A venit ca de nicăieri vocea ariciului
A venit ca de nicăieri, înainte de toate, vocea ariciului. Cine era ariciul ăsta și de ce vorbea el așa? Ca în joacă vorbea, și totuși nu era joacă – el reușea să spună, stâlcit, ghemuit în el însuși, lucruri pe care cu greu le-ar fi zis „un om mare”. Era în 2012. Eram la capătul traducerilor din Beckett, care mă ținuseră în ele doi ani și ceva, nu mai țin minte exact, și eram la capătul crizei, doar că nu era tocmai un capăt, se trăia greu, iar eu eram singură în orașul unde mă dusesem ca să fiu cu cineva. Nu știam ce urmează. Eram obosită. Abia țineam marginea trotuarului, când reveneam din plimbări. Niciodată în viață n-am mai cunoscut o asemenea oboseală, mama tuturor oboselilor. Și nici o asemenea singurătate – atunci am trăit cele mai lungi șnururi de zile în care nu vorbeam, ochi în ochi, cu nici un om. Și, deodată, cum ziceam, vocea ariciului. Ce voce era asta? Cui îi aparținea, de fapt, acel scurt monolog interior care se revărsa din mine deodată, într-un limbaj diferit, dar pe care-l simțeam atât de familiar, atât de al meu?
Povestea s-a născut așa, pornind de acolo. A urmat hârciogul, apoi cârtița – ca într-o poezie pe care o citisem de curând, unde cineva se duce cu animalele la teatru, ca să vadă lumea prin ochii lor (poezia lui Czesław Miłosz a rămas motto-ul și motorul poveștii). Cei trei vorbesc diferit, fiecare în felul său (vai, oare riscăm acum, când ajungem la un public mai larg, să ne pomenim și noi reclamați la OPC, din cauza acestor „greșeli”, cum a pățit de curând un monstruleț dintr-o altă carte? – da, iertați-mi precizarea, care n-a fost necesară cu ani în urmă, tot ce o să vi se pară greșit în monologul animalelor este corect), și-apoi tac.
Tocmai am terminat de tradus o carte, un roman de Siri Hustvedt, în care o artistă se ascunde sub trei măști masculine, într-un experiment prin care vrea să facă o demonstrație complexă legată de percepție. Ce vedem, ce credem că vedem, cum vedem, cum învățăm să vedem. Și, fără să intru în alte detalii acum, acolo am dat de citatul acesta: „Omul e cel mai puțin el însuși când vorbește ca propria persoană. Dați-i o mască, iar el vă va spune adevărul”. Îi aparține lui Oscar Wilde. Poate că asta am făcut în Simfonia animalieră, deși atunci n-am simțit-o. Nu știu dacă ariciul, hârciogul și cârtița sunt măști, cu siguranță eu n-am intenționat asta, eu scriu povești, nu fac demonstrații. Însă ce știu sigur este că prin ei, prin vocile lor mititele, inocente și sincere, am reușit să spun niște lucruri pe care cu greu le-aș fi spus altfel. Mi-am dat seama apoi, nu pe loc. De la înălțimea firului de iarbă poți spune, ca-n joacă, fără să te temi de ridicol, niște lucruri importante, despre vârste, despre bătrânețe și moarte, despre pierderi și vremuri și timp și urâțenie și mare și mic.
Finalul Simfoniei animaliere l-am scris în Serbia, într-o rezidență literară, undeva într-un sat, într-o izolare deplină, unde zilele erau luminoase și nopțile întunecate și reci. Stăteam ziua la o masă, sub un nuc, un motan fumuriu îmi aducea șoareci și vipere și mi le depunea grațios la picioare. Două săptămâni am petrecut în acele câteva pagini, ale finalului, dilatate enorm în înțelesurile lor. Acolo am ascultat secundarul și viespea lovindu-se-n geam. Acolo am întâlnit, într-o seară, și câinele!... Câinele.
Iar peste câțiva ani, tot din senin, a apărut Hibernalia. Țin minte: erau zăpezi mari, hoinăream prin Herăstrău fără să-mi găsesc nici un rost, și-au căzut din cer două versuri, în engleză, cu un gopher. Le-am notat pe șervețelul din buzunar. Iar apoi, acasă, m-am așezat și-am scris povestea. E continuarea Simfoniei animaliere, acum lucrurile se rostogolesc în sens invers – dinspre cârtița cea tăcută, pe la hârciog și spre arici, spre vocea lui ghemuită în sine. Spre sine. Spre casă. Spre moarte.
Simfonia animalieră și Hibernalia sunt o unică poveste, ca două anoptimpuri prelungi, unul verde, unul alb, care alcătuiesc împreună un an. Am visat să le pot publica împreună, fiindcă sunt parte a unui întreg, fac clic împreună, spunând o singură poveste – care de-acum poartă titlul firesc Simfonia animalieră. Mai mult, modelul cărții (rândul de dus, rândul de întors) se vede bine acum, când totul este lipit laolaltă.
Cred că fiecărui scriitor i se întâmplă, la un moment dat, să producă niște texte mai ciudate, în sensul că ele sunt diferite de tot ce a scris înainte și de tot ce va scrie apoi. În cazul meu, iată, e vorba despre această Simfonia animalieră. Mici și amărui, poveștile astea bizare rămân locul unde pulsează inima (animalieră) a întregului meu scris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu