31 ianuarie 2020

„Toți copiii librăresei”


„Uneori, când merg în urma lor, a unor copii mici de patru, cinci ani însoțiți de părinți, și sunt cucerită de o anumită trăsătură tare drăgălașă a lor, să zicem de piciorușele dolofane și scurte, ușor curbate către exterior, cu pulpa palpitând rotundă și plină la fiecare pas apăsat, e de-ajuns să întorc privirea spre părinte, spre mamă, și să văd exact acea trăsătură acolo, întocmai la fel, însă urâtă în cazul omului mare, pulpa prea groasă prinsă pe-un os strâmb și prea scurt, ițindu-se dintr-o fustă largă, informă, hidoasă, și pielea aspră și îngroșată, nemaiavând nimic din splendoarea parfumată și translucidă a pielii copilului – și la fel, alteori, subțiorile, și la fel urechioarele, și la fel ceafa, părul și ochii și gura și fruntea și nasul, și dusă orice urmă de puf și dusă orice urmă de veselie și orice urmă de seriozitate și de nor adevărat și de soare, și atunci pricep, undeva drept în piept, că nimic nu durează pe lumea asta, nu frumusețea, nu fericirea, nici măcar suferința.” (fragmentul de pe clapetă)

Toți copiii librăresei a apărut ieri, la Editura Polirom, în colecția Ego.proză.

***

Lectură publică luni, 17 februarie, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Detalii despre lansarea din București, aici.
Vor urma lansări în țară, în luna martie.


***

Am vorbit despre carte la emisiunea „Timpul prezent în literatură”, realizată de Adela Greceanu la Radio România Cultural - înregistrarea emisiunii, aici.

***

Înregistrarea video a lansării de la Librăria Humanitas Cișmigiu, aici.

***

Recenzii, interviuri:

Nicoleta Munteanu, profesor coordonator al proiectului Alecart, despre Toți copiii librăresei, aici.

Cristian Teodorescu în Cațavencii, aici.

Dana Pîrvan în Suplimentul de cultură, aici.

Raisa Manolescu în Alecart, aici.

„O poveste de dragoste și de spaimă” - un interviu pentru Alina Vîlcan, în Suplimentul de cultură, aici în pdf sau aici.

29 ianuarie 2020

O încercare de confesiune, probabil

Se apropie, nu cred că sunt pregătită.
Mâine voi primi cartea, poimâine deja vom începe să vorbim despre ea.
Să scrii e una, să spui ce ai scris e cu totul altceva.
Caut să fac ordine - oricum, s-au mai întâmplat atâtea între timp...

Am scris Toți copiii librăresei anul trecut - un an incredibil, în care luni de zile s-au sudat ca într-o singură bucată uriașă de timp, fără pauză, dedicată sută la sută acestei cărți, fără o zi de odihnă - de la începutul lui mai, până la jumătatea lui octombrie, când am încheiat ultima recitire (a cincea; a urmat o a șasea după predare, cu cele din urmă șlefuiri și retușuri). Câteva frânturi din carte datau însă de acum șapte, opt ani: după ce încheiasem Roșu, roșu, catifea, în 2011 și 2012 am continuat să scriu niște texte cam din aceeași lume, cu copii, pe care nu le-am mai inclus în cartea deja propusă editurii - simțeam că sunt de dincolo de ea. Am păstrat teancul bănuind că le voi include, cel mult, într-o nouă ediție a cărții, cândva, sau poate într-un nou volum (titlul imaginat era Ce se dă nu se mai ia). Am continuat să scriu asemenea texte și-n anii următori, teancul s-a îngroșat în 2014, 16, 18... Dar în același timp mi-a pierit cu totul pofta să public încă un volum de proză scurtă. Până la urmă, acele texte nici nu erau tocmai proză scurtă, erau fragmente dintr-un întreg care începuse să prindă viață deja, dincolo de ce înțelegeam eu. A mai durat mult. Au urmat alte cărți. Simfonia animalieră și perechea ei, Hibernalia. Apoi Spre văi de jad și sălbăție. Apoi O vară cu Isidor. Dar gândul la un posibil Ce se dă nu se mai ia a rămas, a zăbovit ca un fundal permanent. Ce trebuia să fie cartea asta, ca un vis sâcâitor, pentru care încă nu eram pregătită? Un roman, desigur, dar cum?
În primăvara anului trecut, cartea nouă a răbufnit cu o forță teribilă. Firul proaspăt, gros răsucit, povestea librăresei, care transforma și ținea totul într-un loc s-a născut din senin. Din senin - după vreo opt ani de tors la idee și adunat bucățele! M-am rupt de toate și-am scris romanul, în cea mai intensă perioadă dedicată scrisului pe care-am trăit-o vreodată.
Este o carte cu model. Pe cântecul de fundal curg poveștile copiilor. Modelul e limpede. Vocile sunt distincte. Ecuațiile sunt relativ simple, pentru cititorul atent. E cea mai lungă dintre cărțile mele, sare de jumătate de milion de semne, și cea mai poveste-poveste. I-am căutat amploarea și simplitatea. E o poveste de dragoste și de spaimă. E o poveste pe care n-aș fi putut să o scriu acum zece ani. Mi-a trebuit timp și mi-a trebuit mai ales vârsta - ca să pot înțelege mai bine tot ce-am trăit noi atunci. Și mi-au trebuit alte cărți scrise, ca să fiu în stare să spun. Mi-a trebuit, poate, doliul. Nu e o carte despre comunism. E o carte despre timpuri trăite de noi. Firul timpului nostru nu se rupe grosolan în două, atunci și acum. E viață și-atât. Despre o bucată de viață de-a noastră am scris, încercând s-o pricep mai bine, așa și acum. Despre „crunte vremuri minunate” am scris. Despre copii și tineri, despre femei și bărbați deopotrivă, cu dragoste și cu groază, despre prezențe și absențe.
Mi-am amintit și mi-am imaginat, scriind cartea asta. Am avut nevoie s-o scriu.

La finalul romanului, există o notă a autoarei, am spus și acolo câte ceva. Aș vrea să nu fie nevoie să spun, de fapt, nimic. O carte e o carte. Nu se livrează niciodată cu confesiunea alături.

27 ianuarie 2020

Ploaie de ianuarie

Ce cuminte plouă în București, cum sclipește piatra de râu pe stradela din spatele unei săli de concerte, din fața unui restaurant cu igluuri de plastic în care așteaptă scaunele goale, cu pături împăturite frumos - mă gândesc la prieteni, mi-e dor de prieteni, de stat la discuții tihnite, cu miez, de risipit timpul cu senzația că l-ai câștigat.
M-au însingurat traducerile, anii în care am renunțat la ce făceam înainte și-am trăit închisă aici... Sunt traduceri care te ajută să trăiești și traduceri care te omoară - te sufocă frustrarea că ar trebui să faci altceva, nu neapărat să scrii (ba să scrii!), dar măcar să trăiești. Anul trecut a fost aproape tot al scrisului, îmi doresc să fie și anul ăsta la fel. Am scris cu disperarea scăpatului din lanț și cu spaima celui care știe că timpul nu e un sac fără fund. Te trezesc mai ceva ca un deșteptător Aradora cu clopote-n creștet bolile, și ale tale, dar mai ales ale celor dragi. Îți șoptește zgripțuroaia în ceafă, cu un ticăit enervant: nu ai timp, grăbește-te, nu ai timp - și atunci ai, îți faci, pui stăpânire pe el. Îmi doresc să scriu. Să mă odihnesc mai întâi - sunt îngrozitor de obosită. Să nu mai moară nimeni în preajma mea. Să nu mai cobor în tristeți îngrozitor de cleioase, nisipoase, aparent nesfârșite. Îmi doresc să mă plimb, să nu mai gafez din oboseală feroce, să visez, să scriu ce-am promis, să fiu bucuroasă că scriu, chiar și când scriu lucruri cumplite. Să iubesc, cred. Orice. Pe oricine. Orice.

17 ianuarie 2020

„Toți copiii librăresei” - un fragment (unicul)


Bineînţeles că am vrut să mă sinucid. De nenumărate ori am plecat în plimbări din care-am crezut că n-o să mă mai întorc, atunci, la Sibiu, în lunile de după moartea copilului. Am mers până în Parcul Sub Arini, am trecut peste pârâul Trinkbach, am ieşit din parc şi-am coborât prin Pasajul Spitalului, peste Strada Munteniei, peste Strada Moldovei, până în cartierul Ştrand, şi de acolo mai departe, pe Maramureşului, în locul unde calea ferată mărgineşte oraşul, jelind tot ce a fost şi n-avea să mai fie, imaginându-mi că acela e capătul, convinsă că acela e capătul, fiindcă nu se putea trăi cu atâta durere, însă fără să reuşesc vreodată să găsesc cu adevărat capătul, capătul-capăt. Numai cine n-a rătăcit cuprins de cea mai neagră disperare pe străzile unui oraş nu ştie că toate drumurile sunt infinite de fapt, toate bulevardele, toate străduţele, toate aleile, toate potecile, toate fundăturile chiar, prin cartiere, prin parcuri, peste pâraie infime cu nume sofisticate şi lungi, pe poteci şi podeţe, nu, nu se termină de fapt niciodată, la fel cum nu se termină nici durere, nici chin. Nici când ajungi la ceea ce crezi că este o margine de cartier, de oraş, nici când dai să treci peste calea ferată, căci aici, între tufe cu spini, între muri şi măceşi, vezi deja înfiptă în pământ o cruce de fier, cu o candelă de mult stinsă sub un nume de fată şi-o fotografie veştejită cu chipul ei trist, de pe când nici nu ştia c-o să moară, cu garoafe de plastic decolorate de soare, ruşinate în urâţenia lor între atâtea plante vii, buruieni care trăiesc, care cresc voiniceşte, care inundă marginea falsă a oraşului, bariera, şinele lustruite şi traversele pline de unsoare, valuri de coada-şoricelului, muşeţel, mătrăgună, cucută, urzici. Nu, mai ales aici înţelegi, în acest loc marcat cu o cruce, că nu se termină deloc, niciodată, nicicum, nici drumul, nici durerea, nici chinul.
Bineînţeles că am vrut să mă sinucid. Aşa zic. Dar oare am vrut – chiar am vrut? Sau doar am căutat, în toate aceste plimbări, de rătăcit rătăcind, ca să le zicem plimbări, să dau şi eu cumva de un capăt? De un fel de capăt măcar, dacă nu de capătul-capăt, de un capăt fals, provizoriu, unde să pot să mă aşez, să descalec de pe animalul turbat, să descarc desagii înfierbântaţi din spinare, bolovanul din piept, şi să strig, ca un om care nu poate pricepe de ce, să scot acel singur urlet prelung şi apoi să revin istovită acasă, stoarsă, dar golită de rău, să intru pe uşă cuminte, cu o pâine albă în mână, o nepoată a unei mătuşi cumsecade, să mă spăl pe mâini şi pe faţă, să mă aşez la masă şi să mănânc ce-o fi de mâncare şi viaţa să meargă uşor mai departe, un căţeluş pe-o cărare.

Toți copiii librăresei, Editura Polirom, colecția Ego.Proză - un fragment în avanpremieră, primul și singurul scos din casă. Cartea a plecat ieri la tipar, va fi în librării în aproximativ două săptămâni.

(copertă de Radu Răileanu)

6 ianuarie 2020

Durere

Dacă ar fi să îmi pun o singură dorință pentru noul an, dacă m-aș osteni să cred că e posibil și să se îndeplinească - dar nu mai cred, am îmbătrânit așteptând -, aceea ar fi să se facă ordine, să fie curățenie și liniște în locul unde n-a fost niciodată.
Mi-am căutat, din adolescență, cum își caută un animal sălbatic locul într-o pădure, un colț de lume, cât de mic și de ascuns, unde să pot trăi în curățenie și-n liniște. Locul ăsta, nu e nici un miracol, poate să fie oriunde. Pornești singur în pădure, un pic speriat - habar nu ai ce se ascunde pe-acolo, dar ceva rău trebuie să te aștepte, la fel cum și ceva bun. Ridici o frunză mare de brusture, te ascunzi sub ea, îți lingi rănile de pe spinare. La început rana veche va deveni și mai mare, dar până la urmă carnea roșie și lucioasă tot se va acoperi de blăniță. Locul tău e oriunde. O să capeți curaj să ieși de sub frunză, să te plimbi pe poteci, să dai ochi cu alte sălbăticiuni, să afli poveștile lor. Să descoperi că e posibil și altfel, nu doar în agresivitate și haos. Ah, poteci, poteci, copaci și tufe încărcate de fructe și rouă, ce bine să știi că ai unde te retrage oricând, în locul unde se poate trăi cum ai visat încă de pe când îți creștea viguros rana de pe spinare: sub frunza mea mare, unde domnesc spațiul liber și liniștea în care poate să cânte o linguriță rotindu-se într-o ceașcă de ceai.
Se plătește pe viață: singurătate și o vinovăție care se scrie în oase.
Disperarea. Ai învățat cum e lumea, dar nu poți salva ceea ce ar putea fi salvat atât de ușor. Știi cum, dar la ce bun? O fiară dragă, departe, se mușcă singură întruna de spate, până la sânge, îți strigă pe două voci că o doare și moare. Și se mușcă, și strigă. Și se mușcă, și strigă. De la distanța asta, ieșit de sub frunză, o implori, iar și iar, să se oprească. Nu te aude. Nu vrea sau nu poate? Și dintr-o dată spatele îți e umed - s-a deschis iarăși rana, îți curge. Năclăită de singurătate, supurând vinovăție și groază, noapte și zi. Unde ești, copilărie, cu durerea ta cu tot? Sunt aici, sunt aici, sunt aici...


(foto: VDN)

29 decembrie 2019

„Trei surori” și noi, în pădurile noastre mici de mesteceni


Ultima duminică din an, m-am trezit târziu. Am rămas peste noapte în pădurea de mesteceni, cu cele trei surori. Cu Mașa, oftând după dragostea pierdută, cu Irina, o căprioară zbătându-se în flăcări, cu Olga, zicându-mi că viața nu s-a sfârșit încă - trebuie să trăim, să muncim.

Ce splendoare de spectacol a făcut iarăși Radu Afrim! „Trei surori”, la Teatrul Național București, cu subtitlul „Un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov”, a avut premiera la începutul acestei luni, s-a jucat aseară, se joacă și azi. Radu Afrim scrie și rescrie, adaugă piese importante de puzzle la povestea surorilor, își imaginează și le scrie gândurile, le așază într-o lume modernă, într-un oraș de provincie din România, visând la Moscova lor, și mai îndepărtată astfel.

Mă uitam uluită aseară: dacă ai descompune spectacolul acesta de-o năucitoare energie în straturi, ai avea și-un spectacol de dans modern (ce Irină!), și unul de imagine și muzică, și un text complex - toate funcționează perfect și separat. Iar împreună fac bum! De mult n-am mai simțit atâta bucurie, trei ore de plăcere într-o lume care vorbește firesc cehoviană și afrimeză, cu actori de nota o sută (cum aș putea spune aici doar un nume, doar Marius Manole sau doar Flavia Giurgiu, când toți au umplut scena cu viață?), dedicați rolului până la cer. O lume unde totul e dureros de fermecător. Viu iarăși - așa te face să te simți „Trei surori”.

Mulțumesc, Radu Afrim!

Mai sunt trei zile din an, și-apoi de la capăt. Să trăim, să muncim, să suferim, în pădurile noastre mici de mesteceni...


(Foto: Ovidiu Moisin, Mihaela Tulea / tnb.ro)

24 decembrie 2019

Cărțile și poveștile mele din 2019

Cărțile apărute în 2019, ce-am mai scris, ce-am mai tradus.


Scrisul.
Senzația la capăt de an este că am lucrat la o singură carte, Toți copiii librăresei. Cartea pleacă la tipar în ianuarie, o pregătim în zilele acestea. Apare în colecția Ego.Proză, la Polirom. Niciodată n-am mai trăit o perioadă atât de lungă, atât de intensă, dedicată sută la sută unei cărți. Voi vorbi când va veni vremea.
Totuși, la început de an am mai scris o carte, mică, Harap Alb 2.0, continuarea poveștii lui Ion Creangă, apărută la FILIT.
Iar la capăt de an scriu întins la continuarea lui Isidor.
Am scris și povestiri, texte inedite mi-au apărut în revista Iocan, în volumul colectiv Lumea-n gamă marțiană de la Arthur, în manualul de Română de clasa a VII-a de la Art-Klett și în Caietul elevului.

Traduceri.
Am tradus o singură carte, la începutul anului, după care am reușit în sfârșit să mă opresc, să mă dau jos din roata care devenise năucitoare și să îmi văd doar de scris.
Oase solare, de Mike McCormack, roman recompensat cu International Dublin Literary Award în 2018, este în pregătire la Editura Polirom, apare în curând. Este cartea dintr-o singură frază, considerată o capodoperă stilistică - mi-a plăcut enorm, mi-a făcut o extraordinară plăcere să o traduc, mi s-a părut un excelent adio (probabil temporar) de la traduceri.
Traduceri apărute anul acesta: Visele insomniacului de Vladimir Nabokov (Polirom), Sonata Gustav de Rose Tremain (Humanitas Fiction), Hemingway și cu mine de Paula McLain (Humanitas Fiction), toate lucrate anul trecut. Și trei cărticele pentru copii din seria Lama Lama de Anna Dewdney (Nemira).

Reeditări.
Excepțională vestea reeditării seriei Nabokov la Polirom. Dintre traducerile mele au apărut, la zece ani de la prima publicare, Ochiul, Disperare, iar Darul stă să apară. Plus o selecție de Povestiri în colecția Top 10+.
Două noi tiraje din O vară cu Isidor au fost tipărite în martie și în octombrie. Ne îndreptăm spre 8.000 de exemplare vândute.

Festivaluri.
A trebuit să refuz, nu m-am simțit în stare să ies în public în prima parte a anului (când am ieșit, am gafat), nici să călătoresc prea departe. Dar am fost la FILIT în toamnă și la SHORT, noul festival de proză scurtă din București, care sper să dureze.

Una peste alta, 2019 a început cum nu se poate mai rău în plan personal, dar cu cărțile a fost excepțional.
Abia aștept să văd Toți copiii librăresei și Oase solare în carne și oase, căci ele rămân pentru mine cărțile acestui an, cu ele mi-am petrecut cel mai mult timp, deși vor fi frumos aliniate la poză abia în decembrie anul viitor.

Crăciun fericit și an nou bun tuturor!

22 decembrie 2019

Unica religie, a frumuseții, a lor

Scriu zilnic, orice ar fi (dar ce să fie altceva?). Scriu zilnic un capitol, croiesc mai departe.
Nu cunosc bucurie mai mare, în singurătate, decât să scrii la poveste, fără gândul că o va citi cineva, fără gândul că o vei publica, dar știind că este dorită, așteptată, cerută.
A fost un an al scrisului, al unei singure cărți luni și luni, fără nici o zi în care să nu trăiesc în poveste. N-a mai existat un asemenea an.
La fiecare capăt de an, în micul jurnal pur tehnic al meu, notam obsesiv aceeași dorință: să traduc mai puțin, să îmi văd de scris. A durat ceva până să fie posibil.
În izolarea care devine uneori de nesuportat, în camera mică, cu ușa închisă, mi-au ținut companie păsările, florile, norii și muncitorii care reabilitează din greu o aripă a hotelului. Îi iert pe toți. Pe păsăroiul care mi-a bătut prea insistent în geam, chiar când sculptam un pasaj complicat, din anii '80 - căci el, cu atitudinea lui, îmi e muză acum pentru condor. Norii care mi-au furat privirea prea multe minute, când ieșisem doar trei clipe pe geam, să-mi alung starea de rău. Muncitorii și nesfârșitele răcnete ale lor, băi, băăăi, de la opt dimineața până seara la șase. Orhideele, care au înflorit ca niciodată de bogat, pentru a doua oară în an, parcă certându-mă că - tot scriind cu voioșie sub vălul meu negru - am uitat să mai cred în unica religie pe care sunt capabilă să o îmbrățișez cu tot sufletul, a frumuseții, a lor.

Au înflorit orhideele
pe după perdele
se-nsfioșează ca feele.

30 noiembrie 2019

Frig & flori

Brândușele vor frig ca să-nflorească.


Petic de Cișmigiu, zilele trecute.

(foto: VDN)

24 noiembrie 2019

Veșnic singuri, la capăt

La scurt timp după ce îi murise mama, Ramona și-a găsit hamsterul mort. Într-o dimineață, colega ei de cameră, Ionela, a văzut că nu mișcă, l-a împuns cu degetul în spinare și a țipat de ne-a trezit pe toate - toate cele opt fete din apartamentul cu două camere, din căminul studențesc. Ionela nu mai simțise niciodată înainte răceala morții sub degete. Sub privirile ei uluite, Ramona a luat în brațe acvariul, s-a dus la toboganul de gunoi din capătul coridorului și l-a întors cu susul în jos. Hamsterul mort a dispărut într-o clipă. Și ea a putut să-și vadă de viață mai departe, cumva. Era important. Abia ce învățase cum se poate trăi după ce ți-a intrat moartea în viață. Se cufundase cu totul în caiete și cărți. Lua zece la toate examenele. Și lumea vorbea. Că așa nu e bine, că așa o să-și piardă mințile, că efortul e mare, că ar trebui să se menajeze cumva. Și că, ah, hamsterul merita o înmormântare ca lumea.

În primăvară, când am văzut că lucrurile nu se așază nicicum - forțată de binevoitori din toate părțile să ies, să vorbesc, îmi venea să vărs din greață de mine după orice ieșire -, mi-am acordat un an. Un an de doliu și de izolare și de evitat întâlnirile - îmi făceau foarte rău și cele mai inofensive ieșiri. Nimic nu e mai rău decât să fii forțat să faci conversație ușoară despre lucrurile care au nevoie să stea în sertar. Anul se apropie de final. Și simt o oarecare ușurare. Am trăit tot anul într-o singură carte. A mea. Am scris și am scris și m-am plimbat singură cât de mult am putut, am și călătorit mai mult ca oricând, când am simțit că statul pe loc este iad. M-am întâlnit cu oameni doar când nu s-a putut evita.

Ieri în târg, am schimbat câteva cuvinte cu M. C.. Singuri preț de câteva minute pe unul dintre coridoarele aglomerate, am îndrăznit și i-am spus cât de mult mi-a plăcut cartea lui. Cum m-am sprijinit astă-vară pe „M”. Cât de mult m-a tulburat, cât de rău mi-a părut că n-o mai poate citi și prietenul nostru - i-ar fi plăcut. Îndoliat și el, după pierderea tatălui, mi-a spus câteva vorbe pe care știu că n-o să le uit niciodată.
Sunt întâmplări care devin amintire prețioasă chiar în clipa când se petrec. Cu ochii în lacrimi, deodată, cred c-am văzut cum și privirea lui se tulbură, tremură sub văl, scânteiază. E greu de trăit după moarte. Scrisul mai reușește, mai salvează ici, colo, te mută în altă lume, te ajută să uiți că se moare, capetele de drum se deplasează, perspectiva se schimbă, iluzia e perfectă. Când scrisul ajunge însă la mal, când cartea în sine e salvată, e mare risc ca tu, autor, să te stingi. Acolo începe greul, din nou și din nou de la capăt. Veșnic singuri, în lumea asta unde nimic nu poate fi înțeles.

19 noiembrie 2019

Povești, noutăți la târg

Anul acesta nu vin la târgul Gaudeamus cu nici o carte nouă, nici n-am mai tradus nimic în ultima vreme, însă există mereu o excepție cât de mică, așa că am niște vești pentru cei mai tineri dintre cititori.


O povestire nouă, Grădina pământeană a Prințesei de Marți, este inclusă în volumul colectiv Lumea-n gamă marțiană, din seria „Cărțile mele”, care apare zilele acestea la Editura Arthur. Cartea se lansează sâmbătă, 23 noiembrie, de la ora 11, la standul Editurii Art, în prezența câtorva dintre autori. Voi fi și eu acolo.

Am tradus două cărticele pentru copii, din îndrăgita serie Lama Lama, de la Editura Nemi (Nemira) - nu-i pot rezista lui Lama Lama, indiferent în ce aș fi prinsă, animăletele ăsta scump mă face să spun da oricărei propuneri. În plus, mă dau în vânt după tradus poezii cu ritm și rimă. Așadar, Lama Lama dor de mama și Lama Lama de Crăciun, proaspete, cartonate; le găsiți aici, alături de celelalte două care au mai apărut până acum.

Va urma. Pentru că lucrurile se petrec, de fapt, între târguri. :)

***

Concursul de manuscrise Polirom Junior

Aș vrea să le reamintesc celor care scriu literatură pentru copii și adolescenți că este în derulare a doua ediție a Concursului de manuscrise la Polirom Junior. Textele sunt așteptate până pe 15 decembrie, câștigătorul va fi publicat. Detalii, pe site-ul Polirom, aici.

16 noiembrie 2019

Un interviu în Adevărul

A fost o perioadă prin anii ‘90, chiar după Revoluţie, când au început să apară librării noi, edituri noi, reviste şi toate cărţile care nu existaseră în România. Atunci a urmat o perioadă de câţiva ani în care n-am mai citit ficţiune aproape deloc, eram însetată după tot ce descopeream într-o zonă nouă, inimaginabilă înainte. L-am descoperit, de exemplu, pe Cioran. Şi am zis, Dumnezeule, asta e ceva scris pentru mine! Cum făceam toţi, în cercul meu mic de prieteni. Eu lucram pe atunci la planşetă, într-un birou de proiectare. Şi aveam poza lui Cioran pe colţ, o poză emblematică, alb-negru, cu palmele strânse în jurul gâtului, o poză din mansarda lui şi afişată cam ostentativ acolo, pe planşeta mea; aveam în fond doar douăzeci şi trei de ani şi îmi tremura pământul sub picioare: ştiam că mi-am greşit drumul, că mă sufoc, nu ştiam cum şi dacă se va putea repara asta, purtam în sân ceva tendinţe suicidare şi câtă disperare, tot atâta entuziasm. Înţeleg că cei de Litere – mi-a spus cineva de curând – aveau un fel de dispreţ pentru cei care citeau Cioran. E ridicol. Cioran şi Beckett, prieteni buni între ei, rămân bunii mei prieteni. Îi poţi citi oricând, la orice vârstă şi în orice dispoziţie, e ceva esenţial acolo – e multă poezie, au şi umor nebun, de fapt, în carnea tragică a textului.
În Piteşti, într-o galerie de artă, se deschisese o micuţă librărie Humanitas, era doar o masă cu cărţi în capătul unei săli, şi era o doamnă librăreasă. Mergeam tot timpul acolo după ce ieşeam de la muncă, aşa cum alţii se duc acum la piscină, la sala de fitness... Doamna era foarte amabilă şi încerca să-mi recomande cărţi, dar detest când cineva face asta, când nu sunt lăsată să mă uit la cărţi, să scotocesc şi să aleg de capul meu, aşa că mă duceam în perioadele mai aglomerate, când doamna era ocupată. În felul acesta citeam cărţi şi reviste de psihologie, filosofi la grămadă, tot ce lipsise la noi – psihologia copilului mă interesa mult, dar căscam ochii şi la interpretarea viselor, era un haos, o poftă de tot ce apărea... Peste câţiva ani m-am întors la ficţiune, la romane, cu senzaţia că am fost plecată pe Lună. La un moment dat m-am gândit că am pierdut anii aceia necitind aproape deloc ficţiune, pe de altă parte trebuie să se fi întâmplat ceva atunci, trebuie să se fi adunat ceva în tot acel timp...

- Un interviu acordat la FILIT Cristinei Hermeziu și publicat de ea pe platforma de bloguri Adevărul, aici. De la poveștile copilăriei la popasul pe Lună de după Revoluție și la scrisul care te ajută să nu fii singur, dar te lasă de fapt mult mai singur. Și un pic despre noul roman.
Mulțumesc, Cristina Hermeziu.

4 noiembrie 2019

Short - Festival de proză scurtă

Săptămâna aceasta, timp de trei zile, în cinci orașe din țară, se desfășoară Festivalul de proză scurtă Short, organizat de Cărturești și curatoriat de Iocan.
Este al treilea festival de proză scurtă la care particip, am mai fost la Kikinda Short (Serbia, 2011) și la Festivalul Internațional de Literatură și Lectură din Bistrița (2016, ediție unică); festivalurile de proză scurtă rămân, totuși, o raritate.
O să citesc în prima seară de festival - am scos din cufăr o povestire mai veche, dar inedită, cu oameni și câini, periferii și centre.

Programul pentru București:

◼ joi, 7 noiembrie, ora 19:00, Cărturești Verona
moderator: Matei Martin
Veronica D. Niculescu
Razvan Petrescu
Alex Tocilescu

◼ vineri, 8 noiembrie, ora 19:00, Cărturești Verona
moderator: Marius Constantinescu
Cristian Teodorescu
Iulian Popa
Tudor Ganea

◼ sâmbătă, 9 noiembrie, ora 12:00, Cărturești Carusel
moderator: Dana Mischie
Diana Geacăr
Adela Greceanu
Bogdan-Alexandru Stanescu


Detalii în evenimentul de pe FB. La fel puteți găsi programul pentru Timișoara, Cluj, Iași, Chișinău.

2 noiembrie 2019

Isidor reînnoit, al patrulea tiraj

Cel de-al patrulea tiraj al lui Isidor a ieșit din tipar, cartea se află din nou în librării și la editură.


Este momentul să reamintesc astăzi că „O vară cu Isidor” n-ar fi existat fără propunerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, editor și prieten, care m-a invitat să scriu o carte pentru colecția Junior, inventată de el, unde erau publicați până atunci doar autori străini care se răsfățau scriind și câte-o carte pentru copii și adolescenți.

Tot lui Bogdan îi datorez multe altele. Toate traducerile din Nabokov - fiindcă el a înființat seria de autor Nabokov la Polirom și m-a primit acolo și pe mine cu traducerile mele, acum aproape 12 ani; toate traducerile din Beckett - fiindcă el personal mi-a făcut propunerea uluitoare să traduc; Isidor, cum ziceam - pe care n-aș fi scris-o fără invitația lui; și multe altele îi datorez și îi mulțumesc iarăși astăzi, în cotlonul meu semiumbrit, pentru toate acestea, dar mai ales pentru încrederea pe care nu mi-a mai arătat-o aproape nimeni atunci, la început. Au fost întâmplări de schimbat viața. Cum să nu te oprești și să mulțumești, în ziua în care te uiți la biroul lăsat gol de editorul tău preferat?

Am plutit toată ziua în tristețea asta, că a plecat B.A.S. de la Polirom. O tristețe egoistă. Care mă poartă înapoi, la ce-am făcut împreună, numai și numai datorită lui.

30 octombrie 2019

Dansând și murind cu „the others”

Cel mai mare dușman al imaginației (și al scrisului) este faptul că suntem permanent întrerupți de ceilalți – „the constant interruption of others”.
O ascult pe Joyce Carol Oates spunând asta, într-o dimineață de toamnă. Eu sunt în camera mea, la biroul unde-mi petrec multe ore pe zi, cu ușa închisă, iar ea îmi vorbește dintr-un pătrățel colorat, de pe ecran. Face un soi de reclamă unui curs de scriere creativă.
Tocmai am încheiat de scris o carte. Mi-a ieșit lungă, cea mai lungă dintre cărțile mele, un roman care m-a lăsat epuizată, fizic și emoțional. N-am bănuit, când am început să scriu, că o să îmi permit un asemenea maraton, că n-o să fiu întreruptă, că n-o să mă întind iarăși pe ani de zile, furând câte o săptămână o dată, alte trei zile o dată, furând seri, dimineți. Da, iată minunea: am putut să scriu aproape șase luni neîntrerupt, la aceeași carte, cap-coadă. Am trăit în poveste ca în singura realitate, m-am mutat acolo cu totul, în România anilor ’80, în orașul meu natal, am devenit o librăreasă imaginară, cu opt ani mai mare ca mine, am vândut jucării și cărți la tejghea, m-am îndrăgostit de un ceasornicar, am jelit după un copil dispărut... Nu o să intru în alte detalii acum. Mă întorc la Joyce Carol Oates.
O privesc vorbindu-mi din pătrățelul colorat și îmi dau seama că ea este singura mea prietenă adevărată de acolo. Am redeschis Facebook de vreo zece zile, după niște luni bune în care l-am ținut închis. De ce-am făcut-o? Ca să postez coperta unei cărticele micuțe, un basm nou apărut, ca să mulțumesc astfel editurii, ca să ajut cu anunțul, ca să fiu prezentă un pic, dar și ca să încerc să pricep iarăși realitatea, realitatea de aici, după jumătatea de an în care am trăit numai în realitatea din carte...
Mă scutur, trezită subit. În minutul de după vizionarea scurtului film despre scris și moartea imaginației, mâna se duce cuminte, știe ea bine ce face, se supune până la urmă dorinței, și din trei click-uri îmi închid iarăși contul. Se face liniște – înăuntru, afară. Și viața prinde să curgă iarăși în cel mai firesc ritm al ei.

(fragment dintr-un text proaspăt, scris pentru un volum colectiv coordonat de Cristina Hermeziu, to be published la Editura Polirom)

23 octombrie 2019

Creangă 2.0, reacții

Am citit toate cărțile apărute în colecția „Creangă 2.0” chiar la Iași, în hotel, în timpul FILIT, curioasă ce-au făcut ceilalți scriitori, cum au ales să continue povestea lui Creangă. Totul era la alegerea noastră, povestea în sine, limbajul, acțiunea... Mi-a plăcut diversitatea pe care-am văzut-o.

Încep să apară reacțiile. În Ziarul de Iași, Cătălin Hopulele scrie despre toate cele cinci cărți. Mă încântă ce-a observat la Harap Alb al meu - exact asta mi-a fost intenția, să scriu pentru copii, nu pentru mine, și mai ales să leg bine poveștile, lumile, așa încât cele două povești să poată fi citite sau chiar publicate cândva împreună, fără să apară o fractură între ele.

Harap-Alb îşi continuă aventurile

Harap-Alb, de Veronica Niculescu, se apropie cel mai mult de varianta unui basm pe înţelesul copiilor de toate vârstele. Şi acesta continuă istorisirea lui Creangă, cu Harap-Alb care era deja împărat, cu pace în regat, dar care nu putea avea un copil şi care, pentru a avea copilul respectiv, trebuie să lupte să desfacă un blestem, se întâlneşte şi cu prietenii săi: Ochilă, Gerilă, Păsărilă, Setilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Farmecul basmului e dat şi de întâlnirea vechilor personaje, de la prietenii lui Harap-Alb şi până la Sfânta Duminică, cât şi prin descoperirea unor noi „duşmani“ cu tâlc. Plină de mesaje despre cum binele învinge răul, povestea Veronicăi Niculescu îl aşază pe Harap-Alb într-o continuitate cu povestea lui Creangă şi leagă foarte bine cele două lumi până le contopeşte, fiind asemănări şi de limbaj, şi de logică sau cursivitate a poveştii.


Întregul articol, despre cele cinci cărți, aici.

21 octombrie 2019

„Something old and something new”: Nabokov, Isidor, castane - reeditări și aniversări

E o toamnă bogată, aduc mereu în casă castane și pachete cu cărți. Editări, reeditări, tiraje epuizate, aniversări. Poate mai e cineva interesat de asemenea lucruri.

Se reeditează Seria de autor Vladimir Nabokov, la Editura Polirom, în colecția coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. La mai bine de zece ani de la prima lor apariție, sunt retipărite și primele mele traduceri din Nabokov: au apărut deja Ochiul și Disperare (Opere 5, Opere 6, ediția 2019). Nu am cuvinte să spun cât de mult mă bucură că s-a reușit această reeditare, deloc ușoară. Sunt cărțile datorită cărora m-am apucat de traduceri literare și la care mă întorc permanent: când sunt sufocată de propuneri nepotrivite, îmi reamintesc de ce am intrat în povestea asta - din îndrăgostire. În curs de apariție este Scrisori către Vera (ediția 2019), probabil una dintre cele mai bine vândute din serie, traducere dublu premiată.

O vară cu Isidor, aflată la al treilea tiraj, este din nou epuizată la editură - se mai găsesc doar cele câteva exemplare rămase pe ici, pe colo, prin librării. În curând se va trage un nou tiraj. Vorbim, la Polirom Junior, de tiraje duble față de cele din colecțiile unde se publică literatura română. Nu o să spun cifre. Sunt uluită.

Cinci ani se împlinesc zilele acestea de când a apărut cartea de dialoguri cu Emil Brumaru, Cad castane din castani. Ultimele exemplare sunt disponibile pe site-ul editurii. Este vorba de primul tiraj, care așadar va rămâne și singurul. În toamna când a apărut volumul, înfloriseră castanii pentru a doua oară.

Basmul Prințesei Repede-Repede a împlinit zece ani de la publicare. Cartea este epuizată de mult. Am dorit pe rând să o reedităm, cu alte ilustrații, dar n-a fost să fie, mereu s-a întâmplat ceva - ca în basme, când apar fel și fel de obstacole, ba un spân, ba o cotoroanță. M-am gândit totuși să-i marchez aniversarea aici. Este marea mea tristețe că n-am reeditat cartea când ar fi trebuit. E prea târziu să ne mai jucăm cu ediții noi, în lipsa unuia dintre autori. Probabil o să rămână unica ediție aceea, cu ilustrații bizare, de găsit doar în anticariate. Pentru mine, exact așa este prețioasă.

Deocamdată atât.

20 octombrie 2019

Pitești - locul de sub locuri


Nu merg la întâlniri cu foștii colegi, dar m-am dus la întâlnirea cu mine.
Am revăzut Piteștiul natal după opt ani, însă în trenul care mă ducea acolo, în dimineața cețoasă, am avut o revelație: mi-am dat seama că erau exact douăzeci de ani de când nu mai străbătusem drumul acesta, dinspre București spre Pitești, drum pe care l-am bătut cu anii, în facultate și încă niște ani după. Ultima oară când am văzut Piteștiul, în 2011, am venit din Sibiu.

Orașul. Sub pielea schimbată, încărcată, distrusă și grosolan machiată - mult plastic, prea multă culoare, prea mult comerț, prea mult fărâmițat spațiul, vândut centimetru cu centimetru, astupat cu termopane, cu bannere, chioșcuri, tarabe, gălăgie teribilă și multe, mult prea multe mașini... - am regăsit ici și colo câte-un loc esențial, nu că locul ar mai fi existat, fiindcă aproape nimic din ce-a fost nu mai există, ci fiindcă este în fiecare asemenea loc o cruce invizibilă, un marcaj personal: aici a fost librăria - te oprești, stai ca stâlpul pe trotuar, deși acum aici e farmacie -, aici a fost fereastra pe unde scotea capul motanul, aici a fost redacția, aici a fost institutul, aici a fost valea verde, nu mai e, dar e sub stratul de construcții, sapă în amintire și-ai să o găsești.

Orașul, pe scurt, e un haos. Mi s-a părut și agresiv, mult mai agresiv în centru și decât Bucureștiul în zonele pe unde nu prea calc.
Și totuși, m-a topit. A cincea călătorie din an, atât de mult amânată, a fost cea mai răvășitoare experiență posibilă. De trăit neapărat de una singură, fără posibilitatea să deschizi gura și să spui cuiva ah.

Din loc în loc, ca în basme, mi-au sărit în cale cunoscuți, unii chiar cunoscuți, dar alții arhi-necunoscuți, care mi-au spus, care-au avut grijă să-mi spună, cine-a murit și cine mai trăiește, dar mai ales cine-a murit e întotdeauna o veste.
Cu toți morții în spate, m-am dus și m-am întors și iarăși m-am dus, la deal și la vale, și în ultima dimineață, devreme, care era de altfel și prima dimineață (fiindcă n-am stat decât 27 de ore), am ajuns în Trivale. La ora opt, strada era neîncepută, ca apa, plină de frunze, și se auzea cum cad ele, tot cad, și era ceață și o lumină de aur pe coastă; de-acolo chiar n-aș mai fi plecat niciodată: singurul loc unde nu s-a schimbat nimic, nici o piatră.


Iată de ce nu mă duc într-un loc când îi scriu o poveste. Locul din mintea mea e mult mai viu și mai adevărat decât realitatea, săraca.

Librăria copilăriei mele arată așa, ca în poză.
Dar realitatea de fapt n-are cum să fie asta și nu e asta; e cea din poveste, e librăria vie și veșnică din noua mea carte. Eu văd acolo librăreasa mea, cu opt ani mai mare ca mine, firul de mușețel ițit din piatră seacă, și ea ieșind cu ibricul spre seară, udând buruiana când nimeni n-o vede, de parcă ar uda un mormânt de copil.

17 octombrie 2019

„Îngerul înnămolit”

Acum 12 ani, în toamna lui 2007 - pe la final de septembrie - începeam blogul ăsta, neștiind exact ce-o să fie.

Prima postare se numea „Îngerul înnămolit”
și zicea doar că
„Era o astfel de zi”,
cum au mai zis multe altele apoi,
la fel cum și mulți îngeri au urmat după aceea,
s u t e, risipiți pe aici sau în rezervația de dincolo,
și pitici, și balauri, și fabrici de rouă.
Fotografia care însoțea postarea
era făcută la Budapesta, în vară,
la festivalul faimos de pe insulă,
unde o ascultasem pe Sinead O'Connor,
între fete cu cizme de cauciuc colorate,
plouase, era plin de noroi,
îmi cumpărasem o brățară
și-un cufăr mic de argint, prins pe o curelușă de piele,
pe care nu l-am păstrat
și tocmai de asta
e veșnic.
Terminasem de scris un volum de povestiri,
încă nu tradusesem nimic,
mă pregăteam să scriu chiar aici
- deși nu știam -
un basm cu turnuri și drumuri
și-un șnur nesfârșit de dialoguri
adunate și ele târziu - nu prea târziu -
într-o carte.
Acesta a fost cel dintâi înger.


Mi-e tot mai greu să scriu aici, nu prea mai găsesc rostul, destinatarul, dar anul ăsta am scris mai mult ca oricând. Dacă aș fi știut în primăvară în ce intru, cât de solicitant o să fie, cât de epuizată o să ies și cât de târziu, aș mai fi început?
Păi, da, tocmai de aceea.

Am uitat și să fac fotografii. Va trebui să scot aparatul mare din sertarul de jos, să îi încarc bateriile, să îl curăț temeinic, să pornesc iar în plimbări. Măcar fiindcă sunt iarăși zile cu ceață. Ceața-i frumoasă, i-am zis.

1 octombrie 2019

Dragă bestsellerule

La doi ani și ceva de la apariție, O vară cu Isidor este bestsellerul meu absolut. Și se pare că nu doar al meu... Îl văd unde și cum nu mă aștept, deși cartea trăiește în lumea ei și eu într-a mea. Săptămâna trecută, figura pe locul 2 în Top 10 Fiction al Editurii Polirom, după Iubirile croitoresei de Maria Duenas, săptămâna aceasta staționează, e tot pe 2, deși peisajul din jurul lui s-a schimbat un pic. Nu știu ce face Isidor, zboară de capul lui, pe trasee de el cunoscute. O fi și apropierea FILIT, o fi și manualul cu povestea ursulețului, chiar nu știu. Știu că eu scriu cu totul altceva în ultima vreme, dar s-ar putea să fiu tentată să îi fac un frățior.
Mulțumesc, copii & părinți!