Pescărușii

Se întâmplă atâtea nenorociri în lume, departe și aproape de tine, și tu ai vrea să rotești un buton și ele să scadă. Dar nu e posibil. Unde, cum, între toate acestea, să mai fi scris și eu, în primăvara și vara asta, de tragedia prietenului meu pescăruș, care îmi vine de trei ani aproape zilnic la geam, care are nume, care are obiceiuri, care e bătăios și e tandru, și care a crescut singur doi pui până aceștia au ajuns să zboare, după ce, când încă erau în ou, mama lor a venit într-o zi fără un picior? Cum să scrii, fără să te faci de tot râsul, că plângi sprijinind pereții la fiecare pericol și când vezi un al doilea pescăruș din colonie apărând aici fără un picior? E o poveste complicată, a durat nouăzeci de zile, merită să o scriu pe larg, nu aici. E o poveste cu relații distruse, cu respingeri, cu vieți date peste cap. Și cine spune că o viață e mică sau mare, e importantă sau neimportantă? Gregoire e bine, puii sunt bine. A fost o luptă teribilă. Pasărea mamă i-a văzut crescând de la o oarecare distanță, fiindcă nu i s-a mai permis să se apropie - era stricată... Poate voi reuși să le scriu povestea cumva. Încă nu mi-e clar cum.