22 august 2014

O simfonie a singurătăţii

O carte de jucărie, ori cu jucării. Sau cel mult pentru copii. La asta te aştepţi cînd vezi cărticica publicată recent la Casa de pariuri literare de către Veronica D. Niculescu. Nici cît o palmă, verde crud, numită Simfonia animalieră. Doar că, odată cartea deschisă (a cărei copertă poartă sugestia unei lumi ivite dintr-o ceaşcă de cafea), zîmbeşti, constatînd că autoarea n-a făcut altceva decît să se joace cu aşa-zisul univers de aşteptare al cititorului. Şi mă gîndesc în special la aşteptările celor care nu ştiu că, în ultimii ani, Veronica D. Niculescu a tradus unele dintre cele mai dificile scrieri ale lui Beckett (Opere I. Integrala prozei scurte, Opere II. Murphy. Watt. Vis cu femei frumoase şi nu prea) ori ale lui Vladimir Nabokov (Povestiri, Originalul Laurei,Ochiul, Disperare, Rege, Damă, Valet, Darul şi, de curînd, Foc palid). Aş adăuga şi cele două romane ale lui Don DeLillo – Cosmopolis şi Punctul Omega, romane dense, complexe şi ele. „Amăgiţi“ s-ar putea simţi şi cei care nu i-au citit prozele scurte din volumul Roşu, roşu, catifea – cartea copiilor crescuţi în comunism.
Urme, cioburi, sîmburi din aceste texte, traduse ori scrise, s-au strecurat, sub diverse forme, şi în această cărticică. Afinităţile pe linia lui Beckett se concretizează în aluzii, alegoria existenţială, singularitatea şi singurătatea (anti)eroilor rupţi de lumea faptelor spectaculos-zgomotoase, intertextualitatea subtilă (şi da, cunoscătorii vor zîmbi!), sfidarea convenţiilor, inovaţiile lingvistice, jocurile de cuvinte. De Nabokov amintesc forţa vizualului, sugestia amănuntului, importanţa acordată actului privirii şi, nu în ultimul rînd, plăcerea de a scrie, o plăcere ce se resimte în fiecare rînd.

Frumuseţea aparte a singurătăţii

Într-un interviu acordat lui un cristian în 2012, autoarea anunţa apariţia acestei cărţi: „Visez la o carte mică, mică şi pătrată, atît de mică încît să poată fi luată în muşuroi de orice micime a lumii, iar acolo citită pe întuneric la lumina lăuntrică. E cu arici!“. Zis şi făcut. Acum putem spune că nu doar cu un arici s-a jucat Veronica D. Niculescu, ci şi cu un hîrciog, alături de care a adus şi o cîrtiţă – Doinel, Ciobi şi Dede(subtilă) –, făpturi ce prind viaţă şi în inspiratele ilustraţii realizate de Anca Smărăndache. Toţi trei cresc din singurătatea unei iubitoare de teatru. Teatru care „există fiindcă oamenii vor să fie ceea ce nu pot să fiască“. Şi aici nu s-a strecurat nici o greşeală, ci un joc de limbaj prin care sînt individualizate simpaticele personaje, dar este adîncită, poetic, şi drama omului de „a fi“ în lume şi înlăuntrul său.
În miezul poveştii stă, de fapt, o făptură umană însingurată, care vrea să se trăiască şi care îşi părăseşte golul propriului muşuroi pentru a duce, pe rînd, la teatru măruntele animale. Privitor ca la teatru... Animale ce ies, la rîndul lor, cu greu din galeriile lor sub - omeneşti şi se încăpăţînează a contrazice pojghiţa văzutului, a ştiutului. Multe dintre fragmentele cărţii par nişte instantanee fotografice extrem de sugestive, însă Veronica D. Niculescu nu este doar o scriitoare vizuală, sinesteziile se strecoară pretutindeni, ca şi enunţurile scurte ce vin să răstoarne alte aşteptări: ,,Poate că de undeva, din alt unghi, se putea vedea şi un curcubeu, frumos ca ultima notă dintr-un cîntec, prelungirea ploii într-o linişte de şapte culori. Dar nu de aici“.
Este multă poezie în această poveste vie în care singurătatea îşi capătă o frumuseţe aparte, neliniştitoare, născută dintr-un paradoxal amestec de ludic şi de sumbre, dar suave abisuri: „merele, spre a fi culese de jos de cei singuri, cei care îşi umplu buzunarele în plimbări cu cîte un măr, mereu unul singur, spre a le auzi de sub haine foşnetul mut, iar mai apoi spre a le mirosi închişi în căscioarele lor, privind pe ferestre la prima geană de lumină, şi iarăşi la apus, şi amuşinînd anotimpul ce vine, aroma acelor mere ce aşteaptă să fie culese de pe jos, şi toate aşteptările fructelor căzute, pretutindeni în lume, niciodată alcătuind o mulţime“.
Lumea văzută prin ochii celor trei vietăţi cu blăniţă cristalizează, aparent ludic, singurătatea sufletelor chircite în mijlocul agresivităţii, al prejudecăţilor, al intoleranţei, al falsului tropăitor ori al agitaţiei sterile. Iar loja de la teatru devine „salvatoare, mare şi bună cît o vizuină“. Veronica D. Niculescu se eliberează de constrîngerile genurilor şi ale speciilor, recurgînd la o formulă personală: un poem în proză, o „simfonie“ în patru părţi (I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto), care pot fi privite şi ca acte ale unui spectacol de teatru, unul cu măşti. Primele trei părţi reprezintă privirea aruncată către lume de către arici, hîrciog şi cîrtiţă, o privire implicit coborîtoare, autoscopică. Lumea lui Doinel e specială: ghem de ţepi, lăbuţe, un măr ascuns în buzunarul croit în propriul trup, căştile albe ale iPodului, o voce domoală, un deget supt, chiar cu frunza de mătrăgună pe el („Amintirile sînt gustul de mătrăgună cînd vara s-a dus“) şi un grai doar al lui, cu reflexivul generalizat ce devine o măsură a trăitului:
„Cînd mi-eram mic, mama mi-a făcut pe degetul pe care-l sugeam o păpuşică dintr-o frunză amară. O mătrăgună legată cu funie împletită de rochiţa rîndunicii din mosorul bunicii. Dar eu mi-am desfăcut-o şi mi-am supt degetul şi aşa.
Amărui mi-e şi mai dulce.
Fiindcă nici o amăreală din lume nu poate şterge dulceaţa fiitului tu.
Dulceaţa de-a te simţi tu pe tine.
Cînd fieşti“.
Sau: „Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta cîtă vreme îmi sînt singur.
Şi cine îşi zice că nu îşi e.
Ăla îşi minte“.
Ciobi merge pe căi doar de el ştiute, e numai ochi şi urechi (şi gură-căscată), are instinctul (cît de omenesc!) de a muşca, e neastîmpărat, plin de entuziasm, culegînd şi ronţăind mărunţişuri care îi ies în cale, cucerit iremediabil de umbra altor vremuri şi mai ales de noianul de frumuseţe care moare. Pentru el totul e trăire pură, poveste, spectacol, transpunere în lumină, sunet şi cuvînt (special şi acesta).

Simfonia animalieră se cere citită şi recitită

Dede(subtilă) iese foarte rar din subteran, nu e oarbă (autoarea strecoară aluzii la Orbirea lui Canetti, spectacolul la care alege să o ducă numindu-se Auto-Da- Fé, dar şi la actul public de pedepsire a răzvrătiţilor), numai că vede altfel, ştie cel mai bine că orice ieşire la suprafaţă e pîndită de duşmanii naturali, are capacitatea de a se lungi şi de a subţia remarcabil, deşi de obicei merge ghemuită, crezîndu- şi dimensiunile prea mari. Strecurată pe sub rochia de lînă, Dede sapă (dureros, orbeşte, fără să ţină cont cît şi cum) în făptura însoţitoarei ei, cele două devin un trup cu două capete: „Ascultam răsuflarea ei într-a mea, o adulmecam, îi consumam tresăririle, micile ei spasme se reflectau în mine şi apoi se întorceau iarăşi în ea, eram valuri de sunete, uimire şi emoţie convertite în tremur“. Cuvintele-cheie sînt pentru ele „vorbeşte-mi“ şi „ascult“. Dar ce înseamnă văzut, început şi terminat? Aceasta este întrebarea.
Cercurile concentrice se tot strîng şi ultima parte a simfoniei aduce vremea hibernatului, cînd nu mai mişună nici cei trei prieteni, „vreme înfricoşătoare cînd rămîneam iar fără umbre“. Serile încep şi se termină abrupt. Lumini aprinse, lumini stinse. Singurătatea se mai reflectă doar în geam. În goluri, în absenţe, în aşteptare, în prefaceri, în albul rece al paginii care aşteaptă: „Odihna. Odihna înaintînd înspre tine sub forma unui spaţiu alb care creşte, întîmpinîndu- te, atingîndu-te, în sfîrşit iarăşi un teren sigur sub picioarele tale, un aparent spaţiu gol ce-avea să umple un alt gol, şi tu nefăcînd nici un efort, singura grijă fiind aşteptarea, statul pe loc“. Şi liniştea aceasta este învăluită tandru şi dureros de ecourile versurilor lui Nabokov din Foc palid: „Eram eu umbra unui mătăsar/ Răpus de-azurul fals al unui geam;/ Eu pata de puf sur eram – şi aşa/ Trăiam, zburam, în cerul reflectat./ Iar dinăuntru, tot la fel, dublam/ Pe mine, lampa, mărul pe-un platan...“. Reflexia spaimei, începutul dorului şi nălucile se privesc faţă în faţă – reflectări răsturnate ale lui aici şi acolo, pe care autoarea le răsfrînge, la rîndul ei, în imagini tulburătoare, pline de culoare şi ritm.
Simfonia animalieră se cere citită şi recitită, eventual cu voce tare. Ori chiar pe mai multe voci. Ca un poem alegoric, la mijloc de joc şi şoc, ce-şi destăinuie frumuseţea şi profunzimea, cu efecte de clarobscur, mai darnic şi mai mişcător cu fiecare nouă lectură.

Dana Pîrvan-Jenaru,
în Observator cultural

16 august 2014

Aventuri grădinozaure

Cea mai ciudată întrebare care mi se tot pune de când m-am mutat este cum de-am dat liniştea din Sibiu pe agitaţia din Bucureşti. Aici e linişte, linişte cum poate fi doar lângă turnul unei biserici, şi foarte sus, unde doar păsările. Însă două-trei zile de aventuri grădinozaure sunt întotdeauna binevenite. Cu "Ada sau ardoarea" şi pisica părinţilor.


"Great novels are above all great fairy tales... literature does not tell the truth but makes it up." - Nabokov la cursurile de literatură de la Cornell University.

14 august 2014

Strigătul

Astăzi aş putea fi gardul pitic pe care se sprijină un mal de pământ, urmele argintii ale melcilor, firele unice de păianjeni ţesute în răstimpul unei nopţi între băncuţă şi masă, aş putea fi scâncetul căţeluşului despărţit de căţea, dar şi urletul nebunului de azi-noapte, prelungit peste zi, "cum să-mi faci tu mie una ca asta", iar şi iar, o durere amplificată într-o minte confuză. Aici m-aş putea opri, la urletul ăsta de lup, străbătând grădini mărginite fragil de garduri cu burţile moi, o durere, un vaiet repetându-se obsesiv, familiar vulgar, de parcă toate minţile noastre chinuite ar fi căpătat deodată cuvinte şi glas, iar deasupra tuturor acea lună uriaşă, roşietică, atât de îndrăzneaţă în noaptea nopţilor ei, încât pisica se urcă pe casă şi se culcă acolo, să fie aproape, să îşi ofere spinarea bătrână spre mângâiere puternică, departe de om. Ardoarea nopţii, răcoarea camerei, liniştea de melasă din jurul strigătului nebunului, un necunoscut cunoscut.
Poftă de scris, ardoarea, nici o poveste.

11 august 2014

Începuturi de roman în Bucureşti

„Începuturi de roman în Bucureşti”, aşa mă gândeam că s-ar putea numi peste câţiva ani un volum – dacă voi fi suficient de harnică şi voi scrie săptămână de săptămână câte un început, măcar un pretins început. Începuturile de roman n-ar trebui să fie prea grele. Poţi alege un personaj de pe stradă, îl poţi urmări o bucată de drum, până când rămâi singur cu el, apoi singur, apoi el, şi poţi alege o zi, o oră şi-un loc, şi fiindcă începutul poate duce oriunde, exact oriunde te poţi duce şi tu.
Dar astăzi nu mi-e poftă de începuturi. Să scriu un sfârşit?

Nu, astăzi mi-e poftă să scriu o carte întreagă, cum stau sâmbătă seara singură în casa mea scăldată în lumină portocalie înclinată, cum ascult muzică trântită pe canapea cu fereastra deschisă, cum mă uit la căprioara de fier forjat din raftul cu cărţile lui Nabokov, aşa mi se pare, că-n seara asta aş putea scrie o carte întreagă. Iar ea ar fi asemenea acelor desene largi, planşelor care arată secţiunea unei clădiri cu locuinţe, cu omuleţi în fiecare cameră, unul uitându-se la televizor, altul prăjind nişte ouă, unul bărbierindu-se-n baie, altul privind din balconul lui în cel de dedesubt, alţii jucându-se de-a pluralul cu toate minunatele posibilităţi ce le sunt la-ndemână… Cartea va fi secţiunea blocului în nespus de multe detalii legate de oameni, voi lua apartament cu apartament, de la primul la ultimul, roată, roată, de jos în sus şi în sensul acelor de ceasornic, şi-n fiecare încăpere va fi o poveste – oh, de când vreau să fac asta, iar când zic că vreau să o fac într-un fel o şi fac chiar şi fără s-o fac, fiindcă cine are nevoie de făcut-făcut, când e vorba de scris?

Continuarea, aici.

4 august 2014

Vera, doamna Nabokov (II)


„Vorbesc fluent engleza, franceza şi germana”, scrisese Vera Nabokov în documentele ei de imigrare, iar cu această declaraţie începe un nou capitol din biografia „Vera”, de Stacy Schiff. Soţii Nabokov ajunseseră, în sfârşit, în America şi la New York în 1940. Pentru Vera, deşi lucrase în limba engleză în timpul anilor petrecuţi la Berlin, adaptarea a fost dificilă. Spre deosebire de soţul ei, ea nu pusese niciodată piciorul într-o ţară anglofonă. Cei care o vor întâlni în primii ani petrecuţi de ea în America îşi vor aminti că erau frapaţi în primul rând de tăcerea ei, scrie Stacy Schiff.
Pentru soţii Nabokov, ajunşi acolo unde el îi propusese să se stabilească încă din 1923, la câteva luni după ce se cunoscuseră, realitatea se va dovedi complicată. Nabokov nu avusese bani când se căsătoriseră, dar era un sărac cu o reputaţie de scriitor. Pentru prima oară acum, reputaţia se cam evaporase. Vera avea treizeci şi opt de ani, Dmitri nu ştia engleză deloc, Vladimir Nabokov nu avea nici o promisiune de lucru, iar economiile lui se ridicau la un pic o sub o sută de dolari.

Fără literatură

În septembrie, lui Nabokov i se oferă un post la o librărie – scriitorul îi promisese Alexandrei Tolstoi că e gata să facă orice fel de muncă, dacă aceasta îi oferă lui şi familiei sale şansa la o existenţă. La librărie, i se propune să ambaleze pachete, de la nouă la şase. Plata, şaizeci şi opt de dolari pe lună. Mai mult distrat decât indignat, Nabokov declară: „Unul dintre puţinele lucruri pe care e limpede că nu ştiu să le fac este să împachetez ceva”. Mai mult, nu puteau trăi cu suma aceea, mai ales dacă nu rămânea timp pentru a face şi alţi bani.
În New York, familia s-a stabilit într-un „mic apartament cumplit”, cum îl descrie Vera. La câteva luni după ce este înscris în clasa întâi, Dmitri este deja „promovat” în a doua.
Primii ani în America, descrişi detaliat de Stacy Schiff, sunt pentru familia Nabokov extrem de grei. Cu atâtea problemele de supravieţuire, nu este loc de strădanii literare. Anul 1940 este unul dintre puţinii ani în care Nabokov nu face literatură.
Odată ce Dmitri a mers la şcoală, Vera a putut începe să lucreze. Dar era conştientă de valoarea ei şi, din fericire, a refuzat ofertele de nimic primite la început. La finalul lunii ianuarie găseşte un post la un ziar franţuzesc gratuit. Dmitri începe repede să vorbească fluent şi fără accent. Fermecătoare pasaje cu Dmitri crescând în New York. La şase ani, plimbându-se prin Central Park, era abordat de alţi copii care îl întrebau, miraţi de haina lui de blană, dacă e băiat sau fetiţă. „Nu, sunt băiat, iar felul ăsta de haină îl poartă băieţii acolo de unde vin eu”, zice Dmitri, prietenos cu toată lumea.

„În căsuţe mici, pe lângă şosea”

Şi Nabokov a început imediat să cocheteze cu accentul şi expresiile locului. Însă garderoba lui vorbea pentru el şi striga „străin”. Iar stranger rimează oriunde cu danger, puncta Nabokov.
Două întâmplări din frizerie. În primele săptămâni la New York, un frizer a aruncat o privire la clientul lui, Vladimir Nabokov, şi l-a declarat: englez, proaspăt sosit, jurnalist. Uluit, Nabokov l-a întrebat cum de-a ajuns la concluzia asta. „Fiindcă aveţi accent englezesc, n-aţi avut încă vreme să scăpaţi de pantofii europeni şi aveţi fruntea înaltă şi faţa unui ziarist”, i-a spus frizerul. „Sunteţi un adevărat Sherlock Holmes”, i-a răspuns Nabokov. „Cine e Sherlock Holmes?”, a întrebat frizerul.
Ceva mai târziu, Vera l-a dus pe Dmitri la tuns. Frizerul l-a întrebat unde e casa lui. „Eu nu am casa mea”, a zis copilul, care locuise la douăzeci şi una de adrese în ultimii trei ani. „Atunci, unde locuieşti?”, a întrebat frizerul. „În căsuţe mici, pe lângă şosea”, a spus Dmitri. Vera avea să fie fermecată de acest răspuns.

Partea a doua a unui text amplu despre biografia Verei Nabokov, în LaPunkt. Continuarea, aici.