24 martie 2019

Pisiceli sofisticate - și două vidre

M-am întors ieri la una dintre marile mele bucurii și m-am înconjurat de pisici la Expoziția Felină SofistiCat. Da, sunt cuști și e aglomerație uneori la asemenea evenimente, dar e o șansă să vezi toate rasele la un loc, și ieri a fost bine, a fost una dintre cele mai reușite expoziții de animale vizitate vreodată.
M-am topit după uriașele blânde din rasa Maine Coon, care când întindeau o lăboanță dizlocau un val moale de aer care-ți ajungea până-n piept, și Maine Coon sper să fie următoarea mea pisică, să simt că-mi rupe spatele când deschid ușa cu ea în brațe, sau mai degrabă să deschidă ea ușa cu mine în brațe.
Și mi-au plăcut bengalezele, cu blana lor leopardină dar mai ales cu glasul lor insistent și plăcut. Și delicatele abisiniene, și norvegienele de pădure, și pisicile ragdoll, desigur, și sfincșii cu pulovărașe care le ascundeau goliciunea, și chiar și biata werewolf, stingheră și bizară, un fel de pisică-condor, căreia multe cred că i-or fi auzit urechile...

Am scris vreme de mulți ani despre animale, mergeam la expozițiile chinologice și mă pierdeam cu orele printre câini, zăceam pe pajiști și pe sub copaci fericită, linsă pe mâini, murdară pe blugi, am avut și o emisiune săptămânală la radio dedicată iubitorilor de animale, dar expoziții feline nu prea erau pe atunci, abia de vedeai o persană și-o siameză și, orice s-ar zice, e o bucurie să poți să vezi laolaltă vreo două sute de pisicoanțe care mai de care mai frumoase, adunate din lume. Rămâne în topul personal Maine Coon și lăboanța uriașă ridicată în aer la o fâlfâire de pană.

Să cunoști câinii, pisicile, păsările, copacii și florile - cum altfel să scrii despre oameni?



***

Trei steluțe aici, cu care marchez una dintre cele mai fericite zile din viața mea: azi am văzut pentru prima oară o vidră. Iar după cinci minute, încă o vidră.
Două vidre, într-unul din locurile mele preferate din București, la câțiva metri înaintea ochilor, la doar câteva minute după ce plecasem din Grădina Japoneză înflorită și zisesem: „Hai totuși și până acolo. Cred că dacă o să văd pelicanul o să fiu atât de fericită, încât o să pocnesc”. Și deodată am văzut căpșorul maroniu înaintând delicat, aproape de mal, și am zis pur și simplu, fără nici un strop de uimire, de parcă era cel mai firesc lucru din lume: „Uite o vidră”. Și era chiar o vidră. A înotat un pic, apoi a făcut saltul ei specific, ne-a arătat spinarea, fundul și coada și dusă a fost.
După un timp, mai departe, de pe pod, am văzut un V înaintând iute pe ape, de parcă venea o rățușcă grăbită, doar că nu era de văzut nici o rățușcă: era iarăși o vidră, alta, și acum am văzut-o de la o distanță ceva mai mare, însă de sus, întreagă, în toată splendoarea, și iarăși a făcut bâldâbâc și s-a ascuns sub ape, și apoi a apărut, și a plutit pe sub ochii noștri, roșcat-alburie, lunguiață, splendidă. O bucurie care se developează în timp și devine un dar tot mai ireal, dublu, un lucrușor cu care ai vrea să faci ceva, dar nu știi ce să faci, îți frângi mâinile.

Aș putea locui o viață pe malul apei sau într-o pădure, departe de toate celelalte.

Aș vrea să scriu despre toate astea povești, uitând complet, măcar preț de cinci, șase ani, de existența bolilor și-a antidepresivelor, a morții, a plagiatorilor, a microfoanelor, a stărilor de rău și a vorbelor... Scrisul locuiește în boticul unei vidre.

23 martie 2019

Florile de după îngheț

Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată copacii atât de mult înfloriți. Aproape de casă, mă opresc în drumul de după-amiază și fotografiez, și vorbesc cu străini, și mă mir - după toate prin câte-au trecut, toți copacii ăștia care fuseseră complet îmbrăcați în stratul de gheață, uite-i grei de flori, au înflorit până și ramurile rupte, care atârnă aproape desprinse de trunchi și scăpate printr-o minune de la tăiere, ating cu capetele pământul, înflorite poate pentru ultima oară în viață, aproape strigând în plecăciunea lor dureroasă și amplă, cu toată frumusețea de care-s în stare. Nu, n-am mai văzut niciodată copacii așa înfloriți. Nu le simt mirosul, dar îi văd încă bine, și-n spate bat clopote și cerul e albastru. Lucrurile banale, care ne sunt cele mai prețioase averi.


12 martie 2019

Nimicurile mele - Creanga sau umbra

Cel mai greu în perioada asta a fost să tot refuz. Imposibile toate interviurile, ieșirile, întâlnirile.
Mă uit la întrebări despre visele lui Nabokov și nu înțeleg de ce să spun eu ce-a spus deja Barabtarlo, de ce să explic superficial ceea ce el a făcut detaliat și temeinic, acolo e un studiu. Mă uit la invitații în grădinițe și-n școli și mă întreb cum să apar eu acolo, în carne și oase, când cartea a spus tot ce-a avut ea de spus, e o voce temporară acolo și e o poveste acolo, eu sunt doar o coajă, o haină, un înveliș cam prăpădit pe moment, aproape fără nici o legătură cu cartea. Mă uit la imagini de la lansări și mă întreb cum de-am crezut când am acceptat să ies că o să pot să mă duc, să vorbesc; stau pe scaun și nu sunt acolo, aud oameni vorbind și nu-i înțeleg, totul plutește într-o lume paralelă, de vis, realitatea e doar înăuntru.

Orice întâlnire mă tulbură, parcă nu mai știu cum se face.
Mereu vechea poveste - dacă n-ai o mână ruptă, o varicelă, un herpes măcar, e greu să obții o scutire. Pe bază de tristeți n-a lipsit nimeni niciodată de la vreo sărbătoare.

Toate florile, în primăvara asta, se împart în două categorii, de interior și de exterior. Doar cele de exterior contează acum. Mă uit la semințe, citesc despre flori anuale, perene, mă uit la bulbi și răsaduri, citesc despre ce pui primăvara ca să iasă la toamnă, despre ce pui la toamnă ca să iasă la primăvară. Îmi imaginez peticul de pământ, florile de chica voinicului, nemțișorul, vălul miresei.

Traduc ceva, e greu, migălos, o frază de două sute de pagini, și găsesc liniște în asta, parcă aș înșira mărgeluțe. Îmi face bine să stau să așez cuvinte la locul lor, e o ordine liniștitoare acolo, deși clocotesc de efort, nu e prima oară că pricep asta, așa a fost și-n iarna de-acum doi ani, iarna aceea, când traduceam chinuit, pe-un colț de masă din casa aglomerată și aproape străină, și-n tot dezastrul ăla acolo era singurul petic de ordine - până nu te alunga cineva și de-acolo.

Mă uit la fotografia de ieri, cu primul copac înflorit, și nici nu știu ce e mai frumos, creanga înflorită sau umbra ei pe perete. Aș zice că umbra. Felul în care floarea s-a scris din mers pe perete.

7 martie 2019

O vară cu Isidor - tiraj nou

Al treilea tiraj al lui Isidor a pornit de ieri în lume.
Romanul ăsta scris într-o lună de primăvară, cu atâta plăcere și ușurință, la propunerea entuziasmantă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, se ține în continuare de surprize. Primul tiraj, măricel, s-a vândut în cinci luni de la lansare. Al doilea, de-a lungul anului trecut. Al treilea își începe călătoria acum.
Mă bucură că s-a înmulțit condorul în lume, era o specie pe cale de dispariție.
Mulțumesc Editurii Polirom & Polirom Junior și miilor de cititori.

O vară cu Isidor


***

A apărut un Quiz despre O vară cu Isidor. M-a amuzat, este la categoria Educație și e recomandat copiilor de clasa a IV-a sau mai mari, poate fi jucat aici. Mulțumesc realizatorului.

5 martie 2019

Două luni


Lalele de piatră și gând pentru tine.

Ce mult se putea vorbi în șoc, la început, câte cuvinte, câte cuvinte, de parcă aș mai fi putut aduce cu ele ceva înapoi - și ce tăcere se lasă apoi.
Șalul meu de amărăciune, haina mea vie, îl țin strâns înfășurat pe mine în plimbări și te caut și-ți vorbesc.
Și eu ce fac, și eu ce să fac, ce să mai fac?, te întreb.
„Fă cărți, Fetițule.”
Fac.

Și deodată, pe dreapta, o căsuță în copac.


(foto: VDN - Iași, în iarna asta la MNLR)

25 februarie 2019

Aniversarea de 1111 postări

Nu-mi plac aniversările absurde, cu zerouri în coadă pentru care n-ai nici un merit. Nu mă duc nici la nunți și botezuri, mă deprimă, n-am chinuit pe nimeni cu așa ceva și nu mă las chinuită nici eu.
Observ zilele trecute că blogul ăsta, cuibul ăsta al meu, a împlinit 1111 postări, în cei 11 ani și ceva ai lui. Mi se pare cumva frumoasă și tristă povestea asta, destul de aproximativă și șuie, așa că îi inventez o aniversare.

Se spune că blogurile nu mai sunt la modă. Dar ce e un blog?
Asta e pagina mea, locul unde-mi lepăd piei, cuibul unde depun în loc de ouă câte un măr. E locul unde-s toate cărțile, traducerile și angoasele mele. E multă risipă. Dar e și locul de unde s-au născut cel puțin două cărți, un basm și o colecție de dialoguri, pe vremea când câinii pupau ciupercile sub pălăriuță, balaurii scuipau cuvinte și piticii goneau peste dealuri.

Există câteva pagini, ale altora, pe care le citesc cu încântare, la mulți ani după ce un puhoi de bloguri și-au dat duhul la fel de discret cum au și apărut. Sunt paginile oamenilor care scriu fiindcă așa le e bine și așa au nevoie, indiferent de cine și câți îi citesc. Ei cântă la violoncel și pe o punte complet pustie, doar de dragul cântatului. Muzica aia care se pierde în vânt de fapt nu se pierde. Există.

Îi spuneam unei prietene de curând că trebuie să facem lucruri originale, care nu pot fi copiate. Eram intrigată de mimetismul executat cu dragă inimă, de felul cum se copiază pe net aproape orice, formulări și formule, până și bietul stil al unui om de-a face fotografii cu flori sau cu garduri, orice... Iar ea îmi zicea pierdută în gânduri: e greu să mai faci ceva care să fie original... Eu totuși zic că nu-i. Absolut toți suntem unici. Și poate și de asta scriu singură pe punte, traduc în neștire și îmi vărs angoasele aici. Trebuie să fie totuși ceva doar al meu și necopiabil în asta.

22 februarie 2019

These days

Liniștea dintr-un castron mic de porțelan, de-un alb nu tocmai imaculat, cu pereții subțiri. Plăcerea clipei în care îl ții în palme după prima spălare, înainte să fi mâncat sau băut cineva din el. Puritatea sa rece.

Alinarea adusă de pervazul proaspăt curățat, lumina reflectându-se după-amiaza în peticul lat cât două palme, curățenia din afară așezându-se lin înăuntru.

Prima mușcată înflorind în februarie, doar o gură de gheișă, mică și plină, în pădurea de frunze proaspete, crude.

Tăcerile lor, ale celor care te-ar fi sunat în cele mai nepotrivite momente ca să-ți infesteze mintea cu toate prostiile, dar care nu te mai caută când miros că astăzi parcă ar fi de vorbit altceva, ceva important, la care nu se pricep, de care se tem.

Toți trandafirii tunși din Cișmigiu. Crăpăturile din zidul de piatră. Buturugile. Câinele.

These days. Așternându-se cu o delicatețe translucidă unele peste altele, petale, petale, fiecare la fel, nici una la fel ca înainte.

Cumințenia.

Părerile de rău - că am ieșit, că n-am dat ascultare vocii dinăuntru, că m-am amestecat cu cine nu trebuie, că m-am luat prea în serios și m-am lăsat rănită ridicol de neglijența sau superficialitatea unuia sau a altuia, când acolo totul e marketing și când eu trebuia să știu că-s neîntâlnibilă. „...de vină sunt eu. Nu trebuia să mă ies fără lighean”, vorba ariciului. Mai bine cu pervazul, cu castronul, cu prima mușcată, cu toate cuvintele care curg scrise, nu spuse, rânduri, rânduri, în rezolvarea liniștitoare a unei traduceri, în postări de blog care nu mai trebuiesc nimănui, în carnete dosite în sertare neîncuiate cu cheia. Toate astea-s lighean. Toate astea sunt scut. Toate astea te apără. Toate astea sunt eu.


(foto: VDN)

21 februarie 2019

Stick-ul cu cărți, lista, blocajul

Iar cărțile mele așteaptă.
Într-o după-amiază neagră și înghețată, când nimic nu mai părea posibil în față, am pus pe un stick curat un folder intitulat „cărți de făcut” și-am lăsat stick-ul pe masă. S-au adunat acolo nu mai puțin de cinci cărți. Toate finisate, frumos aranjate, gata oricând de dat la vreo editură, dacă trebuie.
Sigur, e acolo și cărticica pentru copii care o să iasă la toamnă. (1)
E acolo și cartea dublă pe care o vreau reeditată pentru prima oară așa, cu ambele jumătăți una lângă alta. (2)
E și o posibilă carte alcătuită din toate povestirile noi adunate în ultimii ani - deși cred că eu n-aș publica-o așa, aș mai sta și aș face de acolo două sau chiar trei cărți diferite, în timp; însă în după-amiaza neagră și rece au intrat toate acolo, așa, soldățește, să fie - povești. (3)
Și romanul nou care poate fi considerat încheiat, dar la care încă îmi doresc să mai scriu, fiindcă o să-mi fie greu fără el și fiindcă permite adăugirea, e casa mea în care mai pot locui, de care am probabil nevoie. (4)
Și cartea cu cioburi din mine, soră cu „Castanele”, cartea pe care n-am reușit s-o public anul trecut, deși aș fi vrut, un eșec dintre cele mai obișnuite. (5)
Alte două cărțulii de proză, refuzate cu mulți ani în urmă la unica editură unde mi se părea că are sens să public, le-am pierdut, slavă Domnului, nu mai sunt de găsit.
Au rămas, așadar, cele cinci.
Apoi după-amiaza cruntă a trecut și mi-am amintit cum mi-a spus cineva, o amică cunoscătoare într-ale depresiei, că e bine să-ți faci liste când îți e foarte greu, liste cu lucruri pentru care mai merită trăit, lucruri pe care ai vrea să le vezi făcute de tine, nu de alții, zic eu, că prea e discutabilă treaba cu „merită”. Așa că păstrez stick-ul cu destinația schimbată, ca pe-o listă cu lucruri pe care-aș vrea să le fac. Nu mă grăbesc. Nu mă pot grăbi. Mă ajută să le știu acolo cel puțin la fel de tare cât mă enervează blocajul. Fiindcă e evident că trăiesc un blocaj. Dar mult mai mult decât să public cărțile astea îmi doresc să mai scriu.

***

Despre scris și tradus - oul sau găina

Eu am început să traduc la cinci ani după ce-am scris primele povestiri, cele reunite în volumul de debut. Când am publicat prima traducere, aveam trei cărți scrise: două volume de proză scurtă și basmul.
Am început să traduc tocmai fiindcă scriam, bănuiesc. Și bănuiesc că traduc acum tot fiindcă am nevoie să scriu - munca de traducător este una care îmi permite pauzele pentru scris. Înainte am fost, mult mai mulți ani, jurnalist. Am făcut și alte meserii. Mă cam stânjenește eticheta de traducătoare ori de câte ori o văd scrisă prea apăsat când e vorba de scrisul meu, e ceva greu de dezlipit, se întâmplă probabil fiindcă tradusul și scrisul folosesc tot cuvintele și produc în cele din urmă tot cărți, fiindcă n-ai să vezi niciodată spunându-se de un scriitor care e pădurar că e pădurar, de scriitorul care e profesor că e profesor, nici măcar de scriitorul care e corector că e corector, sau poate mă înșel, nu știu, dar îmi vine uneori să strig că mai întâi a fost scrisul - și în cele din urmă tot el o să fie.

Îi invidiez uneori pe cei care traduc cărți și fac numai asta, e o muncă frumoasă, iar ei sunt scutiți de toate problemele cu timpul halit din cărțile tale pentru cărțile altora, cu atenția îndreptată spre o poveste străină care omoară povestea la care vrei tu să te gândești, să o scrii, cu stilul care poate fi infectat, infestat, parazitat sau, dimpotrivă, onorat de o prezență străină.
Și tot așa, și tot așa. Mai întâi a fost scrisul - și-n cele din urmă doar el o să fie.

Sigur că dacă te ții și de una, și de alta, de pe urma traducerilor o să iasă mai multe cărți. Treaba asta, privită în grabă și de la suprafață, te poate strivi.
Eu pot publica o carte de proză de-a mea o dată la patru ani - între ele mai scot mici jucării, dar între volumele de proză scurtă sau romane trec, de regulă, patru ani - în timp ce în cazul traducerilor, dacă ești hărnicuț, și trebuie să fii, că n-ai încotro dacă trăiești din asta, poți lucra două sau trei cărți într-un an, uneori și mai mult. E evident unde se adună turnul mai înalt.

Dar, una peste alta, e simplu: ca scriitoare cred că am tradus niște cărți, dar ca traducătoare sunt sigură că n-am scris niciodată niciuna. :)

(se dedică mai cu seamă lui A.R., cu toată amărăciunea)

20 februarie 2019

Jurnaliere - Umbră eram, de mătăsar ucis...

Citeam duminică o povestire de Kawabata, erau chiar niște rânduri despre o pasăre și aripi, un cer albastru mi se reflecta perfect în ferestre și deodată mi-a lovit ceva puternic în geam. Am țipat și am apucat să îl văd - un porumbel cenușiu izbindu-se în plin în geam, ricoșând, dispărând. Ce bufnet oribil, care-ți strânge carnea pe oase. Am sărit din pat ca să caut porumbelul, nu era pe jos, dar nu era nici în zbor. Un stol dădea roată prin curte, păsările păreau tulburate de pocnitură, s-au așezat pe turnul cu ceas. Am sperat să fie acolo și el. Dar nu cred că era.
E prima oară că mi se întâmplă ca-n Foc palid, în primele rânduri ale poemului, și mi-am tot repetat „I was the shadow of the waxwing slain/ By the false azure in the windowpane”, sperând că totuși pasărea n-a murit.
Pe geam n-au rămas urme.
„Umbră eram, de mătăsar ucis/ De-azurul fals al unui geam închis...”

Crenguțele aduse din stivele de la marginea drumului au înmugurit, în curând o să apară frunzele. Salvează un copac. Care deja a murit.

Mă apropii de jumătatea traducerii, o splendoare de carte, impresionată de paginile cu turbina eoliană imensă, demontată și transportată ca un trup neputincios prin micul orășel de la malul oceanului - oasele albite ale unei creaturi masive, de mult dispărute, dezgropate acum. De scenele cu ape, barcă și pescuit. De felul în care pasajele curg la nesfârșit unul din celălalt, flux și reflux - și aici micile mele giumbușlucuri pentru ca totul să se lege la fel.

O hipersensibilitate. Ce e dureros - și mai dureros. Ce e strident - și mai strident.

***

Am adăugat pe marginea blogului rubricile Video și Audio, cu câteva înregistrări mai vechi sau mai noi de la lansări, emisiuni, lecturi.
La Audio, găsiți și înregistrarea lansării volumului Cad castane din castani de la Târgul de carte Gaudeamus din 2014, o reîntâlnire cu glasul lui Emil Brumaru. Înregistrarea îi aparține unei cititoare din public, care mi-a trimis acest link imediat după lansare. Îi mulțumesc.

***

Două traduceri proaspete stau să apară la Humanitas Fiction. Hemingway și cu mine de Paula McLain și Sonata Gustav de Rose Tremain. Detalii aici.

De asemenea, am mai tradus o cărticică din seria adorabilului Lama Lama de la Nemira, apare în câteva zile: Lama Lama și bunicii. O găsiți aici.

14 februarie 2019

40 de zile

La 40 de zile.


Boltite-s toate uşile-n castelul
Unde Piticul intră plin de rouă,
În braţe cu lalele de tot felul
Şi-n mînă c-o căpşună pe din două
Păpată şi de el, şi de prinţesă.
Ca să îi prindă veşnic într-o ramă,
Ieşiţi din flori, păianjeni harnici ţesă
Scufie pentru dînsul şi-o maramă
De borangic, să-i fie ei podoabă,
Cînd va avea stăpîn şi blîndă roabă
O să-l primească noaptea în crivatul
Iubirii lor de-a lungul şi de-a latul
De-o să le tremure deasupra baldachinul
Adăpostind plăcerile şi chinul
Moale de-a-şi duce-n basmul scris destinul...


Ultima poezie a lui Emil Brumaru din Basmul Prințesei Repede-Repede, scris de noi împreună într-o primăvară ireală și publicat acum zece ani, la Polirom.

Azi toate lalelele sunt pentru tine, Pitic. Du-le la lumină și mai ia un pic din tristețea asta nesfârșită cu care m-ai lăsat.

*

Găsesc, către seară, într-unul dintre dialogurile noastre incluse în Cad castane din castani, replica lui:

Mi-ar plăcea despre mine să se spună: „În ultimii ani s-a dedicat gutuilor, motanilor şi recitirii la nesfîrşit a cîtorva (3-4) autori dragi... De obicei se uita, uluit, anotimpuri întregi, la aripioarele rechinicilor, un soi drăgălaş de animale feroce, lacome... S-a sfîrşit rotindu-se infinit, surîzînd, pe un fotoliu de computer. Rugaţi-vă pentru sufletul lui îndrăgostit de ciupercuţe...”

4 februarie 2019

Tablourile - fragment de roman


Din primăvară mă îndeletnicesc și cu presatul florilor, fac niște tablouri simple și în esență strâmbe, caut să înrămez imperfecțiunea, greșeala – dar nu m-a întrebat nimeni ce mai fac, așa că n-am zis nimic, nici de presat, nici de cărți.
Port în geantă o foarfecă mică, pentru zilele când vreau să adun rămurele și ierburi.
Primul tablou l-am făcut în martie, din trei orhidee și o crenguță ruptă în două. Din orhideea pitică de la geam, am cules fiecare floare cât încă era frumoasă, aproape de momentul ofilirii. Le-am presat în dicționare, schimbând șervețelul la fiecare două zile, pentru ca paginile să nu se distrugă de la umezeală și florile să-și păstreze culoarea din miez – sunt albe, cu o pată ciclamen difuză în mijloc, concentrată pe petala de jos, ca o limbă. Apoi am cumpărat carton de culoarea oului de rață, lipici lichid, o pensulă subțire cu păr natural și o ramă. Nu aveam tijă cu care să unesc florile, căci orhideea vie încă avea nevoie de-a sa, așa că am pornit la vânătoare cu forfecuța. Era începutul primăverii, tufele nu făcuseră muguri, am găsit ușor rămurele subțiri și uscate. Cu una singură am venit acasă atunci, la prima încercare. După ce-am adunat tot ce-mi trebuia, am întins lucrușoarele pe măsuța de cafea, frumos aliniate, și, așezată pe canapea, m-am pus pe treabă.
Mai întâi am aranjat totul pe carton fără să lipesc, am pus semne cu creionul, apoi am tăiat și-am lipit: prima floare sus, a doua sub ea, ambele cu limbile ciclamen în jos și cu codițele îndreptate spre punctul unde aveau să pară prinse de rămurică. Apoi ce-a de-a treia floare, cu fața în jos. În clipa când pictam cu lipici fețișoara colorată a florii ținute între degete, am auzit-o limpede pe mama zicându-mi în ureche, de la sute de kilometri depărtare: „Stai, ai greșit!” Cum, adică, să lipești floarea cu fața în jos? Cum să-i mânjești petalele cu lipici și să-i expui dosul? Dar nu greșeam. Am lipit. Am așternut șervețelul peste floare și-am trecut cu palma pe deasupra, să se prindă bine pe carton și să nu se fărâmițeze.
Cea mai grea parte a fost fixarea rămurelei pe carton. Am rupt-o în două, am luat partea din vârf. M-am folosit de cel mai fin ac din casă și de-un fir negru de mătase. După ce-am reușit, am prins și cealaltă jumătate de rămurică, mai groasă, undeva în marginea dreaptă, lipsită de flori, chiar lângă ramă – „fără nici un Dumnezeu”, s-a auzit iarăși o voce, de astă dată mai slabă. Părea că vine din mine, însă știam sigur că nu e a mea. Am pus totul în ramă, am curățat geamul cu un petic de piele de căprioară și, după ce-am căutat un loc unde micul meu tablou să nu sară în ochi, l-am așezat sus de tot, pe un raft cu cărțulii în engleză.
Când mă uit din pat, petalele albe, ușor îngălbenite după presare, abia dacă se văd pe cartonul de culoarea oului de rață. Ceea ce se vede bine e miezul ciclamen, ca o pată întinată, dintr-o acuarelă. Și rămurelele frumos segmentate, cu noduri delicate, ca trase în tuș, una susținând florile, cealaltă aflându-se nu se știe cu ce treabă pe-acolo.
Dar floarea întoarsă cu spatele, aparent lipsită de miez colorat, e cea care-mi place cel mai mult. Seara, când aprind lumina, o umbră subțire îi conturează petalele pe carton și o face vizibilă. Iar ziua, dacă te uiți de aproape, vezi locul unde codița îi e prinsă ca un ac în spate acestui fluture cu șase aripi fragile, străbătute de nervuri alb-vineții.
Nu am greșit. Sau, mai bine zis, greșit e corect.
Orice orhidee ai privi pe un pervaz, ai să vezi că unele flori stau cu fața la tine și altele cu spatele. Iar cele care stau cu spatele privesc pe fereastră – exact ca și tine.
Mai sunt și unele care stau din profil, dar încă n-am îndrăznit să fac și eu una așa, ar trebui să decupez din petale, să creez forme noi, iar falsul acesta să imite realitatea. E greu.
Acum îmi doresc să fac un tablou cu un zid de casă, sau poate de magazie, încă nu știu, doar o ramă de fereastră alcătuită din rămurele rupte și fire de iederă curgând de sus până jos, într-o parte – îmi va trebui iederă miniaturală, știu deja cum o să rezolv. Undeva, pe pervaz, o să fie o pană albă, măruntă. Pasărea a plecat.
Altul o să fie cu o pajiște deasă, ierburi, multe ierburi, sălbăție și poate și violete, sau doar sălbăție și doar violete, fiindcă mă tem că anotimpurile diferite în care apar le împiedică să se întâlnească vreodată, iar în depărtare o să se vadă un copac, un copac mare care va fi reprezentat foarte mic, și neapărat în prim plan o să fie un petic verde călcat în picioare, ierburi frânte, violete culcate. A fugit un copil.
În altul aș vrea să fie o furnică. O și văd încremenită în mersul ei infinit, captivă sub sticla subțire.
N-o să lucrez decât câte-un tablou, rar, când o să am timp și o să-mi vină câte-o idee atrăgătoare; n-o să forțez, nu vreau ca preocuparea asta să devină obsesie. Am, totuși, altceva de făcut.
Mi-ar fi plăcut să mă întrebe de cărți. Dar n-au întrebat. Nu întreabă niciodată nimic.

- fragment dintr-un roman în lucru -

(foto: VDN)

1 februarie 2019

Nimicurile mele

Prima oară eram în șoc, mi se părea că mai e mult până la data când eram invitată undeva ca să vorbesc de o carte și între timp o să-mi revin. Dar n-a fost așa. Habar n-am avut ce urmează. Totul e ca la carte, de fapt, pe etape. Vrei să sari peste una, îți rupi sigur gâtul.
E greu cu ieșitul și cu vorbitul și cartea aia despre care ar trebui să vorbim e complicată, am tradus-o vara trecută, am uitat, nu mă pot aduna, dar mai ales, nu știu cum să zic, nu neapărat că n-am glas, nu neapărat că îmi miroase a catastrofă, dar - îmi dau seama ce simt abia scriind o scrisoare celei mai bune prietene - mi se pare că mă îmbrac în roșu dacă merg să vorbesc despre ea, pur și simplu nu se poate, nu pot.

Foarte bun orice petic unde poți scrie în perioade ca asta.

Ce lumină afară! Dinăuntru, de-aici, se vede mișto. Poate că e altfel dacă ești aruncat deodată în ea. E plin de oameni și unii râd zgomotos.

*

Văd, de pe partea cealaltă a drumului, o pisică fumurie la fereastră. Lângă ea, o lampă cu gaz și o fructieră, un măr galben. Seamănă cu Cindy, blănoasă. Traversez, mă apropii. Ea se uită trei clipe într-un punct devenit interesant, îmi întoarce spatele și dispare.
Băieței alergând. Lansează un avion de hârtie. Avionul zboară lin și mult, într-o buclă. Și se prăbușește pe asfalt, la picioarele mele.
Plăcuțe de marmură la intrări de blocuri. Aici a trăit. Aici a trăit și a scris. Aici au trăit și au scris, în diferite perioade ale vieții lor.
Mandarine frumoase. Mandarine uscate.

Traduc o carte lungă, dintr-o singură frază. O să fie mijlocul primăverii când o să ies afară din ea.

31 ianuarie 2019

Nabokov - „Visele insomniacului”

A apărut astăzi volumul „Visele insomniacului”, în seria de autor Vladimir Nabokov, din colecția Biblioteca Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Este a noua carte din seria Nabokov pe care am tradus-o, o găsiți pe pagina editurii aici:

Visele insomniacului
Antologate, editate şi comentate de Ghennadi Barabtarlo
Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu
Prefață de Ghennadi Barabtarlo


Pe Ghennadi Barabtarlo l-ați mai întâlnit în „Scrisori către Vera”, a îngrijit o anumită parte de acolo, despre jocuri și ghicitori.

30 ianuarie 2019

Interviu în Cațavencii

A făcut mulți ani gazetărie. A renunțat din cauza lui Beckett. Excelentă prozatoare și traducătoare, Veronica D. Niculescu a scris și la patru mîini, împreună cu Emil Brumaru. Pare superstițioasă, dar susține că nu e.

Cristian Teodorescu: Cum îți merge cu proza?

Veronica D. Niculescu: Am avut un an bizar. Cred că am încheiat un roman pe care nu vreau deocamdată să-l public. M-am autoblocat, cum ar veni. E o carte grea, pe care am avut nevoie să o scriu, știind însă că n-o s-o pot publica imediat. E complicat. Apoi, ca din senin, fără să-mi fi dorit asta, am început să scriu povestiri. Una, două, șase… Nu mai simțisem de mulți ani nevoia să scriu povestiri. Nu vedeam rostul. S-a întîmplat, a fost ceva la îndemînă. Sînt povestiri din zone diferite, și pentru copii, și pentru adulți, și jucăușe, și triste. Nu se leagă în volum, se conturează acolo două cărți diferite, cred, dar nu mă grăbesc. Acum tot ce vreau e să-mi eliberez anul abia început, să refuz colaborări și să scriu o poveste. Așa îi spun eu, povestea. Visez la ea de mulți ani, îi dau roată. Îmi trebuie multe zile libere ca să mă pot plimba, gîndi, construi.

Interviul întreg poate fi citit aici.

27 ianuarie 2019

24 ianuarie 2019

Rătăcirile mele

1

Aseară, după ce-am terminat toată treaba, am pornit pe străzi, am scăpat ca un câine din lanț, m-am uitat la lumini, m-am uitat la vitrine, n-am intrat nicăieri, e o plăcere la îndemână să poți să umbli așa, să nu dai socoteală, să nu conteze ora, să nu ai telefon, să fie întuneric, și să te uiți din mers la vitrine, și să te oprești și să te uiți la vitrine, dar să nu intri, să rămână totul o promisiune, cafeneaua nouă, cu rafturi pline de cărți, altele decât în toate librăriile, cu scaunele ei colorate, cu cănile ei în formă de ciupercă, cu oamenii care stau aplecați unul spre altul, spunându-și secrete, și unii poate râzând, și unii poate plângând, și unii poate anesteziați după o pierdere, și tu singur, singur, singur, și bine așa, un câine zăngănind dintr-un capăt de lanț. La florărie, lalele.


*

Sufăr de o excepțională neîncredere în mine. Adică, pot fi fericită până la cer când scriu o poveste, dar n-am nici cea mai mică idee ce înseamnă, dacă înseamnă ea ceva pentru alții. Și dau din coadă de dărâm totul în jur dacă aud o vorbă bună de la omul potrivit. Aștept semnul cu emoții enorme după ce trimit un text, o poveste, o carte sau doar un fragment, cam ca atunci când plecau ai mei la ședința cu părinții, și eu mă lipeam de geam, de pereți, tot mai îngrozită pe măsură ce trecea timpul, imaginându-mi doar rele, chiar dacă nu făcusem nimic, prăpădita de mine, ce-aș fi putut face, gâză blondă cu cozi împletite... Ce frumoasă trebuie să fie o lume în care să fii încurajat pentru ceea ce ești și ce faci, fără sentimentul că ai greșit și că greșești inevitabil, doar fiind, doar respirând, fără grija permanentă că ești greșit din născare.

2

Și aseară iarăși pe străzi, cu ochii la lumini, luminițe, avantajul unei reprogramări la medic la o oră târzie. În Cișmigiu se înălța o scenă. Solistul făcea probe de voce. La medic, toate bolișoarele mele strânse și adunate una într-alta au pălit și s-au ghemuit rușinate. Pe lângă o moarte, totul e nimic, ți se face rușine.

*

Am fost la Biserica Rusă și i-am pus patru lumânări. Bătea vântul, era ploaie înghețată. Când am deschis ușița, a bătut o pală și a stins toate lumânările dinăuntru. Toate, toate, ca o pădurice. M-am speriat. Apoi mi-a venit să râd: „Doar tu puteai să faci una ca asta!”. Și am stat și le-am aprins pe toate la loc, una câte una. În biserică era plin de crini. Plin. Ca niciodată. Și la ieșire era un dulăpior cu cărți, deasupra lui scria Bibliotecă, cu litere mari. E acolo de când lumea, dar eu azi l-am văzut.
Mă agăț de orice.


3

(O să adaug tot aici, nu vreau nimic nou.)

Ziua asta de-o frumusețe crudă. Florile, iarba, crengile glasate cu gheață. Trotuarele, sticlă. Cele două trepte aproape imposibil de coborât, de urcat. Dar e cumva firesc acum să mergi ținându-te cu mâinile de ziduri, chiar de pământ. Nici un om. Câte-un câine. Versurile legănate pe alei, întruna, întruna: „Dacă mi-ai dat atâta frumusețe,/ De ce mi-o iei tu, Doamne, înapoi?”.
Trebuia să fie greu.
Când i-am spus lui A., în taxi, în ultima dimineață - viscolea, zăpadă până la genunchi -, că mă bucur că e așa, a înțeles imediat. „Trebuia să fie greu”, am zis eu. „Da”, a zis ea.
Să te înțelegi cu puține cuvinte, ăsta e semnul.
Când sunt cu D., de pildă, se bat turcii la gura noastră, se bat frazele pentru supremație; eu obosesc; ajung să spun ce nu vreau. Dar acolo, în nămeți, spre cimitir, sau seara în restaurant, vorbeam, plângeam, tăceam în același ritm, egal. Așteptam să vină mâncarea, zâmbeam privind băiețelul cu pulover verde care se ascundea de părinți după un scaun. Trebuia să nu mai râdem privindu-l, ca să nu-l dăm de gol. Șșș, să nu râdem. Dar când ne opream din râs, începeam să plângem. Fără cuvinte. Fără ascunzișuri. Așa, mângâind furculițe.
Așa și azi, în parcul glasat cu gheață, vânând boboci de trandafir, muguri de salcie, ierburi. Trebuia să fie greu. Și n-am plâns.

Diminețile sunt posibile. Serile-s iad.


*

Am vrut de nenumărate ori să închid blogul. Dar acum e singurul loc în care mă pot cuibări, în care pot să jelesc, să urlu, să mă legăn, să strig și să mușc, să scuip de durere, de furie, de neputință, de groază, să zvârl din copituțele mele cum îmi vine, fără teama că o să-mi răspundă optimiștii, cuminții, prea-fericiții, să mă aducă pe drumul cel bun, să mă îndrume, să-mi crească moralul - ia lăsați-mi-l așa, mititel.
E foarte puțin, foarte-foarte puțin ce se poate turna într-un blog, dar în zilele astea aș înnebuni fără el.

Azi în parc am simțit nevoia să mă postez lângă un zid și să strig. Să înalț capul, să întind gâtul și să strig stând locului cât mă țin puterile. Și să strig, și să strig. Cum ai vărsa totul dintr-o sticlă. Cum ai goli un bidon. Și să strig, și să strig, până-i gata.
A fost singurul lucru pe care am simțit cu adevărat nevoie să-l fac. Și nu l-am făcut.

22 ianuarie 2019

Etapele

Vine și ziua în care, spre după-amiază, te gândești că ai putea scrie în carnet „prima zi în care n-am plâns”. Și apoi se lasă seara. Și apoi, noaptea.
Nu există zi fără plâns.
Dacă cumva ai și râs, tot râsul o să ți se spargă seara în cap.
E încă vremea de stat în cocon.

Îmi fac în sfârșit curaj și caut și citesc despre etapele doliului.
Le recunosc la literă și la virgulă, rând pe rând, găsesc punctul în care mă aflu acum, punctul în care mă aflam în bibliotecă, punctul în care mă aflam între zăpezi, la Iași - șocul, negarea, furia, tristețea-depresia, acceptarea - și e și asta o mângâiere, fiindcă îmi pricep reacțiile care mă împovărau suplimentar, mă învinovățeam și pentru ele.
Mă văd alături de A., completându-ne una pe alta, plângând și uneori râzând, și fără să ne ascundem obrajii, sprijinindu-ne și întâlnindu-ne în același loc - în aceeași etapă, acum așa mi se pare, așa înțeleg.
Ieri, la prima cafea în oraș cu două prietene - ceva neașteptat, improvizat, aș fi amânat încă mult -, am folosit din senin, la plecare, cuvântul „anesteziată”. M-a surprins. L-am găsit și pe el în articol. Cred că mi-a făcut bine; dar apoi, seara, toate vorbele rostite cu voce tare și fiecare urmă de râs mi s-au spart în cap, un tavan făcut zob.
Am nevoie de doliu.

Râsul străinilor, de pe străzi, de pe Facebook, pofta lor de viață, normalitatea zilelor lor sunt dintr-o dată jignitoare, dureroase, deși omenești.
Dar nimic mai dureros decât tăcerea apropiaților, a celor care nu găsesc de cuviință să spună o vorbă cuminte la momentul potrivit.
Emoția provocată de o replică banală într-un film. „Sorry for your loss”. Barmanul îi lasă o bere clientului îndoliat și îi zice atât: „Sorry for your loss”. Simplu și eficient. Și omul e lăsat, cu bericica lui și durerea. Sorry for your loss. Și minunată răsucirea pe călcâie a barmanului, care nu zice: o să treci peste asta, timpul le vindecă pe toate, moartea face parte din viață, o să trăiască veșnic în inimile noastre, hai cu mine să te ajut să uiți.

Stau în avion, stau în avion, acest avion virtual născut grație telefonului mobil, ca să se oprească năvala de solicitări absurde, de lucru. Am destule pe cap. Și mă uit pe ferestruica rotunjită, la nori și la o rază înclinată de soare, contemplu golul, îl umplu - îmi amintesc, îmi amintesc, îmi amintesc, cuvinte și imagini și mirosuri și stări, și mă gândesc ce mare lucru e să ai pe cineva, un singur om, care să te primească alături, cu care să suferi inimă în inimă, cu care să duci ritualuri nemaiauzite la capăt, în zăpezi și pe vânt, cu care să aprinzi lumini, să te rogi, să te prăbușești și să te ridici. Recunoștință enormă, A. dragă.

19 ianuarie 2019

Unde se naște, din moarte, un basm

Cum stai închisă în cameră încercând să împingi povestea cu un centimetru mai departe, simți cum îți bate inima iute, o pasăre prinsă într-o plasă de sârmă, bătaia vibrează prin braț, prin locul unde mâna se sprijină de birou, prin tăblia groasă a biroului.
Rușinea a tot ceea ce ai arătat, ai expus, ai împărțit deși era de neîmpărțit. Pașii care abia te ascultă, pe stradă. Te împingi pe tine, ca pe poveste, încă un pas și încă un pas înainte, pe străduțele dosnice, pe lângă parcul unde cândva era o seră frumoasă, pe lângă zidul graffitizat, pe lângă oameni. Care te opresc, care se miră că nu-i recunoști deși le privești cu atenție ochii, obrajii, care nu știu prin ce treci deși ai impresia că acum știe oricine, și om, și câine, și frunză, și praf adunat în borduri. Deznădejde.
Și toți revarsă spre tine, că doar a început anul, că doar lumea renaște la început de ianuarie, invitații absurde, de venit în școli, de venit în grădinițe, de trimis înregistrări cu tine citind dintr-o carte, de participat la lansări, de revăzut redactări, toate într-o zi, sau poate într-o săptămână, care nu știi unde s-a dus, cum s-a dus, timpul stă în loc, s-a oprit, nu mai este, doliul se sapă în oase, tu abia ridici piciorul și faci încă un pas și încă un pas înainte, dar rămâi tot acolo. Și inima bate înnebunită prin braț, până în tăblia groasă a biroului, unde stă deschisă o carte și unde se naște, din moarte, un basm.


(foto: Dimineață, VDN)