26 mai 2009

Doi stingaci







După o săptămînă în care, din proprie iniţiativă, a început să îmi mănînce din palmă, Pană Albă se lasă de azi mîngîiat pe spinare ca un pisoi, în timpul meselor. Ba chiar pot strecura palma sub burtica lui caldă, în timp ce el ciuguleşte de pe pervaz, şi-l pot ridica uşor în aer, un pic, încă un pic. Ţin un înger în mîna stîngă, iar el nu se sperie, îşi etalează frumuseţea, roteşte coada în evantai, se înfoaie, apoi revine - tot la bordul mîinii - încet pe pervazul casei mele, de-acum şi casa lui. Este însă de ajuns să fac o mişcare infimă cu cealaltă mînă, dreapta, dincoace de geam, ca să se sperie. Nu mă cunoaşte, nu mă iubeşte şi nu mă acceptă întreagă - pentru el, eu sînt doar palma mea stîngă. Astfel că în ea caut să concentrez întreaga dragoste ce i-o port.

Pană Albă e aproape negru, cu burta gri; numele e omagiul adus pentru aripa stîngă, de unde se iţeşte o unică pană albă, crescută parcă anume pentru a mă ajuta să-l recunosc uşor din zecile de păsări care vin, pleacă... Aşa, ca de la stîngaci la stîngaci.



A doua zi.
Pană Albă i-a explicat peste noapte perechii sale să aibă încredere. E minunată senzaţia pe care o ai cînd mîngîi o pasăre! Pun pozele doar fiindcă sînt incapabilă să explic.

24 mai 2009

Carti si bucurii

Nu-mi vine să scriu despre cărţi, parcă se duce plăcerea, odată destăinuită. Şi totuşi, prietenilor le-ai spune din cînd în cînd ce te mai face fericit.



E atîta frumuseţe, e atîta dor şi durere în „Sufletul nu cunoaşte distanţele” (Pia Pillat - Pagini de corespondenţă cu familia Pillat), încât din tristeţea care te cuprinde apropiindu-te de final nu te poate salva decît gîndul că mai ai pus deoparte un volum înrudit: „Biruinţa unei iubiri”, corespondenţa dintre Dinu şi Nelli Pillat.
O carte tulburătoare, din ale cărei pagini ţîşnesc nevoia vitală de a scrie, dragostea şi dorul de România, de casă şi de familie ale unei femei cu totul excepţionale, ce se autodefinea ca „o jumătate de om, ca un glob luminat doar dintr-o parte şi cu restul în întuneric...”



Ce frumos a ajutat Întîmplarea întîlnirea mea cu "Monstrul fericit" de Radu Vancu! Cumpărată în Timişoara, citită în tren, tocmai după discuţia despre "testul trenului" - căci nu orice carte e demnă de-a fi aleasă să te-nsoţească în călătorii lungi. Şi, iată, n-am ales eu cartea, m-a ales ea pe mine, sărindu-mi în cale la drum lung, "ia-mă pe mine!". Şi cine-a mai putut reveni apoi la vechea lectură, la cartea cuminte aleasă acasă? S-a bucurat "Monstrul fericit", sper, să fie citită în săgeata albastră, cu peisaj herzogian pe fereastră, cu iepure privind uluit la tren, cu fazani de foc pe pajişti verzi. Şi foşnetul, mai ales foşnetul. Şi Radu, atât de viu povestind despre moarte. Şi scrisul lui atît de personal, atît de riscant, de parcă te-ai tăia bucăţele şi te-ai arunca la rechini. Doar că tu, cel adevărat, ai rămas pe pluta însorită, şi rîzi, şi ai peştişori de aur în vene. Lansare marţi. Şi ştiu perfect ce am de zis, zic şi cînd mă plimb şi mă gîndesc la cartea asta care mi-a plăcut enorm. Şi ştiu, la fel de bine, că n-o să-mi iasă ca-n minte absolut nici o frază. Dar e riscul pe care Radu şi l-a asumat.



Probabil una dintre cele mai rafinate şi amuzante lansări, joi seara. "Cum te poţi rata ca scriitor" şi "Întoarcere în secolul 21", cu Alex Ştefănescu şi Ioana Pârvulescu. Mă pitisem mai în spate, hotărîtă să savurez cuminte, cuminte; dar am fost deconspirată.
Articol aici.

17 mai 2009

Zece minute din duminica lui Sfarma-Piatra

Ai scrie despre orice. Despre cum aprinzi focul, iar fumul de la chibrit pare că umple bucătăria de-o ceaţă albă, orbitoare. Chiar o vezi, chiar treci prin ea, un pas, doi, gata, s-a dizolvat. Arunci chibritul la coş, pui de încă o cafea. Azi n-ai vorbit cu nimeni, n-ai privit pe nimeni în ochi. Ai scrie despre orice. Totul te cheamă, te imploră.
În Sub Arini, pe poteci unde altădată te-ai fi temut, azi îţi auzi glasul şi nu te sperii deloc, construieşti ca şi cum ai vorbi unui prieten pe care nu-l ai. Ce fericită ai fi dacă ai şti să scrii poezii, dar n-ai scris şi n-o să scrii în viaţa ta nici un vers. Totul se adună aici, ghemotoc dureros cu gheare şi colţi, de cînd pui piciorul în papuc dimineaţa şi pînă te îmbraci iar în pijama şi ştii un singur lucru: că trebuie să aştepţi, că-i prea devreme. Te plimbi la pas înapoi, pe pista roşie a bicicliştilor, te întorci în oraş. E bine în bascheţi. Totul strigă în încremenire. De-atîta nevorbit şi nescris, e atîta fericită tristeţe în toate. Vezi iarăşi. Se umple. Dar tot e prea devreme.
Şantierul imens e astăzi pustiu, au acoperit strada cu piatră spartă. Sclipesc nestemate, e uluitor, nu, nu-i ca fumul chibritului care umple iluzoriu bucătăria întreagă. Sclipesc pe sute de metri folii de mică din piatra spartă, împrăştiată şi nivelată cu buldozerul. Mă opresc, mă aplec, cotrobăi în nisip, culeg, merg mai departe. În urmă, e-o coadă încovoiată la loz în plic. Cîştigătorul - ca şi Madame Bovary - sînt eu! Cuarţ, gresie, straturi de mică. Pietre proaspăt sfărîmate, cu muchiile dure, cu miezul strălucitor. Le spăl, le usuc la soare pe pervaz, porumbeii se sperie (ieri unul mi-a mîncat din palmă), mimozele tresar nenăscute, în pămîntul de la supermarket. S-a răcit un pic cafeaua, acum e bună. Cum, necum, am păcălit zece minute. Ai scrie despre orice. Şi nu-i voie.
Frumuseţe inutilă, singurătate aşijderea. Mîine începe zarva cu adevărat inutilă.


3 mai 2009

In musuroi

Se opintea azi în Sub Arini o cîrtiţă să iasă la lumină. Traversam Trinkbachul călcînd atentă pe un buştean, mă oprisem, văzusem iarba mişcîndu-se pe mal. Am crezut întîi că-i o şopîrlă. Ce încîntată am fost să înţeleg că, de fapt, de dedesubt se opintea sobolul! Îi tot dădea cu umărul în uşa de pămînt, buf-buf aici, buf-buf un pic mai încolo, se ridica şi se bomba covorul de pămînt şi iarbă, un mic vulcan uluitor de frumos.
Stau şi tot stau la fereastră, mi-au înflorit bobocii de crăiţă, şi mă tot opintesc în afară, împing în aer cu privirea, împung după-amiezele cu umerii, cu fruntea şi cu tot trupul meu pămîntiu şi ştiu că, dacă deodată mi s-ar crăpa în faţa ochilor fanta de lumină, aş tuli-o înapoi cît m-ar ţine tălpile şi, gîfîind, cu palmele apăsate ca nişte pleoape de plumb, m-aş trînti înapoi în fotoliul meu de argilă. Fiindcă am exact ce-am căutat şi mă tem încă şi mai rău ca-nainte de soarele de-afară. Orice ieşire din singurătate mi se pare un efort, o corvoadă, orice vorbă rostită sună, în cele din urmă, ca un eşec.
Sobolii parcă mai ştiau şi să înoate, şi parcă tot clefăiau la rîme suculente cu poftă - sînt delicii destule şi dincoace de malul înverzit, e de ajuns doar să ştii că ieşirea (dacă e să-i zicem aşa) este acolo, şi că are sens să te opinteşti şi să te zbaţi de dincolo de ea doar ca să ai de unde te întoarce la tine.