31 decembrie 2018

Disperarea ne e garanția

De câțiva ani, de când m-am mutat aici, am câte un carnet pe an, nu tocmai jurnal, un biet caiet în care-mi notez foarte sumar cum se scurg zilele, cu ce se umplu ele, dacă se umplu cu ceva. Am început de dragul unui caiet frumos, cu coperte textile și ilustrat cu stampe japoneze, și din nevoia de echilibru într-o perioadă dificilă, cu pierderi - ordinea liniștește.

La fiecare capăt de an, pe ultima pagină a carnetului îmi notez inevitabil ce mi-aș dori să fac anul viitor. Ce-ar trebui să evit. Ce-ar trebui să adaug. Mă uit în urmă. Văd, la liniuță, cum și dacă am ținut drumul. Imprevizibilul se strecoară invizibil între firele drepte. Mă bucur când văd că am făcut cam ce-am vrut. Mă întristez când pricep ce nu mi-a ieșit - dar pentru asta există carnetul anului viitor.

În cușca mică și strâmtă a carnetelor, sunt scrise telegrafic toate zilele mele, de cinci ani încoace. E totul acolo. Când vreau să scriu o poveste și scrisul pare imposibil - cum pare întotdeauna atunci când nu scrii - mă uit în urmă și găsesc cum scriam, ce făceam; nu înțeleg cu adevărat cum, niciodată nu înțeleg cu adevărat cum, dar văd că era posibil, deci o să mai fie, tot după zile seci, insuportabile, oribile, în care mă detest, între traduceri lungi, între probleme de sănătate, între griji pentru părinții de departe și telefoane apocaliptice, între bruiaje ale actualității. Și asta îmi dă curaj - uite că e posibil să scrii, să trăiești în povești, să faci nefăcutul, să crești de la zero o carte, ca dintr-o cocă invizibilă, grea, în ciuda obstacolelor.

Este limpede că ăsta e lucrul pe care mi l-am dorit și mi-l doresc și acum cel mai mult. Iar în clipa în care-ți dorești cu disperare ceva, soarta începe deja să lucreze. Vă doresc să vă doriți!
Și să fiți sănătoși, și ocoliți de griji, de necazuri. Să vă faceți drumul posibil. Tot ceea ce ne dorim o să fie al nostru. Disperarea ne e garanția.

La mulți ani, cum vi-i doriți, tuturor!


(foto: VDN)

29 decembrie 2018

Recuperez fir

În primăverile anilor cu 8 în coadă, împlinesc vârste rotunde. De anul ăsta mi-a fost groază un pic - mi-ar fi fost și mai tare, dacă m-aș fi oprit să mă gândesc mai serios. N-am făcut-o. Ah, abia apoi m-am gândit, aș fi putut să fac și eu măcar o fotografie nud, cu o carte mare în brațe, acoperind tot ceea ce e considerat de acoperit, așa cum am văzut că făcuse Kylie Minogue la 50, folosindu-se de-o chitară... Dar o chitară are forme mult mai feminine ca o carte. Și iarăși dar: dar eu m-am ascuns foarte bine cu totul, predam o traducere, darul mi-era revenirea la poveștile mele, la cartea mea cruntă în care dezvelesc și descopăr tot ceea ce altădată consideram „de acoperit”.
Încremenită în vârsta magică de 5 ani, pe o pajiște de la margine de oraș, nu mă văd altfel acum; eram de atunci capabilă de entuziasm nebunesc și depresii. Mi-era bine când nu era nimeni în preajmă.
Azi stau pe canapea - nu pot să scriu o vorbă - și desfac rând cu rând fularul pe care l-am tricotat înainte de Crăciun. Și, cum înfășor firul gri și aspru la loc pe ghemul tot mai mare, îmi bâigui ca pescarul ce visează la pește: recuperez fir, recuperez.

27 decembrie 2018

Jurnaliere - cu traduceri și capăt de an

Confortul neașteptat al zilei lucrătoare, lucrurile reașezate în firescul lor. Lumina puternică a soarelui reflectată în ferestrele clădirii de vizavi și, de acolo, pătrunzând în camera mea, scoțând în evidență firicele de praf pe biroul neatins două zile.
Pagini în față, muzică în urechi.
Citesc, gata redactată de Ada Tanasă și frumos paginată la Iași, cartea pe care-am tradus-o astă-vară. O să apară în ianuarie. La Polirom, în seria de autor Vladimir Nabokov. Poate unii dintre voi se vor bucura. Pentru mine a fost ca un dar - habar nu aveam ce se ascunde sub înveliș!...

*

Scenă de peste an. Astă vară, într-o zi când mă plimbam prin Grădina Icoanei în pauza de prânz, m-am auzit strigată pe numele mic. Mi se întâmplă rar, senzația este că încă nu cunosc pe nimeni aici. Simona Popescu, mergând pe lângă bicicleta ei mică, s-a apropiat și mi-a spus că voia să-mi transmită felicitări pentru cum am tradus Foc palid.
Scena asta m-a emoționat, mi s-a părut un pic ireală. Fiindcă a devenit regulă ca la acele cărți la care ai muncit cel mai mult să nu primești nici un fel de reacții. Ai să vezi bestsellerurile internaționale traduse de tine aranjate în vitrine și-n rafturi din față, o să vezi în metrou oameni citind astfel de cărți care s-au tradus ca de la sine, au fost doar mari consumatoare de timp, însă cărțile cele mai grele, cele mai importante, cele mai frumoase și bune până la urmă, cele pentru care ai dansat pe sârmă, o să se așeze în cotloane umbrite, de unde nimeni n-o să-ți dea nici un semn.
Așa a fost cu Foc palid în 2014, așa a fost cu întregul Beckett în 2011-2012, așa e anul ăsta cu Lewis Carroll, Sylvie și Bruno - cartea asta a mutat munții în mine. Pentru tot restul lumii, e de parcă n-ar exista.
Într-un fel, e un soi de intimitate - rămâne totul așa, doar între noi.

*

La fiecare sfârșit de an, pe ultima pagină a carnetului, îmi notez că mi-aș dori ca anul viitor să traduc mai puțin. Să aleg mai cu grijă. Să accept doar ceea ce vreau. Să am mai multă putere și să refuz. Și totuși, senzația e că povestea se repetă și că sfârșesc mereu îngropată în prea multe pagini ale altora, în cărți care nu merită, în povești care n-au nimic de-a face cu mine. Din fericire, în ultimii ani, atunci când am scris și am și publicat, cărțile mele m-au ajutat să trăiesc. Mi-au asigurat luni de zile de trăit, așa cum înainte n-o făceau decât traducerile. Ține doar de mine să înclin balanța spre ele, spre scris. Împing cât pot. Luptă grea, uneori deloc grațioasă.

*

La nemți e ghinion să urezi cuiva înainte de-a fi ziua. Sunt uluită în fiecare an de avalanșa de urări, că e Crăciun, că e An Nou, că e orice altceva, cu mult înainte de-a fi timpul. Nici o legătură cu superstiția germană - e de parcă oamenii și-ar amputa cu dragă inimă zilele pe care le mai au de trăit. În loc să le strângă la piept, să le dezmierde pe îndelete, să le folosească minut cu minut - măcar și stând cu ochii în tavan, ascultându-se.
Tot mai adesea, de-a lungul acestui an, mi-am fredonat un vers venit din senin: „Nu te-ntrista 'nainte de-a fi vremea”. Căci nici în cazul tristeților nu merită să te grăbești. Sunt lucruri rele care se apropie iremediabil de noi. Dar azi, înainte de ele, încă ne mai putem veseli.

21 decembrie 2018

2018 în cărți


Se apropie capătul de an.
S-a adunat un turn de cărți la care mi-am adus și eu contribuția.
Mi-ar fi plăcut, poate, să fie o singură carte, și aceea numai a mea, știu că turnulețele nu-s mereu frumoase. Anul ăsta am ales liniștea, am lucrat într-o izolare foarte bună. Am tradus mai mult decât aș fi vrut, dar am avut timp, am și scris, una peste alta lucrurile arată așa.


Două antologii cu povestiri românești - una cu traduceri în germană, și alta bilingvă, cu traduceri în engleză.
Despre prima, Die Entführung aus dem Serail / Răpirea din Serai, am vorbit când a apărut. Cea de-a doua, Antologie bilingvă de proză scurtă contemporană, a apărut în toamna asta la Editura Muzeul Literaturii Române, o găsiți aici. În ambele mi-au fost selectate povestiri din volumul Roșu, roșu, catifea.
La acestea se adaugă antologia 16 prozatori de azi.lit, de la Editura Humanitas, unde am propus un fragment de roman, inedit.


Două volume colective, cu povestiri scrise anume pentru ele, la Editura Arthur. Mică istorie a unui secol mare și Selfie.


La capitolul traduceri din engleză, două apariții: Forma apei și Sylvie și Bruno, ambele la Polirom și traduse în mare parte anul trecut (cu Forma apei am trecut dintr-un an în altul).
Anul ăsta am tradus alte trei cărți. O să apară cam toate deodată, foarte curând: Visele insomniacului de Vladimir Nabokov, la Editura Polirom, o carte pe care o ador; Sonata Gustav de Rose Tremain și Dragoste și năruire de Paula McLain, la Editura Humanitas Fiction - pe cea din urmă mă bucur să o văd în topurile străine cu cele mai bune cărți ale anului 2018.
A fost un pic prea mult pentru mine - 1,9 milioane semne traduse, adică 1.150 de pagini - și anul viitor sper să traduc mai puțin. Am foarte mare nevoie să mă opresc și să mă redescopăr pe mine.

Încântată să trec dintr-un an în altul fără absolut nici o cocoașă în spinare: totul e terminat, finisat și predat.


Deși n-am publicat nici o carte a mea, scrisul a mers binișor. N-a existat dorința să public. Anii precedenți, cu câte o carte nouă în fiecare (Sălbăția în 2016, Isidor în 2017), fuseseră prea solicitanți, cu turnee, lansări, festivaluri, prea multă expunere. O nevoie tot mai mare să fiu așa cum sunt, să stau departe de aglomerație, de vârtej, de vorbărie, de public. În a doua parte a anului, am anulat tot ce înseamnă ieșire în public. Contul de FB a stat deschis doar vreo două luni și-un pic din tot anul. S-au adunat pagini de roman, câteva povestiri, multe planuri. Am reușit să citesc mai mult ca în alți ani. Am făcut fotografii, m-am plimbat, m-am gândit, am cântat. Am avut parte și de un refuz, și de o problemă de sănătate rămasă nerezolvată. Încă mai sper să-mi revină din senin simțul pe care l-am pierdut și pe care tratamentele nu mi l-au adus înapoi.

Abia aștept să rup ultima pagină din calendar, ba chiar să-l arunc cu totul, să șterg praful de pe masă, să fie scris „întâi a-ntâia” pe o pagină albă. Paginile albe sunt întotdeauna atât de promițătoare. Numai de-aș ști încotro să apuc.

17 decembrie 2018

Câștigătorii concursului de manuscrise Polirom Junior: un cîștigător și o mențiune specială a juriului

Editura Polirom anunță rezultatele Concursului de manuscrise de literatură pentru copii, ediția 2018, concurs lansat în data de 13 iulie a.c. Juriul a fost format din scriitoarea și traducătoarea Veronica D. Niculescu, Raluca Selejan și Oana Doboși-Potcoavă de la Librăria La Două Bufnițe din Timișoara, precum și din membrii redacției Polirom Junior.

Astfel, cîștigătorul primei ediții a Concursului de manuscrise de literatură pentru copii Polirom Junior este Călin Torsan – romanul Vrăjitorul dințos.

Juriul a decis însă să acorde și o mențiune specială la această primă ediție, mențiune care merge către Diana Geacăr – romanul Ce văd dragonii.

Ambele romane vor fi publicate în primăvara anului 2019, în colecția „Junior” a Editurii Polirom.

Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției „Junior” a Editurii Polirom, despre ediția I a concursului: „Am fost surprinși de numărul mare de manuscrise sosite în inbox, dar și de calitatea lor: am avut de ales dintre peste 80 de potențiale cărți, acoperind zone foarte diferite tematic și stilistic. Romanul lui Călin Torsan, Vrăjitorul dințos, a întrunit unanimitatea voturilor, iar cel al Dianei Geacăr ni s-a părut a aduce o notă de melancolie și lirism, note ce lipseau majorității manuscriselor înscrise în concurs, lucru ce ne-a convins să susținem publicarea lui, cu mențiunea specială a juriului. Ni se pare mai mult decât îmbucurător că atât manuscrisul premiat, cât și cel care a primit mențiune au ca autori doi scriitori cunoscuți. Lucrul acesta ne certifică faptul că literatura pentru copii e o zonă care atrage din ce în ce mai mult nu doar publicul, cât și creatorii din zona mainstream a literaturii.”

Veronica D. Niculescu despre Vrăjitorul dințos, de Călin Torsan: „«Pit era un tip atipic. Un pitic apatic.», așa începe cartea lui Călin Torsan, Vrăjitorul dințos. Pe mine m-a prins de la primele rânduri și nu m-a dezamăgit o clipă, până la capăt. O apariție specială, între zecile de volume jurizate. Mare bucurie când, în seara votului final, am descoperit că toți membrii juriului o votaseră pentru primul loc. O poveste amuzantă, cu un băiat palid care are părinți ocupați și un laptop cu jocuri. O poveste care se petrece chiar lângă tine și care subminează clișee. Nu putem decât să sperăm că micuții cititori vor fi la fel de încântați ca și noi de povestea misteriosului, marelui, atotputernicului Vrăjitor dințos, care e parte zi de zi din viețile noastre.”

Oana Doboși-Potcoavă & Raluca Selejan despre Ce văd dragonii, de Diana Geacăr: „Romanul Dianei Geacăr, Ce văd dragonii, ne-a captivat pe amândouă încă de la primele pagini, povestindu-ne uneia celeilalte aproape în fiecare zi despre ținutul în care lumea poveștilor atât de îndrăgite de noi și cea a jocurilor pe calculator se contopesc în aventuri fantastice. Ne-a plăcut pentru povestea actuală care își va purta cititorii juniori într-o aventură cu troli, dragoni, porci spinoși, pești vorbitori și patru statui cărora li se mai spune și Spaime. Credem că romanul Dianei Geacăr și-a găsit locul în colecția „Junior”, o colecție dedicată copiilor și adolescenților care cred în puterea imaginației și cărora le place să citească poveștile cu creionul în mână.”.

Întregul comunicat al Editurii Polirom, aici.

11 decembrie 2018

Povestiri, ateliere, concursuri

În ultima perioadă, am citit, corectat, jurizat texte ale altora.

• Plăcut impresionată de noua serie de cursanți de la atelierul de scriere creativă - Creative Writing Sundays, organizat de Revista de Povestiri a Siminei Diaconu. Din punctul meu de vedere, seria aceasta este de departe cea mai bună dintre toate cu care am lucrat până acum. Așa că las aici și numele câtorva participanți, cu speranța că în curând o să le vedem pe coperta unui volum. Din cele douăzeci și două de povestiri scrise pentru tema propusă („Întâlnire în pădure”), am ales cinci publicabile în revistă. Sunt semnate de Alin Buzoianu, Gabriela Anton, Veronica Stănică, Andrei Constantin și Muller Onofrei. Dar întreaga serie m-a impresionat.

• Alte douăzeci și două de povestiri au fost înscrise în Concursul trimestrial al Revistei de povestiri. Am ales două câștigătoare, plus o mențiune. Le aflați de aici. Povestirea de pe locul I, scrisă de Andreea Drăghici (după cum aveam să aflu abia după, căci eu am primit toate textele fără semnături), poate fi citită aici.

• Pe de altă parte, pe ultima sută de metri se află concursul de manuscrise al Polirom Junior, unde căutăm un roman cu stea în frunte printre zecile de volume trimise. Câștigătorul va fi anunțat de editură la începutul săptămânii viitoare. Eu mi-am ales deja favoritul - de fapt, am o listă scurtă cu patru favoriți, dar pe unul îl văd detașându-se clar. Rămâne însă de văzut ce o să iasă la final, după ce punem cap la cap propunerile tuturor membrilor juriului.

***

Mă bucur că una dintre cele mai recente povestiri ale mele, „Timbrul”, este considerată vârf al volumului pentru care a fost scrisă, Mică istorie a unui secol mare. Cronica lui Marius Chivu în Dilema veche, aici. „Timbrul” este, din punctul meu de vedere, atât continuarea unei cărți mai vechi, cât și începutul unei noi cărți, deja construită în minte. Asta dacă mai ajung și eu vreodată să mă opresc din tradus, din jurizat, din bolit, și să scriu. :)

O altă povestire nouă, o jucărie animalieră complet diferită de romanul din care public ici și colo fragmente, o să apară într-un număr viitor al revistei Iocan.

Iar altă povestire inedită o să fie inclusă într-un manual de limba română, pentru clasa a VII-a, la care se lucrează acum. Este, de fapt, chiar povestirea care deschide manualul. Dar, despre toate astea, într-un episod viitor.

1 decembrie 2018

Fragment


...și de-acum deja ai în față bulevardul, uite-l, o ultimă înșiruire de case și ajungi la el și la stația de tramvai de pe colț, unde era o agenție Loto, dar acum nu mai e decât un spațiu părăsit, cu draperii cenușii atârnând dezolant la ferestrele cu afișe care încă promit un câștig fabulos – 15 miliarde de lei la Noroc –, la pompa de apă din care nu mai există decât cuva de fontă, brațul ondulat a dispărut fără urmă, iar pe colțul opus, cum înaintezi pe linia de tramvai, pe drumul cel drept, se află localul unde-au băut generații de-a rândul, începând cu mult timp înaintea bunicului meu și continuând și acum, iar pe un zid exterior e telefonul public, portocaliu cu receptor de ebonită, care afișează pe ecran mesajul „Telefon nefuncțional”, un fel de „Ich sterbe” – spre deosebire de marea majoritate a telefoanelor publice din țară care n-au mai zis nici atât, au murit fără ca măcar să-și dea seama ce li se întâmplă. Iar noi le-am lăsat să moară, cum am lăsat și telefoanele din casă, cu disc, și tutungeriile, centrele de remaiat ciorapi, adevăratele mercerii, ceasurile mecanice ticăind cu rubine în craniile lor, cum mor și vor muri cinematografele, cofetăriile, poate teatrele și teatrele de păpuși, cu semiluni de carton pe care se leagănă veșnic crăiese cu păr de lamé, fotografiile cu margini dantelat decupate, precum și foarfecile care nășteau asemenea margini, poate chiar cărțile, cele în care supraviețuiesc denumirile tuturor acestor lucruri care-au murit, țiterele, poate chiar viorile și pianele, numai cârciuma asta va rămâne pe străduța asta an după an încă mult timp de acum înainte, dovadă fiind chiar acel „mult-timp-înaintea-bunicului”, iar din când în când, exact ca în copilăria mamei mele – de parcă o mână glumeață ar lua timpul și-ar face o buclă din el, unind anii ‘50 dintr-un secol cu anii ’20 ai secolului următor –, din localul de pe colț, numit simplu, „La Colț”, o să iasă cu pași clătinați un bătrân cu ochi umezi și nas roșu, care-o să arunce un pumn de bomboane în aer strigând aproximativ aceleași cuvinte pe care le-a auzit și el când era mic, făcând astfel copilașii de pe o rază de treizeci de metri să se adune iarăși în locul ăsta ca păsările, pentru a le ciuguli de pe jos.

- un capitol din romanul în lucru a apărut astăzi în Literomania, îl puteți citi aici.

Am ales și pentru revista online și pentru antologia recent apărută pasaje bloc, ceva mai dificile la lectură, mai ales scoase din context, din casa lor care e cartea. Aș fi putut alege cu ușurință capitole vioaie, cu mult dialog, funcționând ca povestiri, poate chiar ca scenete, însă în cazul acela mi s-ar fi părut și mai tristă ruptura de întreg și etalarea lor ca reprezentative. Este vorba de un roman lung, a cărui acțiune se derulează în doar câteva zile. Tot ceea ce scriu în ultimii ani este o retragere din fața grabei, a cititului și-a trăitului în diagonală, pe fugă, pe suprafețe comode. Mi se pare important, când rup o bucățică și arăt înainte de-a fi venit vremea arătatului, să fie măcar ceva ce pledează pentru grijă, migală, atenție, lentoare. Dacă se bucură și un singur om, dacă și un singur om înțelege ce se află între sforile mele legate, între drumurile mele prin locuri care mor, care au și murit, mie mi-e bine.

23 noiembrie 2018

Cartea săptămânii, brândușe, nimic

„Spre văi de jad și sălbăție” e Cartea săptămânii pe Literomania. Cu un text de Adina Dinițoiu, aici. Mulțumesc.

Brândușele vor frig ca să-nflorească. Și au înflorit, în vânt, la umbra copacului lor, în ciuda verii indiene și-a greblelor puse pe rele.

Unul dintre puii lui Gregoire de anul ăsta poposește pentru prima oară pe pervaz. Îl văd de aproape, atât de înalt, este probabil băiat, are ochii negri și mari, e încă pestriț, o să mai fie așa încă doi ani, și o are alături pe mama fără picior, cea ținută la distanță pe vremea cuibului, cea defectă, cea respinsă. A făcut ea cumva și i-a spus, în toate săptămânile de după zborul din cuib, că ea îi e mamă, iar el a înțeles.

Traduceri interminabile. Lecturi de nevoie - în căutarea unei povești minunate, sperând s-o găsesc, răsfoiesc zeci de volume pentru copii fără personaje memorabile sau adorabile, fără originalitate, fără umor. Desene animate prin Paris, aventuri de filme americane, nelipsitele vrăjitoare, pisicuțele, șoriceii - riști să adormi numai parcurgând titlurile. Groaza și mila și o căruță de întrebări.

Aș vrea să văd S. și H. publicate, de astă dată împreună, într-o ediție elegantă, frumos difuzată. Stau prea mult singură între patru pereți și mi se pare o grozăvie să trimit un e-mail care să spargă coaja, să solicite, să propună, să lanseze, să mă scoată de-aici.

7 noiembrie 2018

Povești noi - Timbrul, Dublu selfie, o antologie de proză

În ultima vreme am scris povestiri. O parte dintre ele apar în toamna asta, în diferite volume colective.
Prima apariție este „Timbrul”, inclusă în volumul Mică istorie a unui secol mare, coordonat de Monica Onojescu și publicat la Editura Arthur. O povestire lungă cu aer vintage, care se desfășoară în 1982 și cred că este rudă cu cele din Roșu, roșu, catifea.


Altă povestire, „Dublu selfie la o fereastră înaltă”, este inclusă în volumul Selfie (Seniorii), coordonat de Florentina Sâmihăian, tot la Editura Arthur.


Un fragment dintr-un roman, căruia o să-i spun deocamdată în lucru, va fi publicat în antologia 16 prozatori de azi.lit, realizată de Andreea Răsuceanu la Editura Humanitas.


Mulțumiri celor care m-au invitat să particip cu povești: Horia Corcheș, Florentina Sâmihăian, Andreea Răsuceanu.
Cele trei cărți se lansează la Târgul Gaudeamus vineri, sâmbătă și duminică (16, 17, 18 noiembrie).

16 octombrie 2018

În Delta Văcărești


Octombrie în Delta Văcărești.
Fără păsări, dar cu acest uluitor fluture galben - Colias crocea, Gălbiorul migrator (Clouded Yellow), care a fost atât de prezent anul ăsta la noi, la fel cum au fost și încă sunt multe, foarte multe Vanessa Atalanta, cu dunga lor stacojie.

Într-o zi însorită de toamnă, pe la orele prânzului, toate făpturile din deltă sunt ascunse prin tufe, prin stuf, departe de cărăruile săpate de om pe aici, dorm și vidra, și vulpea, iar păsările nu mai sunt la fel de multe ca vara, a rămas vânturelul roșu care țipă la vânătoare, niște rațe sălbatice clatină trestiile, iar pe poteci îți pot tăia calea șopârle viu colorate, și de jur împrejur zboară fluturi câți n-ai văzut niciodată. Despre gălbiorul migrator am citit că în unii ani abia dacă apar câțiva, iar în alți ani sunt cu miile. A fost un asemenea an, al belșugului, îi zărisem din tren, venind de la mare, pete jucăușe de-un galben ireal, dens. La fel, vanessele, niciodată n-am văzut atâtea plutind de jur împrejur, mari cât vrăbiuțele și vesele, în ciuda numelui lor, fluturele de doliu, fluturele prevestitor de moarte din Foc palid. Unul mi-a poposit pe cărare, chiar unde urmam să pășesc, m-am aplecat, l-am ridicat ușor pe un deget.

5 octombrie 2018

În lumina amiezii

Dau să intru în Biserica Rusă. E unul dintre puținele locuri unde reușesc să-mi spăl vârtejul mizerabil al zilei în perioade ca asta. Apăs pe clanța masivă, deschid ușa, dincolo de geam văd două turiste în vârstă care se pregătesc să iasă. Aștept, le fac semn să poftească. Dar ele, zâmbitoare și albe, insistă să intru. Intru. Ele rămân încă două clipe înăuntru, le văd cum citesc afișul de pe ușă, cel cu telefoanele interzise: „Ca să vorbești cu Dumnezeu, nu ai nevoie de telefon mobil”, scris în română și în engleză. Pe chipul celei mai bătrâne înflorește atunci cel mai dulce zâmbet care mi-a ieșit în cale în ultima vreme. Bătrâna americană spune rar, răspicat, lungind melodios fiecare vocală, în timp ce se pregătește să pășească iarăși în forfota orașului străin și-n lumina amiezii: „I'm so glad I don't need a Wi-Fi to talk to God”.

26 septembrie 2018

Indiferent cât de mici

„Care este marea carte pe care v-ar fi plăcut să o scrieți și de ce?”

Dacă nu ești atent, dacă te lași cuprins de un entuziasm nefiresc, cât pe ce să dai fuga spre marile cărți preferate, scrise de alții. Să spui un titlu sau altul – jocul e atât de ușor și tentant. Dar… Dar dacă ești și scriitor și traducător, și scriitor și recititor, și trecut de o vârstă, înțelegi că nici gând, n-ai cum să-ți dorești să fi scris tu cartea altuia. Cu cât scrii mai mult, cu atât înțelegi mai bine care sunt temele tale, care e vocea ta. Care sunt obsesiile. Nevoile. Cu cât traduci mai mult, la fel, înțelegi diferențele dintre tine și celălalt. Singura carte, mică, mare, pe care mi-ar plăcea să o scriu este cea care îmi stă înainte, cea încă nescrisă. De câțiva ani încoace, am senzația tot mai limpede că îmi stă în față cartea pe care mi-am dorit dintotdeauna s-o scriu și de care încă nu m-am apucat. La începuturi, într-un fel acolo vreau să ajung, unde era libertate enormă, inocență și un alb nesfârșit de coală neîncepută, și să scriu o poveste, atât, una singură, să fie ceea ce eu numesc pur și simplu „Povestea”. Povestea mea, încă neimaginată, neîncepută, nescrisă, cea atât de plină de promisiuni câtă vreme e încă departe – și totuși posibilă.
Până la urmă, asta e problema scriitorului care e și traducător: oricât de mari ar fi cărțile traduse (rescrise), el va visa mereu să le scrie tot pe-ale lui, indiferent cât de mici.

- răspuns la ancheta realizată de Simona Preda, LaPunkt

16 septembrie 2018

Marea în septembrie

Văzusem o singură dată marea și n-o mai țineam minte. Fusese când aveam patru ani și călărisem un măgar mov cu urechi portocalii. Colacul supraviețuise mult timp, dar marea n-o mai revăzusem. Noi ne făceam toate vacanțele în capătul opus al țării, la Timișoara, la bunica. Nici bunici la țară nu am avut, pentru mine bucuriile vin de la oraș, tot ce înseamnă flori și iarbă și gâze uriașe se concentrează în grădini urbane ascunse și-n petice mici devenite imense în amintire, unde frumusețea nu e de mâncare.
Să mă întorc la mare. Abia la șaisprezece ani, după treapta a doua, am mers din nou la mare cu sora mea și cu mama. A fost de parcă o vedeam pentru prima oară!
Era septembrie, marea era ca un munte albastru, ni se arăta înaltă, cum ne apropiam de ea mergând pe un bulevard albit de soare. Apa era fantastic de caldă. Iar noi trei eram fericite. Mama e foarte tânără, atunci ne era ca o soră mai mare. A fost una dintre cele mai frumoase vacanțe ale noastre, era un ceva conspirativ între noi, de parcă am fi fugit în lume împreună...
Cred că de asta îmi place mereu marea în septembrie. Sau poate mă mint, poate caut numai scuze, poate e doar fiindcă am de lucru mult vara? Sau fiindcă nu suport căldura deloc și abia în septembrie simt că pot respira?
Oricum ar fi, unele dintre cele mai bune lucruri din viața mea s-au petrecut în septembrie. Când cad castanele și soarele e blând și lumina e verde, atunci mi s-au întâmplat acele lucruri despre care intuiești, chiar când se petrec, că nu se vor pierde, că vor deveni amintire.

15 septembrie 2018

Zăvoare

Ieri, plimbări lungi fără țintă, pe străduțele mici din spatele străzilor mari. Fotografiez tot ce îmi iese în cale, porți turcoaz ferecate cu zăvoare în formă de floare, cupe cu apă pe treptele din fața caselor și motani ațipiți în spate, lângă garduri, cu burțile pline, zorele care nu stau înflorite numai în zori. Plimb amărăciunea asta pe străzi, sunt a nimănui între traduceri care mă strivesc, în pauzele dintre o poveste încheiată și alta care parcă n-o să mai vină niciodată, ar fi timp de scris, îmi vin o mie de idei de povești, dar nici un strop de sens sau de energie. Și iarăși doar porți zăvorâte, zorele la amiază, zile fără nici o urmă de rost. Mă detest între două povești.

1 septembrie 2018

„Atmosfera liberă”

Când eram copil și mare parte din orele lungi ale serilor le petreceam alături de tata, stând ca un om mare pe fotoliul pereche cu al lui, despărțiți doar de o măsuță lunguiață și îngăduitoare, aveam un joc doar al nostru. El îl inventase. Întindea mâna spre mine și se apropia cu arătătorul la câțiva centimetri de obrazul meu. Acolo se oprea. Încremenea așa. Dacă mă mișcam eu, se mișca și el, astfel încât să nu mă atingă. Se păstra mereu la o anumită distanță. Încercai să te zbați, să protestezi, să-l alungi ca pe-o muscă? Atunci replica lui din jocul nostru era: „Ce e? Doar nu te ating!”. Jocul se numea „Atmosfera liberă”. Ani de zile am jucat „Atmosfera liberă”, încântați de sensurile care pluteau în el. Reprizele scurte erau urmate de explicații: Vezi, îmi spunea, orice om are un spațiu numai al lui. Nu poți să i te vâri în suflet, trebuie ținută distanța. Spațiul unui om nu se termină unde i se termină pielea. Cât e „atmosfera” unui om? Ce strat din jurul lui trebuie să rămână liber?
Când scriu, atmosfera care trebuie să rămână liberă în jurul meu este egală cu camera mea. Opt metri pătrați. Atât e suficient. Camera mea, neapărat cu o ușă închisă. Sunt atât de dependentă de asta, încât închid ușa și când sunt singură în casă. Nu mai pot lucra altfel. Am nevoie de acest spațiu perfect delimitat și curat, la fel cum am nevoie de timpul perfect decupat – și curat. Sigur, există și un alt spațiu vital, interior, mental, spiritual. Aici e vorba de liniște, aici lupta se dă cu tine, dar și cu zarva din jur. Trebuie rotite butoane, închise zgomote individuale și colective.
De vreo doi ani, pe pervazul geamului meu aterizează adesea Gregoire, un pescăruș cu ochi de jad pal. Adoarme acolo, cu capul cuibărit pe spate, la rădăcina aripii. La intersecția dintre spațiul meu și al lui e fereastra. Duritatea geamului – un obiect invizibil pentru alte viețuitoare, gândăcei pentagonali care rătăcesc pe deasupra orașului, fluturi de noapte care se accidentează cu un pocnet, glasuri de politicieni și de activiști agitați – o cunoaștem bine amândoi. Ne e drag ca de-un frate de geamul care ne unește și ne desparte – pe unul de altul și pe fiecare dintre noi de toate relele lumii.

(31 iulie 2018, pentru revista Orizont, ancheta „Spațiul vital al unui scriitor” realizată de Cristian Pătrășconiu)

28 august 2018

Atelier intensiv de scriere creativă - din noiembrie

E oficial: la toamnă voi ține primul curs de creative writing. Sau, mai degrabă, un atelier intensiv. Mă pregătesc, citesc, fac programa, s-au mai dus emoțiile de la primul, al doilea, al patrulea atelier duminical... Abia aștept. Alături de Bogdan-Alexandru Stanescu, sub bagheta magică mânuită de Simina Diaconu de la Revista de Povestiri și Club RevdePov. Trimiteți o povestire pentru preselecție până pe 15 octombrie și, dacă veți fi aleși, ne vom vedea din noiembrie în ianuarie, de două ori pe săptămână.

Atelier de scriere creativă, intensiv - găsiți toate detaliile aici.

Pescărușii

Se întâmplă atâtea nenorociri în lume, departe și aproape de tine, și tu ai vrea să rotești un buton și ele să scadă. Dar nu e posibil. Unde, cum, între toate acestea, să mai fi scris și eu, în primăvara și vara asta, de tragedia prietenului meu pescăruș, care îmi vine de trei ani aproape zilnic la geam, care are nume, care are obiceiuri, care e bătăios și e tandru, și care a crescut singur doi pui până aceștia au ajuns să zboare, după ce, când încă erau în ou, mama lor a venit într-o zi fără un picior? Cum să scrii, fără să te faci de tot râsul, că plângi sprijinind pereții la fiecare pericol și când vezi un al doilea pescăruș din colonie apărând aici fără un picior? E o poveste complicată, a durat nouăzeci de zile, merită să o scriu pe larg, nu aici. E o poveste cu relații distruse, cu respingeri, cu vieți date peste cap. Și cine spune că o viață e mică sau mare, e importantă sau neimportantă? Gregoire e bine, puii sunt bine. A fost o luptă teribilă. Pasărea mamă i-a văzut crescând de la o oarecare distanță, fiindcă nu i s-a mai permis să se apropie - era stricată... Poate voi reuși să le scriu povestea cumva. Încă nu mi-e clar cum.

15 august 2018

Un meteor dimineața devreme

Un meteor azi-dimineață, la 5 și jumătate, pe cerul albastru dinaintea răsăritului. Ca o stea foarte mare, cu o lumină albă intensă, aruncată de peste bloc și despicând o bucată de cer în două, într-o curbă lină, foarte rapidă, și stingându-se la capăt, fără un sunet.
Ultima oară am văzut un meteor acum vreo cincisprezece ani, la Sibiu, într-o noapte cu insomnie. Stăteam la geam în picioare, mă uitam pe fereastră, pe aleea din fața blocului un bărbat își plimba câinele, cerul s-a luminat deodată și dincolo de blocuri, pe o porțiune neagră de cer, meteorul a apărut foarte mare, de un albastru-turcoaz intens, nepământean, ireal - a fost prima și singura oară în viață când am văzut un asemenea fenomen. Nu era isteria camerelor de luat vederi de acum, n-am văzut informația la știri, imaginea neașteptată, splendidă, a rămas doar a mea.
În dimineața asta, stăteam în pat cu mâinile sub cap și mă uitam pe fereastră - inevitabil văd cerul -, când a apărut meteorul, de astă dată alb, nu la fel de mare ca acela de la Sibiu, însă suficient de mare încât să te lase pentru cele câteva secunde cu răsuflarea tăiată, fiindcă știi că nu e avion, nu e stea, nu e artificiu, e ceva cum n-ai mai văzut, un măr de argint viu aruncat din univers peste bloc, o lumină intensă călătorind cu o viteză foarte mare, care trece atât de aproape și dispare, se stinge înainte să apuci să tragi iarăși aer în piept. Și singurele urme pe care le lasă nu sunt pe cer, ci în tine.

14 august 2018

„N-am vrut pisicuță, cățel, șoricel, elefant. Am vrut sălbăticiune, frumusețe bizară.”


Ce-i un copil?
- Eu sunt un copil. Ceea ce-am fost odată rămânem pe viață.

Care-s cărțile pentru copii care-ți plac? De ce?
- Cărțile de citit! Cărțile dense, cu text mult, care pot fi lipsite complet de ilustrații. Cărțile care pot fi citite oricând cu plăcere și de un adult. De fapt, chiar de asta am scris „O vară cu Isidor”. La propunerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de-a scrie pentru colecția Polirom Junior, asta a cântărit cel mai greu: îmi plăcea colecția, sunt cărți de citit, nu de frunzărit. Pentru mine asta însemna carte adevărată când eram mică, o poveste densă, cu care să-mi petrec multe zile. Nu mă tentează cărțile cu puțin text și multe ilustrații. Nu mă tentează nici cărțile unde autorul se prostește și-și țuguiază buzele când vorbește cu copiii, ciupindu-i de obraji. De asta m-am ferit foarte tare. Îmi plac cărțile lui Michael Ende, E. B. White. Îmi place să știu că atunci când lui Cehov i s-a cerut o poveste pentru o antologie destinată copiilor, el le-a dat „Kaștanka” și le-a zis că el consideră că și copiii trebuie să citească ce citesc și adulții. Cățelușa lui roșcată a apărut pe coperta antologiei.

De ce Isidor?
- Ca să rimeze cu „dor” și „condor”. Și să fie nemaiauzit și nemaivăzut pe la noi, venit de peste ocean, din casa lui cu Munții D’Or. De ce condor? Pentru că n-am vrut pisicuță, cățel, șoricel, elefant. Am vrut sălbăticiune, frumusețe bizară.

Totul e chestie de avânt in viață? Să ai loc să-ți iei zborul?
- Nu m-am gândit la asta când am scris povestea lui Isidor. Isidor nu zboară nici odată ieșit din cușcă, nici mai târziu, când are destul loc de unde să se lanseze. Are nevoie de cu totul altceva decât un pervaz de cameră la etajul șapte al unui bloc din București și-o fetiță care-i zice grăbită: „Hai, hai!”. Să vedem. Totul a pornit de la o povestire scrisă pentru antologia „Uite cine vorbește”, de la Editura Arthur. Atunci am ales să fiu un condor în cușcă la Zoo, impresionată de imaginea asta: cea mai longevivă pasăre din lume, cu cea mai mare deschidere a aripilor, închisă pe viață într-o cușcă. Condorul, cu trei metri de aripi, cu 50 de ani speranța de viață. I-am scris visul, cel în versuri din miezul povestirii, iar povestirea asta a devenit apoi capitolul trei din roman. Este o poveste despre captivitate și vis, înainte de toate. Pentru roman, i-am inventat lui Isidor o salvatoare, pe Serena. O fetiță curajoasă, care să-l ajute pe păsăroiul bătrân – dar care e ca un copil pe lângă copila asta descurcăreață. Am vrut să scriu o poveste frumoasă, atât, care să bucure cititorul. Și cred că este despre frumusețe, prietenie, libertate și forța viselor noastre. Fără morală, fără teze. E o carte înțesată de întrebări. M-am bucurat să văd ce bine au ajuns la copii.

(Interviu acordat lui Eugen Istodor, pentru ziarul târgului de carte Gaudeamus, nr. 1, 22 nov. 2017)

8 august 2018

Isidor în Top 10 Fiction

Spre capătul unei traduceri frumoase și chinuitoare (cele două atribute vin la pachet în cazul cărților bune), deschid site-ul editurii Polirom ca să văd ce ni se mai pregătește. Și, surpriză: pe prima pagină, în Top 10 Fiction văd O vară cu Isidor, cocoțată ireal pe locul patru, între cărți pe care le ador și care se află de ani buni în topul meu personal.
Așa că sparg un pic tăcerea acestei veri lungi, ca să spun un mulțumesc uriaș cititorilor, mici și mari. Nu aș fi crezut o clipă, când scriam povestea păsăroiului gulerat și chicoteam singură pe străzi, cuprinsă de pura plăcere a invenției, că această carte scrisă ca într-o joacă o să aibă succes. Indiferent de bucuria scrierii poveștii, receptarea și vânzările rămân pentru un scriitor un teritoriu străin, plin de umbre și necunoscute. Un singur lucru e cât se poate de limpede: fiecare carte vândută înseamnă un om dornic să îți citească povestea, un miraculos cititor. Căruia eu, Serena și Isidor îi mulțumim din acest colțișor.

...! MIMUȚLUM

29 iulie 2018

Despre Sălbăție

Găsesc abia astăzi, într-o revistă Steaua, o cronică la Spre văi de jad și sălbăție, semnată de Felix Nicolau la scurt timp după apariția cărții. O redau mai jos, cu mulțumiri.

Ca o varã indianã prin jungle narative

În Spre văi de jad şi sălbăţie. Adevărata viaţă a unei false prinţese (Polirom, 2016), Veronica D. Niculescu exhibă o claviatură cu multe game pe care o stăpâneşte excelent. Propriu-zis, citim un roman de măiestrie scriitoricească, aşa cum mai sunt altele prin literatura română. Calofilă şi livrescă, autoarea vine totuşi cu o viziune personală care dublează prodigalitatea stilistică. Dacă ar fi vorba numai despre dibăcia scriitoricească, am zice că în panoplia scribilor rafinaţi de la noi s-a mai adăugat un nume. Dar nu e doar atât.
În prima parte, Pe drum, senzaţia este de Hortensia Papadat-Bengescu. Atenţie la detalii şi gesturi fine. Ingeniozităţi ale privirii feminine, reflexii şi refracţii. Această feminitate a scriiturii este completată de pelerinajul la bibliotecă. Infuzia borgesiană are grijă, totuşi, să nu alunece în aluzii-aluviuni complicate. Nici evidenţierea ciudăţeniilor şi bizareriilor cu repercusiuni comice, à la Nabokov, nu este căutată, deşi Veronica D. Niculescu este probabil cel mai avizat lector din România al maestrului rus. Nu! Pur şi simplu este plăcerea curată a hoinăririi pe străzi şi coridoare a unei fiinţe estetizate. Fără probleme şi fără ambiţii. Ca un concediu de vară indiană la Eforie Sud...
Insidios îşi face loc problematica scrisului, ceea ce urgent m-a îngrijorat, cont ţinând de tardopostmodernismul literaturii române. Dar, după câteva configurări ale poziţiei de comitere („Povestea asta pe care vreau să o scriu nu există decât dacă eu mă aşez şi o scriu”), suntem scutiţi de suplimentare despicări în patru ale firului textualist. Romanciera pur şi simplu ştie când să se oprească, caz rar în beletristica autohtonă. Contează mult mai mult contextul scris-cititului decât fetişizarea meşteşugului. Viciile cărturăreşti sunt menţinute la nivel suportabil: în bibliotecă, locul favorit este lângă desenul lui Pallady din 1938, „Femeie tânără citind”. Presimţirea limitei suportabilităţii este conştientizată şi de naratoare: „a trebuit să mă forţez să nu duc nici un gând mai departe, stop, stop, oprirea este un exerciţiu pe care îl practic de la o vreme”. Oricum, deşi recunoaşte signifianţa estetică, atenţia naratoarei este sedusă de zona firescului, care în fluidităţile ei creează o atmosferă cordială sau lipsită de revolte. Este intervalul dintre realitate şi realul livresc: „Ajută faptul că biblioteca este departe. Drumul dintre casă şi bibliotecă e distanţa dintre realitatea mea şi poveste”.
„Perioada albă”, aşadar, de anticipare a stampei japoneze, este una calmă, visător-lucidă, fără referinţe şi elanuri imaginative feroce: „Sunt un şoarece dormind cu bobul de grâu strâns la piept, într-o priză din camera tezaurului, indiferent la tot aurul”. Sinteza debutului cărţii este încercată la pagina 24, când luciditatea auctorială asociază viziunea în negru şi alb cu realismul aspru-înduioşător din Hoţii de biciclete, totul marca lui Vittorio de Sica. Frumuseţea şi jalea intonează un „Adagio, sehr langsam”. O palinodie de „turn răsturnat” care se întinde pe 248 de pagini?! Deja mă speria cu frisoane un asmenea gând.
Dar iată partea a doua, Mereu da Flor şi dragostea măiastră, de Miranda Dortloft, în care o mică prinţesă se cam plictiseşte, deşi îi are companioni pe papagalul Glasurât şi dulăul Malamut. Un soi de basm versificat cu episoade de Alice în Ţara Minunilor, doar că aici ţinta supremă este, iar, Biblioteca, unde îşi face veacul Biblio cel cu aer şobolănos.
Literatura noastră nu stă chiar rău la capitolul proză rimată. Un exemplu recent este romanul în versuri al lui Caius Dobrescu. Schimbarea de registru, faţă de prima parte, este spectaculoasă. Nimic din acalmia rafinată aici. Prinţesita bleguţică devine o Lady din Shalott a cititului: „Mereu da Flor nu suferea, ci cufundată-n cărţi ca-n mare, se bălăcea, se bălăcea, uitând de vremurile-n care se plictisea, se plictisea”.
Abia aici se vede că bucuria scrisului este imensă la Veronica D. Niculescu, că imaginaţia lingvistică este fabuloasă. Sensurile poveştii sunt evidente, dar satisfacţia lecturii este dată de ritmuri, rime şi de gama de vocabule. Juisare prozodică mai ales, pentru că nimic nu este prăfuit, nimic nu este forţat. Paralele şi decriptări s-ar putea face destule, dar mai importante sunt melancoliile intens muzicalizate: „În vremea asta, sus în turle, precum o stea ce moare lent, se-nalţă-un cântecel de jale, se stinge când nu eşti atent”. Umorul în surdină are şi el rol bine definit în această feerie a „şobolănoşilor” bolnavi de bibliotecă. Happyendul este oximoronic: „Dansează prinţul cu prinţesa, pe doic-o-nvârte Malamut, îndrăgostit de cea măiastră se-ntrece-n triluri Glasurât”.
Structura cărţii este şi ea orchestrată măiestrit. Partea a treia, Spre văi de jad şi sălbăţie, detaliază istoria de familie a naratoarei anterioare. Tonul relatării devine acum aproape sobru, căci se vorbeşte despre repartiţia în Piteşti a celor doi tineri ce o vor zămisli pe Miranda Dorloft. Efluviile de detalii ale feminităţii şi rafinamentul persistă chiar şi aici, ele fiind firul roşu al romanului, până la urmă.
Însă variaţiile de peisaj sunt necontenite. Un minicapitol îi este dedicat anului 1968, când omenirea, pe lângă altele, a putut să vadă fotografii cu faţa nevăzută a lunii, când s-a făcut prima demonstraţie cu mouse-ul, când NASA a lansat Apollo 7, apoi Apollo 8. Cu alte cuvinte, nu ai timp să te plictiseşti în acest roman poliedric şi multiform.
Proza Veronicăi D. Niculescu e un boa constrictor cu sânge rece şi irizări galben-portocalii, trăitor în frunzişuri înalte.

Felix Nicolau, Revista Steaua, 10/2016, p. 32.


15 iulie 2018

„Eu am de făcut niște cărți”

Când locuiam la Sibiu, spuneam adesea că orașul ăsta e bun pentru turiști - să stai doar trei, patru zile aici, să vezi centrul vechi, să bați parcurile. De fapt, o exagerare - mie mi-era bine la marginea noastră de oraș, mi-era bine chiar și în disperarea în care mă aruncase în cele din urmă Sibiul, în izolarea extremă, în oboseala cumplită. Iubeam locul câinește - deși nu-mi găseam locul în el.
Am fost acum turist, preț de trei, patru zile, am mers cincizeci de kilometri pe jos, prin toate locurile vechi, am fotografiat case, curți, porți, flori, fluturi, ciuperci. Acasă, mă uit pe imagini, ele sunt un fel de trecut concentrat, pe repede-înainte, e acolo cam tot, de la fereastra mea cu un brad înălțându-se subțire și singur, până la marginea cândva verde, cu munții departe. Au dispărut multe, s-au distrus multe; caut să mă opresc din comparații, din căutări, din tras concluzii. Din toate pozele, mă opresc la una.
O casă cu o curte largă, găzduind mai multe apartamente, pe strada Mitropoliei, chiar vizavi de poștă. Aici am lucrat o vreme, la început de tot, când m-am mutat la Sibiu, în 2000, 2001. Nu-mi găseam locul, veneam cu un CV de redactor șef de cotidian, asta fusesem în ultimii patru ani și ceva, și știam sigur că nu mai vreau să fac asta, nu mai vreau să țin ședințe, să trimit oameni pe teren, să îi aștept să scrie, să corectez kilograme de texte despre politicieni, despre crime, despre accidente de mașină, despre ajutoare sociale, despre violuri, despre alegeri, despre numerele de la loto, nu mai vreau să pun titluri - vandabile -, să citim cu voce tare, să analizăm și să șlefuim texte - vai, atât de perisabile -, zi de zi, zi de zi, până la greață. Așa că mă angajasem la o firmă nouă, austriacă, într-un apartament din curtea asta, împreună cu o mână de tineri din Sibiu, poate și ei derutați. Ne lăsam exploatați pe un salariu bunicel de un patron cu aere de stăpân pe moșie; omul făcea un site cu anunțuri de angajare în țările de limbă germană, ceva nou pe atunci. În prima lună sau poate mai mult, tot ce-am făcut a fost să învățăm să scriem la computer cu metoda oarbă, în germană. Probabil singura chestie bună cu care-am rămas de acolo, fiindcă mă ajută acum, când traduc - stau cu ochii pe carte și scriu la computer fără să privesc la taste aproape deloc. Când scriu poveștile mele, mă pot uita unde vreau, pe fereastră sau dincolo de literele de pe ecran, pe perete. Dar acolo s-a mai întâmplat ceva - ceva esențial. Ceva misterios, aproape de nepus în cuvinte.
În ziua în care patronul a venit să ne anunțe că închide șandramaua și o mută în Cipru, ne adunam în curte cu toții, după ce ne spunea fiecăruia, rând pe rând, că nu mai are nevoie de noi. Lumea, necăjită. Stăteam în curte cu o colegă, o fată extraordinar de cuminte, când m-am pomenit zicând mai mult pentru mine că nu-mi pasă deloc, e mai bine așa, „Eu am de făcut niște cărți”. Nu mi-am dat seama ce-am spus decât atunci când colega m-a întrebat privindu-mă cu ochi mari: „Ce cărți?”. Și aștepta un răspuns. Pe care eu nu-l aveam. Chiar așa, ce cărți? Ce vorbeam? M-am scuturat. Nu aveam ce să-i răspund. De ce zisesem asta? Nu știu nici azi, deși știu.
Peste un an, m-am apucat să scriu povestirile din primul volum de proză scurtă. Peste alți cinci, am început să traduc. Sunt sigură că fără singurătatea teribilă pe care am trăit-o în Sibiu, n-ar fi fost nici o carte. Asta e curtea, asta e povestea. Stăteam acolo, lângă zidul alb din fundul curții, unde acum e o grămadă de pietre înconjurată de bălării și de mușchi, când am zis ce am zis.

13 iulie 2018

Concurs de manuscrise Polirom Junior, ediția I

Sunt onorată să fac parte din juriul Concursului de manuscrise Polirom Junior. Va fi un concurs anual, iar prima ediție are loc în lunile următoare. Detalii mai jos, în comunicatul editurii. Haideți cu poveștile!


Editura Polirom lansează Concursul de manuscrise de literatură pentru copii, ediția 2018.

Dacă scrieți literatură pentru copii (roman și povestiri, vîrsta recomandată: 8+ ), trimiteți manuscrisul dvs. pe adresa junior@polirom.ro, însoțit de o notă bio-bibliografică, pînă la data de 1 noiembrie 2018 și puteți intra în portofoliul colecției „Junior” a Editurii Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Manuscrisele se trimit exclusiv în format electronic - minimum 200.000 de semne, cu diacritice. Concursul se adresează atît autorilor publicați, cît și debutanților. Juriul va fi format din scriitoarea și traducătoarea Veronica D. Niculescu, Raluca Selejan și Oana Doboși-Potcoavă de la Librăria La Două Bufnițe din Timișoara, precum și din membrii redacției Polirom Junior.

Editura Polirom va anunța manuscrisele cîștigătoare pînă la data de 15 decembrie 2018, iar premiul va consta în publicarea lor, în prima parte a anului editorial 2019.

Așteptăm manuscrisele dvs.

Mult succes,

Echipa Polirom Junior


Comunicatul și aici.

28 iunie 2018

În fața ușii de demult

M-am născut în Pitești, la marginea orașului, în ultimul bloc de pe un mare bulevard. Locuiam la parter, astfel că în clipa în care deschideam fereastra sau ușa, pajiștea imensă de la capătul orașului era pajiștea mea. Cu flori înalte cât mine, cu fluturi cât elicopterele, cu mașini rare și căruțe care treceau către târgul săptămânal, unde ne duceam și noi în duminicile de vară, să ne dăm în bărcuțe, adunând praful în șosetele albe... Pe la zece ani, ne-am mutat din blocul acela, doar un pic mai spre centru. În apartamentul cu o cameră în plus, eu n-am mai regăsit nimic din paradisul pe care știam că îl pierd din ziua în care ai mei au venit acasă și-au zis: „Ne mutăm”. Plângeam în fața scării în ziua în care venise căruța noastră, cu căluțul nostru alb, care avea să mă ia și să mă ducă de-acolo. Când toate lucrușoarele au fost încărcate și căruțașul cu mustață groasă s-a cocoțat pe locul lui, cu biciușca în mână, am fost suită și eu, ca o mobilă îndărătnică și zgomotoasă. Și dusă de-aici.
Drumul ăsta, de la blocul în care m-am născut către celălalt, un loc străin de care nu m-am putut atașa niciodată la fel, l-am visat ani la rândul. Un coșmar din care mă trezea plânsul.
Copilăria mea, cea paradisiacă și lipsită de griji, rămâne așadar aceea, din primul loc asupra căruia am deschis ochii. Există și o vârstă ideală acolo, e vârsta de cinci ani. Mă rotesc în jurul ei în multe dintre povestirile mele. E vârsta la care ești deja tot ce-ai să fii mai târziu.
Acum câțiva ani, scriam niște povestiri cu acțiunea plasată în timpul comunismului. Copii, părinți și bunici în anii ‘70 și ‘80. Textele erau în mare parte imaginare. Luam cel mult un vechi ciob de amintire și în jurul lui țeseam întâmplarea reconstruită, îngrozită că uităm, că deja am uitat prea multe, că în curând nu ne vom mai aminti aproape nimic. Am refuzat să mă duc la Pitești atunci când scriam. Nu mai fusesem pe acasă de mai bine de 12 ani. Mi-era dor, însă mă și temeam de ce aș mai putea găsi acolo.
Știu că foarte adesea locurile dragi mai există doar în mintea noastră. Că, așa ca-n „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, cât timp tu ai lipsit, peste întinderile verzi s-a așternut un gri prăfuit. Am refuzat, așadar, să revăd locurile chiar când scriam. Am scris despre marginea mea de oraș cu flori cât bisericile, despre ștrandul cu poduri arcuite peste ape și lebede, despre castanele comestibile care cad cu un pocnet, ca să le adune copiii chiuind de încântare, despre țipete de bufniță seara, când se spun povești misterioase în fața scării, pe o bancă. Abia după ce am terminat de scris cartea, mi-am luat soțul și am făcut o mică vacanță în orașul natal.
Am urcat dealul către cartierul copilăriei într-o zi frumoasă de vară. Am parcurs cu un nod în gât bulevardul cel mare, cu copaci de-o parte și de alta, drumul dintre casă și școală. Am ajuns la primul bloc, am văzut ferestrele noastre de la parter, balconul nostru mic, unde am crescut pisoi orfani și am hrănit pițigoi iarna, unde usca rufele mama, unde stăteam și mă uitam dacă vine tata, nu vine... Am împins ușa grea, verde, a blocului. Și-am pătruns în holul unde, de la prima vorbă rostită, am regăsit, magic, ecoul. Același ecou de demult. Și apoi am văzut ușa casei: ușa noastră albă, simplă, de lemn, cu un „Apt. 4” pe ea, neschimbată din 1978! Și soneria, cu buton roz, ca un nas de pisic, tot neschimbată de-atunci. Înăuntru, mi-a spus un necunoscut, locuia o bătrână. Acestei străine, care n-a vrut sau n-a putut să schimbe ce lăsasem noi acolo cu decenii în urmă, i-am fost recunoscătoare până la cer.
Și totuși, în tot ce scriu, în tot ce trăiesc, rămâne obsesia că orice am face, copilăria rămâne locul în care știi că n-o să mai ajungi niciodată, chiar dacă astăzi te-ai întoarce acolo – în fața unei uși de demult, neschimbate. Iar lucrul ăsta, dacă stai să te gândești, este insuportabil de trist. Nici una dintre despărțirile pe care le vom trăi de-a lungul vieții nu mi se pare mai dureroasă ca asta.


- pentru ancheta „Cărarea copilăriei”, din Formula AS, 21 iunie; foto: VDN

31 mai 2018

La Bookfest, de 1 iunie

Copiii sunt vedetele târgului de carte Bookfest anul acesta. Au un spațiu special doar pentru ei și evenimente în lanț.
Pe 1 iunie, voi fi și eu acolo, la un eveniment special dedicat noilor apariții de la Polirom Junior. Vom lansa romanul „Sylvie și Bruno” de Lewis Carroll, de la ora 16.
De Ziua Copilului, toate titlurile din colecția „Junior” pot fi cumpărate de la standul editurii cu 40% reducere. Deci și ultima carte pe care am publicat-o, romanul „O vară cu Isidor”.

În detalii despre cel mai mare Bookfest, mutat în pavilion nou, aici.
Programul evenimentelor Editurii Polirom, aici.

26 mai 2018

Puii de pescăruș

Puii de pescăruș, la jumătatea distanței dintre ieșirea din ou și primul lor zbor.
Le place mult mai mult ploaia decât soarele.
Au început să fie lăsați singuri tot mai mult.
Le place să se suie pe mici obiecte, orice, de exemplu pe o cizmă de cauciuc rătăcită pe terasă.
Se imită unul pe celălalt - ceea ce-i face să evolueze parcă mai repede decât puiul care creștea singur anul trecut. Însă explorează mai puțin, stau unul într-altul, dorm împreună, se joacă împreună, nu se plictisesc, și prin urmare nu pleacă departe de cuib decât când îi ia pescărușul tată în expediții precise, la pas; încă n-au explorat întreaga terasă. Anul trecut, pe vremea asta, puiul singur la părinți se apropia de marginea cea mai îndepărtată a terasei, se urca pe câteva dale sparte de piatră și, cu gâtul întins, se uita dincolo de hotar.
Fac multe exerciții de zbor, dau din aripile pe care abia au început să le apară rădăcinile penelor, țopăie, se desprind cu tălpile mari de la sol. Țipă de încântare.
La patruzeci de zile vor pleca de aici.


(Pescăruș cu picioare galbene - Larus michahellis - foto: VDN)

21 mai 2018

Jurnaliere - Ateliere și nuci

Ieri am fost la un atelier de scriere creativă. De data asta, a fost despre literatura pentru copii. Am primit miercuri unsprezece texte, scrise de cursanți la o temă dată de mine, iar până duminică le-am citit, le-am corectat, am notat impresii, am structurat întâlnirea. M-am dus cu plasa plină de cărți și emoții. Am priceput, citind textele lor - o parte în versuri - că, da, într-adevăr este mult mai greu de scris pentru copii. Personaje, vârste, mesaj, sens, formule. Niciodată, la nici un alt atelier, nu m-am dus îngrijorată că nu vom avea timp, în trei ore, să discutăm tot ce ar fi de discutat. Textele lor născuseră liste întregi de subiecte, pe lângă tema de discuții stabilită inițial. Cum vine inspirația uneori din cer cu un vers - ritmat, muzical, minunat. Cum mai departe e muncă. Cum peste schița inițială trebuie să pui strat după strat de culori, de detalii, cum luminița albă din ochii personajului, adăugată în ultima clipă, poate face diferența dintre un tablou oarecare și-o splendoare. Despre cititul textelor cu voce tare. Despre șlefuit. Despre plimbări și încăperi cu ușa închisă.
Întâlnirea cu oamenii a fost mult mai interesantă decât întâlnirea cu textele lor.
Pe drum spre casă m-am gândit că s-ar putea ca scriitor să fii atunci când întâlnirea cu tine, ca om, pare mai neinteresantă decât a fost întâlnirea cu ceea ce-ai scris.
Faptul că ne este uneori groază de ieșiri, de întâlniri, că simțim ridicolul lansărilor, al tuturor evenimentelor care implică prezență s-ar putea să fie semn bun. Măcar ne iluzionăm că întotdeauna cartea - scrisă, tradusă - este mai importantă decât tumba în carne și oase.
*
Era un nuc în curtea localului unde s-a ținut atelierul. Dincolo de ferestrele deschise, frunzele foșneau ușor în orele după-amiezii, nucile se rotunjeau lent. Le-am vorbit despre asta. Despre cum există povești unde pare să nu se întâmple nimic. Dar unde se întâmplă, lent, aproape insesizabil, lucrurile esențiale.
I-am rugat să-l citească pe Cehov. Să meargă la povestirile lui cu copii.
*
Citesc uneori editorialul Elenei Ferrante din The Guardian. Las aici semn pentru „A woman friend is as rare as a true love” și „If you feel the urge to write, there’s no good reason to put it off”. Sunt acolo și toate celelalte, despre scris și fumat, despre scrisul acelor lucruri care se vor ascunse sub preș.

18 mai 2018

Jurnaliere - Puii de pescăruș, tragediile, gândirea pozitivă

Mă uit la pescăruși. Anul trecut aveam doi părinți și un pui, anul ăsta sunt doi pui și-un părinte. Mama a apărut într-o zi, după o absență de câteva zile, fără laba unui picior. De atunci, stă la distanță de pui. Comunică cu ei, cu sunetele obișnuite, dar e considerată bolnavă, inaptă, ținută la distanță. Gregoire, tatăl, face tot ce trebuie făcut. A clocit ouăle până la capăt, hrănește puii, îi apără. Muncă multă, riscuri grămadă. Puii au unsprezece zile acum.
*
Citesc uneori, fiindcă îmi cad ochii pe vreun titlu când parcurg în diagonală un ziar la cafea, te miri ce articole din reviste ușoare. Azi, „Cinci lucruri pe care să nu i le spui niciodată unei persoane depresive”. Copiat de pe undeva, dar copiat bine, cu răspundere adică, tradus pertinent. Și văd, pas cu pas, de ce am respins categoric, acum câțiva ani, o prietenă săltăreață, care mi se părea brusc de o răceală inimaginabilă. O ascultasem în interminabile confesiuni când îi era greu, iar când am avut o cădere majoră, și-a fluturat pletele în vânt și mi-a aruncat în doi peri cam tot ce zice articolul ăsta că nu trebuie spus. Cinci lucruri pe care să nu i le spui niciodată unei persoane depresive: „Totul va fi bine” (Pur și simplu nu ai de unde ști dacă... Susținerea e mai bună decât o vorbă în vânt), „O să treci peste” (Indiferență și expediere rapidă), „Ești sigură că suferi de depresie?” (Ceea ce simți e singurul tău adevăr, în depresie), „Gândește pozitiv” (Greșeală enormă. Depresia nu se tratează cu gânduri pozitive), „Știu cum te simți” (Serios? Vrei să faci conversație tot despre tine sau ești capabil acum să asculți?). Motiv pentru care e mai bună retragerea într-un parc, pe băncuță, sau în sanatoriul tău personal, decât compania nepotrivită.
*
La jumătatea draftului al treilea din I.I. și cale lungă departe.
Scrisul mă face fericită.
Puii de pescăruș mă fac fericită.
Dorm cuibăriți unul într-altul, cu capetele sprijinite unul pe celălalt, ca pisoii. Strigați, ies din ascunziș, vin lipăind pe labele mari, se poticnesc ca bețivii, se sprijină în câte o aripă, dar aripa e scurtă. Cad în fund. Alteori se așază în fund, cu labele întinse înainte. Gregoire și mama, Ariadna, își vorbesc, se strigă, se salută. Pe pui îi strigă cu voci diferite. Există o voce pentru haideți la masă, altă voce pentru stați ascunși până mă întorc, atenție, atac aerian, cioară la orizont. Hohote de râs, lătraturi, mieunaturi. Și mai există o voce, a disperării, pe care n-am mai auzit-o niciodată până acum la o pasăre. E țipătul mamei, în unele zile, când dă roată nebunește prin curte, pe deasupra terasei, fără să se poată apropia de pui cât și-ar dori. Un țipăt teribil, care sparge sufletul țăndări, și care îți amintește că ai sub ochii de om o tragedie. Și viața lor curge mai departe, frumos, zi după zi, fără să le spună nimeni că totul va fi bine, că o să treacă peste, că trebuie să gândească pozitiv. Viața lor este, pur și simplu, cum este. Și-atât.
„Durerea trebuie trăită” - asta e ce-mi spuneam în episodul cel mai oribil de depresie majoră, asta mi-era hrană și ajutor adevărat. Trebuie trăită, cum vine. Când pricepi asta, când îți îmbrățișezi durerea, ca parte din tine, atunci devine ușor. Adică trăibil.


(Pescăruș cu picioare galbene - Larus michahellis - foto: VDN)

3 mai 2018

Să fii original

În Prefața la romanul Sylvie și Bruno, există câteva rânduri despre originalitate care m-au încântat la prima lectură și al căror ecou răsună viu în continuare, și acum, la aproape un an de când traduceam cartea. Se dedică tuturor copiatorilor, conștienți sau nu, de povești, de feluri de-a face fotografii, de feluri de-a trăi. Îmi doream să scriu ceva despre mimetismul atât de supărător, multilateral dezvoltat mai ales în epoca internetului, când se copiază totul și orice, cu miză sau fără, despre cei care dacă ai scris o poveste cu cerneală verde se apucă să scrie și ei ceva cu cerneală verde, despre cei care dacă ai publicat o carte cu un dovleac supărat se apucă și ei să scrie o carte cu un dovleac supărat, despre cei care dacă le-ai vorbit cu glasul răgușit de singurătate despre destin se apucă să bea trei beri reci și să călătorească cu gura deschisă ca să răgușească și ei și să spună povestea ta cu glasul lor, și tot așa, și tot așa - dar nu am deloc energia și pofta s-o fac.
Lewis Carroll, despre a scrie ceva original:

„Poate că lucrul cel mai greu din întreaga literatură – sau cel puțin mie așa mi s-a părut, eu nu-l pot înfăptui prin nici un fel de efort voluntar, trebuie să iau lucrurile așa cum vin – este să scrii ceva original. Și poate că cel mai ușor este ca, odată ce s-a ivit un rând original, să mergi pe urmele sale și să scrii mai departe, cât de mult poți, în același ton. Nu știu dacă Alice în Țara Minunilor este o poveste originală – cel puțin eu, scriind-o, n-am fost vreun imitator conștient – însă știu că, de la publicarea sa, au mai apărut încă vreo duzină de cărți de povești care copiază cu precizie tiparul. Calea pe care am explorat-o timid – considerându-mă «primul care se aruncă în acea mare tăcută» – este acum o cale bine bătută; toate florile de pe margine au fost de mult călcate în picioare și făcute una cu țărâna – și-ar fi o catastrofă să încerc să abordez iarăși acel stil.
De aceea, în Sylvie și Bruno m-am străduit – nu știu cu cât succes – să atac o nouă cale inedită: că o fi bună sau rea, mai bine nu puteam. Nu e scrisă pentru bani, nici pentru celebritate, ci în speranța de a oferi copiilor pe care îi iubesc câteva gânduri care s-ar putea potrivi orelor de distracție inocentă ce reprezintă chiar viața în Copilărie; și, totodată, în speranța de-a le propune, lor și celorlalți, câteva gânduri care s-ar putea dovedi, aș spera cu bucurie, într-o oarecare armonie cu cadențele mai grave ale Vieții.”


(foto: VDN)

***

Șabloane în noile cărți pentru copii

Despre o adevărată formulă a noilor cărți pentru copii, remarcată de juriile care acordă premii în domeniu, am găsit un articol foarte interesant, în The Guardian, aici: „Dramele domestice iau fața aventurii”. Pe scurt:
„povești foarte asemănătoare: avem un copil bolnav, acasă, care observă ceva ciudat, și probabil doar își imaginează, dar nu-i spune cititorului. Toate sunt la persoana întâi, toate la prezent, toate la fel”.
„Majoritatea acestor povești tind să fie atât de închistate, de claustrofobice, de deprimante și de clișeistice. Mi se pare un nou trend destul de îngrijorător.”
„a devenit limpede că este o formulă (...); creează un peisaj cam deprimant în literatura pentru copii.”
„Aventurile copiilor au devenit interioare, acțiunea nu se mai desfășoară în lumea exterioară, ci în mod frecvent în familie, cu tensiuni narative și acțiuni care decurg din problemele precum sănătatea mintală și traumele individuale.”
„Este îngrijorător, fiindcă e un trend general în societate - mai orientat către interior, mai restrictiv cu mișcările copilului, mai focalizat pe sine. Narațiunea în sine devine foarte strânsă și lentă, fiindcă ești limitat de ceea ce poate vedea copilul.”

23 aprilie 2018

Eu nu sunt traducător

Eu nu sunt traducător. Am început să traduc acum zece ani, din pură plăcere, fără contract, fără să știu dacă și unde se va publica. Zece ani și treizeci și trei de cărți traduse mai târziu, la fiecare traducere am impresia că va fi și ultima. Aș vrea, dacă mai continuu să traduc, să mă limitez la acele cărți care îmi vorbesc precum aceea, cea dintâi.

Era Ochiul lui Nabokov, un roman scurt și bizar, și era acolo un pasaj despre frumusețea de neposedat – pe care se pare că am vrut să-l posed. Pentru mine acela a fost un popas, m-am așezat cu naturalețe și ceva inconștiență în noua mea preocupare, o oază pe cât de frumoasă, pe atât de periculoasă. Nu știam nimic despre drepturi de autor, contracte, tarife, termene de predare, intraductibil – eu mă îndrăgostisem de un text până atunci necunoscut al unui autor pe care îl adoram deja de mulți ani.

În anii următori, m-am ținut de ceea ce-mi promisesem. Am tradus doar ce și cum mi-a plăcut, o carte sau două pe an. Întotdeauna cu bucurie, uitând de mine complet, lăsând deoparte poveștile mele și mereu însetată să mă întorc la ele. Au fost ani cu boli, când efectiv m-a ținut vie o carte – Beckett, Opere II, Murphy, Watt, Vis cu femei frumoase și nu prea –, căci cartea trebuia terminată, trebuia mers mai departe, era păcat de tot ce muncisem până atunci. Și au fost ani în care traducerile m-au strivit și m-au anihilat. M-am lovit și de intraductibil, iar atunci am făcut pași hotărâți înapoi, refuzând să pătrund unde părea de nepătruns; dar m-am trezit și în zona aceea unde labirintul se desface dintr-odată în drum drept și luminos, ca o ață întinsă între mâinile autorului deodată îngăduitor cu supusul și fidelul său traducător – Foc palid, Nabokov, amânată vreme de vreo șapte ani.

Cred în fidelitatea totală, cred în muzicalitatea textelor, cred în instinct și în supușenia deplină a traducătorului care trebuie să uite de sine, mai ales dacă este și scriitor. Și probabil tocmai de aici vine scuturătura mea nărăvașă, dorința mea teribilă de-a mă elibera la capătul fiecărei traduceri. Fiindcă, oricât te-ar îmbogăți o traducere dintr-un mare autor, eu îmi doresc mult mai mult să scriu poveștile mele. Chiar dacă noi nu vom fi niciodată acolo unde sunt aceste cărți pe care le traducem, pe care le iubim, cu care ne culcăm la capătul zilei sub cap, care înseamnă totul pentru noi luni după luni și care, odată mutate în noi, nu mai pleacă.

Eu nu pot uita nici o clipă că sunt un intrus; că nu sunt un traducător. Sunt un om care scrie și care, într-un anumit moment, a simțit nevoia să traducă o carte străină. În zilele când răsuflu ușurată, postând pe internet o copertă a unei traduceri terminate după o lungă perioadă în care nici n-am văzut ce lumină e afară, pe pajiștea abia ivită înaintea ochilor mei, unde mă văd zburdând liberă – dar și cuprinsă de-o tristețe pe care orice om care-a trăit o despărțire o poate înțelege – ei bine, în astfel de zile, în ultima vreme, pe acea pajiște apar ca ciupercile propunerile de traduceri viitoare. De la edituri cu care nu am lucrat, pentru cărți de care n-am auzit și nu mi se potrivesc, scrise de autori care nu-mi spun nimic. Sau, dimpotrivă, de la editori pe care-i cunosc și respect, pentru cărți bune, ale unor autori minunați – asta însă mai rar. Însă acolo, la capătul unei traduceri, când simt că n-a mai rămas aproape nimic din mine în mine, o propunere de traducere e ultimul lucru de care vreau să aud. Ceea ce-aș vrea să aud iarăși e propria mea voce, dacă ea mai există. De sub dărâmături sau de peste păduri minunate, aș vrea s-o aud, cât de slabă și mică, dar deslușită și diferită de tot ce e-n jur. Pentru că uneori se poate muri sufocat și de-atâta frumusețe.


(Acest text a fost scris în martie pentru revista Vatra - dosarul dedicat traducerilor. Îl public pe blog de ziua lui Vladimir Nabokov, cu accent pe prima iubire - dar și pe propunerile nefericite care mă învață să caut drumul înapoi. Fotografia este din iarna când traduceam Foc palid.)