când o să fie prea târziu ca să mai putem recupera ceva - cioburi, cioburi. 



17 octombrie 2020

Un an de când am încheiat TCL * Un top * Autografe la ElefantFest

Acum un an, în 16 octombrie trimiteam manuscrisul Toți copiii librăresei la Editura Polirom. Așteptam cu multă emoție un răspuns - acceptul de publicare avea să vină pe 2 noiembrie.

Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar fi fost dacă romanul ar fi fost respins. Cu siguranță, l-aș fi avut și acum în sertar, grăsunel și necitit de nimeni.

Mă uit în urmă, fiindcă mă întreb când și dacă o să mai reușesc să prind un asemenea timp bun pentru scris, cum am avut anul trecut. Anul trecut, totul, totul, absolut totul s-a rotit în jurul scrisului. Am lăsat orice altceva deoparte și am scris cartea asta, într-un șnur de aproape șase luni de zile, cum n-am mai trăit niciodată. Am vrut o poveste lungă, elaborată, care să mă țină în ea. De cât timp îi dădeam roată! Cu câtă disperare o tot căutasem! Am scris de parcă era prima și ultima carte. Mi se părea un an de netrăit, pe care l-am sucit, l-am rotit cumva înspre bine. Ce să mai spunem acum, de anul acesta? Scriu iarăși mult, dar totul e diferit. Scriu fără nici o intenție să public curând. Adun, tot adun. Se poate încă trăi, câtă vreme ai povești de spus și poți spera să le spui. 


***

Top. Toți copiii librăresei ocupă un loc miraculos pe lista bestsellerurilor autorilor români, de pe elefant.ro. Treabă surprinzătoare, pentru care mulțumesc aici cititorilor.


***

Cărți cu autograf. La ElefantFest - Târgul autorilor români (19-25 oct.), găsiți Luchian. Ochii, sufletul, mâna cu autograf, pe raftul cu noutăți (vizibil integral aici). 
Și toate celelalte cărți ale mele, fără autograf, dar cu reducere. Ca la târg. :)


16 octombrie 2020

Dana Pîrvan despre „Luchian. Ochii, sufletul, mâna”

Dana Pîrvan scrie în săptămânalul „Suplimentul de cultură” despre Luchian. Ochii, sufletul, mâna, un text amplu, pe care îl așez în prelungirea lansării recente a cărții de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Îi mulțumesc și vă recomand blogul ei despre cărți și, mai nou, video-cronicile ei la cărți alese cu pasiune și grijă.

Un fragment, mai jos, întreaga cronică aici.

„Veronica D. Niculescu a surprins în această biografie romanțată ipostazele și vârstele lui Ștefan Luchian, în tot ce au avut ele mai relevant: copilul fascinat de fru­musețea mereu altfel a florilor de gheață de pe geamuri, fiul unei mame și al unui tată pentru care meseria de pictor (zugrav o numeau ei disprețuitor) nu oferea perspectiva unui viitor liniștit, fratele însingurat, studentul dezamăgit și dezgustat de nivelul formării care i se oferea și de caracterul oamenilor de cultură care făceau legea artelor prin demagogie și aranjamente, un Luchian care îl admiră nedezmințit pe Grigorescu, un Luchian îndrăgostit căruia iubirea îi aduce doar o scurtă bucurie, un Luchian cu trupul destrămat de boală care va ajunge să picteze cu pensula legată de mână, un Luchian sărac ce locuiește cu rudele care au grijă de el, dar mai ales un Luchian care a urmărit nedezmințit adevărul și frumusețea, un om al luminii, iubitor de oameni și de viață, care nu-și plângea niciodată de milă, nu cunoștea vanitatea, ochii și zâmbetul său înviorându-i pe cei din jur.”


14 octombrie 2020

Alegere și plăcere

Scriitorul scrie o carte, cititorul citește cartea lui. 

Pierd vremea scriind un comentariu elaborat pe un blog, sub postarea mega-prietenoasă a unei necunoscute, apoi șterg. De ce i-aș scrie? De ce-aș pierde timpul? De ce m-aș strădui să-i deschid ochii măcar în privința unor greșeli? Ah, oamenii prietenoși, care se trag de șireturi după ce ți-au citit cartea mai rapid decât trece trenul prin Fișcălia și țin să scrie trei rânduri despre ea, s-o bifeze. Mă uit și la alte postări - totul e superficial, grăbit, cu un ton căutat jucăuș spre acid, fușărit, pe scurt, groaznic.

Din fericire, scrisul n-are nimic de-a face cu asta. Nu te gândești la mâinile grăbite în care va încăpea cartea - altfel, n-ai mai scrie deloc. Dacă e să te gândești la un cititor, el e cel mai deștept, cel mai atent, cel mai generos cu putință. Înțelege totul și știe mult mai mult decât tine. El există! 

Tot mai mulți oameni nefericiți văd în ultimii ani pe tot felul de bloguri și blogușoare despre cărți. Străine, românești, nu contează, de toate. Oare de ce? Pentru că primesc pachete de cărți pentru promovare, la grămadă, și nu sunt cărți alese cu grijă, de ei? 

Mi se întâmplă foarte rar să nu-mi placă o carte. Rarisim abandonez la jumătate ceva - doar pentru a înțelege că eu sunt defectă temporar, că eu n-am ce căuta acolo, că eu nu pricep, nu mă pot concentra sau nu mă potrivesc. De obicei, cartea aleasă („aleasa”, nu?) mi se potrivește de minune. Conviețuiesc cu ea, doarme la capul meu, se mută în mine, rămâne acolo și după ce-o termin. Totdeauna am ales cu grijă ce citesc, nu m-am dat deloc în vânt după mode, dar în ultimii ani chiar sunt ca la pescuit de perle în bibliotecă și-n librării (timpul s-a scurtat). Mă lasă rece recomandările de grup, în general, modele, găștile, cluburile, tendințele (tot ceea ce uniformizează, tot ceea ce „ne aduce împreună” - împreună și îmbrăcați în uniformă!); și, vai, ideologiile infiltrate mai nou peste tot. Lectura, ca și scrisul, e un act intim, foarte, foarte personal. Muzica pe care o ascultăm, filmele la care ne uităm, tot ceea ce ține de artă, la fel. Nu poate fi decât o alegere personală. Iar acolo, în alegerea intimă, inevitabil trebuie să fie plăcere. Când renunți să o cauți cu fervoare, încetezi s-o găsești.

7 octombrie 2020

Distrugeți

Distrugeți toți independenții, fără frică, de ce să vă temeți, doar nimeni n-a crezut nici o clipă că v-ar păsa de ei, că vă pasă - de-atâta amar de ani, aceeași poveste; trăim doar epilogul acum, îmbrăcați de ocazie. Închideți teatrele, puneți lacătele pe sălile de concerte, pe librării apoi, omorâți editurile, revistele, cafenelele, tot ce mai mișcă (în timp ce șantierele duduie!), micii, ultimii producători de orice, striviți-i pe toți cei care mai îndrăznesc să supraviețuiască, pe ăia care împing singuri roata, mereu doar cu puterile lor, până crapă, după ani și ani de zile în care ați arătat că nu dați doi bani exact pe ei, pe cei cu inițiativă, pe cei care riscă nimicul și totul, i-ați ignorat sistematic, i-ați lăsat să se descurce cum pot, adică groaznic de greu, le-ați băgat mereu bețe-n roate, i-ați împins constant în afara sistemului, pe care oricum îl respingeau ca pe-un corp străin și stricat, ați pompat permanent în mașinăria voastră, oficială, uriașă, cu șapte sute de capete și nici un trup adevărat, nici un suflet. V-ați făcut treaba, repede acum mai departe, cu curaj, distrugeți până la capăt. Nu uitați nici o bucățică, nici un locșor unde cineva încă mai speră că ceea ce face doar el, cu puterile lui, are vreun sens, vreo noimă, vreun rost. Distrugeți totul, detestabili păpușoi fără oase, cu guri mari, în costume lucioase.

4 octombrie 2020

Luchian - „Un zugrav”, o cronică; lansarea live

O cronică amplă, extraordinar de generoasă, a biografiei romanțate Luchian. Ochii, sufletul, mâna, a apărut în revista Apostrof: „Un zugrav” de Radu Constantinescu. Mai jos, câteva fragmente; cronica poate fi citită integral aici.

*

Un astfel de volum este şi Luchian. Ochii. Sufletul. Mâna de Veronica D. Niculescu, editura Polirom, Iaşi, 2020. Personalitatea marelui pictor, evocată sobru, în limitele realităţii istorice, capătă contur printr-o reconstituire exemplară a destinului său zbuciumat, supus unor încercări existenţiale dramatice. Respectând structura tradiţională a unor astfel de lucrări, volumul urmează riguros firul vieţii artistului, de la primele sale încercări artistice din anii copilăriei, când era să fie pedepsit pentru că o desenează pe…bucătăreasa familiei, Safta cea urâtă, şi până la dramaticele momente din finalul vieţii, când scleroza îi mutilează corpul fiind nevoit, pentru a putea întinde culoarea pe pânză, să-şi lege penelul de braţ. 

Cartea este scrisă alert, cu metafore bogate, pe măsura exploziei de culoare şi lumină din pictura artistului. Dar, dacă ar fi să identific cea mai semnificativă trăsătură a întregului demers epic al Veronicăi D. Niculescu aceasta ar fi, fără îndoială, autenticitatea reconstituirii. Autoarea procedează ca un versat restaurator de artă, caută cu acribie şi răbdare dovezi, urme, mărturii, le examinează şi le evaluează pe îndelete, pentru ca, în final, din însumarea acestor cioburi colorate, în nuanţe vii sau sumbre, să recompună un grandios vitraliu, viaţa lui Ştefan Luchian.

În acest context, merită subliniat remarcabilul efort al autoarei de a integra cât mai verosimil elementele de ficţiune firului narativ biografic, pentru a păstra drumul, aşa cum însăşi mărturiseşte, „cât mai aproape de adevăr“. Documentarea este exemplară.

 (...)

Meritorie este şi încercarea autoarei de re-compune „biografia“ unor pânze celebre ale pictorului. Cu un suport ficţional plauzibil, se derulează, astfel, povestea realizării La împărţitul porumbului, 1905, a pastelurilor diafane de la Brebu, 1908, a Moarei de la Poduri, 1909, a Lăutului, 1912, a dramaticei picturi Un zugrav, 1906, lucrare care rămâne un emoţionant document de viaţă, o mărturie a suferinţei însăşi pe care şi-ar fi dorit s-o picteze. În faţa uleiurilor, acuarelelor, pastelurilor – portrete, peisaje sau flori, Veronica D. Niculescu se străduieşte cu succes să pătrundă dincolo de stratul de culoare şi să descifreze meandrele sufleteşti ale celui care, urmând destinul bunicului său, Andrei, zugrav de biserici, şi-a câştigat renumele de pictor al florilor, al oamenilor simpli.

Biografiile romanţate ale editurii Polirom aduc o binevenită pată de culoare şi inedit în peisajul nostru editorial.

*** 

Aici puteți urmări lansarea live a cărții, din Librăria Humanitas de la Cișmigiu, alături de criticul literar Dana Pîrvan.



1 octombrie 2020

De nu ni s-ar lua. Încă. Personajele. Regăsirea

De nu ni s-ar lua

Nu am plecat nici o zi din oraș, tot anul acesta. Dacă n-aș iubi Bucureștiul, dacă n-aș avea atâtea de descoperit, încă, în fiecare zi, dacă n-ar fi plimbările lungi, doar eu și cântecelul din mine, dacă n-ar fi scrisul, poveștile, infinite, mereu posibile, altele... Dar sunt. De nu ni s-ar lua.

Încă se mai poate 

Îmi place să mă uit la copertele cărților străine, pe Bookdepository, să mă plimb printre ele așa cum alții poate se plimbă prin magazinele cu pantofi, cu bijuterii sau cu haine. Să mă uit la ce-a mai apărut, la ce mai apare, la autori cunoscuți sau necunoscuți, la cărți pe care n-o să pun mâna niciodată, scoase de edituri de care n-am mai auzit niciodată. Și totul acolo e inspirație și poftă, în culori, în cuvinte, în ilustrații și-n texte de prezentare succinte, e senzația că totul mai pare posibil, ies cărți, viața merge înainte. Apoi mă duc la ai noștri și iarăși mă uit, cine mai scoate și ce - întotdeauna m-au motivat foarte tare cărțile prezentate la „În pregătire”, când sunt doar un titlu și-un nume, fără nici o descriere, cu un conținut încă miraculos, la care cineva a muncit, ascuns acasă la el, trăind fericit în vizuina aceea, doar a lui, pentru ceilalți. Încă se mai poate. Încă se mai poate trăi, câtă vreme ies cărți și se scrie.


Personajele

Personajele. Dorința de neînțeles a unor cititori de a-l vedea pe autor în pielea personajului principal - sau de-a recunoaște pe cineva cunoscut, într-un personaj oarecare. Meteahnă locală, comportament de locuit în ibric. Am fost mereu uluită să aud că X e Y, că A e B. Dacă scrii despre un condor, scrii despre un condor. Dacă scrii despre o librăreasă, scrii despre o librăreasă. Autorul nu e nicăieri, deși este în toate. Eu sunt condorul și eu sunt ceasornicarul, în măsura în care personajele s-au născut din imaginația și din munca mea și, în parte, din trăirile mele. Bănuiesc că treaba asta e la fel de enervantă și agasantă ca pentru un copil care aude la nesfârșit că e leit tata sau mama, când el e o ființă diferită, aparte.

Mă sufocă și mă intrigă de fiecare dată orice aplatizare de acest fel. Iar cei care păcătuiesc sunt cititorii adulți care citesc puțintel, mai așa, mai cărți-ale-cunoscuților. Niciodată cititorii adevărați, necunoscuți, împătimiți ai lecturii; și niciodată copiii - ei vor poveste și știu să primească poveste; adică exact ceea ce le dai.

Întrebat de un reporter tălâmb dacă a vrut să zică God în loc de Godot, Beckett i-a tăiat-o scurt: dacă voia să zică God, zicea God, că doar nu-i era greu; dacă a zis Godot, înseamnă că a vrut să zică Godot. Degeaba. Și după atâta amar de vreme unii citesc God în loc de Godot. Păi, atunci ce să mai sperăm noi, tovarăși?...


Alunecarea

De scris o poveste - epuizat, autorul alunecă din afiș, glisează din propria poză strălucitoare, se duce în spatele stâlpului (de beton, de lemn sau de pixeli) și varsă. Și varsă. Și varsă. Micșorat, subțiat, se îndepărtează de toate, fluierând fericit. Ușurat.


23 septembrie 2020

Spre văi de jad și sălbăție - traducere în Serbia

 Romanul „Spre văi de jad și sălbăție” (Polirom, 2016) își începe azi viața în Serbia.

Le mulțumesc celor care au muncit enorm pentru apariția cărții, de un an și jumătate: traducătorului Đura Miočinović, care a lucrat cu meticulozitate pe textul complicat, și scriitorului Srđan Srdić, editorul cărții, care a scris și cuvintele de prezentare de pe coperta finală. Echipei de la Partizanska Knjiga. Lor le datorez întâmplarea fericită de azi, fără precedent pentru mine. Le mulțumesc, în fond, pentru prietenie.

„Romanul Veronicăi D. Niculescu este o carte nespus de frumoasă despre bucuriile și tristețile omenești. O carte importantă pentru a înțelege care este literatura română de azi, dar înainte de toate, ce este literatura în general, adică ce ar trebui să fie” -  scriitorul și editorul Srđan Srdić.  

Comunicatul Editurii Polirom, aici.





18 septembrie 2020

„Luchian. Ochii, sufletul, mâna” - lansare live

 

Luni, 28 septembrie, ora 19, lansare live din Librăria Humanitas de la Cișmigiu. 

După lansare, vor fi disponibile cărți cu autograf - le veți putea găsi la librărie.

17 septembrie 2020

Vinovăția

Șase dimineața, o negură fină, senzația că ar mai fi posibil. Coșmarul recurent a revenit azi-noapte după mult timp, după o zi de singurătate totală, de schimbat doar câteva vorbe, și acelea în scris, cu cineva de departe. Iarăși visez - pentru a câta oară? - că am omorât pe cineva fără să vreau și că, după atâta timp, se pare că voi fi prinsă, a venit și poliția, cercul se strânge, sunt îngrozită, eu știu că n-a fost tocmai o crimă, deși cineva a murit. Ai mei mă privesc cu reproș, ținând o distanță. Mereu e diferit, dar mereu finalul e același - spaima asta oribilă care mă trezește, sentimentul că am ucis fără să vreau, că am ascuns, că sunt prinsă. O nouă zi, aceeași negură fină peste toate - alta decât cea care se zărește pe geam. De-aș putea scrie povestea cu săpunul și fata care își așteaptă pedeapsa.

15 septembrie 2020

Nominalizare - argument

Nominalizată la cea de-a III-a ediție a Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, la categoria Proză, pentru volumul Toți copiii librăresei (Editura Polirom, 2020).

Argumentul juriului: „Toţi copiii librăresei disecă o lume cangrenată până la os şi totuşi străbătută, pe alocuri, de ţesătura capilară a frumuseţii şi a speranţei. Cu atmosfera lui apăsătoare şi personajele prinse între mistificări şi automatisme care le acoperă dezechilibrul intern, romanul e construit pe pragul unde disperarea se întâlneşte cu ipoteza încrederii în ceea ce ar putea să fie. Veronica D. Niculescu decupează imaginea unei generaţii şi rescrie ecuaţia feminităţii într-o poveste pentru a cărei construcţie justa măsură nu a fost vorbă-n vânt.”




9 septembrie 2020

Silvia de câmp

Ziua în care mi-a murit în palme o pasăre.

De câte ori mă retrag în lumea mea obișnuită simt că încă se mai poate trăi. Devine brusc respirabil. Un lucru dintre cele mai simple: între străini ești singur. Gândește-te la o amărâtă de sindrofie unde ești obligat să participi, la toată stânjeneala, la toată pofta de-a dispărea de acolo. Între mii de străini, singurătatea ta se înmiește. Pinguinul care călătorește la Paris și se trezește pus să pozeze cu oameni, ca maimuța de pe litoral. Goana înapoi. Fericirea din iglu, departe de blitz și de mâinile care trag de el încolo și-ncoace - zâmbește! - și cele câteva frunze aurii aduse din Franța în valiză, care știu să cadă frumos atunci când sunt aruncate în sus.

O biată povestioară, care nici măcar nu se încadrează tocmai corect la povești, te face să simți că ai iarăși un rost. O pasăre care-ți moare în palme, dar pe care măcar ai încercat s-o salvezi, pe care măcar ai dus-o la adăpost, ai scos-o din bulevardul însorit și-ai așezat-o să se odihnească la întuneric și umbră. Amărăciunea își găsește un trup - trupul păsăruicii, din care ai văzut viața plecând. 

4 septembrie 2020

(Cum se face)

Plouă, ușa închisă, fereastra deschisă. Ar trebui să scriu o povestioară pentru un volum colectiv, dar e încă devreme, îmi lipsește ceva. Mă gândesc.

La veșnica, nelipsita întrebare despre traduceri, despre cât îți dau și-ți iau ele, atunci când ești și tu dintre cei care scriu. Răspunsul e mereu evaziv, și nu doar fiindcă întrebarea care se repetă jenează (ce întrebări nu jenează?). N-am spus niciodată, voi spune acum: traducerile te disciplinează, înainte de toate. Te învață rezistența. Te învață să stai singur cu orele, zilnic, săptămâni, luni în șir, cu o singură carte, cu un singur text care crește. N-ai voie să-l lași din mână - din minte - o clipă. Asta îți dau traducerile, înainte de toate. Asta ajută la scris mai mult ca orice.

Am debutat târziu, la 36 de ani. Am început să scriu la 34, dintr-o mare nevoie, departe de orice se poate numi lume literară. Primele trei cărți, povestiri, au ieșit la o distanță de câte patru ani. M-am chinuit nepermis de mult pentru niște mărgele, șlefuite la nesfârșit, dar mărgele. Apoi, după ce-am tradus mult, atât de mult încât la un moment dat (moment? ani) am simțit că mă sufoc, când în sfârșit m-am întors cu tot ce-am avut la scrisul meu, am descoperit că totul devenise nu mai ușor, dar mai așezat, mai stabil: în sfârșit, învățasem să stau.
Să trăiesc eu cu mine și cu povestea mea, de la cap la coadă, fără oprire, să mă închid mult mai bine, să renunț și să dau; pur și simplu traducerile m-au învățat disciplina. Rigoarea și cumințenia. Rezistența, respirația, răbdarea. M-au învățat cum se face.

Toate cărțile mele din ultimii ani au crescut așa, mult mai repede, aproape înfricoșător uneori, dintr-o nevoie feroce cu care altădată nu știam exact ce să fac, și mereu dintr-o spaimă că timpul dispare și trebuie folosit astăzi, nu mâine. Oboseala? E numai a cărnii. Uită de ea. Nu te plânge. Taci și spune, cu ușa închisă, povestea.



2 septembrie 2020

Castana

La capătul verii în care n-am plecat nici o zi de acasă, aduc pe birou o castană comestibilă căzută pe jos. Anul trecut, încheiam Toți copiii librăresei și treceam zilnic pe la unicul castan comestibil din preajma casei, verificam cu capul dat pe spate, s-au făcut, nu s-au făcut, și scriam, și eram fericită scriind prăpăstiile de acolo. De ce te grăbești, de ce te grăbești, mă întreba când ieșeam din cameră, după ore și ore petrecute cu ușa închisă, n-ai spus că vrei să scrii o carte lungă, în care să trăiești, care să te țină mult, care să fie a ta multă vreme? De ce să o termini? Pentru că vin prăpăstiile adevărate peste noi, îi spuneam, fiindcă el părea să nu știe că bolile, că moartea, că sfârșitul într-un fel sau în altul. Ce fericit ești când trăiești într-o poveste - e viață... (la fel cum în fiecare toamnă e un strop de speranță, când vara istovitoare și seacă și aspră s-a dus, în sfârșit)



1 septembrie 2020

Popas, 18

 18 ani de când m-am așezat să scriu prima poveste. 



Am început să traduc cinci ani mai târziu. S-a adunat un turn lângă cărțile mele. 


24 august 2020

Despre vieți și memorie - cu nodul pe dos

Câteva lucruri pe care nu le-am spus despre Luchian. Ochii, sufletul, mâna. Că au fost spaime și îndoieli mai mari ca oricând, jonglerii cu libertatea, răspundere copleșitoare, insomnii și muncă mai multă ca la orice carte obișnuită, a ta și numai a ta.

Te cufunzi în munca de documentare și cu cât citești mai mult, cu atât pricepi că știi mai puțin. În articole care mi se păreau extraordinar de complexe la început, găseam erori și expedieri superficiale, către final. Puneam degetul pe locuri unde memoria unui prieten de-al pictorului se înșela: o casă nu era pe strada X, cum zice Tonitza, ci pe Y. Asta nu s-a întâmplat atunci, cum își amintește Cioflec, ci atunci. Relatarea asta a lui Arghezi era într-un fel când era proaspătă, imediat după moartea lui Luchian, și a alunecat în direcția asta după ce-a mai trecut timp. După câteva luni de lucrat la istoria asta, puneam degetul tot mai des pe defectul din țesătură, din aproape toate cărțile, documentele, hărțile folosite în documentare. Iar asta mi s-a părut deodată nu o problemă, de fapt, ci semnul că totul este atât de uman - e lucru făcut de mână, migălos și alunecos, cu nodul tandru ascuns pe dos -, și nu poate să fie decât așa când vine vorba de vieți, de memorie.

E greu să știi când să te oprești și ce să folosești. Să legi tot ce s-a desfăcut în bucăți și să scrii o poveste, pur și simplu o poveste, nu doar cu un sâmbure de adevăr, ci cu toată carnea de adevăr.

Am primit un semn spre final. M-a tulburat foarte tare și nu am spus nimănui. Cei care ați citit cartea - mulțumesc pentru mesaje - știți cum este sfârșitul. E noaptea plecării, cu tot acel periplu întunecat, spre lumină - 27 spre 28 iunie. Fără voia mea, pur și simplu așa s-a întâmplat, cartea a ajuns în tipografie tocmai atunci: a plecat din redacție pe 26 iunie, iar primele zile petrecute în mâinile tipografilor au fost exact cele când Luchian se stingea, cu o sută patru ani înainte. Iar eu rămâneam, din nou, fără carte.



23 august 2020

Cale, căi

Dincolo de epuizare. Citesc despre burnout - primul articol ajută puțin - dar nici nu pot duce al doilea articol la capăt. De ce ți-ai privi buboiul atent sub o lupă?

Nu a fost zi din anul ăsta să nu mă gândesc la gestul final.

Să ai nevoie - nu să vrei. Să simți diferența, într-o noapte care pare să nu se mai termine. Să simți până în os distanța dintre una și alta, dintre nevoie și dorință. Nu vrei, dar îți trebuie, pentru că altă cale nu vezi. Mâna ta ridicându-se împotriva corpului tău. Durere care să facă altă durere să înceteze. Îți trebuie forță. N-o am. 

20 august 2020

Capăt de vară

Fără rost, fără rost, umblu în fiecare zi până la epuizare, căutând nici eu nu știu ce, așteptând toamna care e întotdeauna salvare, doar că acum ea s-ar putea să nu ne aducă decât un alt rău, umblu, umblu aiurea, cu ochii în curți, după câini și motani și fotografiez frunze, păsări, porți și marchize, trepte acoperite de flori care cad la capătul vieții, zorele pe garduri, trâmbițe pe trotuare, sfârșit de vară, o blândețe încărcată de spaime în toate.


7 august 2020

Singuri

 Mă plimb pe Google Street View prin orașul copilăriei. Sub ferestrele mele, în locul unde venea seara sfinxul colibri la o tufă cu flori, dormitează într-o pată de soare un câine. În parcare, un altul. În lenea lor invidiabilă simt că stă cuibărită toată liniștea dusă a copilăriei mele - cu spaime cu tot. Alături, dintr-un șir de copaci - cândva cinci la număr, plantați într-o vacanță de vară de cinci fetițe din bloc (două surori - eu, sora mea) - au supraviețuit doar o parte. Unul dintre ei iese zdravăn din rând. Mult mai înalt decât toți, mai înalt și ca blocul, pare să sprijine cerul. Bizar pom al unei sărbători nenumite, poartă în vârf la amiază jumătate de lună. Dar dacă te uiți cu atenție, vezi că întreaga coroană a acestui mare câștigător e dantelată de omizi - și de singurătate.

*

Seara târziu, topiți de căldură, ne suim încă o dată pe bloc. Aș fi vrut să văd cometa - nu se mai vede. Aparatul foto. Binoclul. Cratere pe lună și o țesătură de becuri pe o terasă, unde niște oameni citesc poezie. Mică, imensă, ca peste drum, Casa Poporului. Și pe urmele noastre, pas cu pas, precaută, curioasă, desprinsă din începutul de noapte, pisica. Pisica vecinilor. Pisica din starea de urgență, singura ființă din afara familiei care mi-a ținut - un pic - de urât, când nu ieșeam pe afară și alergam sus, pe bloc.

3 august 2020

„Luchian. Ochii, sufletul, mâna” – povestea cărții

Fiecare poveste își cere felul în care să fie scrisă.

Există întotdeauna un evantai de posibilități atunci când vrei să te așezi și să scrii o poveste. O carte. După ce știi ce vrei să scrii, mult mai important este cum vei spune povestea. Însă, deloc paradoxal, deși lucrurile se complică odată ce înțelegi explicit că există o infinitate de posibilități, ele se și simplifică: fiindcă, de fapt, fiecare poveste își cere, ea singură, stilul în care să fie spusă.

Dacă la primele două volumașe de povestiri pe care le-am scris nu mi-am pus atât de mult problema lui „cum” – mă așezam pur și simplu și scriam –, de la Roșu, roșu, catifea încoace am simțit foarte limpede că opțiunea se alege cumva de la sine, dintr-o multitudine, odată ce știi exact ce poveste vei spune. Povestirile acelea, din perioada roșie, erau spuse în funcție de anul în care se petreceau și, mai ales, de personajele lor. Cele cu copii în centrul lor aveau o anumită simplitate a limbajului și a frazei. Pe măsură ce personajele erau mai în vârstă, încărcate fie de amintiri, fie de probleme sau obiceiuri bizare, și stilul se complica. La Simfonia animalieră și Hibernalia, legătura dintre ce poveste spun și felul în care aleg să o spun e și mai limpede. Ce bucurie să mă joc în felul acela! Apoi, în Spre văi de jad și sălbăție, m-am putut delecta în arabescuri de basm tot datorită subiectului și personajului principal – ah, sălbăție, nebunariță, nebunie... Mai aproape de noi, romanul Toți copiii librăresei e și exemplul meu cel mai clar – am adoptat o simplificare, pentru a obține acel ton, acea atmosferă vintage, de anii ’80, pe care am vrut să le aibă întreaga poveste - ea, în sine, complexă.

Dar ce faci când scrii o biografie romanțată?

Mi-a fost limpede de la început: trebuie să mă las pe mine deoparte. Aici e viața altuia, nu a mea și nu a personajelor mele – adică inventate de mine. Trebuie ca el, Luchian, să fie pus în lumină. Spectacolul nu e tocmai al meu, de data asta. Nu e locul să fac salturi mortale de dragul strălucirii de-o clipă prin aer. Scriind povestea vieții lui Luchian, un lucru m-a preocupat de la bun început foarte tare: să scriu chiar povestea vieții lui. Să-mi păstrez giumbușlucurile literare pentru alte cărți, de-ale mele. Dar totodată, scriind cu încredere viața, să caut să fac și literatură – și să primească cititorul poveste.

M-am ținut foarte aproape de firul vieții pictorului, în Luchian.Ochii, sufletul, mâna. În timpul primului șnur al muncii de documentare, m-am plimbat obsesiv nu doar prin cărți și documente, dar și prin acele locuri din București pe unde a locuit el. Prin muzee. M-am îmbibat de atmosfera pânzelor și-a istoriilor despre el. Am căutat să-l simt viu. Și apoi m-am pus pe scris. Cartea asta, cred, este foarte apropiată de o biografie pur și simplu. Cititorul va poposi, desigur, și-n scene detaliate, cu iz specific romanului, dar va parcurge, pas cu pas, chiar viața pictorului. Am zăbovit, ca-n niște pajiști luminoase, în acele locuri care mi s-au părut importante și ofertante; uneori, în locuri unde biografii dinainte, demult, n-au schițat foarte bine detaliul, ba au rămas chiar semne de întrebare. Am insistat acolo unde am văzut că mi se permitea și unde curiozitatea mea a săpat ceva mai departe decât mă dusese documentarea. Am reconstruit ficțional cărămida tocită din zid. Povestea fraților care au murit foarte micuți. Povestea de dragoste cu Cecilia, la Alexandria. Internarea. Limpezirea privirii, după primul episod greu de boală. Pictarea „Lăutului” sau a unei ulcele cu garoafe. Călătoria spre moarte. Dar peste tot am strecurat bucăți vii, de realitate: scrisori veritabile, scene consemnate în mărturiile celor care l-au cunoscut, vocea lui reală, în diferite dialoguri.

Voi mărturisi: nicicând n-am scris o carte cu atâta grijă pentru realitate și cu atâta consum emoțional – e multă răspundere când scrii viața altuia și-am fost mereu conștientă de asta. La capătul scrierii poveștii, obosită și dorindu-mi să fac măcar un om fericit, m-am dus din nou la casa din Strada Mendeleev și mi-am așezat palma pentru două clipe, aproape din mers, pe ancadramentul alb al uneia dintre ferestrele lui. Și i-am spus că de-acum cartea despre el este gata. El e singurul „cititor” pe care mi-l doresc fericit. Dacă vor fi și alții, cu atât mai bine.

Altfel, despre cum am scris această biografie romanțată, în nota de la finalul cărții, „Copacii mei și florile mele”.


2 august 2020

Octavian Soviany despre „Toți copiii librăresei”

Octavian Soviany scrie în ultimul număr al revistei „Observator cultural” despre Toți copiii librăresei. O analiză atentă, care mă bucură enorm. Cronica poate fi citită aici.


Romanele publicate pînă în prezent de Veronica D. Niculescu: Spre văi de jad și sălbăție (2016), O vară cu Isidor (2017), Iarna lui Isidor (2020) sînt, în primul rînd, „romane de atmosferă“, cu o apreciabilă doză de lirism,  istorii în care lumea ternă  a „oamenilor mari“ e pusă mereu față în față cu universul plin de candori și miracole al copilăriei.

Mai apropiat poate de canoanele narațiunilor „realiste“, Toți copiii librăresei (Edi­tura Polirom, 2020) nu reprezintă însă, nicidecum, o ruptură în raport cu romanele mai vechi ale scriitoarei, se nutrește din aceleași mituri personale și din aceleași obsesii, cultivă teme prezente și în cărțile sale anterioare: singurătatea, familia, dragostea, copilăria, constituindu-se (după cum mărturisea autoarea însăși într-un interviu) într‑o poveste „despre vremuri crunte“, dar și „despre dragostea care poate fi aducătoare de moarte“.

Într-o primă aproximare, cartea s-ar înscrie în categoria romanelor „de cartier“; acțiunea ei se desfășoară într-o zonă de blocuri de la marginea Piteștiului, într-o lume a cărei viață se desfășoară, cu o regularitate de mecanism, în jurul unui complex comercial și în atmosfera întunecată a anilor ’80.

Aerul greu respirabil din epoca de agonie a regimului Ceaușescu și dramele înă­bușite ale acesteia pătrund din abundență în paginile romanului: întîlnim magazinele goale și cozile interminabile, întreruperile curentului electric, avorturile clandestine și victimele acestora, sărbătorile pompieristice „de partid și de stat“, care voiau să marcheze înaintarea glorioasă spre socialism. Nu avem de a face însă cu o carte de dezvăluiri; din paginile ei lipsesc activiștii de partid și ofițerii de securitate, atenția scriitoarei oprindu-se asupra oamenilor mărunți, cu existențele lor puțin spectaculoase și cu necazurile lor de zi cu zi, care nu au, firește, grandoarea „marilor drame“, dar provoacă tot frustrare și  tot suferință.

Lipsește, de asemenea, în mare parte și fauna umană obișnuită a romanelor „de cartier“ publicate după 1990: mediile proletare, lumpenii, alcoolicii dezabuzați, care populează din plin, de exemplu, Dristorul anilor ’80, evocat în paginile lui Radu Aldulescu. Ceea ce nu înseamnă că lumea Veronicăi D, Niculescu este, în exclusivitate, una a „oamenilor de treabă“: există și aici adolescenți violenți sau persoane cu tulburări de comportament sexual, dar acestea rămîn personaje de fundal; ele aparțin unei „jungle“ care n-are decît legături sporadice și întîmplătoare cu viața cartierului. Căci autoarea vrea și știe să evite stridențele, în cartea ei totul este învăluit într-o lumină cenușie, în care doar prezența copiilor, natura sau dragostea mai pun din cînd în cînd cîte o pată de culoare. Iar atmosfera care predomină este una de nuvelă cehoviană sau de film rusesc de pe la începutul anilor 1980.

Pe fundalul acestor „vremuri crunte“ se desfășoară povestea de dragoste dintre librăreasă (Silvia Albu) și ceasornicarul Roland, care se înscriu și ei în categoria oamenilor mărunți, dar nu banali, către care e orientat interesul autoarei. Librăreasa este una dintre acele ființe care par condamnate încă de timpuriu la singurătate. Percepută de familie ca o „ciudată“, va purta apoi tarele unei idile din adoles­cență, care se termină cu o sarcină și cu nașterea unui copil ce nu supraviețuiește decît cîteva zile. Această întîmplare o va transforma într-un fel de „oaie neagră“ a familiei, dar și a cartierului, o însingurează încă și mai mult și îi infuzează un sentiment confuz de vinovăție. Îl va întîlni apoi pe ceasornicar, dragostea lor izbucnește cu intensitatea unui foc de artificii pentru a fi însă, aproape instantaneu, dacă nu înghițită de tot de proza vieții cu zi, cel puțin marcată de amenințarea unui viitor nesigur, descoperindu-se vulnerabilă, ca toate sentimentele omenești.

Problema pe care o pune romanul Veronicăi D. Niculescu este, în definitiv, dacă și cum se poate supraviețui, în condițiile „vremurilor crunte“, fără a-ți pierde umanitatea. Ceasornicarul reușește, ca urmare a statutului său de mic meșteșugar, să-și conserve o oarecare doză de libertate, scăpînd de malaxoarele industriei socialiste. Pentru a-și păstra  această libertate minimală, acceptă să se despartă (pentru moment sau pentru totdeauna?) de Silvia, care pare să aibă semne de sarcină, și pleacă la București, unde apare posibilitatea să beneficieze de un atelier și unde (din motive birocratice) ea nu-l poate urma deocamdată.

Mecanismele sociale pun bariere în calea sentimentelor, condamnă la moartea sufletului, la singurătate și alienare. („Dacă am învățat ceva de la viață – spune unul dintre personajele episodice ale romanului – e faptul că suntem singuri.“) Pentru librăreasă salvarea va veni, dacă va veni, dintr-o vocație maternă care o va face să nutrească o vie afecțiune pentru copiii cartierului, care îi frecventează stăruitor magazinul și a căror candoare pare să o fortifice în lupta ei dură pentru supraviețuire sufletească. Iar copilul devine, dintr-o asemenea perspectivă, modelul uman prin excelență, el reprezintă o ipostază a omului paradisiac care, datorită ingenuității și nevinovăției sale, reușește să rămînă imun la presiunea socialului și la teroarea istoriei. Către o asemenea concluzie conduce nu doar finalul romanului, ci și construcția lui contrapunctică, care face ca povestea „oamenilor mari“ să fie întretăiată de episoade relativ autonome, care au ca protagoniști copii, ale căror portrete se înscriu printre reușitele cele mai demne de interes ale autoarei. Acești copii sînt mesagerii speranței, ei fac ca la sfîrșitul romanului (amintind vag de finalul Fraților Karamazov), în destinul librăresei, peste care tăvălugul comunismului a trecut fără milă, să se întrevadă o luminiță firavă. Iar scriitoarea valorifică aici în maniera ei personală (așa cum nu se prea întîmplă în literatura română) mitul dostoievskian al vîrstei de aur și al copilăriei.

Dincolo de toate acestea, Toți copiii librăresei rămîne o admirabilă carte de atmosferă, în care vibrează o coardă lirică, reverberează o încărcătură, poetică și nostalgică în același timp, care înnobilează pînă și paginile cele mai prozaice la prima vedere. Cartea Veronicăi D. Niculescu are ceva din frumusețea unui poem cinematografic.


***

Las aici link la încă o cronică amplă - Viorica Stăvaru, pe Bookhub, Tufa de mușețel (note de lectură).

31 iulie 2020

Hoinăreli

S-a terminat cărțoiul la care citeam, 750 de pagini, cu picătura, de multe după-amieze încoace, și-mi spusesem că atunci când pun cartea în raft mă apuc de treabă șl eu, dar singura treabă de care pot să mă apuc e să mă plimb pe sub streșini, ținând firul de umbră, gândindu-mă tot la poveștile citite, la poveștile trăite. Verile nu mi-au priit niciodată pentru scris, verile sunt pentru citit, hoinărit, diminețile lor mi s-au topit întotdeauna în traduceri - acum nu, nu mai traduc. Hoinăresc cu ochii la curți răcoroase, căutând verdele, petele de lumină și umbra, pe Povernei, pe Căderea Bastiliei, pe alei necunoscute unde zac motani leșinați pe asfalt, și rostogolesc obsesiv un cuvânt, „vâzdoage”, „vâzdoage”, astea-s crăițele, eu le știam de crăițe, ce rău îmi pare că n-am apucat să-i spun cuvântul ăsta, „vâzdoage”, prietenului meu care nu mai trăiește.





 
2 august 2020

Ninge blând în tot orașul
din salcâmul japonez.



(foto: VDN)

24 iulie 2020

Interviu despre Toți copiii librăresei

- Cum ai început să scrii Toți copiii librăresei? A existat un factor declanșator?

Îmi place să spun că am scris romanul Toți copiii librăresei în 66 de zile, șase luni și șase ani. Am povestit deja despre asta, așa că o să vă spun acum că există întotdeauna mai multe începuturi, când scrii o carte de mari dimensiuni, complexă. Există o căutare continuă în perioada premergătoare scrierii unui roman, nu e suficient un simplu factor declanșator, ca la o proză scurtă sau la o poezie. Dar, da, a existat o zi anume, când în sfârșit a venit acea idee centrală, așteptată de mult, căutată de mult, care aduna sub ea, ca o umbrelă, tot ceea ce gândisem, dorisem și acumulasem până atunci, ideea care să mă facă să mă așez și să scriu în toate lunile care au urmat. Mă plimbam singură pe niște străzi pe unde nu călcasem încă niciodată, eram în sfârșit liberă, la capătul unei traduceri, și știam că a venit momentul să scriu cartea pe care o curtam deja de vreo șase ani. Scrisesem niște texte cu copii după ce terminasem Roșu, roșu, catifea, le adunam și nu le publicam nicăieri, iar atunci, în acea zi a plimbării, după anii în care visasem să scriu și „o poveste de dragoste”, și „o poveste din anii ’80” – ghilimelele nu sunt întâmplătoare –, ei bine, în acea zi am știut exact că totul se va concentra în jurul librăresei, care se va îndrăgosti de ceasornicar – un personaj bizar, misterios, ca venit din alt timp, încărcat de promisiuni, sursă de dragoste și de spaime. Cel care o va duce spre întrebările esențiale din finalul cărții. De obicei știu finalul cărților, când încep să le scriu. Finalurile sunt pentru mine motorul cel mai important al unei povești.

***

Mie nu mi se pare că proza mea e poetică. Știu, am auzit de multe ori asta. Dar eu nu cred, nu simt că ar fi așa. E altceva. E o muzicalitate a frazei, este un ritm. Cred că o proză bună trebuie să aibă ritm, respirație proprie. O cratimă strecurată de o mână străină acolo unde nu trebuie strică muzica unei fraze.
Nu am scris poezie niciodată și nu voi scrie. „Versurile” presărate în cărțile mele sunt doar narațiuni rimate, nimic mai mult. Iar proza e proză. Așa cum cred eu că trebuie să fie proza.
Muzicalitatea e ceea ce admir și la autorii mari pe care i-am tradus. De ea am ținut cont când am tradus și ea e prima care simt că lipsește când citesc o traducere proastă.

***

De fapt, aș nuanța. Aș vrea să trăiesc nu fără să scriu, ci fără să public. Am nevoie să fiu o vreme doar eu cu mine. Ieșitul în lume după apariția unei cărți poate fi epuizant. Este prea mult vorbit, explicat, vorbitul este nociv, te consumă. Scrisul n-are nimic din toate astea, scrisul e singurătate. Ieșirea în lume cu o carte e distrugătoare pentru interior.

***

Însă relația cu personajele sigur că e foarte importantă atunci când scrii, doar trăiești cu ele zi de zi – le însuflețești, le înzestrezi cu ceea ce cunoști, și e fascinant să „fii” ceea ce de fapt n-ai să fii niciodată: alt om. Un om complet diferit de tine. Am fost Silvia și am ascultat muzica ei, care nu era și a mea. Am fost măcelarul căruia i s-a înecat un copil. E și asta ceva, nu-i așa? Poți ieși epuizat emoțional și doar imaginându-ți cu intensitate, în detaliu, un asemenea episod. Și asta mi s-a și întâmplat.

***

Îmi displace profund agresivitatea acestei perioade. Îmi displac extremele – toate. Îmi displace activismul, de orice fel. Apoi, îmi displace profund mutarea „în online”. Am refuzat orice apariție în conferințe video, la fel cum am refuzat și participarea la orice volum colectiv pe teme de izolare. Detest să scriu la cald, să descriu ce trăiesc atunci, pe loc, să mă alătur unui cor, altui cor... Am scris la ale mele, cântând cântecelul meu, cât și cum s-a putut. Am muncit foarte mult. Și am sperat.
Dar ar fi atâtea de zis... Falimentul artiștilor, în plină desfășurare, închiderea atâtor locuri de care eram atașată – nu e zi să nu văd o firmă care a dispărut, un lacăt pe-o ușă... E un fel de capăt de lume și sunt zile când nu se vede nimic clar și curat înainte. N-are cum să nu te ia cu frisoane.


- fragmente dintr-un interviu pentru Carmen Florea, de la filme-carti.ro; poate fi citit integral aici.

23 iulie 2020

Forbes - Cele mai citite cărți ale anului 2019

Cele mai citite cărți ale anului 2019 - sursa: revista Forbes, nr. 219, care publică într-un dosar interviuri cu editorii despre această perioadă complicată și topul vânzărilor exacte, cu cifre, de la cele mai importante edituri, pentru autori români și autori străini.

Top Editura Polirom:


O vară cu Isidor a urcat pe locul 3 - în 2018 era pe 7 - și este prima carte de ficțiune din clasamentul autorilor români, locurile 1 și 2 fiind ocupate de non-fiction.

22 iulie 2020

Locuri care mor

Nu e zi să nu văd locuri dragi care mor, localuri închise, firme date jos, lacăte pe ușă...
Azi zic Adio, Trattoria Buongiorno de la Lido, locul meu preferat din oraș, sub copacul tău bătrân, din colț, am scris la Spre văi de jad și sălbăție, din boxa montată între crengi se prelingea muzică italiană, era cald, mi-era greu să ajung până la Bibliotecă și poposisem acolo, cu o cafea și o limonadă mare alături am scris, și-am tot scris apoi zile la rând, și-am adus în poveste și copacul, și muzica, și câinele din curtea alăturată, scuturându-și lanțul prin frunze.
Aici am stat cu A., prietena mea, pe aceeași parte a mesei, ca într-un pridvor, privind ploaia torențială și zicându-ne că n-o să mai plecăm niciodată.
Și câte și mai câte întâlniri de poveste, în casă și pe terasă, afară. S-au dus... Ce-o să vină?


12 iulie 2020

Fără mersul pe jos

De când am ieșit din izolare, adică de două luni încoace, m-am văzut cu trei oameni - cu trei prieteni. Mai întâi, săptămâna trecută, cu A., la o cafea și-un suc de portocale, pe o băncuță în fața unei librării, singure noi două pe toată terasa. Apoi cu B., pentru filmarea de la muzeu. Iar ieri cu o altă A., la o cafea, pe-un peron din Gara de Nord - ce bucurie! Trei întâlniri de o oră, fiecare prețioasă. Mie atât îmi e suficient - din fiecare asemenea întâlnire mă pot hrăni mult timp. În rest, mi-e bine singură, cu cântecelul meu dinăuntru. Ceea ce mi-a lipsit cu adevărat în perioada cât am stat cu toții prin case și n-aș mai vrea să mai pierd vreodată a fost libertatea de-a merge pe jos. Plimbările mele. Hoinărelile mele. Merg mult pe jos, parcurg cam zece kilometri pe zi, de obicei în două ieșiri, mă duc unde văd cu ochii și unde mă duce nasul. Nu pun piciorul în metrou, în autobuz - de obicei nu prea pun, nu doar acum. Sunt dependentă, sunt înnebunită după mersul pe jos, nu se poate scrie și nu se poate trăi fără mersul pe jos, fără fugitul din lesă când treaba e gata sau când treaba nu merge. Și fără măcar trei prieteni, desigur.

10 iulie 2020

„Scurt pe 2”

Se întâmplă lucruri bune la Muzeul Național al Literaturii Române.
Unul dintre ele este noua emisiune „Scurt pe 2”, unde Alina Purcaru și Bogdan-Alexandru Stănescu intră în dialog, în fiecare joi seara, cu scriitori români.
M-a bucurat să fiu prima invitată a emisiunii. Discuția noastră, înregistrată săptămâna trecută și difuzată aseară, poate fi ascultată aici, pe portalul muzeului, culturaindirect.ro. Aștept cu nerăbdare edițiile viitoare.


A apărut zilele trecute și Luchian. Ochii, sufletul, mâna, în colecția Biografii romanțate de la Polirom.


Lectură din Luchian, pe canalul de Youtube al Editurii Polirom, aici.