În anul ăsta al singurătăților noastre, nu știu cum se face, dar în privința cărților, pentru mine totul a fost în perechi:
- Două cărți noi. Simfonia animalieră (prima ediție care reunește Simfonia animalieră și Hibernalia). Și Pescărușul de la geam, cartea lucrată practic de-a lungul acestui an, cartea anului meu, cu prima însemnare de jurnal în ianuarie și ultima virgulă retușată în decembrie. Ambele, la Polirom. Mă uit la ele și mă gândesc că se poate face un concurs de genul Asemănări/Diferențe. Nu există cărți mai diferite, eu împart bile albe celor care sesizează mai ales diferențele.
- Două traduceri. Lumea în flăcări de Siri Hustvedt și Secretele fericirii de Joan Silber, ambele în pregătire la Editura Polirom. Cea dintâi o să apară foarte curând, probabil în ianuarie. Am tradus un pic mai mult decât aș fi dorit, peste un milion de semne, dar am fost mulțumită să am de lucru, în condițiile atât de speciale ale acestor ani. De altfel, anul acesta am lucrat în exclusivitate cu Polirom; și cărțile mele, și traducerile - tot ce e nou apare acolo.
- Două premii. Toți copiii librăresei, apărută anul trecut, mi-a adus bucurii. A obținut premiul Observator Lyceum acordat în cadrul Premiilor Observator cultural și Premiul pentru Proză al USR Sibiu. După trei nominalizări la premii naționale: la Premiile revistei Observator cultural, Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași” (lista scurtă) și Premiile „Sofia Nădejde”. Iarna lui Isidor a fost nominalizată la Premiile USR.
- Două reeditări. O vară fără bărbați de Siri Hustvedt, la Polirom, și Un băiat numit Crăciun, la Nemira, au apărut în ediții noi.
- Două cărți cu tiraje noi. O vară cu Isidor și Iarna lui Isidor au fost retipărite în câteva rânduri de-a lungul anului - însumând încă cinci tiraje noi (trei pentru Vară, două pentru Iarnă). Singurele mele cărți pentru copii mă ajută să trăiesc, îmi acordă timp ca să pot scrie poveștile mele.
Nu am participat la nici un festival. La cele online sau filmate am refuzat să particip, nu sunt de mine, la altele n-am putut ajunge, iar la altele n-am fost invitată. Într-un singur loc am regretat că n-am fost invitată. Nu știu dacă aș fi putut ajunge, probabil că nu. Dar cred că aș fi vrut să văd un anumit cotlon, cu care am o anumită legătură, a fost ușor dureros să văd străini fotografiindu-se într-o cameră de muzeu, atingând unele lucruri și postând fotografii de acolo; n-aș zice mai multe; a fost doar foarte bizar și, da, cam dureros.
Pe cât de greu de trăit anul ăsta, pe-atât de bun cu cărțile. Probabil fiindcă să trăiești a devenit egal cu să faci cărți; m-am refugiat în asta, e singura muncă și singura distracție posibilă. Sunt încântată că din tot statul ăsta în casă a ieșit o carte, jurnalul meu și al pescărușilor, povestea unei ferestre, conturată de-a lungul a șase ani și închegată acum. Sunt recunoscătoare Editurii Polirom, unde-au apărut sau urmează să apară toate aceste cărți noi. Și le sunt recunoscătoare, cum altfel, cititorilor.
