9 septembrie 2020

Silvia de câmp

Ziua în care mi-a murit în palme o pasăre.

De câte ori mă retrag în lumea mea obișnuită simt că încă se mai poate trăi. Devine brusc respirabil. Un lucru dintre cele mai simple: între străini ești singur. Gândește-te la o amărâtă de sindrofie unde ești obligat să participi, la toată stânjeneala, la toată pofta de-a dispărea de acolo. Între mii de străini, singurătatea ta se înmiește. Pinguinul care călătorește la Paris și se trezește pus să pozeze cu oameni, ca maimuța de pe litoral. Goana înapoi. Fericirea din iglu, departe de blitz și de mâinile care trag de el încolo și-ncoace - zâmbește! - și cele câteva frunze aurii aduse din Franța în valiză, care știu să cadă frumos atunci când sunt aruncate în sus.

O biată povestioară, care nici măcar nu se încadrează tocmai corect la povești, te face să simți că ai iarăși un rost. O pasăre care-ți moare în palme, dar pe care măcar ai încercat s-o salvezi, pe care măcar ai dus-o la adăpost, ai scos-o din bulevardul însorit și-ai așezat-o să se odihnească la întuneric și umbră. Amărăciunea își găsește un trup - trupul păsăruicii, din care ai văzut viața plecând. 

Niciun comentariu: