30 august 2015

Vacanță într-un sat

Ochii verzi ai pisicii din tren, privind pe fereastră. Florile presate ițindu-se din cartea ta luată de la anticariat. Fata cu cercel de perlă, Vermeer, cartea mea. Așa începe vacanța. Și-apoi: Taximetristul gonind între gara din Sibiu și satul unde am hotărît să petrecem cîteva zile. Balconul, rîndunelele dînd roată în stoluri, puii la fel de mari cît adulții, apărînd un cuib ce va fi foarte curînd părăsit, mirați de aceste două ființe ivite deodată aici. Cerul imens, dealurile de jur împrejur, pădurile, brazii. Căruțele, caii tropăind încolo și-ncoace, nechezînd îndărătnic sau vitejește, ba o mîrțoagă maro, ba un armăsar sur cu coamă de vînt. Drumul de țărînă, copiii sărmani venind la orele prînzului la magazin, încercînd – și reușind cumva, mereu veseli – să împartă un leu sau doi la trei guri, niciodată numărînd mai departe de trei. Bătrîna cu batic, o liniuță cu capăt curbat înaintînd pe drumul ăsta aspru cu nume ridicol, Strada Artei, unde s-a ridicat probabil peste noapte pensiunea. Etajul de sus neterminat, cărămizile nude, ecoul, glasul cucuvelei în fiecare noapte, așa de aproape, insistent și puternic. Stelele. Luna. Grădina din pantă, cu dovleci lunguieți și flori de ochiul boului, colorîndu-ne argintul fiecărei dimineți. Drumul spre lac, pontonul trosnind fierbinte sub tălpi, sarea uscîndu-se groasă, cenușie pe pielea prea albă. Copiii. Invalizii. Nemții. Țiganii. Plimbările în sat. Casele splendide, ruinele, zidurile scorojite, căzute, salvate sau încă așteptînd o salvare – de închiriat, de vînzare. Odăile pustii, cu scînduri, lighene, cocoloașe de ziare și cîrpe, amprente de vieți care s-au dus undeva, poate niciunde. Soarele după-amiezii, praful ridicat de un camion încărcat cu baloți de fîn, mirosul de balegă, bețivii de la unicul birt. Castelul uluit, cu găuri în loc de ferestre, în depărtare. Pîrîul puturos, un fluture roșcat poposind pe ciulini, ciulini între brusturi. Lacul verde, altă dimineață, și-altă dimineață, inele concentrice pornind dinspre tine, nici un alt înotător, nici un glas. Trandafir cu petale negre în baltă, descoperit cînd dau să mă întorc pe unde-am venit – mîl înflorit. Dîmbul magnific de nisip și sare, cu valuri de verde în creștet, tălpile dînd ocol, încălzindu-se pe hărțile sărate și strălucitoare crestate de secetă. Plaja miniaturală de pe partea cealaltă a lacului verde, trei pietricele translucide în pumn și hai, înoată așa înapoi, spre malul înalt, cu trepte săpate în pămînt. Cetele de copii din după-amiezele lungi, mîinile lor construind castele de nămol, vocile lor, numele lor, buclele lor, niște frunzulițe uscîndu-se înfipte la capătul unor bețe, decorînd castele care trăiesc o singură zi. Drumul spre haltă pe înserat, calul priponit speriindu-se cînd eu mă sperii de el, cucuveaua strigînd și apoi fîlfîind dintre pini, șinele năpădite de buruieni prețioase, două bănci, nici un călător, ghișeul ca o rană închisă, un cîine scotocind cocoșat printre gardurile vii după niște motani ceferiști, prima castană pe asfalt, scările de piatră ale fostului camping aproape înghițite de pămînt și de ierburi, și iarăși înapoi, fumul înălțîndu-se departe pe dealuri, dincolo de case, spre cimitir, calul negru păscînd pe lîngă lacul fără fund, și undeva ascunse, și rămase astfel, lacul vrăjitoarelor, lacul mîțelor, și toate acestea devenind, într-o vineri la prînz, odată cu trenul care întîrzie foarte puțin, amintire.


Text publicat și în Adevărul.
(foto VDN)

10 august 2015

Puncte

Uitasem cât de plăcută poate fi greutatea unui trup cald de pisică abandonându-ți-se în brațe când stai și privești pe fereastră, cuibărindu-și botul în palma ta când uiți să mai mângâi, căutând cu fruntea clanța ușii de la balcon pentru a spune: tu, totul și toate, ființe sau obiecte, sunteți doar ale mele. Săptămâni delicioase, catsitter la o pisică cu ochi de chihlimbar și lăboanțe de mătase care îmi amintește că am avut, cândva, un prieten cum altul n-o să mai fie vreodată.


Splendide capitole din cartea la care traduc, gândurile unei femei care pare rea, bețivă, târfă și leneșă în celelalte capitole, văzută de alții, și de fapt înăuntru e așa de contradictoriu totul și așa zboară cîte un fluture deodată. Moartea pare singurul leac.
„Asta îmi plăcea la întrunirile din tabără – uitam de toată viața mea și nu trebuia să mă gândesc la James sau la copii sau la ce urma să mâncăm sau la greutățile vieții în Black Swamp. Puteam numa' să fiu.”

Azi am terminat „Câinele moscovit de metrou”.

(Foto VDN)

3 august 2015

SVJS - fragment

Sălcii, mesteceni şi plopi tivind pajiştea largă, păpădii, albăstrele şi ciulini, pătlagină şi sălbăţie, toate erau ale mele, doar ale mele, acolo vorbeam cât era ziua de lungă cu furnici ocupate, încruntate, cu gărgăriţe călătoare şi mereu dornice de popas pe un deget, cu fluturi hoinari, dansatori hămesiţi, uneori niște apariții impecabile, alteori în veşminte zdrențuite şi pale, cu albăstrele robuste, cu păpădii istovite şi frânte, cu fire de cicoare, de untul cocoşului, traista ciobanului şi coada şoricelului, lor mă rugam să nu cresc, fiindcă ştiam urâţenia marelui, intuiam o hidoşenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, dar le ştiam, le ştiam cum știe un animal din născare aproape tot ceea ce trebuie ştiut. Zăceam cu orele acolo, trântită în iarbă, mestecând petale dulci de trifoi, smulgând aţe amare din foi de pătlagină, lansând spre cer mici proiectile din măciulii maronii, şi uneori nimerind ca printr-o minune un bondar, o musculiţă, schimbându-le calea şi poate destinul, şi iarăşi rostogolindu-mă pe o parte, cuibărindu-mă pe păturica mea moale sau direct pe pământ, cu ochii la un cer dens haşurat, privind cum trec fluturii albi de varză şi uneori, mult mai rar, vreun coadă de rândunică sau un ochi de păun, cum astăzi abia de mai vezi, dacă ai noroc, prin părţile cele mai vechi ale cimitirelor, poposind pe vreo cruce. Auzeam cum mă strigă. Suflam fără vlagă într-o păpădie şi spuneam că-i devreme, mai stau. Nu mă auzea nimeni.

(SVJS, fragment dintr-o carte nouă)

1 august 2015

Locuri

Birourile mele pentru SVJS. Acasă. La bibliotecă. Pe terasă. Acasă. În grădină. La bibliotecă. Acasă.

Să fie oricât de multă gălăgie - pași, fâțâieli, aspiratoare, sporovăieli de femei de serviciu gâdilate - dar nici un sunet, nici o respirație, nici un semn de om cunoscut, la care se presupune că ar trebui să reacționez. Să fie ore înainte. Să fie spațiu pustiu, golit de obiecte stupide - ideal, doar o masă și un scaun. Să fie curat. Să fie o traducere în spate, nimic înainte. Să fie lumină de zi. Să fie cafea. Să nu fie muzica altora. Să nu fie internet. Să nu fie telefon. Să fie poveste. Și poate să fie și o pisică.