12 ianuarie 2019

Licărul

Consolare.
Licărul candelei sub zăpezi, ca într-un iglu format peste noapte.
Plutim prin zăpezi până la genunchi, necălcate, nici câinii nu mai vin după noi. Totul e alb. A dispărut orice culoare de ieri. Doar acolo, sub cruce, sub flori și sub crengi, un miracol: candela pe care-am aprins-o cu o dimineață în urmă încă arde, pulsează caldă, vie și roșie sub haina albă a mormântului - o inimă.

Plânsul și râsul nostru, în prima seară, împletite frățește când vorbim despre el, la masa de la etajul al treisprezecelea - aproape în ceruri. Noi trei, la o masă de patru. Locul gol.

Ferestrele hotelului dând absolut întâmplător spre ferestrele lui. Mă întind în pat, la lumina ninsorii văd toată noaptea balconul, ferestrele lui întunecate. Și ninge, ninge mereu.

Lucrușoarele care vorbesc. Plicurile. Lingurița. Șoseta. Matrioșka.

Cafeaua din ultima zi, pentru sufletul lui de Cerșetor de cafea, în barul hotelului, și femeia care ne cere 4 lei și 50 de bani (!) pentru două cafele grozave. Nu pentru că ne vede plânse, îndoliate, pierdute. Pur și simplu, ăsta e prețul.

Trenul care gonește prin viscol și zăpezi cât casa, ca-n basme, și refuză să se blocheze, să întârzie. Doar zece minute - o cochetărie.

Emil, Cățeloi cu ochi blânzi și Pitic

E prea devreme pentru amintiri și e și prea târziu.

Dar dacă alții sapă în pământ înghețat, să săpăm și noi în noi înșine.

Mi-a fost ani de zile prietenul cel mai bun. Mi-a fost, de fapt, prieten și tată și copil, pentru o vreme îndelungată, în anii când vorbeam zi de zi. Ne bizuiam unul pe altul. Împreună am scris două cărți – atât de ușor, ni s-a întâmplat pur și simplu, ca în joacă. Nu l-am crezut nemuritor. Chiar asta-i tristețea – știam și știa că totul se termină. Ne-am văzut ultima oară la Iași, când eram în rezidență, am băut cafele, am vizitat anticarii... Am vorbit ultima oară, un pic dar esențial, acum câteva zile. Mi-a spus: „atunci m-ai salvat”. Am fost așa fericită, că am început să plâng și n-am mai putut să-i răspund la ultima replică. Habar nu aveam că ăla nu-i plâns, plânsul adevărat abia avea să urmeze. Au rămas ultimele lui cuvinte acestea, despre tandrețe, basm, comoară, salvare.

L-am întâlnit la Sibiu în 2006. Erau Colocviile Revistei Transilvania, el era pe afiș, pe mine nu știu de ce mă invitase Radu Vancu. Aveam doar un volum de proză publicat, lucram la al doilea și deja mă credeam scriitoare… Emil Brumaru a citit cu portocala în pielea goală. Avea un aer abătut și o găurică în pantofii maro. Pe acolo mi-a intrat la suflet și n-a mai plecat niciodată. I-am luat un interviu, mi-a dat adresa de e-mail. M-am plimbat năucă pe străzi. Sfârșit de septembrie, castane pe jos, melodia în suflet. Ceva se schimbase – și avea să fie pe viață.

Când să plece, în ultima zi, mi-a zis: „Vino să-ți dau o carte!”. Avea bagajul la el, în Biblioteca Astra. A deschis fermoarul și, ca să ajungă la cărți, a scotocit, a dat haine, pijamale deoparte. Cartea mirosea a pijama. I-am spus asta după o vreme. Ne amuza.

Iar peste un an și ceva, când începeam să scriem basmul nostru, treaba asta intra în poveste din primele rânduri, mirosul de pijama. Dar până la basm au fost blogurile. El scria, eu scriam. Perioada blogurilor a fost minunată. Acolo puteai să scrii netulburat, doar pentru tine și pentru încă cineva, nu era atâta expunere, nu era îmbulzeala de comentarii absurde. Eu puneam multe fotografii din plimbări. Din Sibiu. El comenta. Scria pe imagini. A scris mult atunci, cu buturugi, cu ciuperci, cu rouă, cu fire de iarbă din care se împletesc inele. A cântat locuri din Sibiu fără să fi călcat vreodată prin ele. Parcul Sub Arini, cu pârâul Trinkbach, Dumbrava… Imagini, imagini. Cerea fotografii, spunea că îi amintesc de lumea lui din Dolhasca, scria la minut, dimineața devreme, pe blog.

Într-o zi, după ce postasem un șir de fotografii, cu curți, cu pitici de ipsos, cățeloi bărboși și ciuperci, el a zis: „Tu ar trebui să scrii basm”. „Asta și vreau”, am răspuns. Atunci – era seară – am încropit pe loc pentru el o poveste. Cum aș vrea să fie basmul, despre ce. El a zis: „Hai să-l scriem împreună”. Eu mi-am zis că glumește. Dar dimineața devreme, am văzut că mi-a trimis povestea întreagă, spusă în versuri, telegrafic. M-am supărat. „Cum, deja, așa repede, și atât de puțin? Deci nu mai scriem nici un basm, asta e tot, mi-ai furat ideea și gata?” A râs. Așa era el, nerăbdător, excesiv, entuziast. Un Cățeloi care dădea din coadă până te dărâma. A zis: „Păi, eu am scris-o repede și pe toată, tu scrie-o lent, pe îndelete, cum știi tu, în proză”. Și asta am făcut. Am inventat țările în care timpul curge diferit, într-una foarte lent (asta e de fapt țara prozei, Transilvania în care era să crăp de plictiseală și izolare), alta în care curge rapid (lumea lui, a poeziei, a izbucnirilor iuți). Asta n-am povestit niciodată… Poezia trimisă de el atunci, în prima dimineață, am așezat-o la începutul basmului și, din nou, la final. Basmul reîncepe acolo unde se termină. Pe el l-a încântat treaba asta.

În fiecare zi scriam un capitol de basm. I-l trimiteam, iar când vorbeam mă întreba ce se întâmplă mai departe. Îi spuneam pe îndelete, uneori inventam pe loc, își nota. Personajele deja le inventaserăm împreună, ele existau deja pe blog, în comentariile noastre. Erau Cățeloiul, Ciupercuț, balaurul Șaptecapete, O elevă, Smeagolița, Prințesa Repede-Repede, Piticul pornic în căutarea ei… El semna cu multe dintre pseudonimele astea de basm, era totul un joc… În fiecare dimineață, îmi trimitea câteva poezii, de strecurat în capitolul de proză pe care aveam să-l scriu în ziua respectivă. Zicea: „Eu îți trimit stafidele, tu faci cozonacul”. Eu îi ziceam: „Tu îmi dai nestematele, eu le prind în coroană”. Dar nu-i plăceau pompoșeniile. Mai bine trânteai o înjurătură simpatică, la momentul potrivit (pe astea nu le-a uitat!). Și mereu așa. „Basmul Prințesei Repede-Repede” a fost gata în mai 2008. A apărut peste încă un an, în 2009, la Polirom – iată, se fac zece ani.

Dar el a continuat să scrie cu balaurul, cu personajele din basm, pentru că „Poveștile n-au cum să se termine”. Era într-o dulce inerție, nu se putea desprinde de temă. A tot scris și-a tot folosit, refolosit, până la capăt. Mă încânta.

Tot pe atunci, de prin 2007, a început să scrie cu îngeri. Îi plăcea să vorbească despre asta. Tema a tot crescut, a crescut… După „Rezervația de îngeri” spunea că i-au mai rămas peste două sute de poezii din perioada aceea. I le-am scos pe toate de pe blog pe imprimantă, i le-am aranjat pe ani, pe luni, am bifat ce intrase în basm – vreo cincizeci. Îi plăcea să fie ajutat, se lăsa ajutat, e și asta ceva, avea încredere multă.

Cândva prin 2012, cred, am alcătuit și „Cad castane din castani”. Am ținut cartea vreo doi ani înainte s-o publicăm. Din ceea ce noi discutam pe blog, decupam fragmente pentru „Suplimentul de cultură”, unde le publicam în rubrica noastră, „Diabloguri”, au fost o sută și ceva. Vorbeam zi de zi, îi scriam seara, îmi scria dimineața. Puneam și Poșta Română la treabă, stoluri de plicuri au zburat între Iași și Sibiu și invers. Cărți, mai ales cărți, dar și altele.

Avea nevoie de o ordine și o rigoare în felul în care comunicam, asta s-ar putea să pară surprinzător – chiar era. Era prăpăd dacă nu apucam să scriu în vreo seară, dacă nu își avea scrisoretul dimineața în căsuță. Dar prăpăd era și dacă nu aveam eu. Ne bizuiam unul pe celălalt, au fost ani în care s-au zidit obiceiuri.

Era capabil de un entuziasm nebunesc. Mă încuraja cu scrisul, cu tradusul, aștepta fiecare traducere, le citea, a devorat Nabokov, i-a plăcut mult „Originalul Laurei”, romanul neterminat, ultimul.
Știa să fie fericit. Era cel mai vesel om trist.

A venit și iarnă după vară, și-a venit și primăvară după iarnă. A fost greu, foarte greu uneori. Dar legătura a rămas. Uneori, un fir de iarbă e mai durabil ca argintul. Pot spune astăzi că mi-a fost, că îmi este cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată – atât de mult timp și atât de intens. Prieten nu e cuvântul potrivit, dar nici n-am nevoie de un cuvânt pentru el.

De ziua asta mi-a fost cumplit de frică mereu.

Dintr-odată mi se pare ridicol că povestesc toate astea. Pentru cine, de ce? E o dimineață atât de cenușie și rece, ieri măcar era soare.

În 2016, când am ajuns pentru prima oară la Iași, la FILIT, de cum m-am cazat –seară plumburie, ciori în copaci – am recunoscut blocul lui, privind pe fereastră. Doar din ceea ce-mi scrisese în toți ani ăia. Atunci ne-am văzut, m-a plimbat prin locurile de care îmi povestise, pe strada Cuza Vodă, pe lângă gangul cu magazinul „Exist”, care îl amuza, spunea că-i dă siguranță de câte ori intră pe acolo în curtea interioară a blocului său: „Deci e bine, exist”. I-am arătat că există și magazinul „Te iubesc”, la doi pași, nu-l știa. După colț, mi-a arătat Teatrul Național. Casa în care a stat de mult, cu părinții. Balconul. Ferestrele. Am intrat în curte, poarta era deschisă. Era acolo o minge. Era și un cufăr, pe el scria cu vopsea „Teatrul Național Iași”. Ne-am făcut o singură fotografie împreună, într-o vitrină. Apoi am mers să-și ia pâine, lapte, crenvurști de pui – așa cum îmi scria în fiecare dimineață că face. Am cumpărat crizanteme sângerii. I le-am lăsat lui și-am plecat singură la gară. Mi-a spus că se simțea urât cu florile atât de frumoase în mână. Greșea.

Anul trecut l-am văzut ultima oară, eram tot la Iași, în rezidența FILIT. M-a copleșit cu energia lui, deși era vădit slăbit, confuz uneori. Dar plin de energie. Hai acolo, hai dincolo. Haide iarăși. Îi plăcea să trăiască. Era în librării ca acasă la el. Primea cafeluța pe masa de la intrare. Mi-a dăruit o sacoșă din aceea ecologică, din librărie. „More poetry is needed”. Și Scrisorile lui Cehov, de la un anticar, deși le citisem deja, tot de la el, cu însemnările lui pe margini. Am fost la Polirom împreună, am primit cărți. Dar am tras și de plase pline de conopidă, roșii, mere și murături, din piața unde îl știau toți vânzătorii – ca să compensăm toate sacoșele cu cărțoaie luate de prin târguri și plimbate cu trenul…

Poate ar fi bine să închei așa, brusc, fiindcă oricum nu există nici o încheiere posibilă. Totul e prea mic, prea puțin – și prea mult. Plec la gară. L-am rugat să mă aștepte. Și n-aș vrea să spun altcuiva nimic din ce am să îi spun numai lui.


***


A fost odată o prinţesă,
Repede-Repede-o chema,
Într-un castel pustiu trăia,
Veşnic întinsă-n catifea
Sub baldachinul ce i-l ţese
Păianjenul zis Tra-la-la!
Veneau balauri s-o peţească
Şi cîrduri lungi de zmei urîţi
Din ţara Marelui Nagîţ,
Dar ea-i primea făcînd fîţ-fîţ
Din coapsa-i alb-dumnezeiască,
Le da cu tifla şi c-un pîrţ,
Şi chiar se transforma în broască
Ca să-i alunge de la uşe,
Şi le turna în cap cenuşe,
Apoi, mai dulce, în culcuşe,
Se tolănea cu bile pline
De muzici, fără de ruşine,
Scoţînd ţîţucile-n lumine
Ca să-i mîngîie sfîrcuri fine.
Şi-i apăsau, cu moi lăboanţe,
Scotocitorii blînzi, pe clanţe,
Să îi aducă-n tărăboanţe
Piticul Bun, rege în Franţe!
Repede-Repede-l primea,
Căci mirosea a pijama
Purtat-anume pentru ea
La butonieră c-o lalea
Mov ce în taină şi-o dorea…
Şi de atunci ei au trăit
Doar împreună, s-au iubit
Cum nici nu se mai povesteşte,
Dînsa-i făcea mîncări din peşte
Şi-umbla-n iatac în pielea goală,
Şi nu se mai ducea la şcoală
De-atît pupic şi zăpăceală…


(Emil Brumaru, introducere și încheiere, Basmul Prințesei Repede-Repede, Editura Polirom, 2009)

9 ianuarie, pentru Literomania

(Publicat pe 11 ianuarie, aici.)

8 ianuarie 2019

Scrisoarea tristului ciuperc care dansa singur în cerc


Dragă Emil,

Nu știu nimic despre restul lumii, dar tu o să mă ierți. Așa sper. De ce aș pleca acolo, unde tu nu mai ești?
Tu ai pleca? Ah, dacă la capătul drumului ar fi întâlnirea… Peronul, panourile cu plecări și sosiri, ceasurile mari, albe, cu limbi mult prea lente, și tu așteptând acolo, și deodată râzând…
Atât de copleșitor de singură ca astăzi la prânz, când am ieșit din bibliotecă, nu-mi amintesc să mă mai fi simțit niciodată. În pagini mai e cum mai e, dar afară, în lumina rece a zilei, e insuportabil de greu.
Emil, cum de e posibilă atâta frumusețe, când tu nu mai ești să o vezi? Cum de e posibil să ningă așa, în prima zi când tu nu mai ești pe pământ? Singurul răspuns posibil ar fi că ești, ești pe undeva, ești aici.
Altfel, eu pentru cine și de ce m-aș opri în cotul râului înghețat, să fotografiez pescărușii, platanii, întinderea de zăpadă, lumina de argint?
Noi știm foarte bine, o pierdere vine după o pierdere, care vine după o pierdere, care vine după o pierdere. Dar azi? A mai fost vreodată atât de groaznic ca azi?
Am stat aseară cu Infofer și Booking deschise în față, era atât de ușor, clic, clic, dar unde să plec? Să plec de aici, unde te simt în tot ce mă înconjoară, unde îți pot vorbi, și-ți vorbesc, unde te pot vedea, și te văd, ca să ajung acolo, unde totul îmi este străin, unde e lume multă și nu-i nici un prieten, nici tu, unde m-aș simți rătăcită, îngrozitor de singură, așa cum îmi spuneai și tu că te simți în mulțimi? M-aș prăbuși.
Tu ești însă aici, la biroul de unde ți-am scris scrisori cu nemiluita și unde le-am citit pe-ale tale, seară de seară, ani la rândul așa. Prima bibliotecă, cea din Sibiu, unde te-am întâlnit prima oară, s-a făcut mică-mică și s-a așezat aici, pe un raft, ușoară ca un șoarece, lângă bila de fildeș. Cu ferestrele ei înalte, cu scaunele de piele, cu tine citind, rostogolind portocale. Biblioteca din Iași, în fața căreia ne-am văzut ultima oară, de curând, la exact unsprezece ani distanță, în aceeași zi de la sfârșit de septembrie, s-a mutat și ea aici, cu intersecția ei largă cu tot. Tu râdeai. Te suiai într-un taxi. Plecam la gară într-o clipă și eu. Și iarăși credeam că te văd pentru ultima oară. Și iarăși speram să mă înșel – doar de câte ori nu mai crezusem asta înainte?
Gări, peroane, târguri de carte, hoteluri, semafoare și treceri de pieton nesfârșite, lumina caldă a veiozei, pereți. Pătrățele vii în care ne arătam zi de zi flori proaspete și uscate, pitici de ipsos, melci de pluș, îngeri, castane, ba și pepeni murați, ouă roșii… Un vârtej peste ani. Două cărți.
Nu știu și nu vreau și nu pot să scriu despre tine așa. Nimic nu m-a pregătit pentru asta. Nici acea pierdere care venea după o pierdere care venea după o pierdere. Fiindcă tu te-ai întors de fiecare dată cumva, generos și glumeț, tandru și bun și mult mai iertător decât mine. Zilele trecute, când ți-am urat la mulți ani și să fii cățeloi blând, puternic și harnic la cărți, și ți-am trimis cartolina cu 80 și fluturi și flori, mi-ai spus dintr-o suflare mai multe decât aș fi sperat să aud. Despre comoară și basm, despre cel mai tandru gest din viața întreagă și despre salvare. Doar esență. Fără ornamente în plus. Esența esenței. N-am mai putut să-ți răspund la sfârșit, fiindcă plângeam. De-aș fi știut că ăla nu-i plâns, că plânsul abia avea să urmeze…
Mă uit în tavan și te caut, te chem, îmi vorbești, te aud și te văd. Prieten neprețuit și copil și tată și personaj de basm, cățeloi, balaur cu șapte capete, pitic – mai știi cum spuneai, când construiam basmul nostru, „Vreau să fiu eu prințesa”? –, scump se plătește pe lumea asta fericirea... Mă duc și mâine la bibliotecă, să scriu. Asta mi-ai spus întotdeauna să fac. Asta o să mă străduiesc să fac. Dar ce risipă de frumusețe în jur, Emil, ce risipă.
Te rog din tot sufletul meu de ciuperc să-mi rămâi în preajmă mereu, să-mi dai semn, să mă ierți.

Verocika

P.S.: N-am cum să nu vin – așteaptă-mă, vin cu trenul de seară.

*****

Două scrisori cu viață și moarte


18 iunie 2016

Dragă Vera,

am mare nevoie de Călătoriile lui Gulliver, ori în BPT , ori in UNIVERS, ambele fiind apărute înainte de 89.
De fapt le am, dar nu le mai găsesc prin vrafurile din casă. La mine e literalmente un prăpăd cu cărțile, nu mai știu unde sînt.
Poate îmi indici, s-ar putea să fie pe Ocazii sau pe elefant etc... să le cumpăr.
Merg greu, parcă plutesc și mă dor toții mușchii de la picioare.
Și mă înfund cu medicamente mereu.
Anul ăsta chiar văd limpede că îmbătrînesc, și din cauză ca nu vorbesc cu zilele, am uitat sau nu am suflu să scot cuvinte din gură.
Aștept romanul tău anunțat. Dar ce-s cu Scrisorile către Vera?
Îmi pare rău, enorm de rău...
De fapt numai ție pot să-ți spun cît de mare e porcăria asta de bătrînețe, fiindcă chiar asta e, plus frica de moarte...
Am scris și pe xxx (cealaltă adresă).

Te rog să răspunzi...

Aștept, aștept, aștept,

Emil

***

1 iulie 2016

Dragă Vera,

Ce să-ți scriu? De fapt doar scrisul și cititul mă fac să mă bucur. Dar astea-s alintături, vei zice. Păstrez firul acela (nu știu ce plantă e!) din Călătoriile lui Gulliver. Sînt, ca noi toți, foarte singur. Mi-e frică. Uneori nu vorbesc cu zilele și cînd încerc, pe la librării, farmacii, am un glas mic, subțire, schimbat, de mi-e și rușine... Seara îmi lăcrimează ochii, nu mă uit la tv. Posibil să fac și la celălalt ochi operație de cataractă. Anul ăsta parcă am îmbătrînit brusc. Am schimbat niște mesaje cu Bădescu, mi-a spus că ești o prozatoare extraordinară. Ții mine ce mi-ai răspuns, cînd ți-am scris că ești o mare prozatoare? Un răspuns antologic! Să ai parte de o viață lungă ca să poți scrie. Vorbesc foarte serios. Cartea aia din Arthur Seniori tot nu a venit aici. Mereu mă împotmolesc în indiferența librărițelor, mă enervez, uneori mi-e silă să mai intru. Săptămîna viitoare trebuie să mă hotărăsc dacă fac sau nu o investigație destul de nasoală, trebuie să mă adoarmă! Sînt cam dezlînat. Tot ce scriu e parcă un exercițiu pentru a putea face alt text, iar textul acela să conteze, trăiesc într-un veșnic provizorat, în așteptarea a ceva important...

M-a bucurat mult firul acela de plantă, e atît de plăpînd...

Emil


7 ianuarie 2017, pentru Suplimentul de cultură, locul unde au fost publicate dialogurile noastre pornite de pe acest blog, vreme de patru ani.

(Publicat pe 12 ianuarie, aici.)

31 decembrie 2018

Disperarea ne e garanția

De câțiva ani, de când m-am mutat aici, am câte un carnet pe an, nu tocmai jurnal, un biet caiet în care-mi notez foarte sumar cum se scurg zilele, cu ce se umplu ele, dacă se umplu cu ceva. Am început de dragul unui caiet frumos, cu coperte textile și ilustrat cu stampe japoneze, și din nevoia de echilibru într-o perioadă dificilă, cu pierderi - ordinea liniștește.

La fiecare capăt de an, pe ultima pagină a carnetului îmi notez inevitabil ce mi-aș dori să fac anul viitor. Ce-ar trebui să evit. Ce-ar trebui să adaug. Mă uit în urmă. Văd, la liniuță, cum și dacă am ținut drumul. Imprevizibilul se strecoară invizibil între firele drepte. Mă bucur când văd că am făcut cam ce-am vrut. Mă întristez când pricep ce nu mi-a ieșit - dar pentru asta există carnetul anului viitor.

În cușca mică și strâmtă a carnetelor, sunt scrise telegrafic toate zilele mele, de cinci ani încoace. E totul acolo. Când vreau să scriu o poveste și scrisul pare imposibil - cum pare întotdeauna atunci când nu scrii - mă uit în urmă și găsesc cum scriam, ce făceam; nu înțeleg cu adevărat cum, niciodată nu înțeleg cu adevărat cum, dar văd că era posibil, deci o să mai fie, tot după zile seci, insuportabile, oribile, în care mă detest, între traduceri lungi, între probleme de sănătate, între griji pentru părinții de departe și telefoane apocaliptice, între bruiaje ale actualității. Și asta îmi dă curaj - uite că e posibil să scrii, să trăiești în povești, să faci nefăcutul, să crești de la zero o carte, ca dintr-o cocă invizibilă, grea, în ciuda obstacolelor.

Este limpede că ăsta e lucrul pe care mi l-am dorit și mi-l doresc și acum cel mai mult. Iar în clipa în care-ți dorești cu disperare ceva, soarta începe deja să lucreze. Vă doresc să vă doriți!
Și să fiți sănătoși, și ocoliți de griji, de necazuri. Să vă faceți drumul posibil. Tot ceea ce ne dorim o să fie al nostru. Disperarea ne e garanția.

La mulți ani, cum vi-i doriți, tuturor!


(foto: VDN)

29 decembrie 2018

Recuperez fir

În primăverile anilor cu 8 în coadă, împlinesc vârste rotunde. De anul ăsta mi-a fost groază un pic - mi-ar fi fost și mai tare, dacă m-aș fi oprit să mă gândesc mai serios. N-am făcut-o. Ah, abia apoi m-am gândit, aș fi putut să fac și eu măcar o fotografie nud, cu o carte mare în brațe, acoperind tot ceea ce e considerat de acoperit, așa cum am văzut că făcuse Kylie Minogue la 50, folosindu-se de-o chitară... Dar o chitară are forme mult mai feminine ca o carte. Și iarăși dar: dar eu m-am ascuns foarte bine cu totul, predam o traducere, darul mi-era revenirea la poveștile mele, la cartea mea cruntă în care dezvelesc și descopăr tot ceea ce altădată consideram „de acoperit”.
Încremenită în vârsta magică de 5 ani, pe o pajiște de la margine de oraș, nu mă văd altfel acum; eram de atunci capabilă de entuziasm nebunesc și depresii. Mi-era bine când nu era nimeni în preajmă.
Azi stau pe canapea - nu pot să scriu o vorbă - și desfac rând cu rând fularul pe care l-am tricotat înainte de Crăciun. Și, cum înfășor firul gri și aspru la loc pe ghemul tot mai mare, îmi bâigui ca pescarul ce visează la pește: recuperez fir, recuperez.

27 decembrie 2018

Jurnaliere - cu traduceri și capăt de an

Confortul neașteptat al zilei lucrătoare, lucrurile reașezate în firescul lor. Lumina puternică a soarelui reflectată în ferestrele clădirii de vizavi și, de acolo, pătrunzând în camera mea, scoțând în evidență firicele de praf pe biroul neatins două zile.
Pagini în față, muzică în urechi.
Citesc, gata redactată de Ada Tanasă și frumos paginată la Iași, cartea pe care-am tradus-o astă-vară. O să apară în ianuarie. La Polirom, în seria de autor Vladimir Nabokov. Poate unii dintre voi se vor bucura. Pentru mine a fost ca un dar - habar nu aveam ce se ascunde sub înveliș!...

*

Scenă de peste an. Astă vară, într-o zi când mă plimbam prin Grădina Icoanei în pauza de prânz, m-am auzit strigată pe numele mic. Mi se întâmplă rar, senzația este că încă nu cunosc pe nimeni aici. Simona Popescu, mergând pe lângă bicicleta ei mică, s-a apropiat și mi-a spus că voia să-mi transmită felicitări pentru cum am tradus poemul din Foc palid.
Scena asta m-a emoționat, mi s-a părut un pic ireală. Fiindcă a devenit regulă ca la acele cărți la care ai muncit cel mai mult să nu primești nici un fel de reacții. Ai să vezi bestsellerurile internaționale traduse de tine aranjate în vitrine și-n rafturi din față, o să vezi în metrou oameni citind astfel de cărți care s-au tradus ca de la sine, au fost doar mari consumatoare de timp, însă cărțile cele mai grele, cele mai importante, cele mai frumoase și bune până la urmă, cele pentru care ai dansat pe sârmă, o să se așeze în cotloane umbrite, de unde nimeni n-o să-ți dea nici un semn.
Așa a fost cu Foc palid în 2014, așa a fost cu întregul Beckett în 2011-2012, așa e anul ăsta cu Lewis Carroll, Sylvie și Bruno - cartea asta a mutat munții în mine. Pentru tot restul lumii, e de parcă n-ar exista.

*

La fiecare sfârșit de an, pe ultima pagină a carnetului, îmi notez că mi-aș dori ca anul viitor să traduc mai puțin. Să aleg mai cu grijă. Să accept doar ceea ce vreau. Să am mai multă putere și să refuz. Și totuși, senzația e că povestea se repetă și că sfârșesc mereu îngropată în prea multe pagini ale altora, în cărți care nu merită, în povești care n-au nimic de-a face cu mine. Din fericire, în ultimii ani, atunci când am scris și am și publicat, cărțile mele m-au ajutat să trăiesc. Mi-au asigurat luni de zile de trăit, așa cum înainte n-o făceau decât traducerile. Ține doar de mine să înclin balanța spre ele, spre scris. Împing cât pot. Luptă grea, uneori deloc grațioasă.

*

La nemți e ghinion să urezi cuiva înainte de-a fi ziua. Sunt uluită în fiecare an de avalanșa de urări, că e Crăciun, că e An Nou, că e orice altceva, cu mult înainte de-a fi timpul. Nici o legătură cu superstiția germană - e de parcă oamenii și-ar amputa cu dragă inimă zilele pe care le mai au de trăit. În loc să le strângă la piept, să le dezmierde pe îndelete, să le folosească minut cu minut - măcar și stând cu ochii în tavan, ascultându-se.
Tot mai adesea, de-a lungul acestui an, mi-am fredonat un vers venit din senin: „Nu te-ntrista 'nainte de-a fi vremea”. Căci nici în cazul tristeților nu merită să te grăbești. Sunt lucruri rele care se apropie iremediabil de noi. Dar azi, înainte de ele, încă ne mai putem veseli.

21 decembrie 2018

2018 în cărți


Se apropie capătul de an.
S-a adunat un turn de cărți la care mi-am adus și eu contribuția.
Mi-ar fi plăcut, poate, să fie o singură carte, și aceea numai a mea, știu că turnulețele nu-s mereu frumoase. Anul ăsta am ales liniștea, am lucrat într-o izolare foarte bună. Am tradus mai mult decât aș fi vrut, dar am avut timp, am și scris, una peste alta lucrurile arată așa.


Două antologii cu povestiri românești - una cu traduceri în germană, și alta bilingvă, cu traduceri în engleză.
Despre prima, Die Entführung aus dem Serail / Răpirea din Serai, am vorbit când a apărut. Cea de-a doua, Antologie bilingvă de proză scurtă contemporană, a apărut în toamna asta la Editura Muzeul Literaturii Române, o găsiți aici. În ambele mi-au fost selectate povestiri din volumul Roșu, roșu, catifea.
La acestea se adaugă antologia 16 prozatori de azi.lit, de la Editura Humanitas, unde am propus un fragment de roman, inedit.


Două volume colective, cu povestiri scrise anume pentru ele, la Editura Arthur. Mică istorie a unui secol mare și Selfie.


La capitolul traduceri din engleză, două apariții: Forma apei și Sylvie și Bruno, ambele la Polirom și traduse în mare parte anul trecut (cu Forma apei am trecut dintr-un an în altul).
Anul ăsta am tradus alte trei cărți. O să apară cam toate deodată, foarte curând: Visele insomniacului de Vladimir Nabokov, la Editura Polirom, o carte pe care o ador; Sonata Gustav de Rose Tremain și Iubire și năruire de Paula McLain, la Editura Humanitas Fiction - pe cea din urmă mă bucur să o văd în topurile străine cu cele mai bune cărți ale anului 2018.
A fost un pic prea mult pentru mine - 1,9 milioane semne traduse, adică 1.150 de pagini - și anul viitor sper să traduc mai puțin. Am foarte mare nevoie să mă opresc și să mă redescopăr pe mine.

Încântată să trec dintr-un an în altul fără absolut nici o cocoașă în spinare: totul e terminat, finisat și predat.


Deși n-am publicat nici o carte a mea, scrisul a mers binișor. N-a existat dorința să public. Anii precedenți, cu câte o carte nouă în fiecare (Sălbăția în 2016, Isidor în 2017), fuseseră prea solicitanți, cu turnee, lansări, festivaluri, prea multă expunere. O nevoie tot mai mare să fiu așa cum sunt, să stau departe de aglomerație, de vârtej, de vorbărie, de public. În a doua parte a anului, am anulat tot ce înseamnă ieșire în public. Contul de FB a stat deschis doar vreo două luni și-un pic din tot anul. S-au adunat pagini de roman, câteva povestiri, multe planuri. Am reușit să citesc mai mult ca în alți ani. Am făcut fotografii, m-am plimbat, m-am gândit, am cântat. Am avut parte și de un refuz, și de o problemă de sănătate rămasă nerezolvată. Încă mai sper să-mi revină din senin simțul pe care l-am pierdut și pe care tratamentele nu mi l-au adus înapoi.

Abia aștept să rup ultima pagină din calendar, ba chiar să-l arunc cu totul, să șterg praful de pe masă, să fie scris „întâi a-ntâia” pe o pagină albă. Paginile albe sunt întotdeauna atât de promițătoare. Numai de-aș ști încotro să apuc.

17 decembrie 2018

Câștigătorii concursului de manuscrise Polirom Junior: un cîștigător și o mențiune specială a juriului

Editura Polirom anunță rezultatele Concursului de manuscrise de literatură pentru copii, ediția 2018, concurs lansat în data de 13 iulie a.c. Juriul a fost format din scriitoarea și traducătoarea Veronica D. Niculescu, Raluca Selejan și Oana Doboși-Potcoavă de la Librăria La Două Bufnițe din Timișoara, precum și din membrii redacției Polirom Junior.

Astfel, cîștigătorul primei ediții a Concursului de manuscrise de literatură pentru copii Polirom Junior este Călin Torsan – romanul Vrăjitorul dințos.

Juriul a decis însă să acorde și o mențiune specială la această primă ediție, mențiune care merge către Diana Geacăr – romanul Ce văd dragonii.

Ambele romane vor fi publicate în primăvara anului 2019, în colecția „Junior” a Editurii Polirom.

Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției „Junior” a Editurii Polirom, despre ediția I a concursului: „Am fost surprinși de numărul mare de manuscrise sosite în inbox, dar și de calitatea lor: am avut de ales dintre peste 80 de potențiale cărți, acoperind zone foarte diferite tematic și stilistic. Romanul lui Călin Torsan, Vrăjitorul dințos, a întrunit unanimitatea voturilor, iar cel al Dianei Geacăr ni s-a părut a aduce o notă de melancolie și lirism, note ce lipseau majorității manuscriselor înscrise în concurs, lucru ce ne-a convins să susținem publicarea lui, cu mențiunea specială a juriului. Ni se pare mai mult decât îmbucurător că atât manuscrisul premiat, cât și cel care a primit mențiune au ca autori doi scriitori cunoscuți. Lucrul acesta ne certifică faptul că literatura pentru copii e o zonă care atrage din ce în ce mai mult nu doar publicul, cât și creatorii din zona mainstream a literaturii.”

Veronica D. Niculescu despre Vrăjitorul dințos, de Călin Torsan: „«Pit era un tip atipic. Un pitic apatic.», așa începe cartea lui Călin Torsan, Vrăjitorul dințos. Pe mine m-a prins de la primele rânduri și nu m-a dezamăgit o clipă, până la capăt. O apariție specială, între zecile de volume jurizate. Mare bucurie când, în seara votului final, am descoperit că toți membrii juriului o votaseră pentru primul loc. O poveste amuzantă, cu un băiat palid care are părinți ocupați și un laptop cu jocuri. O poveste care se petrece chiar lângă tine și care subminează clișee. Nu putem decât să sperăm că micuții cititori vor fi la fel de încântați ca și noi de povestea misteriosului, marelui, atotputernicului Vrăjitor dințos, care e parte zi de zi din viețile noastre.”

Oana Doboși-Potcoavă & Raluca Selejan despre Ce văd dragonii, de Diana Geacăr: „Romanul Dianei Geacăr, Ce văd dragonii, ne-a captivat pe amândouă încă de la primele pagini, povestindu-ne uneia celeilalte aproape în fiecare zi despre ținutul în care lumea poveștilor atât de îndrăgite de noi și cea a jocurilor pe calculator se contopesc în aventuri fantastice. Ne-a plăcut pentru povestea actuală care își va purta cititorii juniori într-o aventură cu troli, dragoni, porci spinoși, pești vorbitori și patru statui cărora li se mai spune și Spaime. Credem că romanul Dianei Geacăr și-a găsit locul în colecția „Junior”, o colecție dedicată copiilor și adolescenților care cred în puterea imaginației și cărora le place să citească poveștile cu creionul în mână.”.

Întregul comunicat al Editurii Polirom, aici.

11 decembrie 2018

Povestiri, ateliere, concursuri

În ultima perioadă, am citit, corectat, jurizat texte ale altora.

• Plăcut impresionată de noua serie de cursanți de la atelierul de scriere creativă - Creative Writing Sundays, organizat de Revista de Povestiri a Siminei Diaconu. Din punctul meu de vedere, seria aceasta este de departe cea mai bună dintre toate cu care am lucrat până acum. Așa că las aici și numele câtorva participanți, cu speranța că în curând o să le vedem pe coperta unui volum. Din cele douăzeci și două de povestiri scrise pentru tema propusă („Întâlnire în pădure”), am ales cinci publicabile în revistă. Sunt semnate de Alin Buzoianu, Gabriela Anton, Veronica Stănică, Andrei Constantin și Muller Onofrei. Dar întreaga serie m-a impresionat.

• Alte douăzeci și două de povestiri au fost înscrise în Concursul trimestrial al Revistei de povestiri. Am ales două câștigătoare, plus o mențiune. Le aflați de aici. Povestirea de pe locul I, scrisă de Andreea Drăghici (după cum aveam să aflu abia după, căci eu am primit toate textele fără semnături), poate fi citită aici.

• Pe de altă parte, pe ultima sută de metri se află concursul de manuscrise al Polirom Junior, unde căutăm un roman cu stea în frunte printre zecile de volume trimise. Câștigătorul va fi anunțat de editură la începutul săptămânii viitoare. Eu mi-am ales deja favoritul - de fapt, am o listă scurtă cu patru favoriți, dar pe unul îl văd detașându-se clar. Rămâne însă de văzut ce o să iasă la final, după ce punem cap la cap propunerile tuturor membrilor juriului.

***

Mă bucur că una dintre cele mai recente povestiri ale mele, „Timbrul”, este considerată vârf al volumului pentru care a fost scrisă, Mică istorie a unui secol mare. Cronica lui Marius Chivu în Dilema veche, aici. „Timbrul” este, din punctul meu de vedere, atât continuarea unei cărți mai vechi, cât și începutul unei noi cărți, deja construită în minte. Asta dacă mai ajung și eu vreodată să mă opresc din tradus, din jurizat, din bolit, și să scriu. :)

O altă povestire nouă, o jucărie animalieră complet diferită de romanul din care public ici și colo fragmente, o să apară într-un număr viitor al revistei Iocan.

Iar altă povestire inedită o să fie inclusă într-un manual de limba română, pentru clasa a VII-a, la care se lucrează acum. Este, de fapt, chiar povestirea care deschide manualul. Dar, despre toate astea, într-un episod viitor.

1 decembrie 2018

Fragment


...și de-acum deja ai în față bulevardul, uite-l, o ultimă înșiruire de case și ajungi la el și la stația de tramvai de pe colț, unde era o agenție Loto, dar acum nu mai e decât un spațiu părăsit, cu draperii cenușii atârnând dezolant la ferestrele cu afișe care încă promit un câștig fabulos – 15 miliarde de lei la Noroc –, la pompa de apă din care nu mai există decât cuva de fontă, brațul ondulat a dispărut fără urmă, iar pe colțul opus, cum înaintezi pe linia de tramvai, pe drumul cel drept, se află localul unde-au băut generații de-a rândul, începând cu mult timp înaintea bunicului meu și continuând și acum, iar pe un zid exterior e telefonul public, portocaliu cu receptor de ebonită, care afișează pe ecran mesajul „Telefon nefuncțional”, un fel de „Ich sterbe” – spre deosebire de marea majoritate a telefoanelor publice din țară care n-au mai zis nici atât, au murit fără ca măcar să-și dea seama ce li se întâmplă. Iar noi le-am lăsat să moară, cum am lăsat și telefoanele din casă, cu disc, și tutungeriile, centrele de remaiat ciorapi, adevăratele mercerii, ceasurile mecanice ticăind cu rubine în craniile lor, cum mor și vor muri cinematografele, cofetăriile, poate teatrele și teatrele de păpuși, cu semiluni de carton pe care se leagănă veșnic crăiese cu păr de lamé, fotografiile cu margini dantelat decupate, precum și foarfecile care nășteau asemenea margini, poate chiar cărțile, cele în care supraviețuiesc denumirile tuturor acestor lucruri care-au murit, țiterele, poate chiar viorile și pianele, numai cârciuma asta va rămâne pe străduța asta an după an încă mult timp de acum înainte, dovadă fiind chiar acel „mult-timp-înaintea-bunicului”, iar din când în când, exact ca în copilăria mamei mele – de parcă o mână glumeață ar lua timpul și-ar face o buclă din el, unind anii ‘50 dintr-un secol cu anii ’20 ai secolului următor –, din localul de pe colț, numit simplu, „La Colț”, o să iasă cu pași clătinați un bătrân cu ochi umezi și nas roșu, care-o să arunce un pumn de bomboane în aer strigând aproximativ aceleași cuvinte pe care le-a auzit și el când era mic, făcând astfel copilașii de pe o rază de treizeci de metri să se adune iarăși în locul ăsta ca păsările, pentru a le ciuguli de pe jos.

- un capitol din romanul în lucru a apărut astăzi în Literomania, îl puteți citi aici.

Am ales și pentru revista online și pentru antologia recent apărută pasaje bloc, ceva mai dificile la lectură, mai ales scoase din context, din casa lor care e cartea. Aș fi putut alege cu ușurință capitole vioaie, cu mult dialog, funcționând ca povestiri, poate chiar ca scenete, însă în cazul acela mi s-ar fi părut și mai tristă ruptura de întreg și etalarea lor ca reprezentative. Este vorba de un roman lung, a cărui acțiune se derulează în doar câteva zile. Tot ceea ce scriu în ultimii ani este o retragere din fața grabei, a cititului și-a trăitului în diagonală, pe fugă, pe suprafețe comode. Mi se pare important, când rup o bucățică și arăt înainte de-a fi venit vremea arătatului, să fie măcar ceva ce pledează pentru grijă, migală, atenție, lentoare. Dacă se bucură și măcar un singur om, dacă și un singur om înțelege ce se află între sforile mele legate, între drumurile mele prin locuri care mor, care au și murit, mie mi-e bine.

23 noiembrie 2018

Cartea săptămânii, brândușe, nimic

„Spre văi de jad și sălbăție” e Cartea săptămânii pe Literomania. Cu un text de Adina Dinițoiu, aici. Mulțumesc.

Brândușele vor frig ca să-nflorească. Și au înflorit, în vânt, la umbra copacului lor, în ciuda verii indiene și-a greblelor puse pe rele.

Unul dintre puii lui Gregoire de anul ăsta poposește pentru prima oară pe pervaz. Îl văd de aproape, atât de înalt, este probabil băiat, are ochii negri și mari, e încă pestriț, o să mai fie așa încă doi ani, și o are alături pe mama fără picior, cea ținută la distanță pe vremea cuibului, cea defectă, cea respinsă. A făcut ea cumva și i-a spus, în toate săptămânile de după zborul din cuib, că ea îi e mamă, iar el a înțeles.

Traduceri interminabile. Lecturi de nevoie - în căutarea unei povești minunate, sperând s-o găsesc, răsfoiesc zeci de volume pentru copii fără personaje memorabile sau adorabile, fără originalitate, fără umor. Desene animate prin Paris, aventuri de filme americane, nelipsitele vrăjitoare, pisicuțele, șoriceii - riști să adormi numai parcurgând titlurile. Groaza și mila și o căruță de întrebări.

Aș vrea să văd S. și H. publicate, de astă dată împreună, într-o ediție elegantă, frumos difuzată. Stau prea mult singură între patru pereți și mi se pare o grozăvie să trimit un e-mail care să spargă coaja, să solicite, să propună, să lanseze, să mă scoată de-aici.

7 noiembrie 2018

Povești noi - Timbrul, Dublu selfie, o antologie de proză

În ultima vreme am scris povestiri. O parte dintre ele apar în toamna asta, în diferite volume colective.
Prima apariție este „Timbrul”, inclusă în volumul Mică istorie a unui secol mare, coordonat de Monica Onojescu și publicat la Editura Arthur. O povestire lungă cu aer vintage, care se desfășoară în 1982 și cred că este rudă cu cele din Roșu, roșu, catifea.


Altă povestire, „Dublu selfie la o fereastră înaltă”, este inclusă în volumul Selfie (Seniorii), coordonat de Florentina Sâmihăian, tot la Editura Arthur.


Un fragment dintr-un roman, căruia o să-i spun deocamdată în lucru, va fi publicat în antologia 16 prozatori de azi.lit, realizată de Andreea Răsuceanu la Editura Humanitas.


Mulțumiri celor care m-au invitat să particip cu povești: Horia Corcheș, Florentina Sâmihăian, Andreea Răsuceanu.
Cele trei cărți se lansează la Târgul Gaudeamus vineri, sâmbătă și duminică (16, 17, 18 noiembrie).

16 octombrie 2018

În Delta Văcărești


Octombrie în Delta Văcărești.
Fără păsări, dar cu acest uluitor fluture galben - Colias crocea, Gălbiorul migrator (Clouded Yellow), care a fost atât de prezent anul ăsta la noi, la fel cum au fost și încă sunt multe, foarte multe Vanessa Atalanta, cu dunga lor stacojie.

Într-o zi însorită de toamnă, pe la orele prânzului, toate făpturile din deltă sunt ascunse prin tufe, prin stuf, departe de cărăruile săpate de om pe aici, dorm și vidra, și vulpea, iar păsările nu mai sunt la fel de multe ca vara, a rămas vânturelul roșu care țipă la vânătoare, niște rațe sălbatice clatină trestiile, iar pe poteci îți pot tăia calea șopârle viu colorate, și de jur împrejur zboară fluturi câți n-ai văzut niciodată. Despre gălbiorul migrator am citit că în unii ani abia dacă apar câțiva, iar în alți ani sunt cu miile. A fost un asemenea an, al belșugului, îi zărisem din tren, venind de la mare, pete jucăușe de-un galben ireal, dens. La fel, vanessele, niciodată n-am văzut atâtea plutind de jur împrejur, mari cât vrăbiuțele și vesele, în ciuda numelui lor, fluturele de doliu, fluturele prevestitor de moarte din Foc palid. Unul mi-a poposit pe cărare, chiar unde urmam să pășesc, m-am aplecat, l-am ridicat ușor pe un deget.

5 octombrie 2018

În lumina amiezii

Dau să intru în Biserica Rusă. E unul dintre puținele locuri unde reușesc să-mi spăl vârtejul mizerabil al zilei în perioade ca asta. Apăs pe clanța masivă, deschid ușa, dincolo de geam văd două turiste în vârstă care se pregătesc să iasă. Aștept, le fac semn să poftească. Dar ele, zâmbitoare și albe, insistă să intru. Intru. Ele rămân încă două clipe înăuntru, le văd cum citesc afișul de pe ușă, cel cu telefoanele interzise: „Ca să vorbești cu Dumnezeu, nu ai nevoie de telefon mobil”, scris în română și în engleză. Pe chipul celei mai bătrâne înflorește atunci cel mai dulce zâmbet care mi-a ieșit în cale în ultima vreme. Bătrâna americană spune rar, răspicat, lungind melodios fiecare vocală, în timp ce se pregătește să pășească iarăși în forfota orașului străin și-n lumina amiezii: „I'm so glad I don't need a Wi-Fi to talk to God”.

26 septembrie 2018

Indiferent cât de mici

„Care este marea carte pe care v-ar fi plăcut să o scrieți și de ce?”

Dacă nu ești atent, dacă te lași cuprins de un entuziasm nefiresc, cât pe ce să dai fuga spre marile cărți preferate, scrise de alții. Să spui un titlu sau altul – jocul e atât de ușor și tentant. Dar… Dar dacă ești și scriitor și traducător, și scriitor și recititor, și trecut de o vârstă, înțelegi că nici gând, n-ai cum să-ți dorești să fi scris tu cartea altuia. Cu cât scrii mai mult, cu atât înțelegi mai bine care sunt temele tale, care e vocea ta. Care sunt obsesiile. Nevoile. Cu cât traduci mai mult, la fel, înțelegi diferențele dintre tine și celălalt. Singura carte, mică, mare, pe care mi-ar plăcea să o scriu este cea care îmi stă înainte, cea încă nescrisă. De câțiva ani încoace, am senzația tot mai limpede că îmi stă în față cartea pe care mi-am dorit dintotdeauna s-o scriu și de care încă nu m-am apucat. La începuturi, într-un fel acolo vreau să ajung, unde era libertate enormă, inocență și un alb nesfârșit de coală neîncepută, și să scriu o poveste, atât, una singură, să fie ceea ce eu numesc pur și simplu „Povestea”. Povestea mea, încă neimaginată, neîncepută, nescrisă, cea atât de plină de promisiuni câtă vreme e încă departe – și totuși posibilă.
Până la urmă, asta e problema scriitorului care e și traducător: oricât de mari ar fi cărțile traduse (rescrise), el va visa mereu să le scrie tot pe-ale lui, indiferent cât de mici.

- răspuns la ancheta realizată de Simona Preda, LaPunkt