Spre văi de jad și sălbăție - traducere în Serbia

 Romanul „Spre văi de jad și sălbăție” (Polirom, 2016) își începe azi viața în Serbia.

Le mulțumesc celor care au muncit enorm pentru apariția cărții, de un an și jumătate: traducătorului Đura Miočinović, care a lucrat cu meticulozitate pe textul complicat, și scriitorului Srđan Srdić, editorul cărții, care a scris și cuvintele de prezentare de pe coperta finală. Echipei de la Partizanska Knjiga. Lor le datorez întâmplarea fericită de azi, fără precedent pentru mine. Le mulțumesc, în fond, pentru prietenie.

„Romanul Veronicăi D. Niculescu este o carte nespus de frumoasă despre bucuriile și tristețile omenești. O carte importantă pentru a înțelege care este literatura română de azi, dar înainte de toate, ce este literatura în general, adică ce ar trebui să fie” -  scriitorul și editorul Srđan Srdić.  

Comunicatul Editurii Polirom, aici.

„Luchian. Ochii, sufletul, mâna” - lansare live

 

Luni, 28 septembrie, ora 19, lansare live din Librăria Humanitas de la Cișmigiu. 

După lansare, vor fi disponibile cărți cu autograf - le veți putea găsi la librărie.

Vinovăția

Șase dimineața, o negură fină, senzația că ar mai fi posibil. Coșmarul recurent a revenit azi-noapte după mult timp, după o zi de singurătate totală, de schimbat doar câteva vorbe, și acelea în scris, cu cineva de departe. Iarăși visez - pentru a câta oară? - că am omorât pe cineva fără să vreau și că, după atâta timp, se pare că voi fi prinsă, a venit și poliția, cercul se strânge, sunt îngrozită, eu știu că n-a fost tocmai o crimă, deși cineva a murit. Ai mei mă privesc cu reproș, ținând o distanță. Mereu e diferit, dar mereu finalul e același - spaima asta oribilă care mă trezește, sentimentul că am ucis fără să vreau, că am ascuns, că sunt prinsă. O nouă zi, aceeași negură fină peste toate - alta decât cea care se zărește pe geam. De-aș putea scrie povestea cu săpunul și fata care își așteaptă pedeapsa.

Nominalizare - argument

Nominalizată la cea de-a III-a ediție a Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, la categoria Proză, pentru volumul Toți copiii librăresei (Editura Polirom, 2020).

Argumentul juriului: „Toţi copiii librăresei disecă o lume cangrenată până la os şi totuşi străbătută, pe alocuri, de ţesătura capilară a frumuseţii şi a speranţei. Cu atmosfera lui apăsătoare şi personajele prinse între mistificări şi automatisme care le acoperă dezechilibrul intern, romanul e construit pe pragul unde disperarea se întâlneşte cu ipoteza încrederii în ceea ce ar putea să fie. Veronica D. Niculescu decupează imaginea unei generaţii şi rescrie ecuaţia feminităţii într-o poveste pentru a cărei construcţie justa măsură nu a fost vorbă-n vânt.”

Silvia de câmp

Ziua în care mi-a murit în palme o pasăre.

De câte ori mă retrag în lumea mea obișnuită simt că încă se mai poate trăi. Devine brusc respirabil. Un lucru dintre cele mai simple: între străini ești singur. Gândește-te la o amărâtă de sindrofie unde ești obligat să participi, la toată stânjeneala, la toată pofta de-a dispărea de acolo. Între mii de străini, singurătatea ta se înmiește. Pinguinul care călătorește la Paris și se trezește pus să pozeze cu oameni, ca maimuța de pe litoral. Goana înapoi. Fericirea din iglu, departe de blitz și de mâinile care trag de el încolo și-ncoace - zâmbește! - și cele câteva frunze aurii aduse din Franța în valiză, care știu să cadă frumos atunci când sunt aruncate în sus.

O biată povestioară, care nici măcar nu se încadrează tocmai corect la povești, te face să simți că ai iarăși un rost. O pasăre care-ți moare în palme, dar pe care măcar ai încercat s-o salvezi, pe care măcar ai dus-o la adăpost, ai scos-o din bulevardul însorit și-ai așezat-o să se odihnească la întuneric și umbră. Amărăciunea își găsește un trup - trupul păsăruicii, din care ai văzut viața plecând. 

(Cum se face)

Plouă, ușa închisă, fereastra deschisă. Ar trebui să scriu o povestioară pentru un volum colectiv, dar e încă devreme, îmi lipsește ceva. Mă gândesc.

La veșnica, nelipsita întrebare despre traduceri, despre cât îți dau și-ți iau ele, atunci când ești și tu dintre cei care scriu. Răspunsul e mereu evaziv, și nu doar fiindcă întrebarea care se repetă jenează (ce întrebări nu jenează?). N-am spus niciodată, voi spune acum: traducerile te disciplinează, înainte de toate. Te învață rezistența. Te învață să stai singur cu orele, zilnic, săptămâni, luni în șir, cu o singură carte, cu un singur text care crește. N-ai voie să-l lași din mână - din minte - o clipă. Asta îți dau traducerile, înainte de toate. Asta ajută la scris mai mult ca orice.

Am debutat târziu, la 36 de ani. Am început să scriu la 34, dintr-o mare nevoie, departe de orice se poate numi lume literară. Primele trei cărți, povestiri, au ieșit la o distanță de câte patru ani. M-am chinuit nepermis de mult pentru niște mărgele, șlefuite la nesfârșit, dar mărgele. Apoi, după ce-am tradus mult, atât de mult încât la un moment dat (moment? ani) am simțit că mă sufoc, când în sfârșit m-am întors cu tot ce-am avut la scrisul meu, am descoperit că totul devenise nu mai ușor, dar mai așezat, mai stabil: în sfârșit, învățasem să stau.

Să trăiesc eu cu mine și cu povestea mea, de la cap la coadă, fără oprire, să mă închid mult mai bine, să renunț și să dau; pur și simplu traducerile m-au învățat disciplina. Rigoarea și cumințenia. Rezistența, respirația, răbdarea. M-au învățat cum se face.

Toate cărțile mele din ultimii ani au crescut așa, mult mai repede, aproape înfricoșător uneori, dintr-o nevoie feroce cu care altădată nu știam exact ce să fac, și mereu dintr-o spaimă că timpul dispare și trebuie folosit astăzi, nu mâine. Oboseala? E numai a cărnii. Uită de ea. Nu te plânge. Taci și spune, cu ușa închisă, povestea.

Castana

La capătul verii în care n-am plecat nici o zi de acasă, aduc pe birou o castană comestibilă căzută pe jos. Anul trecut, încheiam Toți copiii librăresei și treceam zilnic pe la unicul castan comestibil din preajma casei, verificam cu capul dat pe spate, s-au făcut, nu s-au făcut, și scriam, și eram fericită scriind prăpăstiile de acolo. De ce te grăbești, de ce te grăbești, mă întreba când ieșeam din cameră, după ore și ore petrecute cu ușa închisă, n-ai spus că vrei să scrii o carte lungă, în care să trăiești, care să te țină mult, care să fie a ta multă vreme? De ce să o termini? Pentru că vin prăpăstiile adevărate peste noi, îi spuneam, fiindcă el părea să nu știe că bolile, că moartea, că sfârșitul într-un fel sau în altul. Ce fericit ești când trăiești într-o poveste - e viață... (la fel cum în fiecare toamnă e un strop de speranță, când vara istovitoare și seacă și aspră s-a dus, în sfârșit)

Popas, 18

 18 ani de când m-am așezat să scriu prima poveste. 

Am început să traduc cinci ani mai târziu. S-a adunat un turn lângă cărțile mele.