31 mai 2018

La Bookfest, de 1 iunie

Copiii sunt vedetele târgului de carte Bookfest anul acesta. Au un spațiu special doar pentru ei și evenimente în lanț.
Pe 1 iunie, voi fi și eu acolo, la un eveniment special dedicat noilor apariții de la Polirom Junior. Vom lansa romanul „Sylvie și Bruno” de Lewis Carroll, de la ora 16.
De Ziua Copilului, toate titlurile din colecția „Junior” pot fi cumpărate de la standul editurii cu 40% reducere. Deci și ultima carte pe care am publicat-o, romanul „O vară cu Isidor”.

În detalii despre cel mai mare Bookfest, mutat în pavilion nou, aici.
Programul evenimentelor Editurii Polirom, aici.

26 mai 2018

Puii de pescăruș

Puii de pescăruș, la jumătatea distanței dintre ieșirea din ou și primul lor zbor.
Le place mult mai mult ploaia decât soarele.
Au început să fie lăsați singuri tot mai mult.
Le place să se suie pe mici obiecte, orice, de exemplu pe o cizmă de cauciuc rătăcită pe terasă.
Se imită unul pe celălalt - ceea ce-i face să evolueze parcă mai repede decât puiul care creștea singur anul trecut. Însă explorează mai puțin, stau unul într-altul, dorm împreună, se joacă împreună, nu se plictisesc, și prin urmare nu pleacă departe de cuib decât când îi ia pescărușul tată în expediții precise, la pas; încă n-au explorat întreaga terasă. Anul trecut, pe vremea asta, puiul singur la părinți se apropia de marginea cea mai îndepărtată a terasei, se urca pe câteva dale sparte de piatră și, cu gâtul întins, se uita dincolo de hotar.
Fac multe exerciții de zbor, dau din aripile pe care abia au început să le apară rădăcinile penelor, țopăie, se desprind cu tălpile mari de la sol. Țipă de încântare.
La patruzeci de zile vor pleca de aici.


(Pescăruș cu picioare galbene - Larus michahellis - foto: VDN)

21 mai 2018

Jurnaliere - Ateliere și nuci

Ieri am fost la un atelier de scriere creativă. De data asta, a fost despre literatura pentru copii. Am primit miercuri unsprezece texte, scrise de cursanți la o temă dată de mine, iar până duminică le-am citit, le-am corectat, am notat impresii, am structurat întâlnirea. M-am dus cu plasa plină de cărți și emoții. Am priceput, citind textele lor - o parte în versuri - că, da, într-adevăr este mult mai greu de scris pentru copii. Personaje, vârste, mesaj, sens, formule. Niciodată, la nici un alt atelier, nu m-am dus îngrijorată că nu vom avea timp, în trei ore, să discutăm tot ce ar fi de discutat. Textele lor născuseră liste întregi de subiecte, pe lângă tema de discuții stabilită inițial. Cum vine inspirația uneori din cer cu un vers - ritmat, muzical, minunat. Cum mai departe e muncă. Cum peste schița inițială trebuie să pui strat după strat de culori, de detalii, cum luminița albă din ochii personajului, adăugată în ultima clipă, poate face diferența dintre un tablou oarecare și-o splendoare. Despre cititul textelor cu voce tare. Despre șlefuit. Despre plimbări și încăperi cu ușa închisă.
Întâlnirea cu oamenii a fost mult mai interesantă decât întâlnirea cu textele lor.
Pe drum spre casă m-am gândit că s-ar putea ca scriitor să fii atunci când întâlnirea cu tine, ca om, pare mai neinteresantă decât a fost întâlnirea cu ceea ce-ai scris.
Faptul că ne este uneori groază de ieșiri, de întâlniri, că simțim ridicolul lansărilor, al tuturor evenimentelor care implică prezență s-ar putea să fie semn bun. Măcar ne iluzionăm că întotdeauna cartea - scrisă, tradusă - este mai importantă decât tumba în carne și oase.
*
Era un nuc în curtea localului unde s-a ținut atelierul. Dincolo de ferestrele deschise, frunzele foșneau ușor în orele după-amiezii, nucile se rotunjeau lent. Le-am vorbit despre asta. Despre cum există povești unde pare să nu se întâmple nimic. Dar unde se întâmplă, lent, aproape insesizabil, lucrurile esențiale.
I-am rugat să-l citească pe Cehov. Să meargă la povestirile lui cu copii.
*
Citesc uneori editorialul Elenei Ferrante din The Guardian. Las aici semn pentru „A woman friend is as rare as a true love” și „If you feel the urge to write, there’s no good reason to put it off”. Sunt acolo și toate celelalte, despre scris și fumat, despre scrisul acelor lucruri care se vor ascunse sub preș.

18 mai 2018

Jurnaliere - Puii de pescăruș, tragediile, gândirea pozitivă

Mă uit la pescăruși. Anul trecut aveam doi părinți și un pui, anul ăsta sunt doi pui și-un părinte. Mama a apărut într-o zi, după o absență de câteva zile, fără laba unui picior. De atunci, stă la distanță de pui. Comunică cu ei, cu sunetele obișnuite, dar e considerată bolnavă, inaptă, ținută la distanță. Gregoire, tatăl, face tot ce trebuie făcut. A clocit ouăle până la capăt, hrănește puii, îi apără. Muncă multă, riscuri grămadă. Puii au unsprezece zile acum.
*
Citesc uneori, fiindcă îmi cad ochii pe vreun titlu când parcurg în diagonală un ziar la cafea, te miri ce articole din reviste ușoare. Azi, „Cinci lucruri pe care să nu i le spui niciodată unei persoane depresive”. Copiat de pe undeva, dar copiat bine, cu răspundere adică, tradus pertinent. Și văd, pas cu pas, de ce am respins categoric, acum câțiva ani, o prietenă săltăreață, care mi se părea brusc de o răceală inimaginabilă. O ascultasem în interminabile confesiuni când îi era greu, iar când am avut o cădere majoră, și-a fluturat pletele în vânt și mi-a aruncat în doi peri cam tot ce zice articolul ăsta că nu trebuie spus. Cinci lucruri pe care să nu i le spui niciodată unei persoane depresive: „Totul va fi bine” (Pur și simplu nu ai de unde ști dacă... Susținerea e mai bună decât o vorbă în vânt), „O să treci peste” (Indiferență și expediere rapidă), „Ești sigură că suferi de depresie?” (Ceea ce simți e singurul tău adevăr, în depresie), „Gândește pozitiv” (Greșeală enormă. Depresia nu se tratează cu gânduri pozitive), „Știu cum te simți” (Serios? Vrei să faci conversație tot despre tine sau ești capabil acum să asculți?). Motiv pentru care e mai bună retragerea într-un parc, pe băncuță, sau în sanatoriul tău personal, decât compania nepotrivită.
*
La jumătatea draftului al treilea din I.I. și cale lungă departe.
Scrisul mă face fericită.
Puii de pescăruș mă fac fericită.
Dorm cuibăriți unul într-altul, cu capetele sprijinite unul pe celălalt, ca pisoii. Strigați, ies din ascunziș, vin lipăind pe labele mari, se poticnesc ca bețivii, se sprijină în câte o aripă, dar aripa e scurtă. Cad în fund. Alteori se așază în fund, cu labele întinse înainte. Gregoire și mama, Ariadna, își vorbesc, se strigă, se salută. Pe pui îi strigă cu voci diferite. Există o voce pentru haideți la masă, altă voce pentru stați ascunși până mă întorc, atenție, atac aerian, cioară la orizont. Hohote de râs, lătraturi, mieunaturi. Și mai există o voce, a disperării, pe care n-am mai auzit-o niciodată până acum la o pasăre. E țipătul mamei, în unele zile, când dă roată nebunește prin curte, pe deasupra terasei, fără să se poată apropia de pui cât și-ar dori. Un țipăt teribil, care sparge sufletul țăndări, și care îți amintește că ai sub ochii de om o tragedie. Și viața lor curge mai departe, frumos, zi după zi, fără să le spună nimeni că totul va fi bine, că o să treacă peste, că trebuie să gândească pozitiv. Viața lor este, pur și simplu, cum este. Și-atât.
„Durerea trebuie trăită” - asta e ce-mi spuneam în episodul cel mai oribil de depresie majoră, asta mi-era hrană și ajutor adevărat. Trebuie trăită, cum vine. Când pricepi asta, când îți îmbrățișezi durerea, ca parte din tine, atunci devine ușor. Adică trăibil.


(Pescăruș cu picioare galbene - Larus michahellis - foto: VDN)

3 mai 2018

Să fii original

În Prefața la romanul Sylvie și Bruno, există câteva rânduri despre originalitate care m-au încântat la prima lectură și al căror ecou răsună viu în continuare, și acum, la aproape un an de când traduceam cartea. Se dedică tuturor copiatorilor, conștienți sau nu, de povești, de feluri de-a face fotografii, de feluri de-a trăi. Îmi doream să scriu ceva despre mimetismul atât de supărător, multilateral dezvoltat mai ales în epoca internetului, când se copiază totul și orice, cu miză sau fără, despre cei care dacă ai scris o poveste cu cerneală verde se apucă să scrie și ei ceva cu cerneală verde, despre cei care dacă ai publicat o carte cu un dovleac supărat se apucă și ei să scrie o carte cu un dovleac supărat, despre cei care dacă le-ai vorbit cu glasul răgușit de singurătate despre destin se apucă să bea trei beri reci și să călătorească cu gura deschisă ca să răgușească și ei și să spună povestea ta cu glasul lor, și tot așa, și tot așa - dar nu am deloc energia și pofta s-o fac.
Lewis Carroll, despre a scrie ceva original:

„Poate că lucrul cel mai greu din întreaga literatură – sau cel puțin mie așa mi s-a părut, eu nu-l pot înfăptui prin nici un fel de efort voluntar, trebuie să iau lucrurile așa cum vin – este să scrii ceva original. Și poate că cel mai ușor este ca, odată ce s-a ivit un rând original, să mergi pe urmele sale și să scrii mai departe, cât de mult poți, în același ton. Nu știu dacă Alice în Țara Minunilor este o poveste originală – cel puțin eu, scriind-o, n-am fost vreun imitator conștient – însă știu că, de la publicarea sa, au mai apărut încă vreo duzină de cărți de povești care copiază cu precizie tiparul. Calea pe care am explorat-o timid – considerându-mă «primul care se aruncă în acea mare tăcută» – este acum o cale bine bătută; toate florile de pe margine au fost de mult călcate în picioare și făcute una cu țărâna – și-ar fi o catastrofă să încerc să abordez iarăși acel stil.
De aceea, în Sylvie și Bruno m-am străduit – nu știu cu cât succes – să atac o nouă cale inedită: că o fi bună sau rea, mai bine nu puteam. Nu e scrisă pentru bani, nici pentru celebritate, ci în speranța de a oferi copiilor pe care îi iubesc câteva gânduri care s-ar putea potrivi orelor de distracție inocentă ce reprezintă chiar viața în Copilărie; și, totodată, în speranța de-a le propune, lor și celorlalți, câteva gânduri care s-ar putea dovedi, aș spera cu bucurie, într-o oarecare armonie cu cadențele mai grave ale Vieții.”


(foto: VDN)

***

Șabloane în noile cărți pentru copii

Despre o adevărată formulă a noilor cărți pentru copii, remarcată de juriile care acordă premii în domeniu, am găsit un articol foarte interesant, în The Guardian, aici: „Dramele domestice iau fața aventurii”. Pe scurt:
„povești foarte asemănătoare: avem un copil bolnav, acasă, care observă ceva ciudat, și probabil doar își imaginează, dar nu-i spune cititorului. Toate sunt la persoana întâi, toate la prezent, toate la fel”.
„Majoritatea acestor povești tind să fie atât de închistate, de claustrofobice, de deprimante și de clișeistice. Mi se pare un nou trend destul de îngrijorător.”
„a devenit limpede că este o formulă (...); creează un peisaj cam deprimant în literatura pentru copii.”
„Aventurile copiilor au devenit interioare, acțiunea nu se mai desfășoară în lumea exterioară, ci în mod frecvent în familie, cu tensiuni narative și acțiuni care decurg din problemele precum sănătatea mintală și traumele individuale.”
„Este îngrijorător, fiindcă e un trend general în societate - mai orientat către interior, mai restrictiv cu mișcările copilului, mai focalizat pe sine. Narațiunea în sine devine foarte strânsă și lentă, fiindcă ești limitat de ceea ce poate vedea copilul.”

23 aprilie 2018

Eu nu sunt traducător

Eu nu sunt traducător. Am început să traduc acum zece ani, din pură plăcere, fără contract, fără să știu dacă și unde se va publica. Zece ani și treizeci și trei de cărți traduse mai târziu, la fiecare traducere am impresia că va fi și ultima. Aș vrea, dacă mai continuu să traduc, să mă limitez la acele cărți care îmi vorbesc precum aceea, cea dintâi.

Era Ochiul lui Nabokov, un roman scurt și bizar, și era acolo un pasaj despre frumusețea de neposedat – pe care se pare că am vrut să-l posed. Pentru mine acela a fost un popas, m-am așezat cu naturalețe și ceva inconștiență în noua mea preocupare, o oază pe cât de frumoasă, pe atât de periculoasă. Nu știam nimic despre drepturi de autor, contracte, tarife, termene de predare, intraductibil – eu mă îndrăgostisem de un text până atunci necunoscut al unui autor pe care îl adoram deja de mulți ani.

În anii următori, m-am ținut de ceea ce-mi promisesem. Am tradus doar ce și cum mi-a plăcut, o carte sau două pe an. Întotdeauna cu bucurie, uitând de mine complet, lăsând deoparte poveștile mele și mereu însetată să mă întorc la ele. Au fost ani cu boli, când efectiv m-a ținut vie o carte – Beckett, Opere II, Murphy, Watt, Vis cu femei frumoase și nu prea –, căci cartea trebuia terminată, trebuia mers mai departe, era păcat de tot ce muncisem până atunci. Și au fost ani în care traducerile m-au strivit și m-au anihilat. M-am lovit și de intraductibil, iar atunci am făcut pași hotărâți înapoi, refuzând să pătrund unde părea de nepătruns; dar m-am trezit și în zona aceea unde labirintul se desface dintr-odată în drum drept și luminos, ca o ață întinsă între mâinile autorului deodată îngăduitor cu supusul și fidelul său traducător – Foc palid, Nabokov, amânată vreme de vreo șapte ani.

Cred în fidelitatea totală, cred în muzicalitatea textelor, cred în instinct și în supușenia deplină a traducătorului care trebuie să uite de sine, mai ales dacă este și scriitor. Și probabil tocmai de aici vine scuturătura mea nărăvașă, dorința mea teribilă de-a mă elibera la capătul fiecărei traduceri. Fiindcă, oricât te-ar îmbogăți o traducere dintr-un mare autor, eu îmi doresc mult mai mult să scriu poveștile mele. Chiar dacă noi nu vom fi niciodată acolo unde sunt aceste cărți pe care le traducem, pe care le iubim, cu care ne culcăm la capătul zilei sub cap, care înseamnă totul pentru noi luni după luni și care, odată mutate în noi, nu mai pleacă.

Eu nu pot uita nici o clipă că sunt un intrus; că nu sunt un traducător. Sunt un om care scrie și care, într-un anumit moment, a simțit nevoia să traducă o carte străină. În zilele când răsuflu ușurată, postând pe internet o copertă a unei traduceri terminate după o lungă perioadă în care nici n-am văzut ce lumină e afară, pe pajiștea abia ivită înaintea ochilor mei, unde mă văd zburdând liberă – dar și cuprinsă de-o tristețe pe care orice om care-a trăit o despărțire o poate înțelege – ei bine, în astfel de zile, în ultima vreme, pe acea pajiște apar ca ciupercile propunerile de traduceri viitoare. De la edituri cu care nu am lucrat, pentru cărți de care n-am auzit și nu mi se potrivesc, scrise de autori care nu-mi spun nimic. Sau, dimpotrivă, de la editori pe care-i cunosc și respect, pentru cărți bune, ale unor autori minunați – asta însă mai rar. Însă acolo, la capătul unei traduceri, când simt că n-a mai rămas aproape nimic din mine în mine, o propunere de traducere e ultimul lucru de care vreau să aud. Ceea ce-aș vrea să aud iarăși e propria mea voce, dacă ea mai există. De sub dărâmături sau de peste păduri minunate, aș vrea s-o aud, cât de slabă și mică, dar deslușită și diferită de tot ce e-n jur. Pentru că uneori se poate muri sufocat și de-atâta frumusețe.


(Acest text a fost scris în martie pentru revista Vatra - dosarul dedicat traducerilor. Îl public pe blog de ziua lui Vladimir Nabokov, cu accent pe prima iubire - dar și pe propunerile nefericite care mă învață să caut drumul înapoi. Fotografia este din iarna când traduceam Foc palid.)

5 aprilie 2018

Despre cărți, în două emisiuni de la radio


Două emisiuni de la radio, pentru cei care ar dori să asculte despre Sylvie și Bruno și Forma apei.
Despre ultimele noutăți de la Editura Polirom am povestit marți alături de Bogdan-Alexandru Stănescu la emisiunea Zebra realizată de Mihaela Dedeoglu la Radio France Internationale. Se poate asculta aici.
Și despre Sylvie și Bruno de Lewis Carroll, am vorbit într-una dintre duminicile trecute la Radio România Cultural, în emisiunea Revista Literară Radio, la invitația Ancăi Mateescu. Emisiunea, aici.

Și florile din fața casei, fotografiate ieri, fiindcă ele sunt cele mai importante lucruri din lume zilele acestea.


(foto: VDN)

28 martie 2018

Pescărușul Gregoire

Pescărușul Gregoire mă trezește, bate în geam ca în apă.
Ariadna, pescărușa, se teme să poposească pe pervaz. Zboară la geam ca un sfinx colibri, pe loc, câteva secunde, dispare.
Calcă amândoi pe zăpezi neîncepute, cu aripile strânse la spate se apleacă, se uită în cuibul care stă să înceapă.


(foto: VDN)

26 martie 2018

Antologie de proză românească în Germania

A apărut antologia Die Entführung aus dem Serail / Răpirea din Serai, editată de revista die horen a Editurii Wallstein. Textele sunt alese de Bogdan-Alexandru Stănescu și traduse de Ernest Wichner și Georg Aescht. Cartea a fost lansată la târgul de la Leipzig și poate fi găsită aici.
Eu sunt prezentă cu povestirea Cărămida, din volumul Roșu, roșu, catifea, aleasă de B.A.S. și tradusă de Ernest Wicher.
Un interviu despre antologie, în Observator cultural.

22 martie 2018

A apărut „Forma apei”

Semn de carte. Azi a apărut Forma apei, de Guillermo del Toro și Daniel Kraus. Cartea are peste patru sute de pagini și, dacă mă întrebați pe mine, este o realizare impresionantă, spune într-un mod complet diferit de film povestea Elisei și a creaturii din ape. Sunt capitole, personaje, acțiuni, fire întregi de poveste care nu se regăsesc și în versiunea cinematografică, iar scriitura e pur și simplu splendidă. Mi-a făcut plăcere întâlnirea cu cartea asta, o așez între traducerile destul de complicate care mi-au adus bucurie.


Forma apei a apărut la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. Redactorul cărții este Dan Croitoru.

20 martie 2018

Sălbăția și Isidor la olimpiadă

Spre văi de jad și sălbăție a fost sâmbătă subiect la Olimpiada de limba și literatura română, etapa județeană/pe București, la clasa a IX-a. Un fragment din basmul rimat, în paralel cu un fragment din Ideal de Coșbuc. Onorată, mulțumesc celui care a ticluit subiectele.


Sursa, aici, unde sunt și subiectele pentru clasele mai mari.

Iar O vară cu Isidor a fost subiectul dat la clasa a V-a. Subiectele, aici.

18 martie 2018

Lalele, drafturi, confesiuni


Era o astfel de zi.
Zece ani de când scriam povestea cu lalele.

Ieri am ajuns la capătul celui de-al doilea draft al unei cărți pe care nu o să o public foarte curând - poate niciodată. Pe cât de reconfortant, pe atât de chinuitor scrisul ăsta al unei povești care sapă în tine și pe care știi sigur că o s-o ții multă vreme în casă - pe de o parte, confortul lucrului care o să rămână la tine, pe de alta neliniștea - ce fac aici și de ce?

Reușesc, cu chiu, cu vai, să scriu textul cerut acum două luni, despre traduceri, pentru o revistă. „Eu nu sunt traducător” se numește, e doar o confesiune scrisă dintr-o răsuflare; nu știu dacă o să mă audă cineva. („Însă acolo, la capătul unei traduceri, când simt că n-a mai rămas aproape nimic din mine în mine, o propunere de traducere e ultimul lucru de care vreau să aud. Ceea ce-aș vrea să aud iarăși e propria mea voce, dacă ea mai există. De sub dărâmături sau de peste păduri minunate, aș vrea s-o aud, cât de slabă și mică, dar deslușită și diferită de tot ce e-n jur.”)

(foto: VDN)

9 martie 2018

„Orașul și literatura” și o cronică la „Sylvie și Bruno”

Diseară, în a doua seară a festivalului „Orașul și literatura” (Lofest), susțin o lectură publică alături de Gabriela Adameșteanu și Tatiana Țîbuleac. Moderatori, Ovidiu Șimonca și Cezar Gheorghe. Întâlnirea are loc la sediul Institutului Cultural Român din Aleea Alexandru, intrarea este liberă.
Onorată să fiu invitată pentru al doilea an consecutiv la acest festival. De această dată, este o ediție la feminin.
Mai multe detalii pe pagina festivalului, aici.


***

O cronică la romanul Sylvie și Bruno al lui Lewis Carroll a apărut astăzi, în revista Observator cultural. O semnalez nu doar fiindcă este foarte bună - și aduce în discuție și munca traducătorului -, ci și fiindcă va rămâne, probabil, o raritate. Cronicile la cărțile pentru copii și adolescenți sunt o raritate la noi. La fel și cele pentru cărțile traduse. În cazul cărților care sunt și pentru copii și traduse, vă dați seama cum stăm - chiar dacă vorbim despre o capodoperă veche de o sută treizeci de ani tradusă pentru prima oară la noi.
Imponderabilitate, delicatețe și „aiureli“ - cronica excelentă a Gabrielei Cârlan, aici.

27 februarie 2018

Înecată

Ieri a fost oribil. Azi am reușit să merg mult, am stat cu orele prin parc, am vânat cintezoi, pițigoi, porumbei, mesteceni, copaci cu trunchiuri spiralate îmbrăcate-n zăpadă, am făcut multe fotografii, am plimbat pe alei aparatul ferit sub fular. Tânjeam după zilele astea libere și dacă nu mă plimb sunt ca un câine turbat, nu-mi vine nici o idee, sunt înecată în cartea tradusă, după trei luni n-a mai rămas nici urmă de mine în mine. Poza mea favorită e cea de la mesteceni, îți vine să scrii ceva nou doar ca s-o poți face copertă cândva. Dar mi-a plăcut și întâlnirea cu mierla. Pentru că nu s-a speriat, m-a simțit obosită.


(Foto: VDN)

13 februarie 2018

Stăpânii

La Icoanei, un câine mic s-a oprit ca să ia în bot un băț mare, avea un ochi albastru și unul căprui, semănăm, i-am zis obosită, amândoi ne-am întins un pic mai mult decât putem duce, stai liniștită, mi-a zis cuțălăul, o să ne aibă în pază stăpânii. A pornit cu craca lui mai departe, reglându-și pasul din mers pe melodia doar de el auzită, eu m-am dus la piață după brânză și flori, ocolind un spital. Acasă, cu cinci flori s-a făcut primăvară. Aproape de capătul unei traduceri lungi, amușin poveștile mele, de-aș mai putea ajunge la ele.

11 februarie 2018

„Fetiță”

Dacă am ști de la început ce rău ne fac maratoanele astea, poate că ne-am opri, nu la început, undeva pe parcurs, dar unde să te oprești, dar cum să te oprești, parcă ai fi un amărât de-al lui Beckett pe drum, cu un ciucuraș din copac gâdilându-te-n creștet când treci pe sub el - și tu întorcându-te un pic ca să îi simți din nou mângâierea, și apoi din nou înainte. Înainte.
„Fetiță, e rău.” „Fetiță, e foarte rău.”
Livrarea cu blândețe a sentinței.
Pe coridoare, pașii târșâiți ai femeilor.
Cinci, zece, cincisprezece minute de tristețe atroce, apoi cauți să te scuturi, să faci ce e de făcut, de trăit în cumințenie și liniște, nu vrei să semeni cu nimeni, nu vrei să afișezi, nu vrei să mărturisești, nu vrei să scrii poezii despre asta, nu vrei să ceri ajutor în afară, nu vrei compătimire, nu vrei altă mângâiere decât pe cea trecătoare, a ochelarilor verzi din copac pe creștetul tău - dar e iarnă.

(...)

8 februarie 2018

A apărut „Sylvie și Bruno”

Astăzi a apărut Sylvie și Bruno, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat anul trecut, la capitolul Traduceri.
Cu ilustrațiile originale. 280 de pagini. Aproape 500 de versuri presărate prin poveste, un capitol întreg scris în versuri cu ritm și rimă, o poveste minunată.
Cartea e tradusă în premieră în limba română și apare în colecția Polirom Junior, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.



„Romanul Sylvie şi Bruno împleteşte două poveşti: una se derulează în lumea reală, iar cealaltă într-un tărîm de vis. Fermecător şi doldora de momente fanteziste, poezie şi jocuri de cuvinte, el descrie aventurile bizare ale fraţilor Sylvie şi Bruno în Ţara Basmelor. La graniţa dintre realitate şi vis se naşte o poveste originală, care nu se aseamănă cu nimic – nici măcar cu Alice în Ţara Minunilor. Sylvie şi Bruno, cel din urmă roman al lui Lewis Carroll, publicat pentru prima oară în 1889, îi poate bucura deopotrivă pe copii şi pe adulţi.”


Despre carte, pe site-ul Editurii Polirom, aici.

6 februarie 2018

Azi


Era o astfel de zi.

Azi, două luni de când lucrez la S.W.
Dureri noi care acoperă dureri vechi și care dispar ca să reapară durerile vechi. E nevoie de-un Watt ca să ți le scrie, cu combinații și permutări amuzante.
Amărăciunea, o pătură. Confortul. O mângâiere. Pentru a nu te uita; tu pe tine.
Imposibilitatea întrezăririi unei povești când traduci cărți foarte lungi.
Amânarea. Suspendarea.

3 februarie 2018

Iarna asta

Cântă mierlele pe sârmă de la cinci dimineața, cum fac doar primăvara, pajiștile din Cișmigiu s-au îngălbenit, deja pline de flori, peste tot s-au ivit scufii de narcise, doar noi cu cojoace de spaime și oboseală în cârcă. Și parcă ni s-a furat un întreg anotimp, încă un dar otrăvit. La capătul iernii trecute, m-am oprit la rond, lângă brazi, și-am apăsat ușurel cu talpa pe un petic de zăpadă ca pe o pedală, poate e ultima oară, am zis, eram obosită, zăpada era curată și groasă și-un soare puternic ne gâdila pe toți cu un zâmbet cam sadic, tot prea devreme. Traduc o carte frumoasă, sunt toată iarna a ei. Dar unde e iarna?

***

Care era probabilitatea ca, după ce-am scris o carte cu un soi de poveste de dragoste între o fată și-o creatură bizară cum este bătrânul Isidor, să traduc o poveste de dragoste între o fată și o creatură bizară, și cei doi să-și vorbească prin semne, pe litere, pe cuvinte, și ea să se ducă la magazin, după ce îl răpește și-l aduce acasă, pentru a-i cumpăra, beată de fericire, carne și ouă? Pământul e rotund; chiar dacă nu seamănă deloc, cărțile scrise și cele traduse se întâlnesc magic în camera mea și fac clic.

2 februarie 2018

Observator Lyceum

Despre întâlnirea Observator Lyceum de săptămâna trecută, în numărul actual al revistei Observator cultural, aici.

29 ianuarie 2018

Azi


Traducerile mele și-o ființă rătăcită printre ele, peisaj parțial.

A fost inițial un raft Nabokov aici, deasupra patului meu. Apoi traducerile s-au înmulțit. Am separat, am mutat cu un etaj mai sus cărțile lui Nabokov în original, pe cele traduse de ceilalți și pe cele traduse în alte limbi. Dar eu tot raftul Nabokov îi zic, deși e un corp dublu. Cum nici la etaj nu încape tot, țin cărțile mari și grele în alt loc, deasupra biroului - biografia Verei, scrisorile în original. Iar în biblioteca din sufragerie sunt biografia lui N. în două volume, poeziile traduse de fiul Dmitri Nabokov, alte traduceri în alte limbi. Nabokov locuiește, astfel, în vreo cinci „încăperi” din apartamentul meu mic, de doar două camere. Și eu tot „raftul Nabokov” îi spun, de parcă e doar unul. Fiindcă, de fapt, e doar unul.

26 ianuarie 2018

Umbre înapoi și înainte


Printre pozele de familie, descopăr - și parcă o văd pentru prima oară acum - o imagine cu părinții plimbându-se prin Trivale, în cărucior e sora mea, A., eu încă nu sunt, iar poza e neclară, un accident, și totuși păstrată, și mă încântă tocmai de aceea; focusul este mult prea aproape, spre privitor - privitorul care încă nu există și n-are cum să vadă prea bine ce-a fost înainte să fie.

Imaginea asta o exhibam acum doi ani, însoțită de explicație, mă uit și îmi dau seama că tot ce am scris în a doua parte a anului trecut, mult, mai mult ca oricând, dar insuficient pentru ce vreau să spun, e numai și numai despre asta.
Fascinată de umbrele lungi dinaintea noastră, de umbra neagră care ne pândește din spate.
De nuanțe. De tot ceea ce nu vedem, dar există.
Uneori, când te străduiești să scrii despre acea nuanță fără nume care rezidă într-un lucru, într-o stare și care nu poate fi prinsă nicicum, când crezi că ai apucat-o ușor între degete și o freci ușurel ca s-o simți, s-o pricepi, s-o adulmeci, sperând că la final nu vei descoperi între buricele degetelor doar praf colorat, doar fărâme, atunci...

***

Scriu uneori ce mă frământă și-n locul unde strigăm toți pe o mie de voci. Ce greșeală. Cu cât e mai nuanțată, mai veritabil contradictorie postarea, cu cât sapi mai temeinic în tine, cu cât arunci în lume o bucățică mai vie, cu atât te poți aștepta la o toporișcă de întrebare sau afirmație directă, dezarmantă, cu iz de ceas deșteptător plin de bune intenții care împarte totul în două, noapte și zi. Grosolănia s-a născut la subsol.

25 ianuarie 2018

Cutiuță

M-am tot gândit, în plimbarea mea de azi prin care serbam două sute de pagini din noua traducere lungă cât noaptea de iarnă, de ce mă sâcâie faptul că în unele bilanțuri cu cărțile anului „O vară cu Isidor” apare la secțiunea cărți pentru copii. Adică, e frumos că-i acolo, dar de ce mă simt ca măgarul între oi?
Pentru că e un roman. Pentru că nu e pentru copii mici. Pentru că nu e o carte cu multă ilustrație și text puțin. Pentru că nu e nici doar pentru copii mari și adolescenți, ci pentru oameni de atâtea vârste diferite. Și pur și simplu pentru că simt că nu e de-acolo. Îi iese capul din rând. Știu că nu e important, cine mai citește bilanțuri în afară de noi și cât pot ele să conteze, e purul adevăr că nu contează deloc pe lângă circuitul cărții în natură, cu întâlniri, cu cititori văzuți, nevăzuți, mai mulți decât am putut spera la vreo carte. Dar Isidor m-a rugat să scriu, cu stânjeneala care însoțește firesc un astfel de gest, că-l strânge tare cutiuța în care-au încercat să-l înghesuie. E foarte posibil ca aici, în România, cutiuța asta să fie doar un diminutiv și asta să fie ceea ce mă jenează - ne lipsește una mai mare și mai serios compartimentată.
Lecturi frumoase tuturor, fără etichete și pereți de carton.

24 ianuarie 2018

Azi, Nabokov, Morn, prima dată

...Vei pleca; vom uita unul de-altul;
dar cînd şi cînd numele unei străzi
sau o flaşnetă plîngînd la amurg
ne vor aduce aminte într-un fel mult mai viu
şi mai sincer decît ne-ar putea aminti gîndul
sau transmite cuvintele, de acel lucru esenţial
care era între noi, lucrul esenţial pe care
noi nu-l cunoaştem...
Iar la ceasul cînd sufletul
va simţi farmecul fleacurilor trecute –
sufletul va înţelege că-n veşnicie totul e veşnic:
gîndul geniului şi gluma vecinului,
suferinţa vrăjită a lui Tristan
şi cea mai trecătoare iubire.

Azi, pe nepregătite, am găsit într-o librărie aceste două comori. Cea mai citită și cea mai puțin citită dintre cărțile lui Nabokov. Tragedia domnului Morn, scrisă în 1923-1924, nu s-a publicat niciodată în timpul vieții lui Nabokov și asta e prima traducere în engleză. O ediție minunată. Prilej cu care postez și un fragment pe care l-am tradus în urmă cu vreo trei ani, așa cum este el inclus în Scrisori către Vera.

23 ianuarie 2018

„O vară cu Isidor” la Observator Lyceum


Observator cultural continuă și în 2018 seria de întîlniri între liceeni şi scriitori români, iniţiate în luna mai 2017, prima ediție din acest an a Observator Lyceum urmînd să se desfășoare vineri, 26 ianuarie, ora 18.30, la Muzeul Național al Literaturii Române (strada Nicolae Crețulescu nr. 8, București). Invitată este Veronica D. Niculescu, autoarea romanului O vară cu Isidor (Editura Polirom, Colecția Junior – coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu –, 2017).

Invitaţii ediţiilor anterioare au fost: Octavian Soviany, laureatul Premiului Observator Lyceum, în 2016, pentru romanul Moartea lui Siegfried (Editura Cartea Românească), sculptorul Mircea Roman (cel care realizează trofeul Observator Lyceum), Bogdan-Alexandru Stănescu și Vlad Zografi (cîştigător al Premiului Observator Lyceum pentru proză la Gala Premiilor Observator cultural 2017, pentru romanul Efectele secundare ale vieții, Editura Humanitas).

La eveniment – organizat de revista Observator cultural și susținut de Muzeul Național al Literaturii Române – participă elevi de la licee din București, unii dintre ei membri ai juriului care acordă Premiul Observator Lyceum pentru proză, inițiat în 2016 și decernat anual, în cadrul Galei Premiilor Observator cultural.

În dezbatere se va afla prima sa carte pentru copii, O vară cu Isidor, povestea unei fetițe de 13 ani din București care se hotărăște să-l salveze pe condorul Isidor, cel mai bătrîn locatar de la Zoo Băneasa.

Mai multe detalii aici.

18 ianuarie 2018

„Sylvie și Bruno”


În topul cărților mele favorite, din toate cele pe care le-am tradus, la o distanță mare de orice altceva, se află „Foc palid” al lui Nabokov și „Watt” al lui Beckett. Și pentru că era nevoie de încă una, ca să fie trei, ca-n povești, a apărut în viața mea „Sylvie și Bruno” de Lewis Carroll.
Cartea asta e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat anul trecut, și iarăși e o traducere pe care i-o datorez lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Pentru că unele lucruri, oricum ai lua-o, le datorezi.
Cartea apare în curând la Editura Polirom, în colecția Polirom Junior, și este o splendoare de împletitură între realitate și vis, cu proză și poezie. Un capitol întreg e scris în versuri cu ritm și rimă - iar traducerea acestuia a fost marea, marea mea plăcere a anului trecut.
Cu asemenea cărți îți amintești de ce ai plecat de pe un drum și-ai apucat pe altul. E bucurie pură aici. Sper să ajungă și la voi.

11 ianuarie 2018

Soarele zilei

Ieri, frig rău, mă încălzesc un pic în Librăria Eminescu. Îmi cumpăr cafeaua preferată, cea aromată și slabă fără de care nu-mi mai pot începe zilele, apoi mă plimb printre cărți ținând punga aurie în mână, mă bucur de fierbințeala cafelei proasăt râșnite, o adulmec apăsând ușurel pe plicul cu răsuflătoare, cafeaua e un animălete care îmi pufnește în față. Mă simt bine scotocind mai atentă pereții cu cărți în engleză, sunt aici și volumele abia apărute la noi anul trecut, serii de autor, ce coperte frumoase. Îmi amintesc că trebuie să-mi vină prin poștă ceva comandat de pe Bookdepository înainte de Crăciun, o mică minunăție imposibil de găsit pe la noi.
Cele câteva minute se dilată, fac soarele unei zile reci și pustii.
Altă imagine se suprapune aici. Nu acum, ci în urmă cu câteva zile, în librărie coboară o femeie cu un băiețel de vreo patru ani. „De ce se vinde cafea în librărie?” întreabă copilul. „Fiindcă cafeaua merge bine cu cărțile!” zice mămica. Și băiețelul cu lăbuțe verzi și glas gros, după câteva clipe de gândire: „Ba nu, nu merge!”.

10 ianuarie 2018

Sunt deja reprofilată

Am spus de câteva ori, mai în glumă, mai în serios, în perioadele de mare oboseală, că aș vrea să mă fac florăreasă. Să stau în micul magazin cât e ziua de lungă, să privesc lumea trecând pe stradă, să foșnesc ușor din celofan, să traduc câte o poezie de Nabokov pe săptămână. Dar nu m-ar angaja nimeni, n-am experiență. Și, de fapt, nu mai doresc să fiu angajatul nimănui. Altădată, mult mai demult, spuneam că aș vrea să fiu îngrijitoare la Zoo. Dar acum, după ce-am scris o carte în care îngrijitorii la Zoo sunt porecliți Clonț și Piciorong, parcă nu-mi mai arde. Asta dacă vorbim de meserii.
Adevărul e însă altul. Adevărul e că sunt deja reprofilată. Zdravăn reprofilată. Am trecut prin atâtea perioade, atâta am cotit, de la facultatea tehnică absolvită acum douăzeci și cinci de ani, de la meseria mea inițială, practicată patru ani și ceva, trecând prin meserii de împrumut, încât cred că mă voi opri la ceea ce fac acum. Mi-a luat cam mult, dar am ajuns la capăt: să traduc cărți este ocupația care mi se potrivește cel mai bine. De zece ani traduc cărți, de șase ani trăiesc exclusiv din traduceri și scris.
Dacă vorbim despre scris, atunci am alt răspuns. Ne reprofilăm, oricum, după fiecare carte scrisă – și publicată sau nu. O luăm de fiecare dată de la capăt, altfel. Cărțile mele sunt foarte diferite între ele. Mă străduiesc să fie așa. Ne reinventăm mereu, turnăm în forme noi ce avem de spus. După proză scurtă am scris „simfoniile”, apoi am scos un roman cu o structură atipică, apoi un roman pentru copii și adolescenți, acum merg pe sârmă cu altă poveste în spinare.
Mă uit în urmă, mă întreb și eu ce-aș fi răspuns dacă aș fi fost întrebată acum douăzeci de ani cum m-aș reprofila. Știam că vreau să fac altceva în anii ‘90, când am renunțat la meseria mea și-am intrat în prima redacție de ziar, unde-am văzut toate grozăviile lumii, de nu le-aș mai fi văzut niciodată. Știam că faptul că fusesem bună și la matematică, nu doar la engleză și română, mă dusese pe un drum greșit, drumul de atunci al copiilor buni. Dar aș fi putut răspunde cu toate câte aveau să urmeze? Nici gând. Aș fi zis îngrijitor la Zoo, sunt sigură, deși visam litere și pagini de literatură, în timp ce în jurul meu pluteau pagini cu morți, cu violuri, cu sinucideri, cu politicieni și editoriale mai trecătoare ca apa de ploaie.

(răspuns la o anchetă de Bogdan Coșa în numărul actual al revistei Astra - „Dacă ai fi nevoită să renunți la arta ta sau, în general, să te reprofilezi, în ce direcție te-ai îndrepta? Ce ți-ar plăcea să lucrezi?”)

6 ianuarie 2018

Jurnaliere - Cum spui povestea de nespus, o casă, un vis și o ocnă

Sunt tot mai interesată de poveștile care știu să nu spună povestea. De cum spui o poveste când nu vrei să spui o anumită poveste. Poate m-am răsfățat în Sălbăție, punând piedici și oferind recompense, croind o poveste densă de ierburi în jurul poveștii de nespus, sperând că ea va fi totuși văzută ghemuită acolo, chircită, palpitând ca un bătrân secret nenăscut - refuzând cu obstinație să iasă și să joace după cum îi cântă lumea. Cum spui povestea de nespus, ce altceva îi oferi celui care va trece prin chinuri și va descoperi sau nu ceea ce cu adevărat i se oferă aici.

*

Se dărâmă casa lui Ivan Gruzin. Una dintre casele în care mi l-am închipuit locuind pe Ivan Gruzin al Sălbăției, fiindcă au existat mai multe asemenea case, la fel cum există mai mulți Ivani. Imaginația strânge evantaiul în mână, pală peste pală, casă peste casă, Ivani peste Ivani. Casa din gura pădurii, a acestui personaj imaginar, e și ea construită de imaginație, iar fantezia s-a sprijinit pe câteva locuri din viață, suprapunându-le și desenând intens pe deasupra - gura pădurii din copilăria mea și casele frumoase de acolo, din Pitești, și vreo două case din București, una dintre ele fiind cea care se dărâmă acum, de prin zona Icoanei, cu gard de fier și o curte largă, unde am văzut vara valuri de crini peste valuri de trandafiri peste valuri de ierburi, și ferestrele casei părăsite acoperite rând pe rând cu placaj - acolo unde povestea mea imagina o mână punând o carte în fereastră, până dispare lumina dinăuntru. Când scriu asta, în jurul casei rămase fără acoperiș nu mai sunt valuri de ierburi, cresc mormane de cărămizi. În curând, din pământul ăsta n-o să se mai vadă nimic.

*

Visez că trebuie să nasc și spitalul e oribil, o femeie colorat îmbrăcată e plimbată cu o targă foarte joasă, pe podele murdare, manevrează o telecomandă cu șnur lung, se plimbă între salon și baie, râde, se ține de glumițe cu medicul, vreau să fug, mă doare burta cumplit, când deschid ochii sunt alături de mama în vechiul complex de acasă, sunt și țărăncile cu pătrunjel și mere de vară întinse pe cârpe, pe jos, îi spun haide pe-aici, mi-e încă rău dar mi-e atât de bine cu ea, hai să cotim, acolo erau tutungeria, ceasornicăria, farmacia, acum e un târg de antichități, mă gândesc că poate mama o să-mi ia un inel de argint și imediat mi se face rușine, de ce așteptăm atâtea de la părinți, întorc capul, haide, îi zic, ea merge încet, e micșorată deja, dar vine după mine, mă ține de mână.

*

Și iarăși mă uit la martie ca la o salvare, am lucrat în toate zilele astea, mi-am permis liber pe 25 decembrie și 1 ianuarie, sap în ocnă, e mult, dacă pierd ritmul și o singură zi restanța devine o povară care mă destabilizează, risc să nu termin la timp. Povestea îmi place, dar și mai mult îmi place să-mi amușin malul de odihnă, ușor, deocamdată cu grijă. Când scrii, e minunat momentul ăsta când te afli în mijloc, când ai multe în urmă și multe înainte, te poți opri, poți respira cu burta în sus, poți contempla, poți medita; dar când traduci nu mai există nici seri, nici duminici. Poate jumătăți de duminici. Și o singură grijă - să nu te îmbolnăvești chiar acum.

*

În cazul traducerilor, când spui că ai lucrat trei luni la o carte, asta înseamnă în fiecare ziulică din astea trei luni, fără oră de închidere, mereu cu răsuflarea tăiată, departe de scrisul tău și de tine.
Când scrii și spui că ai scris niște ani la o carte, asta înseamnă cu totul altceva, aici se descurcă fiecare cum poate, fură frânturi de timp de ici și de colo, rareori e timp legat, anii ăia sunt presărați mai degrabă cu săptămâni sau cel mult luni în care te-ai putut ocupa de poveștile tale.
Mai sunt și unii care spun că au lucrat doi, trei ani la o traducere, aici chiar că îți vine să râzi, ei uită să spună și câte concedii au avut în vremea asta, câte fotografii de prin vacanțe au postat pe ici și pe colo, ce salarii le-au intrat din tot felul de joburi stabile. Și câte zile-lumină din anii ăia au tradus oare cu adevărat, una după alta, în șiruri legate strâns, ocnaș lângă ocnaș, zăngănind din lanțuri și cântând cântecelul, știind că întreaga lor viață depinde numai de asta?
Și-ar mai fi o poveste, despre cum pune - și trebuie să pună - stăpânire pe tine un ton, o voce, un limbaj străin atunci când traduci, anihilându-te (pe moment) și îmbogățindu-te (mai apoi), și cum pentru asta n-ai încotro decât să decupezi din viața ta o bucată de timp, cât mai ferm, cât mai strâns. Cu cât lenevești mai mult între textele de tradus, cu cât le abandonezi și le reiei, cu atât se duce naibii totul, ruginesc și se pătează ambele părți, și vocea străină, și-a ta. Sunt cărți a căror traducere mi-a luat trei luni sau opt luni, și asta înseamnă fiecare zi-lumină din ele - important cred că este să le dai traducerilor exact cât îți cer, dar în perioada aceea să fii pe de-a-ntregul a lor.

5 ianuarie 2018

One More Time with Feeling

Zilele sunt cu pagini, serile sunt cu filme. Mai las aici un semn despre un film excepțional.

One More Time with Feeling, un documentar cu Nick Cave, despre filmările la albumul Skeleton Tree după moartea fiului său Arthur.
Poezie de film în fiecare clipă a sa, „portretul unui autoportret” dark și luminos, dureros și splendid, o poezie pe margini de prăpăstii și dincolo de ele, la margini de păduri și dincolo de ele. Despre creație și impactul unei traume asupra celui care scrie. Imagine, muzică, vers, comentariu, totul perfect; și mai ales povestea nespusă, rămasă intactă, înfricoșătoare și crudă, în miezul celei spuse.


Trailer aici.
Și un articol cu câteva secvențe video incluse aici.
Filmul a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția în septembrie 2016, aseară a fost difuzat de HBO.

2 ianuarie 2018

Ultima, prima

Cum mi-am petrecut ultima seară din an și prima seară din an.
Cu Mastroianni.

Revelion
Divorcio ala italiana - trailer aici.


1 ianuarie
Una giornata particolare - trailer aici.


În prima dimineață din an am pornit într-o plimbare lungă, în locul cel mai înalt din București, unde străzile sunt abrupte și pisicile blânde, iar până acolo bulevardele, piețele, intersecțiile erau la fel de pustii ca în film, în scena peste care am zis cu regret „aici n-o să mai fie niciodată așa”.