31 iulie 2016

Azi într-o grădină

Crinul doamnei, fructele verzi de ginkgo biloba, aleile cu frunze de plop galbene amintind de acasă, mesteacănul tăiat, bucățile de trunchi stivuite, banca năpădită de ierburi, un motan negru ițindu-se dintre copaci, mai întâi glasul lui, apoi el, dincolo de iaz, unde crapul oglindă era sâcâit de-o țestoasă, viespea aterizând pe mal și coborând la pas ca să bea apă, și adăpându-se ca un animal, ca un bivol, ca o capră, ca o vițea, aplecată cu gura spre apă, cu fundul ridicat, apoi zburând cu burta probabil prea plină, prea grea, lăsând o dâră pe apă ca o șalupă, până când s-a putut înălța, fluturele vanessa cu dungi stacojii, fluturii coadă de rândunică, albul pe floarea de ciulin, căpițele fierbinți, potecile din care se înălța căldură, o simțeam pe picioare, urcând spre genunchi, bobocii de rață de sub pod, și iar crinul doamnei cu tulpinile lungi, fără frunze, doar floare, și toată lumina.

București, aproape de casă. Nu există vacanță, dar există duminici.


(Foto: VDN)

27 iulie 2016

Despre SVJS

Sfinxul colibri e un fluturoi care poate zbura pe loc foarte aproape de florile unei tufe de liliac sălbatic și le poate extrage nectarul, aparent fără să le atingă. Are o trompă foarte fină, mai lungă decît corpul, cu care face această vrăjitorie, mai ales seara. Baghetă magică. Sfinxul colibri e pomenit de Veronica D. Niculescu în cartea ei cea nouă, "Spre văi de jad și sălbăție" (Editura Polirom). Și tot aici e pomenită o oră de seară, cînd se ia lumina în tot orașul și o fetiță se bucură să descopere la flacăra lumînării altfel de umbre ale obiectelor cunoscute din cameră, umbre care crează o altă realitate, un fel de ficțiune. Oră magică. Veronica este un astfel de scriitor-sfinx colibri: se hrănește din realitate aparent fără să se atingă de ea, îi extrage sucurile printr-o fină baghetă fermecată, face ca lucrurile să aibă alte umbre decît cele cunoscute, așa cum numai scriitorii adevărați pot să facă. E și o poveste de iubire în cartea asta, dar SVJS nu e doar atît, ci e o poveste de iubire despre cum încercăm să ne salvăm prin poveste, despre nevoia de a așeza în alt plan, în altă realitate realitatea care doare, de a face săritura din real în... alt real, care e ficțiunea. De a pune în ordinea ficțiunii ce nu se poate (s)pune în dezordinea cuvintelor de toată ziua. Ca să poți îndura, ca să supraviețuiești. Ca la Flaubert - "Unicul mod de a suporta existența este să te pierzi în literatură ca-ntr-o orgie perpetuă". Atît de simplu. De mult n-am mai citit în literatura noastră tînără o declarație de dragoste pentru literatură atît de frumoasă, impecabil construită. O carte făcută din legături, din noduri, din semne, lăsate peste tot de buna scriitoare pentru bunul cititor.

- Adela Greceanu despre Spre văi de jad și sălbăție
(Facebook)

20 iulie 2016

-

Disconfortul deplin la plecarea cărții.
Dorința teribilă să am acel loc unde să mă retrag.
Dincolo de tribunale, de guri.
Există sentimente de vină așa de adânc înrădăcinate în noi, traume vechi, corecturi săpate în carne, încât nimic nu ne mai poate mântui niciodată de ele, nici chiar când credem că le-am scris și-am reușit să le facem să tacă.
Puțin, rar, șchiopătat, vorbesc câte unui prieten de spaima asta a mea, de tristețea și groaza din momentul apariției. Un nor negru îmi acoperă subit orice bucurie. Bucuria a fost în scris, în poveste, în gânduri, în tot ce am inventat sau mi-am amintit și-am modelat pe scheletul poveștii, singura făptură care conta. Puțini înțeleg. Nu știi să te bucuri - asta mi se pare că aud și acolo unde nu se aude nimic. Ar vrea să fii fericit. Și ești. Ai fost. Până aici.
Văd mâini străine și legi atent aliniate pe mese, ciocănele din săli de judecată unde n-am călcat niciodată, dar unde pesemne că am fost târâtă în vise, de mică, cu o biată cămașă de noapte pe mine.
Vrei să scrii o poveste frumoasă, frumoasă, să fie viața și bucuria ta, să fie poate viața și bucuria altora - îi știi, chiar există, poate așteaptă, poate se vor bucura, da, unii îți vor scrie mesaje, cum vor putea. Dar știi că dincolo de asta, sub norul negru venind mereu din aceeași direcție, e ziua judecății, a mâinilor, a ciocănelelor, a sprâncenelor ridicate, a gurilor strânse. Sunt ei, cei care te cunosc fără să te cunoască. Cei care se grăbesc, cei care dansează pe mese.
Suntem mereu în cămășuțe de noapte, târâți în săli reci, unde tot ce se citește sunt tomuri de legi, unde se vorbește în limbi moarte, lemnoase, unde se numără bani, unde se calcă în picioare puii de căprioară găsiți prin păduri, printre fragi, pentru că așa ceva nu are cum să existe.
Mi-e greu, frumusețe.

16 iulie 2016

Foraibăr forever


Era o astfel de zi.

Scrii un text despre cum nu te duci niciodată la revederi. Îți iese binișor, ai argumente. Și apoi te trezești mergând la prima revedere cu colegii de facultate - doar fiindcă se anunță modestă, nici un tămbălău, nici o nuntă, iar cineva pare să aibă nevoie de sprijin.
Dar ne plimbăm printr-un muzeu, de unde fiecare își alege ce vrea.
Unii se fotografiază fericiți lângă planșe. Dintr-un colț văd pe tablă, dacă mă uit dintr-o parte, cuvintele șterse recent de burete, Je t'aime. Moi aussi. Nu le arăt nimănui.
Stau lângă scară, parcă așteptând să termine. Sunt un freak căruia i se alătură alt freak. Îmi povestește din senin despre păsări. Îmi place. Încerc și eu să-i povestesc despre păsări. Nu-mi iese.
În sala mare de curs, bănci noi, altă tablă, nimic de demult. Se vorbește, se râde, se amintește, se arată, se pupă, se rostesc nume, de oameni, de firme. Mă pomenesc ducându-mă în fundul încăperii, lângă ferestrele înalte, și privind pe geam la copaci și la rama de lemn și la, ah, un foraibăr - același. Acolo, în fundul sălii, în rama de lemn, în copaci și mai ales în foraibărul neschimbat, în murmurul colegilor adunați grupuri-grupuri în ușă, vezi iarăși tot ce ai fost și ce ai rămas: un om singur, privind pe fereastră, simțind locul greșit.
Am plecat.

14 iulie 2016

Spre văi de jad și sălbăție

În vara când m-am mutat de la Sibiu în București, am început să scriu o poveste. Îmi doream o poveste care să mă țină mult, să fie locul în care să mă cuibăresc zi de zi, cu ușa închisă și fereastra deschisă. Dar peste trei veri mi s-a terminat.
Spre văi de jad și sălbăție este primul meu roman, cea mai lungă dintre cărțile mele și probabil cea mai dificilă. N-am decât să-i visez cititorii - și cred că am nevoie mai ales de cei cărora le place muzica lentă și care sunt dispuși să accepte o poveste care nu prea începe acolo unde se pare că începe, și nici nu se termină acolo unde se pare că se termină.
Aș putea spune că e pur și simplu o poveste de dragoste. Dar nu m-am hotărât de fapt dacă este o poveste de dragoste, sau poate e o poveste despre depresie, sau despre păsări și plante, despre copilărie, despre familii, despre bătălii, despre literatură, despre realitate și ficțiune, despre cum scrii o poveste când nu vrei să spui o anume poveste.

Mulțumesc minunatei echipe de la Polirom care a lucrat la realizarea volumului, și mai ales lui Lucian Dan Teodorovici pentru încredere.
Spre văi de jad și sălbăție, Editura Polirom, colecția Ego.Proză, aici.

11 iulie 2016

Fragmente din SVJS

Spre văi de jad și sălbăție apare în această săptămână, la Editura Polirom, în colecția „Ego.Proză”. Câteva reviste și bloguri literare publică, în avanpremieră, niște fragmente din carte. Le voi posta aici pe fiecare, pe măsură ce apar:

Suplimentul de cultură - fragment dinspre finalul cărții, vocea Mirandei Dortloft, aici.

Blogul unei cititoare de cursă lungă - fragment în care îl veți reîntâlni pe domnul Teodorescu, aici.

Bookmag - începutul poveștii cu Regina Dortloft, aici.

Bookaholic - fragment cu copilăria Mirandei, aici.

10 iulie 2016

Despre nesfârșita blândețe a duminicilor de vară în București

Dacă ar fi să scriu, aș scrie despre nesfârșita blândețe a duminicilor de vară în București, despre toate aceste străduțe care pornesc de acasă, din centru, în toate direcțiile, despre fațade pline de viță japoneză și mult mai rar de iederă, despre maiestuoase ruine, despre rame plesnind în căldura amiezii, despre scările multe care te duc în cel mai înalt loc din oraș, unde singurul sunet care se aude este al frunzei uscate rostogolindu-se pe pavajul de piatră, despre motanii care se ivesc de peste tot, câte unul, câte doi, câte patru, cu ochii ca boaba de strugure, unii trăind pentru prima oară în viață apropierea unei lentile, și acceptând această apropiere bizară de dragul mirositului unui deget, apoi despre marchize și felinare, despre asfaltul moale ca o carne, de pe lângă șinele de tramvai, frământat sub talpa sandalei când te duci mai departe...
E primul oraș care cu adevărat mă primește înapoi, unde cu adevărat mă simt ca acasă, chiar și atunci când traversez mahalaua, unde în balcoane înalte, sub frontoane splendide cândva, se usucă la soare șiruri colorate de rufe, și unde poate că nimeni nu mai folosește de mulți ani cuvântul dumneavoastră, nu știi, căci astăzi e liniște, azi e duminică, aproape nici un om și nici un cuvânt, doar tu, parte din locul acesta cum probabil n-ai fost nici o clipă în locul străin unde ai stat treisprezece ani lungi, unde cu prea multă și găunoasă mândrie se vorbea de frunte, de corectitudine, de blândețe, într-o mare ciorbă de răceală și lene, cu un accent cu care nu te-ai împăcat niciodată.
Unele orașe sunt vii și când sunt moarte. Altele-s moarte și când sunt vii.


(Foto: VDN, azi)

7 iulie 2016

Cine scrie ăla este

Când vine vara, îmi doresc să se ducă.
Îmi plac numai serile, când se închid toate paginile, când vine lumina dinaintea apusului, când argint preschimbat în aramă și umbre alungite în cameră, tulpini înclinate de flori, gâturi de căprioară adulmecând cotoare de cărți.
Dacă ți-aș scrie acum o scrisoare, dacă ți-aș scrie cu adevărat o scrisoare, ea n-ar fi o ocnă, n-ar fi o povară, ar fi bucurie, chiar dacă ți-aș scrie că de atâta timp nu mai pot scrie nimic. Uneori, seara, mă gândesc ce-ar fi să încep iarăși să scriu, nu scris-scris, dar poate un articol, sau poate un text la hotar, între articol și povestioară, pentru unul dintre acele siteuri care abia ne așteaptă cu stropitoarea și sapa, la muncă voluntară adică, sau așa cum își așteaptă păsările în copilărie părinții, cioc larg, aruncă-mi orice, o postare urbană, orice, dar aruncă-mi. Dar eu nu mai pot scrie acolo, așa, mai bine să fii pasăre-pasăre decât să mai scrii iarăși așa.
Fiindcă dacă scrii despre cât de oribili sunt ceilalți oameni care merg cu tramvaiul cu care mergi și tu, oribil ești tu; iar dacă scrii ce oribili sunt ceilalți oameni care merg cu autobuzul cu care mergi și tu, oribil ești tu; iar dacă scrii ce oribili sunt ceilalți oameni care merg cu metroul cu care mergi și tu, oribil ești tu. E bine să știi. Dar dacă nu mergi cu nimic din toate acestea, și doar te plimbi zi de zi prin cercul tău verde, atunci poate că reușești să fii oribil doar un pic, la tine-năuntru, cât o durere, cât un muc de durere, care nu se va mai dezlipi niciodată de-acolo, și pe care o porți, și pe care o crești, și pe care-o iubești.
Pescărușii, ți-aș scrie, și-au făcut cuib, dar n-au făcut ouă. Și când credeam c-au plecat și n-o să mai revină niciodată, ei s-au întors. Întâi vine unul, își lungește gâtul ca umbrele seara în camera mea, și strigă, și strigă. Apoi vine al doilea. Apoi adună o frunză, un băț, le adaugă la cuib și iarăși sunt duși, și iarăși nimic.
Și niciodată tramvaie, autobuze, metrouri, miștouri.
Și vara se duce, astăzi așa și mâine așa, undeva există septembrie, promisiunea poveștii.
Doamne, ajută-mă să nu scriu niciodată despre nici un tramvai, despre nici o nefericită crâșmă unde vin nefericiții să-și stea nefericirile vara, despre nici un autobuz, despre nici un om din nici un metrou, niciodată nimic despre nimeni de felul acesta, căci cine scrie ăla este și mai ales asta nu, asta nu e nici pe departe poveste.


(Foto VDN, azi)

1 iulie 2016

Rupturi

Mai putem scrie aici foarte cinstit, ca într-o agendă mică de pe colțul biroului, pe care știm că n-o va deschide nici o mână străină?
Spaima dinaintea publicării.
Momentul dificil când postezi și doar o copertă.
Gândul că în curând ochi străin, mâini străine, pe ceva doar al tău. Alăturarea unui tipar care te-a făcut să suferi cândva, pe o situație care nu e deloc asemănătoare. Sau e?
Cum să te bucuri când apare o carte scrisă cu sau din suferințe? Ah, dar te-ai bucurat când ai scris. Ah, dar ce prostii de cuvinte acestea, bucurie, suferință - vorbe împăiate. Aripa gaiței are multe nuanțe de albastru, turcoazuri.
Scrii dintr-o nevoie de-a construi în intimitate, de-a spune și de-a reuși astfel să taci, încă o vreme sau pentru totdeauna. Brodezi o poveste pe un fundal de adevăr, brodezi un adevăr pe un fundal de poveste, până când pânza veche e toată acoperită de păsări și flori și oameni, păduri care altfel n-ar exista. Ești fericit.
Și apoi?
Asta mi-e rana, asta-i Miranda, luați, o mie de exemplare, o mie de copii. Felicitări! Felicitări!...
Stați, stați...