29 februarie 2012

Despre pirsi

Doamne, ce de curaj mi-am făcut.

Mai întîi mă gîndisem, iar, iar, să închid blogul. Motive, o mie. Principalul, faptul că prea mult găsesc de cuviinţă să mă confesez şi să mă vait. Însă. Însă. E singurul loc unde/cu care mai vorbesc. Aşa l-am pornit, ca pe-un caiet, şi încă am convingerea că este suficient de umbrit. Mă simt bine în el.
Despre pîrşi. N-am fost atentă la ce mi-am dorit, şi uite că mi s-a îndeplinit.
Cît timp aţi stat vreodată complet izolaţi? Ştiţi cum e să nu ai absolut nici un fel de contact cu nici un fel de fiinţă de carne, o zi, şapte, zece, cincisprezece? Poate cîndva o să pot scrie despre asta. În fiecare din zilele care creşteau peste zece îmi venea să scriu un rînd, o exclamaţie, un urlet. Ar fi fost ca o voce dintr-un borcan, vocea unui spaţiu gol căzută într-un spaţiu gol. Singura fiinţă cu care am interacţionat a fost un cîine. Atît puteam zice. Mi-o repetam în fiecare zi. I-am ţinut fiecare lăbuţă între palme cîteva secunde, părea să-i fie frig. Scîrţîia. Mă cunoaşte de-acum, e o legătură intimă între noi, am fost impresionată cînd m-a strigat şi m-a oprit, ieri. Ştie, a simţit. Sau avea la fel de multă nevoie.
Şi-acum, ce de curaj mi-am făcut dintr-odată. Gesturi banale - să răspunzi la un telefon, să publici nişte poze, să stabileşti o întîlnire! - sînt gesturi de mare curaj. În lipsa oamenilor, nu mai eşti sigur de nimic din ce eşti. În prezenţa lor, în groaznicul "înapoi", te temi de ce-ai putea vedea, de ce parte din tine se va reflecta, şi cît de oribil. Dar, da.

P.S.: Am terminat de tradus o carte care mi-a plăcut mult. O jucărie din acelea care ştiu să facă tristeţile să stea în mîini şi să scoată limba, să te şi sîcîie, să te şi mîngîie. Cu isteţime. Se numeşte Vară fără bărbaţi şi a fost minunat de parcurs într-un februarie îngheţat. Mai multe cînd o fi să apară...


23 februarie 2012

Terasa

Să visăm la terasa aceea, cincisprezece metri pătraţi deasupra tuturor, o merităm după cît ne-am dorit-o şi după cît am mai rîs de-acel loc cu verdeaţă. Cum rîdeam, cum ne tot construiam din hruba noastră pustie acea casă înaltă, înaltă, şi cum te-mbiam - într-alt fel, doar uneori, pe-ntuneric - să ne mutăm dincolo de tot împreună, acolo unde-i doar verde şi doar nimica de bine, şi iată-ne acum, încă de partea aceasta, încă aici, bîjbîind; şi-atunci hai - măcar pînă diseară, sau pînă mîine în zori, cînd o fi să sune agentul - să visăm la terasă de parcă deja e a noastră, camerele nu contează,-s egale, alege-ţi tu primul. O să avem în sfîrşit şi copac, zic, şi poate şi un motan, poate unul persan, poate alb, sau mai bine un sfinx, sfinx zici?, da, un sfinx, ce de dor ne mai este să simţim un petec de piele în palmă, sfincşii sînt calzi, palmele noastre... Şi vocea se stinge. Sfinxul nostru se va holba - înţeleptul! - în camerele de la Inter, în camerele unde vin fără-de-grijii şi iubitele lor care nu iubesc ametistul, nici roua, nimic, ele doar maimuţici purtate în lese visează, şi zgărzi cu cristale swarovski, şi nici de privirea încinsă a sfinxului nostru nu le pasă deloc. Şi-apoi seara tîrziu ne vom milogi alintîndu-l şi zicîndu-i pe nume, pîs-pîs, pîs-pîs Empedocle, să vină în casă. Căci noi vom fi orbi, numai nări şi urechi, laţi de încîntare pe terasa aceasta, care-i a noastră pînă sună agentul.

19 februarie 2012

Shoplifter







Sibiu, duminica la mall. Ce se mai poate fura.
Alba, Alba... Dar, desigur, puloverul a fost negru.

***

A apărut un nou Tiuk!
Trebuie să vă spun că atunci cînd am primit de la m.vklvsk întrebarea de anchetă - "Cu cine dintre scriitori ai vrea să te îmbeţi de Anul Nou?" - am zis că eu n-am ce răspunde şi-am dat întrebarea la spate. Nu numai fiindcă nu ai cum să te îmbeţi dacă nu bei. Dar eram pînă peste urechi plină de-un singur scriitor, mută, oarbă, surdă. Şi-apoi, deodată ridicînd eu o clipă nasul din traducere, mi-am amintit că îmi şoptise cîndva Llosa să scriu aşa cum vreau eu dacă cred că există şi un singur om care să înţeleagă. Iar eu, înţelegeţi, ştiam sigur că există acel unul singur minimal. Trag nădejde că oricum nu e singurul, căci ceea ce astăzi la noi pare obscur se cuvenea să fie limpede cam de multişor, cum şi este, de altfel, pe alte meleaguri. Aşa că m-am pus pe scris - şi pe rîs - şi am scris, şi am rîs, şi declar acest răspuns de anchetă cel mai drag dintre toate date de mine vreodată. Şi jur că, deşi poate pare o brambureală, este foarte precis.
Desigur, aveţi o mie de alte motive să răsfoiţi Tiuk! La mulţi ani, Tiuk!

"Cu cine dintre scriitori ai vrea să te îmbeţi de Anul Nou?"
Ce păcat că nu beau. Dar dacă aş fi suficient de beată încît măcar să am impresia că stau la bar, pe un scaun foarte înalt, cu cerc de pus picioarele de asemenea foarte înalt, alături de scriitorul la care mă gîndesc neîncetat, atunci deodată mi-aş înălţa privirea spre el şi aş îndrăzni să-l întreb fără nici o introducere: „Why did the barmaid champagne?”. Şi m-aş ruga să-l aud cum după o clipă de mirare pufneşte, şi apoi, hohotele fiind cît de cît potolite şi şterse lacrimile din ochiul drept, răspunzînd-mi: „Because the stout porter bitter”. Apoi ne-am tăvăli pe jos de rîs, ne-am ţine cu mîinile de burtă, am zace în cele din urmă aşa, gîfîind şi privind în tavan, storşi, fericiţi, şi poate că am băga deodată de seamă că pe jos e un linoleum amintind de Braque. Că doar asta nu e altă poveste. Apoi ne-am aduna şi l-aş întreba ce mai face bunul nostru prieten, Cioran. Ce păcat că nu beau.

18 februarie 2012

Mitisorii de alun

Se numeşte Kingdom of the Forest, la noi a fost tradus Împărăţia codru, şi e un poem de film, un an al pădurii vizionabil într-o oră, de la nivelul firului ierbii - buburuze făcînd triplu-salturi mortale cînd pe frunza lor cade o ghindă, furnici înecate într-un strop de răşină, mîţişori de alun scuturîndu-şi polenul într-o ploaie de aur, brebenei şi falşi brebenei în aburul pădurii, vulpea cu şapte pui în prea-curata-i vizuină şi prima ieşire la lumină a celui mai îndrăzneţ vulpişor, şoareci alungaţi din căsuţa lor de regina-bondar, un vis, un poem, un vis. Şi, Doamne, totul e adevărat. Să tot vrei să te naşti copac.
A fost difuzat de National Geographic; vedeţi cînd se va relua, e mi-nu-nat.
Trailer (dar departe de splendoarea lent picurată în detalii a filmului) aici, iar imagini aici.
Sînt fericită.

17 februarie 2012

Ciocolata amaruie cu portocale

Ciocolată amăruie cu portocale. Vom reveni. Acum să mai vorbim un pic despre sinucidere. Cei care au oroare de subiect sînt rugaţi să mă ocolească cu graţie, ca pe-o băltoacă. Mulţumesc.

Nimic, nici un argument exterior - dinspre altul - nu ţine. Singurul pe care eu cel puţin l-am putut găsi a picat aşa, deodată, într-o plimbare. Clonc. Deşi era cumva la mintea cocoşului. Însă una e mintea cocoşului, argumentul în sine, şi alta e rotiţa mişcată în tine, cloncul şi clancul.
În propoziţia sinuciderii, e suficient să pui subiectul şi predicatul la persoane diferite şi gata, te trezeşti cu mîinile legate la spate. A te sinucide devine o crimă. Huş motivelor religioase. Huş am zis. Despre altceva vorbesc.
În "Eu mă sinucid" facem o ruptură. Semnul fulgerului. Şi ne gîndim la un frînt "Eu o ucide pe Eu". Tu, un străin. Alegi de care parte să stai. Dacă stai de partea celui dintîi, iată o crimă ce stă să se înfăptuiască. Cum mai procedezi acum? Tu, din prima parte a propoziţiei, poţi omorî? Pe oricine. Poţi? Sigur, sigur că te-ai gîndit de atîtea ori cum, te-ai gîndit că o să fii doar tu împotriva ta, că tu, aceea, se va zbate în mîinile tale, aceasta. Că tu aceasta va trebui să-i spună mereu, cu blîndeţe, aceleia - stai, stai liniştită, o să te ajut. Dar cloncul e despre altceva. Despre faptă. Poţi tu să omori? Îţi imaginezi mîinile, forţa, căile, mijloacele? Şi de-ai fi tu, aceea, doar o păpuşă de cîrpă supusă şi nerăbdătoare, amuşinînd fericirea.
Portiţa e atunci cînd acel al doilea eu, cel ce va fi ucis, nu mai este sub nici o formă văzut / nu se mai simte el însuşi un om. În lipsa victimei, nu vom avea nici o crimă.
Ca să nu te ucizi pe tine, pare simplă concluzia, trebuie să reîncepi să te simţi ca un om.
Aţi auzit, prieteni ai sinucigaşilor? Credeţi-mă, Adevărat vă spun.
Ce-am făcut? Uite cum am bătucit doar un pic de zăpadă, în cerc strîmt. Dar a fost amuzant.

Înapoi la ciocolată. Îmi pria. Pînă cînd mi-au căzut ochii pe dosul cutiuţei de carton. Zice aşa: "H... Dark Chocolate is about seeing the colours where others only see shades of grey. It's about optimism." Ultima remarcă fiind cu roşu. Doamne, uite cum mă-ntorc la tine!
Întorc cutia cu faţa în sus şi zic, ca să şterg ruşinea ultimei lecturi: I am: yet what I am none cares or knows.

Iertaţi-mi sinceritatea. Omul, se ştie, e o fiinţă abjectă. Nevoia de confesiune vine, cred, din abjecţie. Monştri de egoism dorind să se facă auziţi. I am...

Însă ce vreau şi tot vreau să spun e că povestirile din Roşu, roşu, catifea n-au nimic de-a face cu asemenea elucubraţii personale. Sînt povestiri-povestiri, cu personaje şi tot ce li se cuvine, ba şi cu voci tare vesele pe un fundal muzical nu tocmai la fel.

***

Şi ia să adăugăm un cîntecel, abia primit în dar, că tot are legătură şi cu una, şi cu alta. Cu Circus Mort.
Dar nouă şi mai mult, mult mai mult, pînă la leşin, ne place asta: The Golden Boy That Was Swallowed By The Sea.

15 februarie 2012

Rosu, rosu, catifea

Să îndrăznesc? Haideţi să vă zic:

Roşu, roşu, catifea
în pregătire la Casa de Pariuri Literare.
Cincisprezece povestiri şi o confesiune.

7 februarie 2012

Jurnaliere, nimicuri

Televiziunile de ştiri, nu doar isterice, dar cabalin centrate mereu pe un unic subiect, pînă la toceală, pînă la vomă. Ieri aş fi vrut şi eu să ştiu cum merg trenurile spre Bucureşti. Dar ceea ce alaltăieri era o chestiune de viaţă şi de moarte devenise insignifiant în ziua următoare, deşi situaţia se agravase.
Pe stradă, spectacolul pungilor care dansează simfonic în aer, colo o pungă de gunoi neagră no name umflată a nor, umflată a dor, colo o verde-albăstruie Splendid-Mediaş. La ştiri, nimic, absolut nimic, deşi e evident că este un fenomen generalizat... Jos guvernul! Oricare.

De scris odată şi-odată o povestire despre Pulovărache, aşa cum poate fi el dincolo de puţinul văzut, aşa cum ne place nouă să facem, un Pulovărache imaginat, şmecher, blând, dulce, cu burtică plină şi caldă hoinărind ghiduş pe cărări orăşeneşti.

De scris odată şi-odată despre moarte ca vis de odihnă, despre sinucidere ca gînd salvator, de vorbit în cîteva cuvinte despre şocul răspunsurilor atît de neaşteptate ale celor puţini cărora ai îndrăznit să le spui, într-o şoaptă cam grăbită probabil, despre frumuseţea, salvarea, odihna, binefacerea din gest. Despre cum cineva drag n-a ezitat să includă în răspuns nepotrivitele cuvinte "mereu boală", iar altul greşitele "întotdeauna răzbunare", iar altul iluzoriile "nişte pastile", despre cum asta te-a făcut să-i invidiezi blînd - ce departe erau, fericiţi în confuzie - să te cuibăreşti şi mai grijuliu în coconul tău unde doar limpezime şi linişte şi cristal în momentele acelea. Şi rămîne doar vis să reuşeşti să scrii despre lucrurile astea crystal clear, cu poftă, cu bucurie, cu vervă, sperînd că - aşa cum ştim că acela ce descrie cu poftă, cu bucurie, cu vervă, să zicem, cele mai intime lucruşoare ale vieţii nu face decît să-şi consemneze neputinţa - sperînd deci că, tot astfel, cineva va pricepe că e vorba, şi-aici, numai de neputinţă.

Traduc prima carte "normală" (de multe ar vrea să ţină loc aici ruşinoasele ghilimele) şi mă simt de parcă aş primi ajutor social!
Diferenţele sînt atît de uriaşe încît n-are sens să încerc să le despic. Mă amuz, sar şotronul, constat din salt în salt că a traduce poate însemna lucruri atît de diferite, sînt atît de diferite mecanismele puse în funcţiune de o acţiune sau alta, atît interioare, cît şi exterioare. Se forează la adîncimi complet diferite, cu mijloace complet diferite. Cum măsori dificultatea? Ajută semnul înmulţirii? De două, de şapte, de zece ori mai dificil? Nu, n-ajută. Pînă şi zecele ţi se pare o jignire. E imposibil de cuantificat. E alergat cu o pernuţă pufoasă în braţe într-un cîmp versus alergat cu o haleră atîrnată la gît pe marginea unei prăpăstii. Lucrurile, deşi numite la fel, sînt complet diferite, nu se pot compara. Vorbesc de muncă, numai de muncă. Desigur, e de vorbit şi despre plăcere. Desigur, fericirea e în altă parte. Dar uneori e minunat să fluieri senin peste toate. În uşurătatea asta te poţi simţi deodată pe tine palpitînd, dinăuntru, chiar atunci cînd credeai că ai fost strivit, nimicit.
Binefacerile nimicirii - altă poveste.

5 februarie 2012

Sub Arini - pitici si pitulani

Tot frămîntînd oraşul în picioare şi întrebîndu-mă de ce m-am legat atîta de un loc unde nimic.