Ciocolată amăruie cu portocale. Vom reveni. Acum să mai vorbim un pic despre sinucidere. Cei care au oroare de subiect sînt rugaţi să mă ocolească cu graţie, ca pe-o băltoacă. Mulţumesc.
Nimic, nici un argument exterior - dinspre altul - nu ţine. Singurul pe care eu cel puţin l-am putut găsi a picat aşa, deodată, într-o plimbare. Clonc. Deşi era cumva la mintea cocoşului. Însă una e mintea cocoşului, argumentul în sine, şi alta e rotiţa mişcată în tine, cloncul şi clancul.
În propoziţia sinuciderii, e suficient să pui subiectul şi predicatul la persoane diferite şi gata, te trezeşti cu mîinile legate la spate. A te sinucide devine o crimă. Huş motivelor religioase. Huş am zis. Despre altceva vorbesc.
În "Eu mă sinucid" facem o ruptură. Semnul fulgerului. Şi ne gîndim la un frînt "Eu o ucide pe Eu". Tu, un străin. Alegi de care parte să stai. Dacă stai de partea celui dintîi, iată o crimă ce stă să se înfăptuiască. Cum mai procedezi acum? Tu, din prima parte a propoziţiei, poţi omorî? Pe oricine. Poţi? Sigur, sigur că te-ai gîndit de atîtea ori cum, te-ai gîndit că o să fii doar tu împotriva ta, că tu, aceea, se va zbate în mîinile tale, aceasta. Că tu aceasta va trebui să-i spună mereu, cu blîndeţe, aceleia - stai, stai liniştită, o să te ajut. Dar cloncul e despre altceva. Despre faptă. Poţi tu să omori? Îţi imaginezi mîinile, forţa, căile, mijloacele? Şi de-ai fi tu, aceea, doar o păpuşă de cîrpă supusă şi nerăbdătoare, amuşinînd fericirea.
Portiţa e atunci cînd acel al doilea eu, cel ce va fi ucis, nu mai este sub nici o formă văzut / nu se mai simte el însuşi un om. În lipsa victimei, nu vom avea nici o crimă.
Ca să nu te ucizi pe tine, pare simplă concluzia, trebuie să reîncepi să te simţi ca un om.
Aţi auzit, prieteni ai sinucigaşilor? Credeţi-mă, Adevărat vă spun.
Ce-am făcut? Uite cum am bătucit doar un pic de zăpadă, în cerc strîmt. Dar a fost amuzant.
Înapoi la ciocolată. Îmi pria. Pînă cînd mi-au căzut ochii pe dosul cutiuţei de carton. Zice aşa: "H... Dark Chocolate is about seeing the colours where others only see shades of grey. It's about optimism." Ultima remarcă fiind cu roşu. Doamne, uite cum mă-ntorc la tine!
Întorc cutia cu faţa în sus şi zic, ca să şterg ruşinea ultimei lecturi: I am: yet what I am none cares or knows.
Iertaţi-mi sinceritatea. Omul, se ştie, e o fiinţă abjectă. Nevoia de confesiune vine, cred, din abjecţie. Monştri de egoism dorind să se facă auziţi. I am...
Însă ce vreau şi tot vreau să spun e că povestirile din Roşu, roşu, catifea n-au nimic de-a face cu asemenea elucubraţii personale. Sînt povestiri-povestiri, cu personaje şi tot ce li se cuvine, ba şi cu voci tare vesele pe un fundal muzical nu tocmai la fel.
***
Şi ia să adăugăm un cîntecel, abia primit în dar, că tot are legătură şi cu una, şi cu alta. Cu Circus Mort.
Dar nouă şi mai mult, mult mai mult, pînă la leşin, ne place asta: The Golden Boy That Was Swallowed By The Sea.
19 comentarii:
Sinuciderea e şi ea o formă de optimism, în fond cel ce se omoară crede că astfel îi va fi mai puţin rău.
Şi, sper eu, chiar îi va fi mai puţin rău. Iar celorlalţi le va fi un pic mai greu, căci mai ales aici se respectă legea conservării universale.
Altfel spus, când eu mă sinucid, îi sinucid puţin şi pe ceilalţi. Pe mine, gândul ăsta mă face să nu-mi doresc să-mi fie mai puţin rău. :)
Extrem de precis.
Ambele idei spun ceva ce poate spune doar cel care trăieşte aşa.
Cea dintîi idee, a optimismului, e ca o floare primită iarna. Eu nu m-am gîndit niciodată la optimism; nu l-am asociat, adică, cu speranţa. Speranţa asta are, totuşi, un alt gust decât cel simţit de optimistul clasic.
Speranţa în mai puţin rău, în încetarea răului sau, pur şi simplu, în oprirea unui film fără sens. Să ieşi din sală cînd vrei să ieşi din sală, nu cînd se termină filmul şi dau buluc toţi. Şi strîng în braţe fiecare sinucigaş, şi-i mîngîi fruntea, dacă asta a vrut şi dacă a putut.
Dar, da, cum îi trage înspre groapă sinucigaşul pe ceilalţi. Pe ceilalţi ăştia eu îi urăsc cînd mă ţin aşa, legată de ei, fără să aibă habar că o fac. Obligîndu-mă să continuu unde nu-i de continuat. Atunci îi alung, îi îndepărtez, sperînd să fac lucrurile mai uşoare. Tot un fel de speranţă.
Ce de vorbe.
Da, tot un fel de speranţă.
Sinuciderea e singurul răspuns pe care-l mai găseşte un om ajuns la capătul puterilor. Dar e, totuşi, un răspuns, "a consommation devoutly to be wished", cum spune prinţul, o certitudine pe care nesinucigaşii se poate să n-o aibă.
Însă incertitudinea asta chinuitoare a nesinucigaşilor e reală, pe când răspunsul cu pricina s-ar putea dovedi o iluzie. Prefer deci adevărul ăsta chinuitor, căci valoarea unui om e dată de cantitatea de adevăr pe care o suportă, cum spune Marele Mustăcios. Iar răspunsul sinucigaşului ar putea fi tradus şi ca o frângere a coloanei vertebrale sub cantitatea prea mare de adevăr. Ceea ce nici unui sinucigaş veritabil cred că nu i-ar conveni.
Paradoxal cumva, adevăraţii sinucigaşi sunt condamnaţi să supravieţuiască. Tocmai pentru că lor le pasă mai mult de adevăr. (Lecţia lui Cioran, desigur. Dar şi a Marelui Mustăcios, care avea de o mie de ori mai multe motive decât Cioran să se sinucidă - şi n-a făcut-o.)
Am convingerea că "marii" n-o fac. Vai de cei care zic "atunci Cioran de ce n-a făcut-o?", habar n-au cum te strînge de gît neputinţa.
Pe de altă parte, cînd eşti la capătul puterii puţin îţi mai poate păsa că vor spune rămaşii că ai suportat prea puţin adevăr, că ai fost slab, că ai fost egoist... Sîntem, oricum, toate astea şi mai mult decît atît.
Mai degrabă cred că atunci eşti atît de nepăsător la toate - ca să închei cu o glumă îngrozitor de neruşinată - încît îţi spui "De-acum, pînă şi Marele Mustăcios poate, dacă doreşte, să mă pupe în fund. Atenţie cu mustaţa!" (Am pus bulina roşie?)
Nu ştiu ce să zic, au făcut-o de-a valma şi marii, şi micii, şi oameni buni, şi oameni răi, încât ajung uneori să cred că-i dăm unui simplu act fiziologic o aură pe care poate n-o merită.
Au făcut-o cei care spuneau întruna c-o vor face (tata, de pildă, care spunea mereu c-o să-şi pună aţa de gât; să nu crezi clişeul cu "cine zice nu face"); au făcut-o cei care spuneau că n-o vor face (Maiakovski, de exemplu, îl admonestează public pe Esenin în 1929 pentru culpa impardonabilă de a se fi omorât, pentru ca în 1930 să se împuşte).
Aşa încât cred că nu-i nici o regulă - decât asta (care poate că-i de uz exclusiv personal): nu sinucide şi pe alţii o dată cu tine. Dar înţeleg foarte bine că pot exista nenumărate codiciluri şi la regula asta.
Şi apoi, din toată povestea asta cu suicidul poate ieşi atâta bună şi minunată literatură. Cioran: "Romantismul englez a fost un amestec fericit de laudanum, exil şi ftizie. Cel german - de alcool, provincie şi suicid." Şi, cum unii pot crede în literatură chiar şi când nu mai cred în viaţă, până şi asta poate conta. (Ştiu, e şi ăsta un gând... sinucigaş de optimist! :))
Mă joc cu o traducere nespus de ghiduşă. Merge lin, înseninează în jur, umple camera. (Unde-i ocna, nu e ocna, domne, ce-aţi făcut cu ocna?...)
Gluma mea precedentă, care mă aşteptam să-mi aducă scăderea drastică a notei la purtare, e influenţa acestei cărţi. O jucărie frumoasă, multă filozofie coborîtă pe un teren nespus de omenesc, feminin, copilăresc chiar. Să luăm mari idei şi să ne dăm în ele ca-n leagăn.
Poate pare că n-are legătură prea mare cu ce îmi spui tu, dar are.
Ce spui tu mi se urcă la cap. Da, da. Iar acolo, amestecîndu-se cu acest imens teren de joacă din litere, nu ştiu cum, dă un efect minunat. Plus o cană de ness.
Unde-i ocna, nu e ocna.
P.S.: Totuşi. Ştiu foarte bine că nu trebuie crezut în clişeul cu "cine zice nu face". Eu cînd îndrăznesc să zic o fac cu un singur şi foarte precis scop. Scop, nevoie: ca alţii să înţeleagă Uşurarea. Iar asta să ajute la uşurarea lor.
aş zice multe despre toate astea, dar cumva parcă nu pot. atât: când eram mai mică, vedeam posibila sinucidere ca pe o plecare politicoasă de la o petrecere unde nu-ţi mai găseşti locul şi, spre deosebire de ceilalţi, care rămân dintr-un altfel de politeţe sau din comoditate sau din pricina unei beţii care le întunecă judecata, tu alegi simplu să te regragi, fără mare tam-tam. sigur că unii se vor întrista de plecarea ta, sau că te vor judeca, însă cât durează şi ce greutate au toate acestea la urma urmei?
acum văd totul mai nunaţat şi-n acelaşi timp mult mai simplu. dar mă opresc aici: despre dumnezeu şi despre sinucidere n-am ştiut niciodată să vorbesc. şi mi se pare că mă umplu de ridicol, oricum. vă las cu drag şi vă trimit un gând bun şi un zâmbet :)
Ana cu nume frumos, nu e nici urmă de ridicol.
Mi-am găsit sub pat, între poze alb negru şi icoane catolice, un bilet de pe la şase ani. Un bilet de micuţă sinucigaşă, scris pe colţul unei foi groase, aspre - caiet de desen. Lăsam moştenire păpuşile!
Am crescut şi eu - ca atîţia alţii - într-o casă unde asemenea lucruri se ascundeau sub preş, şş, şş. Erau preţuite lucrurile cu volane, lucrurile "bune" şi "frumoase". Cele "rele" trebuiau considerate inexistente. Este o binecuvîntare să descopăr abia acum doi-trei oameni cu care să pot vorbi. O binecuvîntare să-mi iau avînt şi să-mi afirm în cuvinte, oricît de ridicole, da, pentru alţii, şi această latură. Să bîjbîi, încercînd să zic. Latura asta n-are volane. Dar ne îmbolnăvim tot tăcînd.
Radu, un P.S. pentru tine.
Citezi: "Cel german - de alcool, provincie şi suicid."
Şi iată-ne în Hermannstadt! :))
apropiaţii mei înţeleg destul de bine Uşurarea. i-am văzut înţelegând-o în timp, sau nemaiascunzând înţelegerea ei de la un moment dat încolo. să ştiu asta este o mare uşurare. ridică atâtea presiuni, de fapt ridică totul în aşa fel încât, odată rămasă în pielea goală, bine, cu trufia la gât, îmi repet că până la ultimul animal dintre animalele cărora le voi putea face viaţa mai uşoară, până acolo să mă întind. bine, asta în zilele în care vreau să arăt cu degetul un rost. în celelalte e vorba de răbdare.
Pentru apropiaţii tăi eşti invidiabilă, Ora 25. Eu am întîlnit în mare parte Şşş-şîiţi sau purtători de idei creţe - ba nu, rectific, idei cu platfus - precum "sinuciderea e mereu răzbunare" şi alte asemenea aberaţii. Cel mai enervant este acel "Dar ce s-a întîmplat?". Acum chiar m-a umflat rîsul.
Despre "pînă unde să mă întind" şi răbdare, da, ce bine ai zis.
E ceva şi constant, şi continuu în povestea asta. Bravo cui e lipsit de povestea asta, dar păcat de platfus, oricum.
primul testament l-am scris pe la nouă sau zece ani, sub formă de "poezie" ridicol de gravă şi de vanitoasă - ceva cu "las apelor mele ochii şi pădurii mele părul" şi aşa mai departe, nişte inepţii, îmi însuşeam lumea de care abia auzisem, intuind că neaparţinându-i eu ei, ci ea mie, printr-un artificiu facil, am să mă pot desprinde de ea cu oarecare uşurinţă la momentul potrivit. greşeam, desigur. dar nu are nicio importanţă, devreme ce motivele, acum, mi se par minore. lucrurile au început să prindă contur în ziua când am avut primul flash forward cu mine atârnată. nu vreau să detaliez, am să zic doar că nu era o imagine chemată, ci una iţită. puteam fi fericită, ocupată, absentă, nu conta: imaginea venea brusc, din când în când, şi mă cutremura. îmi cer iertare că zic toate astea, mai ales când m-am lăudat cu tăcerea, dar ai atâta dreptate, Vera, e aşa o uşurare să pot încerca măcar să ating cu degetul buba asta. avem voie să vorbim despre moartea oricui, ponegrind-o sau împopoţonând-o, după caz, fără să avem habar despre om, despre gând, despre gest, dar nu avem voie să vorbim despre propria noastră moarte...
iar ce zice Ora este atât, atât de adevărat...
dar îmi recunosc în continuare nepriceperea, nehotărârea şi marea confuzie în care mă scufund în fiecare dimineaţă. să vedem ce ne aduce ziua de mâine, şi apoi următoarea, şi tot aşa. ce trebuie să fie, va fi oricum, nu? până atunci, să iubim! :)
Spui multe lucruri care mă emoţionează profund.
Dar mă opresc la "e aşa o uşurare să pot încerca măcar să ating cu degetul buba asta". Aseară, după ce am vorbit cu voi, m-am pomenit legănându-mă în mijlocul camerei ca-n nişte braţe nevăzute, ascultam Swans, şi deodată am văzut pe la marginile tavanului, la îmbinarea cu pereţii, mari, uriaşe - arhitecturi crescute probabil într-un an - pînze de păianjen! Eu, care mă laud cu cotlonul meu de linişte, cît de oarbă fusesem, cum nu le văzusem pînă acum? De cînd nu mai ridicasem privirea, de cînd nu mai înălţasem gîtul!
De-atunci mă lăfăi într-un fel de acces de veselie - atît de cunoscut depresivilor, atît de violent şi de neaşteptat. Şi înţeleg că e bucuria de-a fi putut vorbi cu alţii ca mine. Nu există uşurare mai mare, nici scut mai grijului şi mai cald. Cum te împinge acel "şşş, nu vorbi" către gest, şi cum te ţine discuţia pe mal, ca un braţ.
şîşîiau şi ei asiduu. şi când n-au mai şîşîit am citit aşa o înfrîngere şoptită în ei, alături de gândul liniştitor, cel mai liniştitor, că nu mai e nevoie să se prostească. apoi a rămas liniştea din acea şoaptă şi ideea ocupării cu ceva a unui "între timp" + căutarea unui ceva nemincinos. despre "bravo cui e lipsit" nu ştiu ce să zic, eu nu am niciun bravo în cap pentru acea eficienţă deşi sigur profit de ea cumva.
Păi da, un bravo amărui, cum altfel? Între timp, o nouă ciocolată - acum amăruie cu mentă. Zice aşa înţeleptul de carton: "H... Dark Mint & Lemon is about keepind the enthusiasm you had in the beginning until the very end. It's all about life's intensity." Ca de obicei, finalul e cu roşu. :)))
eu acum cu lăcrămioare! şi cu râşi, exact cum ziceai, un fel de veselie a nebunului :))
Să ne veselim!
(şi-n pauză poate ne lasă să ne plimbăm prin curte...)
ajung şi eu târziu, dar nu pentru că descind de pe vreo frânghie. aş spune doar un lucru:
dacă eşti mort şi te simţi ca un mort, ce rost are să te mai sinucizi?
şi apoi aş fi direct răutăcioasă şi aş întreba:
veronica, cum crezi că s-ar simţi radu, cum m-aş simţi eu, cum s-ar simţi ana alfianu şi ora 25 citind prin Tribuna de Sibiu că s-a întâmplat?
iartă-mă, dar e o răutate necesară.
nu-ţi cer nimic altceva, decât un lucru aparent simplu: să îţi pese. să te gândeşti la noi, atunci când nu te poţi gândi la tine. să ne cerţi când suntem prea departe. am merita să ne calci în picioare pentru asta. dar te rog să nu crezi că mă erijez sub nici o formă în nici un fel de grup de suport.
o să vezi că până la urma noaptea, sau dacă nu, dimineaţa, tot adormi şi dacă adormi somnul îţi poate fi ca o moarte. doza zilnică de moarte. pe care mi-aş dori-o şi eu dacă al meu creier n-ar fi un loc de joacă nocturn pentru coşmaruri.
am văzut oameni care au supravieţuit decenii, până în ultima clipă, deposedaţi de tot ce au iubit mai mult. şi i-am divinizat, îi divinizez, pentru forţa lor. fără ea, vieţile unora dintre noi ar fi fost mult, mult mai goale.
roşu, roşu, catifea.
şi într-o lună apare "păzitoarea". ţi-ar fi plăcut să nu apuci să o citeşti?
Tribuna!? Cine citeşte Tribuna?...
Mai bine zi-mi de "Păzitoarea".
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/poemul-saptamanii-pazitoarea-5135054/
Trimiteți un comentariu