23 aprilie 2018

Eu nu sunt traducător

Eu nu sunt traducător. Am început să traduc acum zece ani, din pură plăcere, fără contract, fără să știu dacă și unde se va publica. Zece ani și treizeci și trei de cărți traduse mai târziu, la fiecare traducere am impresia că va fi și ultima. Aș vrea, dacă mai continuu să traduc, să mă limitez la acele cărți care îmi vorbesc precum aceea, cea dintâi.

Era Ochiul lui Nabokov, un roman scurt și bizar, și era acolo un pasaj despre frumusețea de neposedat – pe care se pare că am vrut să-l posed. Pentru mine acela a fost un popas, m-am așezat cu naturalețe și ceva inconștiență în noua mea preocupare, o oază pe cât de frumoasă, pe atât de periculoasă. Nu știam nimic despre drepturi de autor, contracte, tarife, termene de predare, intraductibil – eu mă îndrăgostisem de un text până atunci necunoscut al unui autor pe care îl adoram deja de mulți ani.

În anii următori, m-am ținut de ceea ce-mi promisesem. Am tradus doar ce și cum mi-a plăcut, o carte sau două pe an. Întotdeauna cu bucurie, uitând de mine complet, lăsând deoparte poveștile mele și mereu însetată să mă întorc la ele. Au fost ani cu boli, când efectiv m-a ținut vie o carte – Beckett, Opere II, Murphy, Watt, Vis cu femei frumoase și nu prea –, căci cartea trebuia terminată, trebuia mers mai departe, era păcat de tot ce muncisem până atunci. Și au fost ani în care traducerile m-au strivit și m-au anihilat. M-am lovit și de intraductibil, iar atunci am făcut pași hotărâți înapoi, refuzând să pătrund unde părea de nepătruns; dar m-am trezit și în zona aceea unde labirintul se desface dintr-odată în drum drept și luminos, ca o ață întinsă între mâinile autorului deodată îngăduitor cu supusul și fidelul său traducător – Foc palid, Nabokov, amânată vreme de vreo șapte ani.

Cred în fidelitatea totală, cred în muzicalitatea textelor, cred în instinct și în supușenia deplină a traducătorului care trebuie să uite de sine, mai ales dacă este și scriitor. Și probabil tocmai de aici vine scuturătura mea nărăvașă, dorința mea teribilă de-a mă elibera la capătul fiecărei traduceri. Fiindcă, oricât te-ar îmbogăți o traducere dintr-un mare autor, eu îmi doresc mult mai mult să scriu poveștile mele. Chiar dacă noi nu vom fi niciodată acolo unde sunt aceste cărți pe care le traducem, pe care le iubim, cu care ne culcăm la capătul zilei sub cap, care înseamnă totul pentru noi luni după luni și care, odată mutate în noi, nu mai pleacă.

Eu nu pot uita nici o clipă că sunt un intrus; că nu sunt un traducător. Sunt un om care scrie și care, într-un anumit moment, a simțit nevoia să traducă o carte străină. În zilele când răsuflu ușurată, postând pe internet o copertă a unei traduceri terminate după o lungă perioadă în care nici n-am văzut ce lumină e afară, pe pajiștea abia ivită înaintea ochilor mei, unde mă văd zburdând liberă – dar și cuprinsă de-o tristețe pe care orice om care-a trăit o despărțire o poate înțelege – ei bine, în astfel de zile, în ultima vreme, pe acea pajiște apar ca ciupercile propunerile de traduceri viitoare. De la edituri cu care nu am lucrat, pentru cărți de care n-am auzit și nu mi se potrivesc, scrise de autori care nu-mi spun nimic. Sau, dimpotrivă, de la editori pe care-i cunosc și respect, pentru cărți bune, ale unor autori minunați – asta însă mai rar. Însă acolo, la capătul unei traduceri, când simt că n-a mai rămas aproape nimic din mine în mine, o propunere de traducere e ultimul lucru de care vreau să aud. Ceea ce-aș vrea să aud iarăși e propria mea voce, dacă ea mai există. De sub dărâmături sau de peste păduri minunate, aș vrea s-o aud, cât de slabă și mică, dar deslușită și diferită de tot ce e-n jur. Pentru că uneori se poate muri sufocat și de-atâta frumusețe.


(Acest text a fost scris în martie pentru revista Vatra - dosarul dedicat traducerilor. Îl public pe blog de ziua lui Vladimir Nabokov, cu accent pe prima iubire - dar și pe propunerile nefericite care mă învață să caut drumul înapoi. Fotografia este din iarna când traduceam Foc palid.)

5 aprilie 2018

Despre cărți, în două emisiuni de la radio


Două emisiuni de la radio, pentru cei care ar dori să asculte despre Sylvie și Bruno și Forma apei.
Despre ultimele noutăți de la Editura Polirom am povestit marți alături de Bogdan-Alexandru Stănescu la emisiunea Zebra realizată de Mihaela Dedeoglu la Radio France Internationale. Se poate asculta aici.
Și despre Sylvie și Bruno de Lewis Carroll, am vorbit într-una dintre duminicile trecute la Radio România Cultural, în emisiunea Revista Literară Radio, la invitația Ancăi Mateescu. Emisiunea, aici.

Și florile din fața casei, fotografiate ieri, fiindcă ele sunt cele mai importante lucruri din lume zilele acestea.


(foto: VDN)

28 martie 2018

Pescărușul Gregoire

Pescărușul Gregoire mă trezește, bate în geam ca în apă.
Ariadna, pescărușa, se teme să poposească pe pervaz. Zboară la geam ca un sfinx colibri, pe loc, câteva secunde, dispare.
Calcă amândoi pe zăpezi neîncepute, cu aripile strânse la spate se apleacă, se uită în cuibul care stă să înceapă.


(foto: VDN)

26 martie 2018

Antologie de proză românească în Germania

A apărut antologia Die Entführung aus dem Serail / Răpirea din Serai, editată de revista die horen a Editurii Wallstein. Textele sunt alese de Bogdan-Alexandru Stănescu și traduse de Ernest Wichner și Georg Aescht. Cartea a fost lansată la târgul de la Leipzig și poate fi găsită aici.
Eu sunt prezentă cu povestirea Cărămida, din volumul Roșu, roșu, catifea, aleasă de B.A.S. și tradusă de Ernest Wicher.
Un interviu despre antologie, în Observator cultural.

22 martie 2018

A apărut „Forma apei”

Semn de carte. Azi a apărut Forma apei, de Guillermo del Toro și Daniel Kraus. Cartea are peste patru sute de pagini și, dacă mă întrebați pe mine, este o realizare impresionantă, spune într-un mod complet diferit de film povestea Elisei și a creaturii din ape. Sunt capitole, personaje, acțiuni, fire întregi de poveste care nu se regăsesc și în versiunea cinematografică, iar scriitura e pur și simplu splendidă. Mi-a făcut plăcere întâlnirea cu cartea asta, o așez între traducerile destul de complicate care mi-au adus bucurie.


Forma apei a apărut la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. Redactorul cărții este Dan Croitoru.

20 martie 2018

Sălbăția la olimpiadă

Spre văi de jad și sălbăție a fost sâmbătă subiect la Olimpiada de limba și literatura română, etapa județeană/pe București, la clasa a IX-a. Un fragment din basmul rimat, în paralel cu un fragment din Ideal de Coșbuc. Onorată, mulțumesc celui care a ticluit subiectele.


Sursa, aici, unde sunt și subiectele pentru clasele mai mari.

18 martie 2018

Lalele, drafturi, confesiuni


Era o astfel de zi.
Zece ani de când scriam povestea cu lalele.

Ieri am ajuns la capătul celui de-al doilea draft al unei cărți pe care nu o să o public foarte curând - poate niciodată. Pe cât de reconfortant, pe atât de chinuitor scrisul ăsta al unei povești care sapă în tine și pe care știi sigur că o s-o ții multă vreme în casă - pe de o parte, confortul lucrului care o să rămână la tine, pe de alta neliniștea - ce fac aici și de ce?

Reușesc, cu chiu, cu vai, să scriu textul cerut acum două luni, despre traduceri, pentru o revistă. „Eu nu sunt traducător” se numește, e doar o confesiune scrisă dintr-o răsuflare; nu știu dacă o să mă audă cineva. („Însă acolo, la capătul unei traduceri, când simt că n-a mai rămas aproape nimic din mine în mine, o propunere de traducere e ultimul lucru de care vreau să aud. Ceea ce-aș vrea să aud iarăși e propria mea voce, dacă ea mai există. De sub dărâmături sau de peste păduri minunate, aș vrea s-o aud, cât de slabă și mică, dar deslușită și diferită de tot ce e-n jur.”)

(foto: VDN)

9 martie 2018

„Orașul și literatura” și o cronică la „Sylvie și Bruno”

Diseară, în a doua seară a festivalului „Orașul și literatura” (Lofest), susțin o lectură publică alături de Gabriela Adameșteanu și Tatiana Țîbuleac. Moderatori, Ovidiu Șimonca și Cezar Gheorghe. Întâlnirea are loc la sediul Institutului Cultural Român din Aleea Alexandru, intrarea este liberă.
Onorată să fiu invitată pentru al doilea an consecutiv la acest festival. De această dată, este o ediție la feminin.
Mai multe detalii pe pagina festivalului, aici.


***

O cronică la romanul Sylvie și Bruno al lui Lewis Carroll a apărut astăzi, în revista Observator cultural. O semnalez nu doar fiindcă este foarte bună - și aduce în discuție și munca traducătorului -, ci și fiindcă va rămâne, probabil, o raritate. Cronicile la cărțile pentru copii și adolescenți sunt o raritate la noi. La fel și cele pentru cărțile traduse. În cazul cărților care sunt și pentru copii și traduse, vă dați seama cum stăm - chiar dacă vorbim despre o capodoperă veche de o sută treizeci de ani tradusă pentru prima oară la noi.
Imponderabilitate, delicatețe și „aiureli“ - cronica excelentă a Gabrielei Cârlan, aici.

27 februarie 2018

Înecată

Ieri a fost oribil. Azi am reușit să merg mult, am stat cu orele prin parc, am vânat cintezoi, pițigoi, porumbei, mesteceni, copaci cu trunchiuri spiralate îmbrăcate-n zăpadă, am făcut multe fotografii, am plimbat pe alei aparatul ferit sub fular. Tânjeam după zilele astea libere și dacă nu mă plimb sunt ca un câine turbat, nu-mi vine nici o idee, sunt înecată în cartea tradusă, după trei luni n-a mai rămas nici urmă de mine în mine. Poza mea favorită e cea de la mesteceni, îți vine să scrii ceva nou doar ca s-o poți face copertă cândva. Dar mi-a plăcut și întâlnirea cu mierla. Pentru că nu s-a speriat, m-a simțit obosită.


(Foto: VDN)

13 februarie 2018

Stăpânii

La Icoanei, un câine mic s-a oprit ca să ia în bot un băț mare, avea un ochi albastru și unul căprui, semănăm, i-am zis obosită, amândoi ne-am întins un pic mai mult decât putem duce, stai liniștită, mi-a zis cuțălăul, o să ne aibă în pază stăpânii. A pornit cu craca lui mai departe, reglându-și pasul din mers pe melodia doar de el auzită, eu m-am dus la piață după brânză și flori, ocolind un spital. Acasă, cu cinci flori s-a făcut primăvară. Aproape de capătul unei traduceri lungi, amușin poveștile mele, de-aș mai putea ajunge la ele.

11 februarie 2018

„Fetiță”

Dacă am ști de la început ce rău ne fac maratoanele astea, poate că ne-am opri, nu la început, undeva pe parcurs, dar unde să te oprești, dar cum să te oprești, parcă ai fi un amărât de-al lui Beckett pe drum, cu un ciucuraș din copac gâdilându-te-n creștet când treci pe sub el - și tu întorcându-te un pic ca să îi simți din nou mângâierea, și apoi din nou înainte. Înainte.
„Fetiță, e rău.” „Fetiță, e foarte rău.”
Livrarea cu blândețe a sentinței.
Pe coridoare, pașii târșâiți ai femeilor.
Cinci, zece, cincisprezece minute de tristețe atroce, apoi cauți să te scuturi, să faci ce e de făcut, de trăit în cumințenie și liniște, nu vrei să semeni cu nimeni, nu vrei să afișezi, nu vrei să mărturisești, nu vrei să scrii poezii despre asta, nu vrei să ceri ajutor în afară, nu vrei compătimire, nu vrei altă mângâiere decât pe cea trecătoare, a ochelarilor verzi din copac pe creștetul tău - dar e iarnă.

(...)

8 februarie 2018

A apărut „Sylvie și Bruno”

Astăzi a apărut Sylvie și Bruno, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat anul trecut, la capitolul Traduceri.
Cu ilustrațiile originale. 280 de pagini. Aproape 500 de versuri presărate prin poveste, un capitol întreg scris în versuri cu ritm și rimă, o poveste minunată.
Cartea e tradusă în premieră în limba română și apare în colecția Polirom Junior, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.



„Romanul Sylvie şi Bruno împleteşte două poveşti: una se derulează în lumea reală, iar cealaltă într-un tărîm de vis. Fermecător şi doldora de momente fanteziste, poezie şi jocuri de cuvinte, el descrie aventurile bizare ale fraţilor Sylvie şi Bruno în Ţara Basmelor. La graniţa dintre realitate şi vis se naşte o poveste originală, care nu se aseamănă cu nimic – nici măcar cu Alice în Ţara Minunilor. Sylvie şi Bruno, cel din urmă roman al lui Lewis Carroll, publicat pentru prima oară în 1889, îi poate bucura deopotrivă pe copii şi pe adulţi.”


Despre carte, pe site-ul Editurii Polirom, aici.

6 februarie 2018

Azi


Era o astfel de zi.

Azi, două luni de când lucrez la S.W.
Dureri noi care acoperă dureri vechi și care dispar ca să reapară durerile vechi. E nevoie de-un Watt ca să ți le scrie, cu combinații și permutări amuzante.
Amărăciunea, o pătură. Confortul. O mângâiere. Pentru a nu te uita; tu pe tine.
Imposibilitatea întrezăririi unei povești când traduci cărți foarte lungi.
Amânarea. Suspendarea.