23 decembrie 2009

Povestirile lui Nabokov

A apărut volumul "Povestirile lui Vladimir Nabokov", la Editura Polirom. Şapte sute de pagini, trei traducători.



Volumul cuprinde integrala prozei scurte a lui Vladimir Nabokov: povestirile publicate în rusă, între anii 1920-1940, traduse de Adriana Liciu; cele scrise în rusă, unele nepublicate la vremea aceea, altele apărute doar în revistele ruseşti din Berlin sau Paris, traduse în engleză de Dmitri Nabokov, fiul autorului, şi reunite în volumul "The Stories of Vladimir Nabokov", după care s-a realizat traducerea în limba română de către Veronica D. Niculescu; şi povestirile scrise în engleză şi apărute în volumul "Nabokov's Dozen", traduse de Anca Băicoianu.

Redactorul cărţii este Ioana Oprica.

Pentru degustare: dintre povestirile traduse de mine, două sînt publicate în Dilemateca nr. 44 (ianuarie 2010) şi în Orizont nr. 11 (noiembrie 2009).

Printre cele pe care le-am tradus se numără şi recent descoperita "Nataşa", povestire scrisă în 1924 şi nepublicată. Prima traducere în limba engleză, de Dmitri Nabokov, a apărut în vara lui 2008, în The New Yorker.

Articol în Adevărul Literar şi Artistic, aici.

17 decembrie 2009

Statui

Ce păcat că la noi nu sînt statui frumoase! Statui cu fiinţe, care să pară cît se poate de reale. Am văzut în alte locuri fetiţe dîndu-se pe tobogan alături de peşti, fete aplecate ca să ia mingea din botul unui cîine, spiriduşi aşezaţi pe balustradele de pe malul Dunării, oameni alunecînd pe trotuare, gata să cadă, cu pălăria într-o rînă, cu bastonul în aer, turme de oi bîntuind derutate printre magazine... La Sibiu, puţinele statui nu se ridică nici măcar la înălţimea turnului fără sens din Augsburg, pe care cumnatul meu îmi spunea că localnicii revoltaţi l-au poreclit, mă scuzaţi, "Rahatul îngheţat".
În Sibiu, cea mai frumoasă statuie vie e cîinele alb care stă în faţa magazinului Cedonia, aşezat în fund într-un fel anume, ca în fotoliu, expunîndu-şi burtica roz. Azi, statuia s-a mişcat, a făcut cîţiva paşi şi s-a dus să bea apă din găleata florăreselor. Apoi s-a reaşezat pe soclu.

14 decembrie 2009

Repede-Repede, asa de repede?

Vestea serii, culeasă de pe site-ul Editurii Polirom:
"Basmul Prinţesei Repede-Repede" - Carte epuizată.

Bursa animaliera

Extraordinară şi extraterestră întîlnire duminică, în parcul Sub Arini. Un bărbat plimbă doi ponei pitici albi, cu blană lungă, nu mai înalţi ca nişte ciobăneşti mioritici. O caravană: omul îl ţine de lesă pe primul, acoperit cu un pled colorat, iar al doilea vine docil în urma acestuia, prins şi el cu o cureluşă lungă. Le vorbeşte, le dă zahăr cubic din buzunar.
În urma lor eu, vrăjită, fără cureluşă.
Azi mă duc iarăşi, anume.
Trinkbach îngheţat la mal.
Copaci înclinaţi.
Muşuroaie proaspete.
Căţeloi încovrigaţi lîngă buturugi.
Pitici plimbînd pisici cu roaba.
Pisici sofisticate dînd ocol maşinilor.
Nici urmă de ponei pitici.
Telefoanele tac. Luni fără oameni. Bursa la mine-acasă continuă.















8 decembrie 2009

Insomnii

Ce mă mişcă azi: un articol despre aricii care nu pot intra în hibernare, din cauza vremii prea calde. Puii au picioruşele fracturate, sînt salvaţi şi ţinuţi în incubatoare. Faţă de o iarnă în care, biet animal ostenit, să nu poţi trage obloanele, cîteva nopţi de insomnie din cauza durerilor par un fleac ce nici nu mai merită consemnat. La fel cum devine aproape ruşinos să ne bucurăm de soare.

18 noiembrie 2009

Beatles

Ascult de cîteva ori la rînd Yesterday, atentă, ca şi cum l-aş auzi de fiecare dată pentru prima oară. E atît de pură frumuseţea unor cîntece, încît ar trebui interzise remake-urile de orice fel, aşa cum unii scriitori interzic să li se facă filme după cărţi. Ce ridicole, ce inutile toate înfloriturile şi trilurile ulterioare ale altor interpreţi. Ascultaţi atenţi: nu se ascunde perfecţiunea în simplitatea rostirii lui "she had to go" şi-a perechii sale din versul următor, "something wrong", în claritatea şi curăţenia ritmului, a pronunţiei? Şi-n felul în care "Yesterday", ziua de ieri, se stinge, dispare pur şi simplu.

Un Paul McCartney foarte tînăr şi emoţionat, aici.

14 noiembrie 2009

Pitici

Am avut o singură dată o prietenă bună, aşa cum n-ai decît o dată în viaţă sau deloc. Venea pe la mine seara tîrziu, după ce terminam ziarul scîrbos la care lucram amîndouă, stăteam turceşte pe canapeaua roşie şi povesteam cîte-n lună şi-n stele, ne puteam spune orice, orice, era ca şi cum ai fi vorbit singur fără să fii singur. Ea zicea - Veronici, americanii dau bani grei pentru asta, plătesc psihoterapeuţi doar ca să fie ascultaţi aşa, pe o canapea, cînd e mult mai simplu să ai o prietenă. Şi canapeaua roşie, canapeaua noastră terapeutică, dădea îngăduitoare din copituţe; căci mobila lucrată de bunicul ştia ce eu aflu mult mai tîrziu - că tocmai asta nu-i simplu deloc.
Ne scriem şi acum, chiar dacă uneori doar de două ori pe an, cu aceeaşi încredere. Şi îi zic: Nicolici, dacă o să îţi deschizi tu salonul acela de tatuaje, eu jur că o să mă las pe mîinile tale cu ochii închişi; şi dacă o să am atunci cincizeci de ani, jur că o să vin la tine să-mi tatuezi un pitic stînd pe o canapea, o să fie un pitic placid ţinîndu-şi scufia în poală, iar canapeaua va fi roşie, deşi tatuajul va fi în negru şi gri. O să fie pe omoplatul drept şi-o să port şi atunci maieuri cu bretele subţiri, şi blugi, şi bascheţi botoşi.
Dar deocamdată singurul meu tatuaj e-o vînătaie cumplită, neagră, profundă. Garantată o lună.

5 noiembrie 2009

Mici

Invidiez toate ferestrele care în loc de ghivece au cîte-o pisică.
Pedeapsă antidepresivă de seară: spăl covoarele cu periuţa de unghii. A doua zi, la lumină naturală, invidia persistă.

19 octombrie 2009

O tema

Accept o temă. Sînt invitată să scriu, pentru o carte care ar urma să apară anul viitor la Editura Curtea Veche, patru eseuri. Relaţia mea cu familia, cu profesia, cu divinitatea şi cu mine însămi. La o primă şi fugară analiză, constat dezolată: relaţia cu familia e cum e; cu profesia, am trecut deja prin două rupturi; cu divinitatea, of, Doamne; iar cu mine însămi, vai şi amar...
Cînd mă pornesc la treabă, mai constat ceva: nu pot scrie decît înlănţuind temele. Dacă scriu de familie, ajung involuntar la profesie. Iar când scriu despre profesie, alunec spre hurducăielile personale. O ruptură duce la alta. Doar relaţia cu divinitatea o rezolv repede: în trei rînduri.

14 octombrie 2009

Dansul fluturelui decapitat - in germana

Astă primăvară, la o cafea în Piaţa Mică, am luat o decizie cam emoţională. De a ruga pe cineva să îmi traducă o povestire în germană. Emoţională hotărîre, fiindcă traducătorul, nativ german însă fără deosebite preocupări literare, îmi este cineva foarte apropiat. Nu era, aşadar, atît dorinţa de a mi se traduce un text, cît de a avea traducerea acelei persoane.
Am ales împreună - "Dansul fluturelui decapitat", din "Orchestra portocalie".
S-a pus pe lucru cu mare drag şi migală, simţeam plăcerea sa în fiecare zi cînd vorbeam şi ne consultam pe cine ştie ce detaliu, şi ne întrebam de ce nu ne-am gîndit la asta mai devreme.
Cînd povestirea a fost gata, am rugat pe altcineva să facă o verificare obiectivă, tocmai din cauză că alegerea mea fusese făcută cu sufletul. H.B., jurnalistă, scriitoare, editor al unor culegeri despre minoritatea germană (căreia îi aparţine şi ea), nu a ştiut de cine e realizată traducerea. Răspunsul ei m-a încîntat: traducerea este într-o germană fluentă, corectă, este sensibilă. "Eşti norocoasă că ai găsit această traducătoare!" Cine este, cumva celebra X? Nu, traducătoarea este mama.

*

Der Tanz des geköpften Schmetterlings
(Dansul fluturelui decapitat)

- fragment -

Schon bei den letzten Schritten im Tunnel verstand man, daß etwas besonderes folgt. Es war die totale Stille, die vollkommene Stille die von vorne kam, wie eine konsistente Masse, welche die Besucher in Wellen umfasste. Alle die sich näherten steckten sich ohne Rettung an. Auch wir würden keine Ausnahme machen.
Mit versteinerten Gesichtern, mit versiegelten Mündern, mit versagtem Atem, gingen die Leute die vor uns waren wie hypnotisiert weiter, traten aus der Mündung des Tunnels, in den nächsten Saal, mit immer kleineren Schritten. Nun weiß ich, die Erbauer haben sich den Raum sehr gut ausgedacht, der Fußboden ist leicht geneigt, wie in einem Kino ohne Stühle, so daß jene die eintreten, auch wenn sie ganz langsam vorwärtsgehen, denen die nachkommen, die Sicht nicht nehmen. Beim Austritt vom Gang, bietet sich dir die Vorstellung in aller Pracht, dein ganzes Blickfeld umfassend. Man fühlt sich allein vor dem Wunder.
Als wir an der Reihe waren, verstummten wir. Ich bräuchte alle Farben der Welt, von jenen der großen Maler, in geheimen Formeln gemischt, bis zu den Wasserfarben der ungeschickten Knirpse vom Kindergarten, um beschreiben zu können was meine Augen dann gesehen haben. Ich würde von jeder Staffelei in erster Linie das Gelb nehmen, mit allen seinen Nuancen, von den blaßesten bis zu den keksten, um wenigstens vage die Bekleidung, welche den Körper einhüllte, zu skizzieren, dann bräuchte ich das unerhörte Blau des Wassers und des Himmels zugleich, und nicht zuletzt das magische Grün der größten und tiefsten Augen welche ich jemals gesehen habe. Ich bräuchte den ganzen Regenbogen, vielleicht würde ich ihn vom vorigen Zimmer ausborgen, obwohl auch dieser zu arm wäre, um dir den schwindelerregenden Wirbel welcher den Verstand der - zig versteinerten Zuschauer umhüllte, zu beschreiben. Wie Zwerge, mit den Köpfen nach hinten gelassen, mit offenen Mündern, schauten alle nach vorn und nach oben, zu dem Gewölbe aus Wasser, wo die schönste Frau der Welt, eingewickelt in gelb - goldenen Schleiern, ihren Seidenzopf wogte, während sie abwesend, jenseits von ihnen schaute, jenseits ihres kleinen Universums, mit grenzenloser Traurigkeit. Für diese Traurigkeit gibt es keine Farbe. Eine riesige, kollosale Frau und trotzdem unsagbar zart, bedeckte den Himmel, einen Himmel aus Wasser. Sie war wie eine auf die Aquariumkuppel gemalte Madonna, die uns ihre weißen, vollen Arme bescherte. Die starken Hüften verschoben die Gewässer, sie veredelnd, die zarten Fußsohlen flatterten, um den prächtigen Körper von Zeit zu Zeit aufzuheben, irgendwo höher, in einen richtigen Himmel, wo die zarten Lippen wahrscheinlich mit Gier die kühle Luft einatmeten, danach, in ein paar Augenblicken, kehrte die Frau zurück und schwebte wieder über unseren Häuptern.
Ich weiß nicht wie lange ich so stand, unbeweglich, aber wahrscheinlich, wie auch die anderen, lang genug, weil der Saal immer voller wurde. Die Zuschauer kamen und kamen, aber niemand wagte es die Bauchhöhle dieses magischen Aquariums zu verlassen, wo das einzige Exemplar einer noch nie dagewesenen Art, über der Glasdecke, seine Flügel aus Schleier wiegte. Die Frau mit den grünen Augen schwamm nicht, sie flog über uns, mit Natürlichkeit und Gleichgültigkeit, wie wenn sie gar nicht verstehen würde welche unbeschreibliche Kraft sie ausströmte. Aus der Menge erhob sich von Zeit zu Zeit je ein Schrei, je ein Seufzer, wahrscheinlich fiel irgendein Mensch auf die Erde, mit der Hand aufs Herz gepresst, aber niemand erbarmte sich seine Augen von der Herrlichkeit abzuwenden. Er hätte einen wertvollen Augenblick der gelben wellenförmigen Bewegung jenseits des Glases verlieren können, oder vielleicht den außergewöhnlichen Moment in dem sich die Lider mit Milde schlossen, oder den, in welchem eine winzige Luftblase sich von den Lippen löste, um hochzusteigen, jenseits des Wassers, jenseits des Himmels.
Die gelbe Madonna drehte sich sachte in der dreidimensionalen Kuppel, während diesseits des Glases wie eine Lupe, welche sie uns riesig zeigte und das farbige Licht im runden Saal konzentrierte, die Luft immer heißer wurde. Ich konnte meinen Blick erst von der großartigen Landschaft loslösen, als ich bemekte was mein Geliebter tat. Ich betrachtete ihn ungestört, minutenlang, nichts trieb mich zur Eile denn, obwohl es meine Hand war die er kraftvoll drückte, es meine Finger waren die er küsste, schaute er erstarrt nach oben, nur nach oben. Rund um uns, -zig faszinierte Gesichter, Männer und Frauen mit weit aufgerißenen Augen und offenem Mund, manche auf die Knie gefallen, andere drückten an die Brust was sie gerade erwischten: die Hände der Partner oder nur eine Zeitung, eine Flasche Saft oder eine Tüte Popcorn. Der Saal wurde immer voller, viel zuwenige von jenen die eintraten, konnten sich von der Vorstellung, die kein Ende zu haben schien, losreißen.
Aber das unerwartete Ende sollte gerade vor unseren Augen stattfinden. Bei einer Drehung, die dem Saal ein langes, gemeinsames Seufzen entlockte, blieb die kollosale Sirene mit einer Ecke ihres Schleiers in einem Korallenzweig am Rande des Beckens hängen. Im ersten Moment haben wenige begriffen was geschieht. Die Schöne hat sich kurz aufgeregt bewegt, im Versuch sich zu befreien. Als sie sah was sie in der Tiefe hielt, bückte sie sich stark nach vorne und zog immer fester an der Schleppe, die nicht nachlassen wollte, aber nicht nur das Kleid, sondern auch die Haare verfingen sich jetzt immer stärker in der rosa Kolonie. Gefangene des Dekors, ist sie in eine unnatürliche Stellung geraten - mit dem Körper verzerrt, mit dem Gesicht an die Scheibe gepresst, umsonst hat sie sich schwere Sekunden lang gequält ihren Zopf aus der Enge zu befreien, immer verzweifelter. Durch die riesige Lupe, waren ihre Augen zwei enorme Fenster, weitaufgerissen über unseren Köpfen. Zig Blicke durchbohrten bittend die erweiterten Pupillen, zig Hände streckten sich unfähig zu der Glaswölbung, entsetzte Schreie zerschmetterten an der durchsichtigen Decke, über welcher Luftblasen aufgeregt zur Sonne stiegen, bis ihre Reihe aufhörte, die Augen sich schlossen, während der Körper der Frau kraftlos niedersank. Der Saal war ein großes Herz, welches aufgehört hat zu schlagen.
Eine Alarmanlage fing an schrill zu läuten, und ein paar verschwitzte Sicherheitsleute begannen die Leute zu evakuiren. Zum Ausgang gepresst, mit verdrehten Hälsen, traten sich die Menschen einander auf die Füße und schrieen. Ich konnte noch sehen wie die Sirene, mit dem zerfetzten Zopf, von einem Arbeiter im Arbeitsanzug, mit den Armen aufgehoben wurde. Die schmutzigen Hände des Mannes sind unter die schmale Taille geschlüpft, den kraftlosen Körper ergreifend, danach sind die beiden Silhouetten oben verronnen, im Licht. Zwischen den Korallen zappelte wie ein geköpfter Schmetterling ein Stück von dem zerrissenen Kleid. Dann war ich überzeugt, daß du gestorben bist.

Traducere de Dorothea Dijmărescu - vara 2009.

5 octombrie 2009

Vis urit

Vis matinal. Atmosferă de vis. Într-o curte, ne bucurăm cu toţii (cine sîntem, nu ştiu, eu văd doar mîinile mele şi simt bucuria multiplicată) de doi căţeluşi şi-un pisoi. Primul căţeluş se lungeşte la soare, cu spinarea la gard. Pisoiul îl urmează, se lungeşte cît e de mic, lipit de burta lui roz. Al doilea căţeluş îl urmează. Se lipeşte tot de burta lui roz. Acoperă cu totul pisoiul. Bucurie multiplicată. Îmi văd mîinile, timpul trece, ştiu că ar trebui scos pisoiul. Dar sîntem prea fericiţi. Undeva, dedesubt, în cuibul cald, bănuim o bucurie fierbinte, sufocantă.
Într-un tîrziu, două mîini străine sapă între căţeluşi. Pisoiul scos e moale ca o cîrpă în braţele omului. Mă trezesc cînd devine insuportabil să-i văd căpşorul legănîndu-i-se inert pe spate. Bărbie albă, bot roz. Seamănă cu Grişa.
Pornesc computerul. Dau zeci de rîme, una după alta, brotakului. Nu mă pot opri. Căpşorul se leagănă inert toată ziua.

26 septembrie 2009

10 septembrie 2009

Cu coasa

Bătrînul de la parter coseşte dimineaţa iarăşi iarba de sub ferestre. Pentru a treia oară în trei luni. Îl aud dinainte să înceapă, ştiu ce face înainte să mă dau jos din pat. Dar nu mă mai tem eu de domnul cu coasa. Nu mai aştept să crească nici o mimoză. Nici un moft! Harta mofturilor va rămîne secretă, subterană.
Rade tot, nu iartă nimic. Ratează cu graţie doar pînzele ample de păianjen, întinse pe deasupra tufelor dese. De ele, pot, carevasăzică, să mă ataşez.

În bradul de la dormitor, observ în soarele de după-amiază o pânză de păianjen nouă, ciudată, aurie. La o privire mai atentă desluşesc: sînt fire de-ale mele, cine ştie cum ajunse acolo. Mă împăienjenesc.

8 septembrie 2009

Lentoarea

Recitesc, după cinci ani, Lentoarea lui Kundera. Tresar la pagina 81:

"- Mi-ai spus de multe ori că vrei să scrii cîndva un roman în care să nu fie nici un cuvînt serios. O Năzbîtie Pentru Plăcerea Ta. Mă tem că a venit momentul. Vreau doar să te previn: fii foarte atent.
(...) Te previn. Tonul serios te proteja. Lipsa lui o să te lase gol în faţa lupilor. Şi ştii că lupii te aşteaptă.
După aceste profeţii teribile, Vera a adormit din nou."

5 septembrie 2009

Tot mai jurnaliera

Floribunda mea verde, păstrată cu grijă (ba chiar cu îndîrjire ocazională) îndeajuns de umbrită, vizitată doar de cîte-un melcuc preocupat cum să traverseze buturuga, mi-e tot mai jurnalieră. Fără umbră n-ar fi fost posibil. Cum n-ar fi fost posibil fără melcuc leneş.
Observ că a rămas blocat contorul din profil la 1900, de ceva vreme. E mai mult decît o eroare tehnică. E ca şi cum nici Floribunda n-ar vrea să treacă-n 2000, şi bine face, fiindcă în 1900 rămînem, şi eu şi ea, doar nişte fetiţe. Singure acasă, putem să facem nenumărate năzbîtii: să ascultăm un pic mai tare decît se cuvine şi Lisa Gerard, dar şi Nathalie Cole, să citim "Alice în Ţara Minunilor" în original, rostind cîte-o frază cu voce tare, să se bucure şi Pupidulce, să sărim din povestea puzzlată a turnului în cea şovăitoare a lui Şocîţel care-şi face uşă la scorbură dintr-un basm cu coperte pătrate şi albe, să şi tragem, dacă vrem, din cîte-o ţigară mentolată din pachetul lăsat de A., ameţind şi riscînd să cădem cu copitatele-n sus cînd văruim în baie, şi să dăm iama în iarmarocul cu căni şi străchini colorate.
Să fii tot mai mult umbrit-jurnalieră şi tot mai puţin risipit-jurnalistă, iată soi de fericire cu coadă, Floribundoacă verde!

***



30 august 2009

Duminica intre patru...



Duminică ploioasă. Era o astfel de zi.

Plictiseala nu-i o pisică albă privind pe fereastră la duminica ploioasă. Nu-i nici măcar duminica ploioasă în care o pisică albă stă neclintită la fereastra ei de pe strada Cetăţii. Ci geamul dintre ele, cu fiecare din cele patru păcătoase laturi ale sale.

*

Termin de tradus cele şapte povestiri de Nabokov, fac curat după ele ca după nişte musafiri care au petrecut cotropind totul în jur. Biroul rămîne incredibil de mare, ca o morsă eşuată, cu botul spre calendar. Fluture de piatră, ultima zi de vară. Exact cum ţi-ai promis.

29 august 2009

Incintata

În ziua în care mă fericesc citind, în Dilemateca, una dintre cele mai echilibrate cronici la "Basmul Prinţesei Repede-Repede" - povestea desfăşurată pe hotarul unde se luptă Lentoarea şi Graba -, Dilema veche apare sub tema "Calea lentă". Coordonatorul numărului, Marius Chivu, vorbeşte despre "începutul unei frumoase lentori". Iar într-o casetă descopăr cireaşa: un citat din "Lentoarea" lui Kundera. Încîntată!

28 august 2009

Coincidente - Un barbat? Un barbat.

Fiecare, dar absolut fiecare traducere din Nabokov e marcată de mai mici sau mai mari, foarte simpatice coincidenţe.

Tocmai venisem azi de afară şi mă pregăteam să intru la duş, cînd, dincolo de susurul apei, parcă aud că sună cineva la uşă. Lipa, lipa, mă uit pe vizor, poştaşul. Îmi amintesc că trebuia să vină un plic important. Nu sînt chiar în cea mai potrivită ţinută ca să deschid. Nu mai nimeresc să mă îmbrac, bombăn cîte ceva prin uşă, nu vreau să plece cu plicul, învîrt de yală o dată în timp ce mai trag o mînecă pe mine, sar într-un picior, mai învîrt o dată, apa curge, parcă îl aud plecînd; abia într-un tîrziu deschid; poştaşul e deja cu un etaj mai jos, strig ceva, el revine... Am învins! Da, e contractul pentru noua traducere. Închid uşa, mă întorc la duşul meu.
Sub perdeaua de apă, ceva din toată întîmplarea asta măruntă mi se pare deodată extrem de amuzant şi cumva cunoscut... Agitaţia mea şi a apei, bolboroseala prin uşă, strigătul pe scări... Şi, pac, deodată înţeleg. Rîd zgomotos - e un adevărat remake după scena din "Disperare", de Nabokov, cînd servitoarea îi bate în uşă lui Hermann, tocmai cînd el se pregătea să intre în cadă. După o foarte simpatică bîlbîială, cu glasuri de neauzit din cauza apei, el îi deschide şi urmează un scurt dialog de-un umor nebun (îmbogăţit de autor în versiunea engleză, faţă de cea rusească).

- A venit un bărbat, domnule, care vrea să vă vadă.
- Un bărbat? am întrebat şi-am deschis uşa.
- Un bărbat, a repetat Elsie, ca şi cînd ar fi făcut un comentariu legat de goliciunea mea.

Doar că Hermann îl dă naibii pe vizitator, pentru ca apoi să regrete profund...
Şi eu am alergat ca nebuna, deşi miza nu era deloc la fel de mare. Purtam, cred, în minte, obsesia că nu e bine să laşi pe cineva să-ţi plece de la uşă, chiar dacă tocmai te pregăteşti să intri în cadă... Ar fi fost ceva să deschid şi să-mi fie prezentată dublura!

20 august 2009

Semnele, fagurii

Fault dur la cules de tărtăcuţe. Peste două săptămîni, azi, pe canapeaua cărămizie, observ că urma de la rană îmi pare grozav de cunoscută... Este copia perfectă, în oglindă, a semnului pe care îl am din naştere undeva pe piciorul stâng. Perfectă simetrie, de parcă în somn semnul s-ar fi imprimat de pe un picior pe celălalt, ca un fluture de cerneală ce se iveşte pe foaia îndoită!
Cum s-a jucat întîmplarea cu mine şi mi-a anulat micul semn particular, plasîndu-mi un altul, chiar şi temporar. Experimental!

Semnele, defectele, ce-am fi fără ele? Eu ştiu - fără tot balastul cumplit de complexe, hrănindu-mi timiditatea morbidă şi senzaţia permanentă, contradictorie, de sete şi de fugă, nimic nu eram. Iată de ce am, vreau să am încredere în "defectele" altuia - în fiecare dintre ele stă cuibărit, cu pleoapele strînse peste ochii imenşi, un mic animal adormit şi înfometat. Se leagănă între ghilimele ca-ntr-un hamac, cîntîndu-şi singur în vis şi tremurînd, aşteptînd dezmierdarea. Din fagurele în ale cărui hexagoane dulci hibernează aceşti monstruleţi cu degetele în gură, pe care trebuie să ştii cum să-i trezeşti, se pot înălţa deodată şuvoaie de abur împletite cu miere albastră - aşa-s sufletele care tînjesc cel mai mult după dragoste.

9 august 2009

Duminica ploioasa, Agafia si Grisa



Era o astfel de zi.

Duminică ploioasă. Te trezeşti cu gîndul să mergi în Dumbravă. Dar rămîi aici, tot cu articolele, cu traducerile, cu muzica. Sînziene lîngă agendă.

Aseară, într-o plimbare scurtă, am cules sînziene din curtea părăsită şi năpădită de buruieni a unei case ce s-a demolat. Pe tulpinile lor subţiri s-au căţărat altele, spirale încăpăţînate de rochiţa-rîndunicii. Le-am mirosit la culcare - ce visezi noaptea, cu florile unei case dărîmate pe birou? N-am visat nimic.

***

Surpriză frumoasă, citind "Agafia" lui Cehov, cu triluri de păsări de noapte şi privighetori, traduse în cuvinte omeneşti. Cehov "citeşte" în tril "strigăte aproape articulate": "Nu l-ai văzut pe Ni-ki-ta?", urmate de răspuns: "L-am văzut! L-am văzut! L-am văzut!".

În martie, cînd se instala privighetoarea în mesteacănul din faţa casei, traduceam şi eu în cuvinte trilurile sofisticate, repetate la infinit. Culmea, tot întrebare şi răspuns înţelegeam. Scriam atunci pe celălalt blog:
E un tril nou, pe care eu nu l-am mai auzit. O frază alcătuită din două propoziţii, repetate cu aceeaşi claritate neobosită. Prima, ca un susur prelung, de parcă ar spune: "Ia ghici, ghici, ghici: cine sînt?", iar a doua, tranşantă, mult mai jucăuşă în bucle: "Sînt pă-să-ri-cul!".

Interesant, la el repetiţia este în răspuns, la mine era în întrebare. Invers, cuvîntul sacadat la el este în întrebare, la mine în răspuns. De căutat, de dragul muzicii, versiunea originală, rusească, a lui Cehov.

După ce Agafia pleacă lăsînd o dîră verde în iarba înrourată, mă îndulcesc cu băieţelul Grişa. Şi mă opresc. Pietrele preţioase se simt bine singure.

7 august 2009

Florile sint cit bisericile...

În lumea cu flori cît bisericile şi fluturi cît elicopterele, e basm la tot pasul.





Un pitic ca tot piticul.



Un ciupercuţ.



Un păianjen cam Tra-La-La, care se mută un metru pe zi.




Şi căsuţă în copac.


Şi cel mai plat dintre dealuri, al Plictiselii.



Şi urme de căpcăuni răpuşi la marea cocoţare.


Lupta dintre Lentoare şi Grabă.


Căţeloi cu limboaşca de-un metru.


Şi Căţeloi rezonabil.



Catalpă cu frunze mii, pentru scrisorete, scrisorete-ultrasecrete, scrisorame şi scrisorane.


Animale împietrite, interpretînd binişor roluri de gargui, de n-ar fi trădate de sclipirile din ochi.


Şi-un brotak de pus deoparte, Mereu-Mereu.

6 august 2009

Insemnari capcaunarde

Unde se duc zilele de vară? Marele căpcăun cu solzi din cifre de calendar încearcă să le prindă din zbor şi să le rupă aripile. Fiindcă ele, obraznicele, îi fîlfîie prea repede pe sub nas, căpcăunul se înfurie şi strănută cu furie peste ceaşca de ceai. Tunete şi fulgere în fiecare seară!
Mic jurnal de vară, însemnări de agendă căpcăunardă. Cel mult!

Aventuri grădinozaure.













31 iulie 2009

Confuzii

"Se vede că sînteţi sibiancă!", îmi spune bătrînul de la parter (moldovean), cînd dau să intru în bloc. La privirea mea întrebătoare, continuă rîzînd: "După traistă!". Nici eu nu-s sibiancă, nici traista purtată cu bareta în diagonală - eu sînt din Argeş, ea e din India.
La astfel de confuzii inofensive, n-ai decît să zîmbeşti. Însă îţi aminteşti de altele, din cele rele şi grele, de care îţi poate depinde chiar viaţa. Dar nu le pasă celor ce le comit, grăbiţi cu vieţile lor, amuzaţi, neglijenţi cu scrîşnetul care parcă, parcă li s-a auzit de sub talpă cînd goneau mai departe. Să fi fost cochilia vreunui melc, să fi fost cara-pacea vreunui suflet?
Prea puţin le pasă.

25 iulie 2009

Cascada de dorinte



Nu m-am priceput niciodată să-mi pun dorinţe. Am cochetat mereu cu gîndul că dacă aş prinde peştişorul de aur i-aş da destul de repede drumul înapoi în apă, fără vreo misiune. El m-ar crede bună, eu aş fi numai incapabilă să aleg.
Azi spun: îmi doresc un opossum! Imediat mă răzgîndesc: mai bine chiar să fiu un opossum. Şi iar schimb: mai bine să scriem "365 de motive ca să devii un opossum". În scris sînt posibile mult mai multe.

Veronica D. Opossum

23 iulie 2009

„Jurnal extim”, Tournier: Cum sa vezi inauntru privind in afara



Michel Tournier, „Jurnal extim”. „E mult de când am luat obiceiul de a consemna nu numai etapele şi întâmplările călătoriilor mele, ci şi evenimentele mici şi mari ale vieţii de zi cu zi, starea vremii, prefacerile grădinii, vizitele pe care le primesc, loviturile dure şi cele blânde ale destinului. Se poate vorbi, fără îndoială, de «jurnal», dar este contrariul unui «jurnal intim». Spre a-l defini, am inventat cuvântul «extim»”, spune autorul, în cuvântul înainte. Locuieşte de aproape cincizeci de ani la ţară, în prezbiteriul satului Choiseul, la 40 de kilometri de Paris, şi aici a scris şi aceste însemnări din „Jurnalul extim”, publicat în Franţa în 2002. În limba română, cartea a fost tradusă de Radu Sergiu Ruba, fiind publicată în acest an la Humanitas.

Volumul, absolut încântător, este original nu doar prin felul în care scriitorul ne lasă să privim nu înăuntrul, ci împrejurul său (efectul, desigur, este adesea exact cel invers, căci tot ceea ce vedem împrejur, fiecare dintre noi, reflectă modul în care ne e mobilat interiorul), dar şi prin felul în care e conceput: nu avem zile, luni, ani, aşadar nu ştim cu exactitate când au fost scrise însemnările. Tournier a reconstruit, a fabricat din cioburi un an, cu cele douăsprezece luni ale sale, selectând cele mai frumoase pasaje din jurnalele sale scrise de-a lungul timpului şi lăsând ca unic indiciu, aşadar, luna din calendar.

La rândul meu, am cules din carte câteva scurte fragmente, pe care vi le ofer - o degustare care poate va deschide pofta spre această carte preţioasă:

IANUARIE. În urma unui interviu pe care-l acord televiziunii despre „dragostea la prima vedere”, Guy Beart îmi scrie: „Marea dragoste înseamnă să recunoşti pe cineva pe care nu l-ai văzut niciodată. Cu cântecele e la fel: când ne cuceresc, e vorba de o regăsire.”

FEBRUARIE. La vârsta noastră trecutul este un abis căscat în care e mortal de plăcut să te laşi să luneci.

MARTIE. Povestea micii cocoşate care se călugăreşte pentru că Isus este singurul bărbat care iubeşte femeile cocoşate.

APRILIE. Era pe vremea când mergeam în Tunisia luându-mi cu mine maşina. Nu era o treabă uşoară. Trebuia să cobor la Marsilia, să mă îmbarc pe un feribot şi, douăzeci şi cinci de ore mai târziu, să debarc la La Goulette. Într-o zi, se întâmplă să iau un copil care făcea autostopul. Încântat de chilipir, se întinde pe scaun, îşi ridică picioarele şi pune tălpile goale pe parbriz. Cincisprezece zile mai târziu, mă reîmbarc pe feribot, debarc la Marsilia şi reiau drumul spre Paris. Într-o dimineaţă de noiembrie, schimbarea bruscă de temperatură are ca efect acoperirea cu abur a geamurilor maşinii în interior. Iar pe parbriz văd apărând amprenta piciorului gol al copilului tunisian.

MAI. Poate e influenţa prezbiteriului, dar vechi probleme din copilăria mea religioasă urcă la suprafaţă. De exemplu, ca să primeşti iertarea de păcate, e nevoie de „un act de regret profund”, adică de căinţă. Dar există un păcat de care e cu neputinţă să te căieşti, cel înfăptuit din iubire. Cu acest păcat trebuie să se obişnuiască Isus, pentru că de la El vine.

IUNIE. Când un şoarece vede trecând un liliac, exclamă: „O, un înger!”

IULIE. Măcelarul meu:”Domnule Tournier, când vă cunoaşte omul în carne şi oase, ca mine, n-are nevoie să vă citească şi cărţile, nu-i aşa?”

AUGUST. Soare intens. O fetiţă cu pălărie de pai imensă pe cap se lasă pe vine şi se ghemuieşte ca să încapă în întregime în umbra borurilor largi.

SEPTEMBRIE. Moartea mea. Aş decide pentru cu multă uşurinţă. Problema e că lumea întreagă are o relaţie esenţială cu mine. Întreaga umanitate e reprezentarea mea. Bărbaţii, femeile, copiii, animalele, plantele şi peisajele, totul se află în capul meu. Dacă mi se taie, totul dispare.

OCTOMBRIE. Vânt cald, ploaie călduţă care încovoaie până la pământ tulpinile de ochiul-boului, de floarea-soarelui şi de vargă-de-aur. Adun primele castane căzute.

NOIEMBRIE. Sunt ramolit. – Dacă aţi fi cu adevărat, n-aţi spune că sunteţi. – Numai că n-o spun întotdeauna.

DECEMBRIE. „Să ai inima grea.” Îmi place locuţiunea asta care lasă să se înţeleagă că tristeţea nu este un gol, ci dimpotrivă, un plin, un preaplin care dă pe dinafară de amintiri, emoţii şi lacrimi.


Aş încheia cu „Vieţile concentrice”, un joc inventat de Tournier, care constă în a corela mai mulţi oameni celebri din acelaşi domeniu, ale căror vieţi, prin datele lor cronologice, sunt cuprinse una într-alta. Astfel: Goethe (1749-1832) – Schiller (1759-1805) – Novalis (1772-1801) şi Cezanne (1839-1906) – Gauguin (1848-1903) – Van Gogh (1853-1890).
Întâmplător, mă „jucasem” şi eu în vacanţă, chiar înainte să ştiu de acest joc, citind „Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor” (Editura Polirom, 2009). Cei doi autori au şi ei vieţi concentrice: William S. Burroughs (1914-1997) şi Jack Kerouac (1922-1969).

„Jurnal extim”, Editura Humanitas, 2009, traducere de Radu Sergiu Ruba.

19 iulie 2009

Kremlinul de zahar – dulcele amar al Rusiei



Dacă v-a plăcut “Ziua opricinicului”, atunci poate “Kremlinul de zahăr” o să vă placă şi mai mult. Construit din povestiri care funcţionează şi de sine stătător, înlănţuite însă prin elemente comune, volumul continuă ceea ce Sorokin începuse în romanul precedent. Scriitorul rus care a iritat puterea de la Moscova cu prozele sale declara într-un interviu după “Ziua opricinicului”: “Bineînţeles că e un roman despre prezent, iar el nu poate fi descris decât cu mijloacele satirei; încă trăim într-un stat ale cărui fundamente au fost create de Ivan cel Groaznic.”

“Kremlinul de zahăr” se derulează în lumea deja creată în “Ziua opricinicului”, Rusia într-un viitor apropiat şi crunt – două decenii de acum înainte - în care violenţa este parte a cotidianului, cultura e pe cale să se stingă, tehnologiile avansate sunt de regulă puse în slujba terorii, iar cocaina se consumă în familie la masa de seară. Obscenul şi grotescul sunt uneltele cu care Sorokin construieşte o satiră.

Ceea ce face ca volumul “Kremlinul de zahăr” să fie poate şi mai reuşit decât “Ziua opricinicului” este abundenţa de detalii, diversitatea poveştilor. Odată imaginată şi însufleţită această cumplită lume din viitorul apropiat, Sorokin se concentrează pe decuparea unor întâmplări distincte, stufoase în detalii. Rezultă o suită de povestiri înlănţuite nu atât prin personaje (povestiri amintind şi de cele reunite în “Dimineaţa lunetistului”), cât prin prezenţa Kremlinului de zahăr, o “delicatesă” vândută la cozi interminabile sau căzut din cer, în cutii, ca dar de Crăciun pentru copii, şi ale cărei bucăţi – turnuri, ziduri, vulturi bicefali – sunt savurate de personaje, fie ei copii, părinţi, pitici, muncitori din uzină sau torţionari. Toată lumea linge zidurile sau suge turnurile Kremlinului de zahăr, cu nespusă plăcere, în orice situaţie.

Toate atrocităţile sunt îmbrăcate în detalii fermecătoare – metodele de tortură includ o „prinţesă care nu râde” sau transformarea corpului celui anchetat în cristal pur, ameninţarea fiind un ciocănel ridicat în aer -, ceea ce nu face decât ca oroarea să fie şi mai acută. Diavolul e meşter în a lua forme plăcute, pare să spună Sorokin. Şi poate că nicicând în literatură n-a fost dulcele mai amar ca-n „Kremlinul de zahăr”.
Volumul a fost lansat în luna iunie, la Târgul de carte Bookfest.

„Kremlinul de zahăr”, de Vladimir Sorokin, Editura Curtea Veche, 2009. Traducere şi note de Antoaneta Olteanu.

(Zile şi nopţi, iulie 2009)

10 iulie 2009

Dupa vacanta


Era o astfel de zi. Basmul începea să dea din coadă.
Lecţia - Jocul e treabă serioasă.
Ce am mai lucrat în ultima vreme - Castelul Marelui Crab şi Camera Smaraldelor.

14 iunie 2009

Cinci minute din viata unui melc
















Melcologiul bate ora 19. Buturuga e traversată între 19.01 - 19.05.
La un metru de buturuga traversată de melc...