30 mai 2017

Interviu - Revista de arte și meserii

Știu că cer imposibilul, dar poți alege câte un cuvânt pe care să-l alături celor mai recente trei cărți ale tale, care să le definească cel mai bine?

— Simfonia animalieră
– licăr; Hibernalia – moarte; Spre văi de jad și sălbăție – credință.

Un interviu acordat lui Eli Bădică pentru Revista de arte și meserii, în urmă cu câteva luni, publicat acum și online, aici.

28 mai 2017

Bookfest - momente


Viață, autobiografia lui Keith Richards, lansată împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, apoi Stuart Little, care a ieșit frumoasă ca o duminică din copilărie, și apoi cele două cărți prețioase, cu autografe scrise deodată, la aceeași masă, de BAS și LDT.

25 mai 2017

Treizeci

Nu m-am obișnuit cu bucuria asta. Mă trezesc devreme, îmi termin treaba mult mai repede ca de obicei, apoi mă îmbrac și pornesc către târg. Dimineață ploioasă, mai nimeni pe străzi, gonesc cu inima bubuind, ca la o întâlnire amoroasă. Ajung, o văd, o întorc pe-o parte și pe alta, o cer; abia după ce plec o s-o miros, o s-o iau la puricat. Plec liniștită, încet, pe jos, chiar dacă plouă, ziua-i senină de fapt, am uitat de toate greutățile, de dureri de ochi, de spate, de supărări, insomnii, de discuții nesfârșite pentru un cuvânt sau o expresie, de zilele în care mi se părea că mă înec, că n-o să se mai vadă nici un mal niciodată, de zilele când traduceam cu un părinte foarte bolnav, și iar de discuții - uite cum plouă și mi se pare că e o zi atât de senină, sunt cel mai naiv copilaș din orașul acesta, port în sacoșă a treizecea carte tradusă și sunt fericită exact ca la prima.

24 mai 2017

Traduceri noi, la Bookfest

Azi începe Bookfest, vor fi acolo și două cărți traduse de mine. Am putea zice un cărțoi și-o cărticică.

Cărticica este Stuart Little de E.B. White și apare la Editura Arthur. Uitați de film, e literatură. Literatură din cel mai frumos și bun soi. Am mai tradus încă o carte de E. B. White, o să apară și aceea în curând, și erau pasaje întregi unde mă întrebam dacă Nabokov o fi citit, sunt sigură că i-ar fi plăcut. Literatura asta, destinată copiilor, poate încânta cel mai rafinat cititor adult. Pe mine m-a fermecat, rămân fan pe viață.


Cărțoiul este Viață, autobiografia lui Keith Richards, scrisă împreună cu jurnalistul James Fox. Este cartea la care am lucrat două anotimpuri, din octombrie până la sfârșitul iernii, zi de zi, iar la un moment dat mi-am chemat și ajutoare de încredere, pentru câteva capitole, ca să reușim să încheiem cât mai repede o carte mult așteptată - astfel că volumul are doi traducători. O traducere dificilă, suprapusă peste una dintre cele mai dificile perioade din viața mea.
M-am întrebat de multe ori cum or traduce oamenii care au alt job „de zi”, în cazul meu să traduc înseamnă zi de zi, zi-lumină, traducerile împing absolut orice la o parte. La Viață am tradus cinci luni, ceea ce înseamnă exact asta: cinci luni, zi de zi, de la răsărit la apus, no matter what.
O carte foarte densă, povestită alert, cu capitole splendide despre copilărie, părinți, prietenie și deziluzii, căutarea și urmărirea unui sens: muzica. O poveste fără sfârșit.
Apare la Polirom, sub coordonarea lui Bogdan-Alexandru Stănescu.


Iar noua mea carte, O vară cu Isidor, o să apară în această vară, cândva după târg, la Editura Polirom.

21 mai 2017

Lucruri și lucrări

Aseară, la expoziția „Ștefan Câlția - Obiecte grăitoare”, de la Muzeul Colecțiilor de Artă. Lucruri și lucrări. Obiecte din casa artistului însoțesc picturile sau desenele și vorbesc despre miez. O „Aripă din casă” lângă tabloul „Rochie albă”. O fotografie lângă un tablou - femeie ținând copil în brațe. Un Isus străvechi salvat dintr-o grămadă de lemne de pus pe foc. Tulburător un colț din „Calea albă”, tabloul troiței - Isus-lemn-de-ars imaginat în zăpadă - colțul din dreapta, mișcat, sumbru, viu și neclar, cu un ceva care neliniștește profund. O ușă salvată dintr-o casă demolată, acum plină cu flori uscate, adunate de la întreaga familie.
O expoziție splendidă, care poate fi vizitată până în septembrie.
Și, într-o notă excesiv de personală, am simțit că puteam să-mi aleg de aici copertele pentru toate cărțile care au fost și care poate-or să mai fie. Aripi, plante, rugi, zăpezi.

19 mai 2017

Golul cel bun. Despre scris și bucurie

Sunt extraordinar de fericită când scriu. Sunt vie când scriu, cu ușa închisă, cu fereastra deschisă. Sunt fericită în povestea pe care o rostogolesc permanent, de când e numai un sâmbure ivit din nimic și până pun carne zemoasă pe ea.
Când ies epuizată din cameră și mă sprijin de peretele din hol zicând că am mai scris un capitol, sunt fericită și vie, chiar dacă îmi tremură picioarele de efort și am o dâră de umezeală pe spinare, ca după o alergare de câțiva kilometri. N-am tot timpul din lume la îndemână, trebuie să mă trezesc dimineața la 5 sau la 6, înainte să dea viața năvală. Scriu înainte de toate pentru bucuria asta, pentru surpriza detaliilor care apar pe parcurs, deși știu drumul în mare. Scriu întotdeauna ca să ajung la finalul poveștii, pe care-l cunosc, care-mi este motor – o imagine pasageră, ca o pasăre zărită în zbor, o revelație, o demonstrație, la care am nevoie să ajung. De imaginea asta mă apropii încântată cu fiecare paragraf și capitol, fiind eu însămi fiecare personaj, trăind eu însămi fiecare situație – imaginația imaginează, nu există bogăție mai mare și mai inepuizabilă ca asta, când se vor termina toate resursele lumii noi încă ne vom mai putea imagina, și astfel avea, tot ceea ce am pierdut sau n-am avut niciodată.
Publicarea este cădere din ram, uscăciune și spaimă. Ce poate să aibă de-a face restul lumii cu bucuria asta a mea, cu povestea asta a mea? Ești nebun dacă nu te întrebi asta măcar preț de câteva clipe. Dacă nu te îndoiești. Dacă nu te sperii. Dacă nu te oprești să te miri. E o ruptură uriașă între intimitatea scrisului și ieșitul în lume. Ceva cu care nu m-am împăcat și nu vreau să mă împac niciodată. Scrisul e cântat din tot sufletul în culise; publicarea cărții e dăruire – da, dar prezența ta la lansări și evenimente pare întotdeauna atât de ridicolă și inutilă, încât te miri că nu se fac petiții care să solicite interzicerea prezenței autorului în carne și oase, fie pentru protecția lui, fie a spectatorilor, pentru păstrarea unei minunate iluzii. Când scriu, cu ușa închisă, cu fereastra deschisă, sunt minte cu ochi și mâini, nu gură care vorbește, nu piele care se înroșește, nu haină scoasă din dulap, nu pantof, of.
Sunt cărți scrise din gol și cărți scrise din plin, cărți scrise din prea multă fericire și cărți scrise din disperare, însă scrisul, el în sine, este mereu viață cu intensitate sporită, e viață hrănită cu esență de viață. Pentru a trăi acolo, trebuie să faci cumva să te decupezi de dincoace. Să dai deoparte, să renunți, să spui nu, să te izolezi cu bucurie, cu poftă, cu o îndârjire înrudită cu demența. Cred că diferența dintre oamenii care scriu și cei care nu scriu nu ține atât de talent, cât de disponibilitatea și capacitatea de-a renunța la fel și fel de obiceiuri care ne încarcă viețile, bune, rele, balast care ne mănâncă timp și atenție.
De ce ai nevoie pentru a începe o carte? m-a întrebat cineva. E vorba de un ceva infim. Ah, dacă i-am putea spune pe nume, dacă l-am putea apuca între degete, ca pe un peștișor auriu, atunci am și reuși să-l convocăm mai adesea. E ceva mic, foarte mic – nu e vorba de tot, ci e mai aproape de nimic. Să fie un gol ca o pajiște albă, pe care se ițește un fir. Nevoia teribilă de a spune o poveste aduce ideea poveștii, apoi schema ei precisă, trasată în linii mari, dar până la capăt – acel capăt care pe mine mă atrage irezistibil, precum lumina fluturii nopții.
Dar golul acela e un gol căutat, un gol provocat, un gol pentru care te lupți. Aici se dă bătălia. Să faci curățenie. E un exercițiu care trebuie practicat zilnic, de îndepărtare nu doar față de o realitate tot mai agresivă, care caută să ne intre în case și când închidem ușile bine (știrile, zbieretele din spațiul public), dar adesea chiar și de tot ce este mai frumos și mai prețios în viețile noastre. În esență, ca să scrii trebuie să te îndepărtezi temporar chiar de viața ta și de tine. Ăsta-i sacrificiul pe care nu mulți sunt dispuși să și-l ofere.

(publicat și în Literomania)

18 mai 2017

Cuibul pescărușilor

Să nu uit. Felul diferit în care-și vorbesc. Strigătul cu care se cheamă părinții între ei, strigătul cu care alungă cioara grivă, strigătul scurt, ca un mieunat, blând, insistent, cu care un adult cheamă puiul să iasă din cuib, să vină la soare. Felul în care, timp de două zile, au tratat puiul mort din cuib ca pe-o ființă - l-au chemat afară, au dormit lângă el, i-au ținut cald cu trupurile lor noaptea. Cum i-au scos trupul abia astăzi, un ghem deșirat, și l-au dus departe, iar când l-a lăsat jos, pescărușul tată s-a ușurat într-un jet violet, ca un om care varsă. Peștele enorm adus astăzi, un crap de vreo jumătate de kilogram. Gândul că dacă niște oameni ar fi pățit ce-au pățit ei, s-ar fi zvârcolit acum de durere, întrebându-se unde-au greșit. N-au greșit nicăieri. Ningea când au început să lucreze la cuib, nu s-au cruțat o clipă de atunci. E foarte nedrept când vezi ce li se întâmplă păsărilor. „Durerea trebuie trăită.” Iar ele trăiesc. Ființe dumnezeiești. De învățat de la ele.

12 mai 2017

Nimicuri

Oboseala enormă, greața asta care vine în valuri, durerea din ochi, din oase, din carne, valul care începe ca o tresărire în piept, și în secundele următoare crescând, umflându-se, ca o neliniște, ca o spaimă, apoi cald, prea rău și cald, de câteva luni așa, nopțile nedormite.

Povestea nouă, miraculoasă, ca o înflorire în cel mai potrivnic anotimp.

Pescărușii au trei ouă în cuib, azi sau mâine ar trebui să apară și puii. Vor sta aici două luni. Mă uit la păsări cu binoclul cel nou, mai puternic. Mama și tatăl au clocit pe rând, fie soare, fie ploaie, noapte și zi. Mai ales noaptea mă ajută să îi văd acolo, punct alb pe fond negru, și știu că și ei se uită la mine când deschid larg fereastra.

Înainte, târgurile de carte erau doar o formalitate la capătul cărții, acum am un sindrom de panică festivalieră, pe lângă penibilul apariției inutile duc în sân și amăreala celei mai cumplite lansări din lume, care a fost, care s-a dus - am zâmbit, n-ați știut -, care n-o să se ducă niciodată.

Nevoia imensă să am un prieten cu care să n-am nimic în comun, cu care să am totul în comun. Ține numai o clipă, uneori, ca un junghi. Am dat chix în cam toate prieteniile, știu, nici n-am simțit vreodată nevoia unei companii oarecare, să fie, „mi-e bine, mi-e bine cu mine”, m-am priceput să alung din jur tot ceea ce nu mi se potrivea, fără discuții ca-ntre fete, vă rog, haideți să vorbim despre câini.

Momentele jenante când cineva intervine pentru tine fără știința și voia ta, cerând ajutor în te miri ce problemă minoră care e doar a ta, deconspirând un detaliu dintr-o confesiune pasageră și transformându-te în ceea ce detești, omul care se mișcă în lume prin intervenții. Ca o dezbrăcare în public - de haine și de principii.

Să duci o îndrăgostire fără să faci nimic. Fără să acționezi în vreun fel, să o trăiești izolat, în tăcere și cumințenie, în camera ta, de parcă celălalt ar fi doar o idee; poate chiar te-ai îndrăgostit doar de o minte, nu, ce prostie e asta, ceea ce visezi este trupul. După vis, în zori, te cuibărești sub cearșafurile răcoroase, curat, fericit că ești îndrăgostit și nu trebuie să faci nimic.
(Variantă. Subiect de poveste.)

11 mai 2017

Când nimeni

Cișmigiul e cel mai frumos în diminețile ploioase, când câini, când bătrâni, când nimeni, în zonele sale cele mai sălbatice, departe de ronduri, expandate dacă mergi încet și dacă te oprești, sub un copac, lângă un zid, pe o bancă, pe un trunchi răsturnat. Când am plecat din Sibiu credeam că n-o să pot fără parcul Sub Arini, mi-era rușine să zic, fără aleile cu buturugi și ciuperci unde-ți stă inima de spaimă când auzi pe cineva pe urmele tale, și când te-ntorci pricepi că erai tot tu, altcineva nu mai este. Dar se poate, se poate, există Cișmigiul în diminețile ploioase, când doar câinii, bătrânii, când nimeni.

5 mai 2017

Așa sunt eu, mai fericită când sunt nefericită

Am avut o prietenă. Eram fericită. Cred că mă căuta doar fiindcă era nefericită și simțea nevoia să vorbească cu cineva. O ascultam fericită cum îmi povestea în detaliu cât este de nefericită. Am avut câteva întâlniri fericite.
Într-o bună zi, prietena mea nefericită mi-a spus că a devenit fericită, i s-a întâmplat ceva minunat și acum e nemaipomenit de fericită. Grație unei întâmplări fericite, era tot mai fericită. Dar eu dădeam să îi spun că de când nu ne-am mai văzut, căci ne vedeam rar, mi s-a întâmplat ceva foarte nasol, sunt năucită și îngrozitor de nefericită. Ea nici n-a vrut să audă, mă oprea și-mi spunea că trebuie să fii fericită, dacă nu ești fericită viața nu merită trăită. Așa îmi zicea, uitând cât de nefericită fusese când eu o ascultam fericită. Eram nefericită, prietena mea fericită pe care o ascultasem la nesfârșit când fusese nefericită nu era deloc fericită să mă asculte acum vorbindu-i despre cât sunt eu de nefericită. Mă căuta, tot mai fericită. Tăceam. N-o mai ascultam fericită. Eram chiar foarte nefericită, fiindcă eu o ascultasem atât de fericită când îmi povestea cât e de nefericită.
Apoi, mi s-a întâmplat ceva care m-a făcut grozav de fericită. Era ceva născut din nefericire, dar mă făcea fericită. I-am arătat obiectul ăsta care mă făcea fericită. Să zicem, să zicem că era ca și cum ai face o cănuță de lut din nefericirea ta, ca și cum ai modela-o dintr-un boț, ca și cum ai picta-o, ca și cum ai ține-o cu grijă în cuptor, mult, la foc mic. Și i-am spus fericită: uite, din toată nefericirea mea s-a născut lucrul ăsta mic, doar al meu, care mă face atât de fericită! Ăstea-s lucrurile care mă fac pe mine fericită, i-am zis. Eram fericită. Dar ea s-a uitat în altă parte și-a zis: ehei, eu sunt acum mult, mult mai fericită, sunt atât de fericită, încât fericirea ta nu mă face deloc fericită. Iar asta m-a făcut nefericită. Așa sunt eu, mai fericită când sunt nefericită.

(Sau Odă repetițiilor fericite și nefericirii; publicat și în Literomania)