18 ianuarie 2018

„Sylvie și Bruno”


În topul cărților mele favorite, din toate cele pe care le-am tradus, la o distanță mare de orice altceva, se află „Foc palid” al lui Nabokov și „Watt” al lui Beckett. Și pentru că era nevoie de încă una, ca să fie trei, ca-n povești, a apărut în viața mea „Sylvie și Bruno” de Lewis Carroll.
Cartea asta e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat anul trecut, și iarăși e o traducere pe care i-o datorez lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Pentru că unele lucruri, oricum ai lua-o, le datorezi.
Cartea apare în curând la Editura Polirom, în colecția Polirom Junior, și este o splendoare de împletitură între realitate și vis, cu proză și poezie. Un capitol întreg e scris în versuri cu ritm și rimă - iar traducerea acestuia a fost marea, marea mea plăcere a anului trecut.
Cu asemenea cărți îți amintești de ce ai plecat de pe un drum și-ai apucat pe altul. E bucurie pură aici. Sper să ajungă și la voi.

11 ianuarie 2018

Soarele zilei

Ieri, frig rău, mă încălzesc un pic în Librăria Eminescu. Îmi cumpăr cafeaua preferată, cea aromată și slabă fără de care nu-mi mai pot începe zilele, apoi mă plimb printre cărți ținând punga aurie în mână, mă bucur de fierbințeala cafelei proasăt râșnite, o adulmec apăsând ușurel pe plicul cu răsuflătoare, cafeaua e un animălete care îmi pufnește în față. Mă simt bine scotocind mai atentă pereții cu cărți în engleză, sunt aici și volumele abia apărute la noi anul trecut, serii de autor, ce coperte frumoase. Îmi amintesc că trebuie să-mi vină prin poștă ceva comandat de pe Bookdepository înainte de Crăciun, o mică minunăție imposibil de găsit pe la noi.
Cele câteva minute se dilată, fac soarele unei zile reci și pustii.
Altă imagine se suprapune aici. Nu acum, ci în urmă cu câteva zile, în librărie coboară o femeie cu un băiețel de vreo patru ani. „De ce se vinde cafea în librărie?” întreabă copilul. „Fiindcă cafeaua merge bine cu cărțile!” zice mămica. Și băiețelul cu lăbuțe verzi și glas gros, după câteva clipe de gândire: „Ba nu, nu merge!”.

10 ianuarie 2018

Sunt deja reprofilată

Am spus de câteva ori, mai în glumă, mai în serios, în perioadele de mare oboseală, că aș vrea să mă fac florăreasă. Să stau în micul magazin cât e ziua de lungă, să privesc lumea trecând pe stradă, să foșnesc ușor din celofan, să traduc câte o poezie de Nabokov pe săptămână. Dar nu m-ar angaja nimeni, n-am experiență. Și, de fapt, nu mai doresc să fiu angajatul nimănui. Altădată, mult mai demult, spuneam că aș vrea să fiu îngrijitoare la Zoo. Dar acum, după ce-am scris o carte în care îngrijitorii la Zoo sunt porecliți Clonț și Piciorong, parcă nu-mi mai arde. Asta dacă vorbim de meserii.
Adevărul e însă altul. Adevărul e că sunt deja reprofilată. Zdravăn reprofilată. Am trecut prin atâtea perioade, atâta am cotit, de la facultatea tehnică absolvită acum douăzeci și cinci de ani, de la meseria mea inițială, practicată patru ani și ceva, trecând prin meserii de împrumut, încât cred că mă voi opri la ceea ce fac acum. Mi-a luat cam mult, dar am ajuns la capăt: să traduc cărți este ocupația care mi se potrivește cel mai bine. De zece ani traduc cărți, de șase ani trăiesc exclusiv din traduceri și scris.
Dacă vorbim despre scris, atunci am alt răspuns. Ne reprofilăm, oricum, după fiecare carte scrisă – și publicată sau nu. O luăm de fiecare dată de la capăt, altfel. Cărțile mele sunt foarte diferite între ele. Mă străduiesc să fie așa. Ne reinventăm mereu, turnăm în forme noi ce avem de spus. După proză scurtă am scris „simfoniile”, apoi am scos un roman cu o structură atipică, apoi un roman pentru copii și adolescenți, acum merg pe sârmă cu altă poveste în spinare.
Mă uit în urmă, mă întreb și eu ce-aș fi răspuns dacă aș fi fost întrebată acum douăzeci de ani cum m-aș reprofila. Știam că vreau să fac altceva în anii ‘90, când am renunțat la meseria mea și-am intrat în prima redacție de ziar, unde-am văzut toate grozăviile lumii, de nu le-aș mai fi văzut niciodată. Știam că faptul că fusesem bună și la matematică, nu doar la engleză și română, mă dusese pe un drum greșit, drumul de atunci al copiilor buni. Dar aș fi putut răspunde cu toate câte aveau să urmeze? Nici gând. Aș fi zis îngrijitor la Zoo, sunt sigură, deși visam litere și pagini de literatură, în timp ce în jurul meu pluteau pagini cu morți, cu violuri, cu sinucideri, cu politicieni și editoriale mai trecătoare ca apa de ploaie.

(răspuns la o anchetă de Bogdan Coșa în numărul actual al revistei Astra - „Dacă ai fi nevoită să renunți la arta ta sau, în general, să te reprofilezi, în ce direcție te-ai îndrepta? Ce ți-ar plăcea să lucrezi?”)

6 ianuarie 2018

Jurnaliere - Cum spui povestea de nespus, o casă, un vis și o ocnă

Sunt tot mai interesată de poveștile care știu să nu spună povestea. De cum spui o poveste când nu vrei să spui o anumită poveste. Poate m-am răsfățat în Sălbăție, punând piedici și oferind recompense, croind o poveste densă de ierburi în jurul poveștii de nespus, sperând că ea va fi totuși văzută ghemuită acolo, chircită, palpitând ca un bătrân secret nenăscut - refuzând cu obstinație să iasă și să joace după cum îi cântă lumea. Cum spui povestea de nespus, ce altceva îi oferi celui care va trece prin chinuri și va descoperi sau nu ceea ce cu adevărat i se oferă aici.

*

Se dărâmă casa lui Ivan Gruzin. Una dintre casele în care mi l-am închipuit locuind pe Ivan Gruzin al Sălbăției, fiindcă au existat mai multe asemenea case, la fel cum există mai mulți Ivani. Imaginația strânge evantaiul în mână, pală peste pală, casă peste casă, Ivani peste Ivani. Casa din gura pădurii, a acestui personaj imaginar, e și ea construită de imaginație, iar fantezia s-a sprijinit pe câteva locuri din viață, suprapunându-le și desenând intens pe deasupra - gura pădurii din copilăria mea și casele frumoase de acolo, din Pitești, și vreo două case din București, una dintre ele fiind cea care se dărâmă acum, de prin zona Icoanei, cu gard de fier și o curte largă, unde am văzut vara valuri de crini peste valuri de trandafiri peste valuri de ierburi, și ferestrele casei părăsite acoperite rând pe rând cu placaj - acolo unde povestea mea imagina o mână punând o carte în fereastră, până dispare lumina dinăuntru. Când scriu asta, în jurul casei rămase fără acoperiș nu mai sunt valuri de ierburi, cresc mormane de cărămizi. În curând, din pământul ăsta n-o să se mai vadă nimic.

*

Visez că trebuie să nasc și spitalul e oribil, o femeie colorat îmbrăcată e plimbată cu o targă foarte joasă, pe podele murdare, manevrează o telecomandă cu șnur lung, se plimbă între salon și baie, râde, se ține de glumițe cu medicul, vreau să fug, mă doare burta cumplit, când deschid ochii sunt alături de mama în vechiul complex de acasă, sunt și țărăncile cu pătrunjel și mere de vară întinse pe cârpe, pe jos, îi spun haide pe-aici, mi-e încă rău dar mi-e atât de bine cu ea, hai să cotim, acolo erau tutungeria, ceasornicăria, farmacia, acum e un târg de antichități, mă gândesc că poate mama o să-mi ia un inel de argint și imediat mi se face rușine, de ce așteptăm atâtea de la părinți, întorc capul, haide, îi zic, ea merge încet, e micșorată deja, dar vine după mine, mă ține de mână.

*

Și iarăși mă uit la martie ca la o salvare, am lucrat în toate zilele astea, mi-am permis liber pe 25 decembrie și 1 ianuarie, sap în ocnă, e mult, dacă pierd ritmul și o singură zi restanța devine o povară care mă destabilizează, risc să nu termin la timp. Povestea îmi place, dar și mai mult îmi place să-mi amușin malul de odihnă, ușor, deocamdată cu grijă. Când scrii, e minunat momentul ăsta când te afli în mijloc, când ai multe în urmă și multe înainte, te poți opri, poți respira cu burta în sus, poți contempla, poți medita; dar când traduci nu mai există nici seri, nici duminici. Poate jumătăți de duminici. Și o singură grijă - să nu te îmbolnăvești chiar acum.

*

În cazul traducerilor, când spui că ai lucrat trei luni la o carte, asta înseamnă în fiecare ziulică din astea trei luni, fără oră de închidere, mereu cu răsuflarea tăiată, departe de scrisul tău și de tine.
Când scrii și spui că ai scris niște ani la o carte, asta înseamnă cu totul altceva, aici se descurcă fiecare cum poate, fură frânturi de timp de ici și de colo, rareori e timp legat, anii ăia sunt presărați mai degrabă cu săptămâni sau cel mult luni în care te-ai putut ocupa de poveștile tale.
Mai sunt și unii care spun că au lucrat doi, trei ani la o traducere, aici chiar că îți vine să râzi, ei uită să spună și câte concedii au avut în vremea asta, câte fotografii de prin vacanțe au postat pe ici și pe colo, ce salarii le-au intrat din tot felul de joburi stabile. Și câte zile-lumină din anii ăia au tradus oare cu adevărat, una după alta, în șiruri legate strâns, ocnaș lângă ocnaș, zăngănind din lanțuri și cântând cântecelul, știind că întreaga lor viață depinde numai de asta?
Și-ar mai fi o poveste, despre cum pune - și trebuie să pună - stăpânire pe tine un ton, o voce, un limbaj străin atunci când traduci, anihilându-te (pe moment) și îmbogățindu-te (mai apoi), și cum pentru asta n-ai încotro decât să decupezi din viața ta o bucată de timp, cât mai ferm, cât mai strâns. Cu cât lenevești mai mult între textele de tradus, cu cât le abandonezi și le reiei, cu atât se duce naibii totul, ruginesc și se pătează ambele părți, și vocea străină, și-a ta. Sunt cărți a căror traducere mi-a luat trei luni sau opt luni, și asta înseamnă fiecare zi-lumină din ele - important cred că este să le dai traducerilor exact cât îți cer, dar în perioada aceea să fii pe de-a-ntregul a lor.

5 ianuarie 2018

One More Time with Feeling

Zilele sunt cu pagini, serile sunt cu filme. Mai las aici un semn despre un film excepțional.

One More Time with Feeling, un documentar cu Nick Cave, despre filmările la albumul Skeleton Tree după moartea fiului său Arthur.
Poezie de film în fiecare clipă a sa, „portretul unui autoportret” dark și luminos, dureros și splendid, o poezie pe margini de prăpăstii și dincolo de ele, la margini de păduri și dincolo de ele. Despre creație și impactul unei traume asupra celui care scrie. Imagine, muzică, vers, comentariu, totul perfect; și mai ales povestea nespusă, rămasă intactă, înfricoșătoare și crudă, în miezul celei spuse.


Trailer aici.
Și un articol cu câteva secvențe video incluse aici.
Filmul a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția în septembrie 2016, aseară a fost difuzat de HBO.

2 ianuarie 2018

Ultima, prima

Cum mi-am petrecut ultima seară din an și prima seară din an.
Cu Mastroianni.

Revelion
Divorcio ala italiana - trailer aici.


1 ianuarie
Una giornata particolare - trailer aici.


În prima dimineață din an am pornit într-o plimbare lungă, în locul cel mai înalt din București, unde străzile sunt abrupte și pisicile blânde, iar până acolo bulevardele, piețele, intersecțiile erau la fel de pustii ca în film, în scena peste care am zis cu regret „aici n-o să mai fie niciodată așa”.

31 decembrie 2017

Ultima dimineață din an

La cinci fără ceva dimineața, m-a trezit o lună aurie imensă, reflectată în oglinzi. M-am ridicat, am stat la fereastră, sprijinită de pervaz, să o văd cum apune. A coborât, tot mai portocalie, mai roșie, a întâlnit fâșiile de nori, a dispărut pentru câteva clipe, hașurată din ce în ce mai gros, apoi a reapărut, un hohot bizar, era de parcă răsărea la apus. Apoi au apărut măturătorii în stradă, doi câte doi, mai portocalii decât luna fără ca ei să o știe, a trecut primul autobuz către gară, a pufnit, nimeni pe scaune, luminile albe, și-apoi a bătut clopotul din turnul cu ceas al bisericii, o singură dată. Cinci și un sfert. Luna dispăruse de tot, mi-era foarte frig. Am încercat să adorm, n-am mai putut, o vreme am ascultat ceasul meu cuibărită sub plapumă. Cafea și lumină, agendă, cuvinte, pixuri colorate și flori, calendarul care își trăiește ultima pagină. E ultima dimineață din an și nu vreau să o dorm. Așa e un an, nu ăsta, oricare, clipă cu clipă, uneori ceva apune la răsărit și răsare la apus. Tic, tac, tic, tac. Mă gândesc la tot ce-a fost dureros, la tot ce nu se poate uita, la tot ce nu se poate rosti, și prin urmare la ceea ce știu că e prețios și rămâne. Și mă forțez să mă gândesc la ce a fost bun, la tot ce se poate rosti, și rostim, în suprafețe alunecoase și plane. De-am fi păziți de rele tot anul.

La mulți ani!

29 decembrie 2017

2017 în cărți


La sfârșitul anului trecut, notam în jurnal: „Pentru 2017: Să termin de tradus Life și apoi Muza - iar după aceea să scriu. Să încep o poveste. Să răstorn balanța. Să dau deoparte traducătoarea de pe mine.”
Iată anul dus.

Un roman scris și publicat - povestea verii lui Isidor, surprinzătoare propunerea, publicarea, turneul prin țară, întâlnirile cu publicul. Primul tiraj, de două mii de exemplare, epuizat într-un anotimp. Tiraje noi și pentru O vară cu Isidor, și pentru Spre văi de jad și sălbăție.

Șapte traduceri publicate (aproape 2.400 de pagini) - multe lucrate anul trecut, o parte anul ăsta. Alte două traduceri se reportează pentru la anul. Cartea pe care am tradus-o în vara asta, și care încă nu-i publicată, este una dintre cele la care țin cel mai mult din tot ce-am lucrat în acești zece ani. Sute de versuri cu ritm și rimă traduse cu o plăcere fantastică - aș putea trăi o viață așa.

Două prezențe în volume colective, cu o povestire inedită și un fragment de roman.

Scrisul a mers bine, deși e tot mai greu să-ți găsești liniștea pe un fundal atât de agitat și agresiv, e nevoie de eforturi din ce în ce mai mari ca să îți poți face treaba. Recunosc că eforturile astea mie-mi priesc oarecum, așa cum îți priește o boală: îmi amintesc constant ce am de făcut.

Rezidența FILIT a însemnat un start, cam zbuciumat, pentru o nouă poveste; au urmat niște luni destul de interesante.
Pentru Spre văi de jad și sălbăție, două nominalizări: la Premiul de proză al Ziarului de Iași și la Premiul liceenilor la FILIT; și Premiul „Cartea anului” acordat de USR Sibiu.
Premiul pentru Traducere al revistei Observator cultural.

Cred că un an nu este bun sau rău cu noi, noi suntem buni sau răi cu timpul și cu toate celelalte ale noastre.
Sunt recunoscătoare. Toate-s încă bune la capătul unui an care începuse infernal.

27 decembrie 2017

Floarea fără floare


Am cumpărat acum o vreme o orhidee mică și jumulită, dintr-acelea date pe mai nimic - doar că nu le-aruncă florăresele-n stradă după ce rămân fără flori. Îmi amintesc că eram într-o perioadă în care și eu rămăsesem fără ceva, fără carte, o predasem, o publicasem, era gol aici, și m-a impresionat floarea asta fără floare. A urmat o întreagă poveste, cu răbdare, cu accidente, cu păcăleli, cu o tijă lungă din care, în loc să iasă boboci, cum te-ai fi așteptat, a apărut un pui verde. Au trecut luni de zile și eu tot nu știam ce fel de flori o să facă. N-aveam nici cea mai mică idee, ce culoare, ce formă. Acum orhideea are un pui și unsprezece boboci. De Crăciun, odată cu crăciunița, i s-a deschis prima floare, mică și nespus de delicată. O presez aici.

21 decembrie 2017

„O vară cu Isidor” - tiraj nou

Apărută în vară, cu un tiraj dublu decât cel cu care eram obișnuită la cărțile publicate ca autor român la Polirom - și asta datorită faptului că aparține unei colecții de literatură universală, unde lucrurile stau diferit - O vară cu Isidor s-a epuizat la începutul iernii. Zilele acestea, un nou tiraj, tot măricel, a apărut în librării.
Dincolo de cifre, eu o să spun că Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, EgoProză, 2016) și O vară cu Isidor (Polirom Junior, 2017), ambele epuizate și aflate acum la al doilea tiraj, fac din mine un autor fericit. Mulțumesc editurii și cititorilor mici și mari.

16 decembrie 2017

Un trandafir pentru rege

I-am văzut pentru prima oară pe Regele Mihai și Regina Ana acum douăzeci de ani, în 1997, la slujba de Înviere de la catedrala din Timișoara, unde am mers cu părinții și cu sora mea și ne-am bucurat să putem sta atât de aproape de ei. Erau senini, zâmbitori. În vara următoare am avut onoarea să mă număr, ca jurnalist, printre cei care au participat la primirea regelui la Pitești, o întâlnire oficială și emoționantă, în cerc restrâns.
Ultima întâlnire a fost cea de acum. Miercuri seara, într-o zonă neaglomerată de pe Calea Victoriei, m-am închinat la trecerea lentă a celor două mașini, cea cu coroana regală și cea purtând trupul regelui acoperit cu drapel. Era chiar înainte de intrarea în Palat. În clipa aceea, în liniștea deplină, pe trotuarul întunecat, privind coroana luminată plutind lin în seara de iarnă, m-am simțit singură cu regele cel singur. Astăzi l-am însoțit și eu cu tristețe pe ultimul drum, de la Palatul Regal spre Patriarhie, alături de miile de oameni, într-o zi încărcată de emoție, într-un București mai plin ca niciodată de lacrimi și flori.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Regele Mihai!

9 decembrie 2017

10 ani - Despre traduceri și frumusețea de neposedat


Acum zece ani, într-o lună decembrie care sigur n-a fost așa de caldă ca asta, am început să traduc.
Stăteam în pat și citeam, era capătul unui an agitat - cel în care Sibiul fusese Capitală Culturală Europeană și agendele jurnaliștilor plângeau îngrozitor de suprasolicitate, văzusem sute de spectacole și avusesem parte de întâmplări și întâlniri cu artiști minunate, cum nu ai șansa altfel într-o viață, scrisesem mii de texte, lucram la trei publicații, un cotidian național, un săptămânal de cultură și-un bilunar local, iar acum mă odihneam prin te miri ce minune, citeam Ochiul lui Nabokov, când pur și simplu mi-a căzut mărul ăsta în cap. Că vreau să traduc cartea pe care o aveam în brațe. Cuibărită pe canapeaua mea portocalie, sub lumina veiozei, m-am îndrăgostit de o pagină. De un pasaj despre frumusețea de neposedat. Iarna aceea a fost început și sfârșit.

Am tradus toată iarna, deși era o carte scurtă, de o sută de pagini, și ascundeam ca pe-o boală noua mea îndeletnicire, de care nu mă simțeam demnă, pe care nu eram deloc sigură. Voiam să văd dacă pot. Traduceam pe biroul meu mic, cu dicționarul pe-un scăunel, împingând la o parte agenda și telefonul care mă terorizaseră tot anul - fără să știu cât de departe le împing, de fapt. Cu un gest atât de simplu, totul s-a schimbat. Nu pe loc.
Când am terminat, am recitit iar și iar, și-n cele din urmă am întrebat la Editura Polirom dacă nu cumva au nevoie de cartea asta. Speram să nu o fi tradus altcineva între timp. Citisem, desigur, tot ce se tradusese din Nabokov. Și tot ce reușeam să îmi cumpăr în original. Despre cărțile astea scriam pătimașă pe un blog, la Suplimentul de cultură. A mai durat, abia către capătul anului Polirom a pornit seria de autor Vladimir Nabokov și, ce noroc fantastic, a intrat și cartea tradusă de mine în planul lor. Au urmat imediat altele, Disperare, Rege, damă valet... Dar altceva îmi amintesc azi. Ceva ce n-am povestit nimănui niciodată.

În vara următoare, am avut un drum prin București. Venisem să semnez un contract la Cartea românească, pentru al doilea volum de proză scurtă al meu, Orchestra portocalie. M-am cazat într-un apartament oferit în regim hotelier, ales la întâmplare pe internet. Ce surprinsă am fost să văd că apartamentul ăsta din centrul Bucureștiului era ușă în ușă cu sediul Editurii Polirom! Habar nu avusesem unde are sediu editura, nu-mi venea să cred nici acum că acolo, în apartamentul acela, se fac cărțile. Intram și ieșeam din casă întrebându-mă dacă să nu bat la ușă, să nu spun bună ziua, nu vă supărați, sunt nimeni și v-am trimis o carte tradusă, aș vrea să vă întreb... Ce să întreb? Și de ce? Cărțile au o soartă a lor, eu cred foarte tare în asta. Așa că am lăsat soarta să își vadă de treabă. N-am bătut la ușă, n-am întrebat nimic, n-am tulburat nici o apă. Însă exact a doua zi după ce m-am întors acasă, la Sibiu, am primit un e-mail. Bogdan-Alexandru Stănescu mă întreba de cartea tradusă - o mai am, vreau să o public acolo? În noiembrie, la Gaudeamus, o lansam împreună, și mărturisesc acum că a fost o seară ireală, una dintre cele mai fericite din viața mea. Îmi amintesc, dincolo de lansare, lumina din camera de hotel, cartea proaspătă, cu coperți maronii, ca o cutie de bomboane, celofanul rupt, paginile răsfoite, semnul alb de mătase, căutarea acelui pasaj de la care a pornit totul. Un pasaj despre frumusețea de neposedat.

...așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă.

N-aș îndemna pe nimeni să înceapă să traducă așa, fără să știe cine deține drepturile, cine poate publica o carte, dacă n-a tradus-o deja altcineva înainte și așa mai departe. Dar pentru mine așa a fost - o îndrăgostire subită. Și nici un plan, și nici un prieten, și nici o altă bătaie la ușă.

S-au schimbat multe de atunci.
S-au adunat treizeci și ceva de cărți traduse și zece scrise. Peste opt mii de pagini traduse, din care vreo două mii șapte sute din Nabokov. Treisprezece milioane de semne și-un strop, în total.
Telefoanele tac, agende încă mai folosesc.
Izolarea instalată lent și tot mai temeinic în anii care-au urmat, fiindcă puțini mai sunt dispuși să te-accepte, cu atâtea tăceri, cu atâtea absențe.
Dar mulțumesc cerului pentru seara aceea de decembrie - și șansa unei întâlniri esențiale și-a unei prietenii ulterioare -, seară care a schimbat totul într-un moment în care nu plănuiam să se schimbe nimic, mă credeam mulțumită. Schimbasem deja, de două ori, radical. Lăsasem în urmă și meseria mea inițială, și munca în redacția cotidianului unde-am văzut de-a lungul unor ani interminabili și crunți toate grozăviile lumii, de nu le-aș mai fi văzut niciodată, primul mort dezgolit, tânăr, cu cusătura în Y pe piept, violurile, sinuciderile, crimele, măgăriile politicienilor, editorialele mai muritoare ca apa de ploaie - și totuși, un loc unde-am învățat multe, despre scris, despre oameni, despre viețile noastre fragile.
De-acum nu mai vreau să schimb nimic niciodată. Atât de ponegrita meserie de traducător, despre care prea superficial se vorbește mai ales de pe margini, nu e o meserie nici când ia șapte piei de pe tine. E pur și simplu frumusețe. Din aceea de neposedat. Ca frumusețea norilor zdrențuiți la apus, ca mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate.

30 noiembrie 2017

Răbdare, răbdare

E jumătate de zi liberă și aici, iz de capăt de an, deși de luni mă avânt într-o treabă nou-nouță din care o să ies primăvara. Din una-n alta, îndemnată de atâta lumină argintie, m-am apucat să văd care-s cărțile și traducerile mele apărute în 2017, am scos din rafturi și am scos din dulapuri, s-a umplut biroul. Am încercat să le pun în teanc și să le răsfir, să le pozez cumva, nu stăteau, sunt și obsedată de ordine, de categorii, cădeau, nu se potriveau... Le-am pozat, mă întreb dacă o să arăt fotografia sau o s-o țin pentru mine, pentru când o să fie chiar capăt. Dincolo de ce-am scris, par atât de multe traduceri, iar imaginea-i falsă, de fapt n-am tradus decât două cărți (cărțoaie) și-o cărticea anul ăsta, nu pe toate din turn (cele mai multe-s lucrate anul trecut), una a apărut, alta nu - iar aceasta din urmă este cel mai frumos lucru pe care l-am făcut anul ăsta, cel la care țin cel mai mult, ceva prețios, dificil și bizar, pitit deocamdată într-un catalog al editurii, cu mențiunea „În curs de apariție”. E un decalaj mare, o distanță lungă de la munca noastră până în momentul apariției, suflă peste toate un dragon, șuieră pișicher, șșș, răbdare, răbdare.