31 decembrie 2007

Steluţe şi gheruţe

















La Realitatea, prezentatorul ştirilor spune serios: "Doamnelor, ca să fiţi la modă de Revelion, montaţi-vă strasuri în gene şi unghii false, lungi".
Prefer, zi de zi şi noapte de noapte, "steluţe, steluţe în genele ei" şi, asortate, gheruţe din gheruţele ei.

An Nou fericit, cu steluţe şi gheruţe!

"Camera obscura" - mici delicii la recitire

Dintre micile delicii descoperite la recitirea "ţigară de la ţigară" a "Camerei obscure":

"Să fim serioşi, nu poţi să iei un pistol şi să împuşti o fată pe care n-o cunoşti, doar aşa fiindcă te atrage", gîndeşte Albinus chiar la finalul primului capitol. De pistol nu se va despărţi însă pînă la final... Deja la pagina 15, el mai spune: "Oricum, e ca şi moartă, fiindcă n-am să mă mai duc acolo" (la cinematograful unde lucra Margot).

"O tabacheră păstrată ca o comoară a fost pierdută într-o grădină uitată" - descriere în cioburi a nunţii lui Albinus cu Elisabeth, la Munchen.

Albinus avea "ochii albaştri şi blînzi, care se holbau puţin cînd gîndea intens (şi cum avea o minte mai înceată, asta se întîmpla mai des decît ar fi fost cazul". După ce vine să îl stoarcă de bani, bădăranul frate al lui Margot pleacă bombănind despre "nătărăul gîngav şi cu ochii beliţi".

În grădina unde scriitorul Udo Conrad se face că trebăluieşte şi, lezat ca o fată bătrînă, îi răspunde lui Albinus în doi peri, acesta se strecoară "dînd la o parte cu delicateţe frunzişul penat al unei mimoze"!

Numele false pe care i le oferă lui Margot, pe rînd, Rex şi apoi Albinus, sînt Miller şi Schifermiller. "Alt Miller?", se întreabă Margot.

Şi minunata replică a lui Elisabeth, după ruptură, vorbind despre maimuţica evadată şi cocoţată în vîrful copacului, izbucnind în lacrimi: "N-o să vină niciodată înapoi, nu-i nici o speranţă; n-o să mai vină înapoi, niciodată".

Despre falsurile din casa lui Albinus, făcute chiar de Rex, fără ştiinţa posesorului:
"- Nu pare modern? Aproape suprarealist, de fapt, a spus Albinus afectuos.
- Absolut, a spus Rex, ţinîndu-şi încheietura mîinii, în timp ce studia pictura. Era modernă: o pictase cu numai opt ani în urmă."
Discuţie aplicabilă, ca şi cea cu maimuţica, întregii situaţii din carte.
Şi cîte şi mai cîte...

Un gargui cu lungi lăboanţe...

















Un gargui cu lungi lăboanţe păzea, de sus de tot, cea mai aglomerată librărie din centrul Munchenului. Un fel de "Romarta copiilor" - şi ca bucurie emanată cumpărătorilor, şi ca structură, cu două etaje şi subsol, cu scări rulante care te duc dintr-o lume în alta, totul bine etichetat, să mergi la fix în aria dorită.
În ajun de Crăciun, furnicarul era de nedescris... Mişunau oamenii cu teancuri de cărţi în braţe.
Pentru cititorii germani, nu e carte să n-o găsească. Sînt, desigur, autorii în vogă pe care-i găsim şi noi cu uşurinţă traduşi la Polirom şi la Humanitas, dar li se adaugă standuri speciale cu biografii (o biografie Kafka cu care ai putea ucide, la vreo 800 de pagini - autor neamţ, hm, de negăsit tradusă la standul cu cărţi în engleză sau franceză), şi fel şi fel de specialităţi. Înţelegi uluit care e complexitatea ofertei abia cînd observi că fiecare carte e expusă într-un singur exemplar, şi nu ca la noi, în tenculeţe!
Asta te face să ţii cartea unică strînsă la piept odată ce-ai descoperit-o, e doar a ta, doar a ta!
Pentru ofticoşi, să spun că erau tone de cărţi de Irvine Welsh... Şi am găsitără şi un Sorokin, "Bro", parte din trilogia cu "Gheaţa", pe a cărui copertă finală zice că s-a vîndut la ruşi la concurenţă cu Harry Potter şi că sînt unele pagini "demne de Schopenhauer sau Cioran".
Şi un Kundera, tot unic, în franceză, cu eseuri pe teme literare, mmm, de la Kafka la Cioran din nou!
În librăriile mari, sînt spaţii special amenajate pentru citit, cu canapele largi, unde eşti îmbiat să rămîi cît pofteşti, ca la bibliotecă...
Supriza totală vine în micile librării din gară! Şi aici găseşti te miri ce, chiar şi pe "Ulise" al lui Joyce!
Cam asta povesti garguiul.

30 decembrie 2007

Fără The Prodigy!

Vine, nu mai vine! Pîn-la urmă, nu mai vine!
De la bun început sub semnul incertitudinii, concertul The Prodigy din seara asta a fost anulat.
Trimisesem articolul, mă pregăteam să-mi iau "blugii de seară" şi cizmoancele ca să mă duc şi, cînd colo, ne anunţă că trupa nu mai vine. Vai, ce se mai pregătiseră la Ramada, cu papa bun...
Motivul oficial, condiţiile meteo şi zborul anulat. Ha! Tot Munchen-Sibiu! Să o păţească şi alţii!...
Aşa că am scutit o noapte de stat în ger (mint, fiindcă The Prodigy era singura trupă pe care chiar o aşteptam la încheierea anului). Rămîne pe mîine, cu unii care nu numai că nu mă interesează, dar mă enervează.

P.S.: Mult lăudatul aeroport din Sibiu ar trebui închis, dacă tot nu se poate ateriza pe el la orice norişor.

PPS: Zice-se că totuşi o să vină, dar cine naiba nu s-a săturat de "vine, nu mai vine"? Ultimele informaţii: vin în seara următoare, pe 31. Pînă nu văd, nu cred!

Îngerul la inventar şi "Camera obscură"

Era o astfel de zi.















Cînd ţii ceva ascuns în tine prea mult timp, fie o să scrii ca din puşcă, fie deloc. Recunosc că mi-e greu. N-o să iasă.

"Camera obscură". Spuneam că am luat-o cu mine în vacanţă din mai multe motive. Între timp, s-a îmbogăţit Floribunda...
În primul rînd, povestea se desfăşoară în Germania (ah, de ar putea vedea Nabokov noul rus care bîntuie oraşul, încălecînd statui, rîzînd gălăgios...). Apoi, mă interesa să am timp destul pentru a citi încet, cu mare atenţie, cartea scrisă într-o perioadă apropiată cu "Ochiul", tot de Nabokov, tot iniţial în rusă şi apoi tradusă împreună cu fiul în engleză.
Mă interesa extrem de tare traducerea în limba română - de urmărit grijuliu, pe cuvinte - fiindca şi "Camera..." este redată tot după varianta englezească, aşa cum încerc şi eu să traduc "Ochiul", cu nespusă plăcere şi tot atîta teamă, urmărind uneori fraza total schimbată faţă de versiunea rusă... Teama e domolită însă de lipsa oricărui contract. Plăcere pură. Carusel de cuvinte.

S-a întîmplat însă ceva cu totul neaşteptat. O premieră pentru mine. Deşi am drămuit cu grijă capitolele, cu pauze lungi de privit pe ferestre, cartea s-a terminat într-una din primele seri, pentru a fi luată de la capăt, chiar a doua zi în zori.
Plăcerea nu numai că a fost neştirbită, dar s-a multiplicat. Acţiune cunoscută? Da, dar se ivesc fire noi, care abia la a doua citire capătă sens, mişcă marionetele în dansuri complexe...
Margot, ţigăncuşa cea obraznică se dezvăluie şi mai fetiţă cu suflet de vampă, Albinus cu ochii lui albaştri larg deschişi îşi dezveleşte şi mai tare sufletul de copil, incapabil să renunţe la jucăria ucigătoare (întrebare: de ce Margot continuă să îi spună Albert?), Rex, artistul şmecher, nu mai presus în privinţa caracterului faţă de fetişcana berlineză pusă pe îmbogăţit, pare şi mai atroce... Fiecare gest, reluat, e îmbogăţit.

În fiecare zi mă pomeneam vorbind, chiar şi cu glas tare, ca şi cum aş fi derulat iar şi iar anumite scene dintr-un film şi le-aş fi lipit iar, cu mîna mea, deşi ele fuseseră lipite, desigur, de mîna atît de pricepută a scriitorului...
E o experienţă extrem de interesantă reluarea lecturii în stil "ţigară de la ţigară". Acasă, probabil n-aş fi făcut-o niciodată. O recomand, face bine sănătăţii.

29 decembrie 2007

Vacanţă la Munchen

Vacanţa mea cu miros de ceaţă s-a dus... Am stat în Augsburg la început, apoi cele mai multe zile la Munchen.

"Munchen faţă de Augsburg e cam ca Bucureştiul faţă de Sibiu?", mi-am întrebat sora. Da, foarte bună comparaţie, a fost ea de părere. Dar dacă Augsburgul, un oraş istoric, chiar seamănă cu Sibiul, în Munchen am găsit prea puţine asemănări cu capitala noastră... E un Bucureşti trecut prin cel mai dulce balsam, dacă vreţi...

Ceea ce te frapează de la bun început e amestecul de naţii: sînt asiatici peste tot - şi nu e vorba doar de turiştii japonezi, ci de localnici - apoi sînt grecii şi turcii, strînşi în grupuri mai ales pe lîngă magazinele sau restaurantele lor, şi sînt mai ales ruşii, gălăgioşii ruşi, îi recunoşti după grai şi după pulovere, după felul în care încalecă statuile pentru a se fotografia... Ah, da, şi românii, îi auzi în marile magazine ("Vezi că ştrampi sînt şi acolo!", "Hai, că mi se termină bateria!"), niciodată în librării.

Este, apoi, liniştea acestui oraş, care te primeşte cu căldură pe cel mai cumplit ger. Nimeni nu aleargă, nimeni nu strigă, deşi e un furnicar între clădirile impozante, fermecătoare în detalii.
După primele zile, cu agitaţia cumpărăturilor (în centrul Munchenului am văzut cea mai aglomerată librărie din viaţa mea, cărau oamenii tomuri de cărţi, de parcă se pregăteau să se ascundă în buncăre, la citit; un paradis pentru cunoscătorii de germană, mai puţin pentru cei de engleză sau de franceză), am găsit tihna Crăciunului în zilele cu totul-totul închis.

Am colindat pe străzi încremenite, delicios îngheţate - un buchet de flori aruncat pe trotuar, un cărucior de supermarket abandonat aiurea - şi am mers la Grădina Britanică, cu cascade îngheţate, veveriţe curioase, cîmpii albite de promoroacă şi praf fin, joggeri scoţînd aburi ca locomotivele... Pinacoteca Nouă şi cea Veche, topindu-mă de plăcere mai ales în cea nouă, în faţa picturilor lui Klimt. Ce nu o să surprindă nici o reproducere vreodată, şi nici cea mai bună fotografie, e transparenţa sidefie a straturilor de dantelă a rochiei lui Margaret Stonborough-Wittgenstein, unde am simţit cum privirea îmi trece prin strat după strat, încît te temi că vei ajunge la carne...

Apoi la Aqua Life, sub bolţi de apă, între peşti coloraţi, zîmbindu-i pisicii de mare la fel ca şi băieţelului japonez îngenuncheat la marginea bazinului. Şi la zoo, ruşinată de privirea urangutanului dominant, of, ce drept aveam eu să stau cu camera foto în mînă, de partea astălaltă? Şi amestecul de inocenţă şi sălbăticie, din puiul de jaguar sfîşiind iepurele alb, sub limba uriaşă a mamei lingîndu-i ceafa zbîrlită de plăcere....
Şi patinoarul, cu copiii chiuind, sprijiniţi de ursuleţi ajutători!... Şi lacul îngheţat de la Centrul Olimpic, cu turnul împungînd ceaţa. Şi raţele sălbatice, convertite în unele domestice graţie pungilor cu felii de pîine...

Mă opresc, încerc să las pozele să vorbească. Era linişte, atîta linişte acolo.

Intrarea în cetate


Aqua Life


Comerţ cu îngeri


Piaţa Odeon


Centrul Olimpic


Pinacoteca Nouă

Întîlnirea cu doamna Wittgenstein...

Pinacoteca Veche

Odihnă, după rubensiene. Un El Greco în stînga.

Cascade îngheţate

În Grădina Britanică.

Buchetul


Buchetul îngheţat, în una din zilele cu plimbări pe străzi pustii.

Un castel


De fapt, chiar clădirea primăriei din Munchen, în centru.

Păpuşile


Păpuşile din turnul primăriei, la Munchen.

28 decembrie 2007

Să dormi pe un petec în formă de inimă

O călătorie cu Tarom poate fi o experienţă minunată. Dar eu, una, nu vreau să o mai repet niciodată. Această postare este o vomă violentă. Voi da afară tot răul, pentru ca mîine în zori, la prima cafea băută acasă să scriu o poveste frumoasă despre vacanţa de două săptămîni în Germania, o călătorie improvizată pe mîna sorei pricepută în toate cele... Bîntuind zile în şir printre magazine închise - Crăciunul! -, pe străzi pustii, herzogiene, cu zăpadă fină încremenită în crengile platanilor, cu picturi de Van Gogh şi Klimt la Pinacoteca Nouă - să nu uit să spun de rochia albă, de sclipirile ei reale, sidefii, ca de scoică abia crăpată, transparenţă imposibil de prins în fotografii - , cu statui uluitoare improvizate-n cascade la grădina britanică din Munchen, acvarii cu stele rosii, ireale, şi rechini, şi pisici de mare zîmbăreţe reflectate în ochi de copii japonezi, şi canalele înguste, decorate cu voaluri colorate, din Augsburg. Şi ceaţa, mai ales ceaţa lăptoasă, străpunsă de turnurile gotice, proptită pe umeri de piatră...

Din visarea unei astfel de călătorii te trezeşti cînd ai de-a face cu prima instituţie românească. Pe aeroportul din Munchen, funcţionara îţi spune rîzînd că zborul pentru care ţi-ai luat cuminte bilet acum o lună s-a anulat, şi încă de trei săptămîni. Nu te-a anunţat nimeni. Ţi se oferă posibilitatea să mergi la Bucureşti. Şi de acolo? Atît. E bine. Ceilalţi au ajuns la Cluj. Te supui.
Afli apoi că nici sora nu a mai ajuns, aşa cum trebuia, în America...

Ce e cu adevărat rău în situaţiile de criză este faptul că ajungi să faci lucruri pe care altminteri nu le-ai face. Că ajungi să faci parte din lumi pe care altfel nu le-ai vizita.

Seara tîrziu, e taximetristul şmecher de Otopeni cu buzunar larg, care îţi ia pînă la Gara de Nord tot atît cît costă un drum cu trenul de la Augsburg la Munchen, pentru o familie cu 5 persoane. E moloiul care îşi agită în urma ta barba şi sticla, în noaptea duşmănoasă... E fundătura întunecată, unde geanta pe rotile nu mai patinează artistic, ca la nemţi, ci şchioapătă şi atrage dulăii, oricîte dulcegării ai mai spune... Şi recepţionera care te taxează în euro, clipind des, vei vedea de ce.
E mirosul de mucegai din cameră şi frigul cumplit. E cearşaful rupt care îţi smulge un zîmbet amar: e peticit cu grijă, petecul are formă drăgălaşă de inimă, dar tu zici că ar trebui să aibă formă de cur.
Şi mai ales sînt gemetele contrafăcute de dincolo, ţăcănitul tocurilor şi alte gemete şi bubuiturile în pereţi şi gîndul că odată ce-ai închis uşa e bine să închizi şi gura. Taci, taci, nu te văita nici în gînd! O să se facă dimineaţă, o să fugi la ora 7 la gară, o să iei bilet la un tren jegos în care altfel n-ai fi pus piciorul. O să bei o cafea cu navetiştii. O să suporţi povestirile bădaranilor, dar apoi, între munţi, cu căştile în urechi - "Friday I'm in Love" -, dintr-o dată o să găseşti firul acela, fragil, dar al cărui traseu îl poţi urma cu uşurinţă, şi-ai să te desprinzi de lumile astea, ai să te ştergi la nas şi ai să pufneşti puternic, să scapi de mirosul de vomă.

Mă gîndesc acum că sensul unei eventuale răfuieli cu Taromul e mai subţire decît cel al unui reproş pe care l-aş aduce strămoşilor care-au părăsit hăt demult Bavaria, pentru a veni tocmai aici.
Mîine, despre minunatul Munchen şi strania experienţă a citirii şi recitirii "Camerei obscure", înconjurată de "noul rus" care bîntuie Germania rîzînd gălăgios.

16 decembrie 2007

Cotrobăiala

Cu bagajul făcut în pripă, caut cam de mult timp o carte de luat în concediu. Trag de cîte-un cotor, zic "Asta-i!" şi iar ceva nu-mi convine... Trec prin Hesse, Erofeev, Bulgakov, poposesc la Matei Călinescu. Ce chin! Ditamai meniul, şi tu ai voie o singură prăjitură.
Acum o zi, două, am vrut să postez aici un sondaj - ce carte luăm în concediu? De citit, de recitit? Sau niciuna, pentru că vom cumpăra acolo?...
Pînă la urmă, s-a aprins beculeţul: "Camera obscură", Nabokov.
Motive nenumărate. Da, da, da!
Şi las măgăoaia de laptop acasă!

Orchestra portocalie

(fragment)

Fiecărei întâmplări îi este dat să rămână înscrisă, în memoria celor ce o trăiesc, sub cupola atotcuprinzătoare a unui sunet anume, a unui miros, a unei culori. Orice gest, orice cuvânt, orice alt detaliu va fi regăsit numai invocând acel unic semn, mica etichetă a întâmplării arhivate în memoria noastră emoţională.
Această zi ne-o vom aminti impregnată de aroma piersicilor rostogolindu-se ca nişte bile de biliard, turtind cu zemoasele lor trupuri iarba înaltă, pe-ale cărei vârfuri obraznice se sprijinea, făcând valuri moi, pledul galben. Darianei îi va fi uşor să invoce mirosul seară de seară, căci acesta va rămâne îmbibat în ţesătura cu care ea îşi va acoperi patul. Cu nasul afundat în pledul dăruit de el, cu ochii ţintind peretele întunecat, îşi va aminti întocmai cum piciorul lui a lovit coşul de răchită din colţ, făcând piersicile să invadeze voioase terenul de joacă. Sub cupola acestei arome, Dariana îşi va regăsi propria uimire, şi-şi va muşca buza de jos amintindu-şi cum trupul bărbatului drag se ridicase deasupră-i, cu mâinile proptite de-o parte şi de alta a umerilor ei înguşti şi îngustaţi de ruşine, şi umbra lui crescând, acoperind petecul de cer pentru ca ne-ntâmplatele să se-ntâmple în beznă, aşa cum ea se rugase. Alături de ei, bicicletele culcate pe-o parte, cu roţile ridicate în sus precum copitele unor animale istovite, şi, mai devreme, paşii lor înaintând în pădure, căutând locul bun şi lăsând mult în spate cărarea pietruită şi, şi mai în urmă, oftatul lui, ce-i ridicase uşor bluza de pe piept, umflând pânza subţire ca pe o piele uscată, acolo, la popasul de la buturuga pe care se-odihniseră câteva minute, unde el se sufocase dintr-o dată, ameţise, ceva se-ntâmplase, şi-i spusese “Hai!” ridicându-se brusc şi trăgând-o de mână, iar ea nu ştiuse încotro, înainte sau înapoi, căci îi surprinsese clătinarea, ezitarea, tremurul, dar nu le înţelesese, şi atunci îşi dăduse seama că e în pădure cu un străin.
Şi, mai devreme, bucuria revederii fără apăsarea urmării, cea care avea să vină abia puţin mai târziu, când îşi conduceau bicicletele ca pe văcuţe, ţinându-le de coarne şi mergând pe jos cu grijă, să nu se lovească de pedalele ce se învârteau în gol, iar ea privise cu coada ochiului la imaginea lui reflectată într-o vitrină, întrebându-se oare cum arată trupul lui fără haine şi imediat certându-se pentru acest gând, fără a-şi desprinde însă ochii de la cuta aceea, şi apoi repetându-şi că e totuşi normal să facă asta, căci foarte curând va fi în braţele lui. Şi joaca-joacă din stradă, mai devreme, când mâna lui îi plesnise fundul ca pe-al unei fetiţe obraznice, acolo, la semafor, şi privirea lui fugară, numai o clipă înainte, cercetând împrejurimile pentru a se asigura că nu e văzut, şi şaua fierbinte, şi ea pedalând gâfâind, adulmecându-i urma ca un câine credincios, ţinând supusă calea bicicletei lui albastre, tăind amândoi marginea oraşului în acelaşi loc, ca şi când ar fi crestat un inel, el deschizând drumul, ea urmându-l, deşi poate că fusese invers, chiar invers, ea fusese capul nebuniilor şi el o urmase, lăsând în urmă blocurile şi asfaltul încins, îndreptându-se spre răcoarea pădurii, la picnicul premeditat al tuturor poftelor, unde putea să se întâmple orice sau nimic şi, mai devreme de-atât, cel mai devreme de devreme posibil, în cea dintâi clipă când îl văzuse, aşteptând-o la umbra unui paltin pietros, în intersecţie, proptit de ghidon, sorbind o cafea dintr-un pahar de plastic, şi degetele lui ţinând marginea paharului, şi sprâncenele lui ciufulite, şi iar mâinile lui – exact cum şi le amintea, drepte, osoase, albe - şi ezitările ei, şi încă…
Toate acestea, învăluite în lumina verzuie a pădurii, toate vor fi desigur arhivate cu sfinţenie, preţioase comori, însă mirosul de piersici descătuşat din coşul răsturnat, în momentul graţioasei rostogoliri, aceasta va fi pecetea de taină a după-amiezei lor, a întâlnirii mult aşteptate, unde promisiunile aveau să se împlinească…

15 decembrie 2007

Pasarea de gheata


Cinta pasari de gheata in tufele de trandafiri.
Dar lumea se holbeaza la sculpturile din oraselul copiilor, cele taiate cu drujba.

Pe mess cu o fetita

Sa vorbesti pe mess cu o fetita de 10 ani si jumatate poate fi o experienta cel putin ciudata, mai ales daca nu ai copii si te crezi chiar tu o fetita.
Pe nickname-ul mamei, dintr-o data intra ea. O intervievez pentru un articol... Am ales varianta asta desi in zori ma voi duce la ele acasa. Fara cine stie ce calcule, am banuit ca va fi mai libera in exprimare.

"sunt ana", imi zice. Intrebarile curg cuminti. Raspunsurile, saltarete. Parca as vorbi cu o adolescenta. Ii place "muzika". De care? "eu daca sunt intr-un magazin si aud o muzika si imi place, o ascult".
Ce a insemnat pentru ea Sibiu 2007? Concerte rock! A fost "sooooper"! Dar a fost si la teatru, cu niste "care mortuare" (adica alegorice...).

Dimineata, cu ochii lipiti de somn, e deja imbracata pentru poze. Culmea, cam ca mine: blugi negri strimti ca niste ciorapi, bluza tot neagra (sic, eu am si cizme inalte, soldatesti!).
In dormitor, facem poze la computer, alaturi de surioara de 3 ani care intra singura pe You Tube, la Tom si Jerry.
Fata smechera de pe mess, cu hainele ei cool, cu bratara cu tinte la incheietura subtire, se lipeste de ecran. Cind soricelul face o smecherie, fetita tresare, ratacita intre virste...

14 decembrie 2007

Pasarea mea fantastica

Acum vreo luna, pe cind tastam automat supratitlul unui articol, un deget a alunecat putin mai la dreapta. Si am ramas un timp privind rezultatul: „Sibiu 2008”.
De mii de ori am tot spus „Sibiu 2007”, „Sibiu 2007”, dar pentru fiecare dintre noi anul acesta, ca o pasare fantastica, a avut o alta culoare. O colega a adunat autografe de la toate marile vedete. Altii au colectionat fotografii. Scriind o retrospectiva a anului cultural, m-am pomenit navigind din nou prin folderele durdulii alcatuite constiincios, însa fara pretentii de valoare. Si am zimbit: uitasem de Armand Assante, uitasem de Franco Nero, uitasem de atitia, desi statusem fata în fata, îndraznisem si-o întrebare...
Nu-l uitasem, nu-l uit însa pe Venedikt Erofeev, sezind în scaunul lui din bucatarie, cu sticla de coniac de pe pervaz filtrind artistic lumina, în locul unde nu se scutura iasomia...
Nu uit fiorul din holul salii Thalia, dat nu de peretele rece de care ma sprijineam ascultindu-l pe Knut Odegard, poetul norvegian, recitind „Cind vom îmbatrini, draga mea, si vor veni ciorile sa ne ia...”
Nu uit tabloul cu motani lenesi, tolaniti pe marginea piscinei, între vaze largi cu flori vesel colorate, „Qu’il este doux de ne rien faire…”, al Yolandei Salmon Duval, la o expozitie de arta naiva, naiva, asa de dulce naiva...
Pe Ion Muresan recitind în picioare din poeziile lui Iustin Panta, si pe femeia cu ochi înlacrimati privindu-l, sprijinita de soba, nu-i uit.
Nici mina barbatului cu par alb si lung, rotindu-se haotic în fata unei picturi labirintice, de Vasarely, drag nebun nelipsit de la vernisaje, si eu, alta nebuna iubindu-i prezenta si bucuria autentica, între atitea cravate...
Apoi, suvita lui Zholdak agitindu-se ca o aripa, limba rusa ca o esarfa de matase, si Vladimir Ziva dirijind Rahmaninov si icnind, si contesa vieneza în blugi, întocmai ca mine, ca tine...
Nu uit, n-o sa uit parul Soniei, adineaori unduindu-se-n ape spre podeaua scenei, acum prins sub puloverul albastru lung ca o zi de post, imediat dupa ce Elena Andreevna îi spune „Ai un par minunat!”, cind fata ar fi sperat sa auda „Dar esti frumoasa!”.
N-o uit pe Sonia spunind „Ce sa-i faci, trebuie sa traiesti!...” si ploaia picurind la nesfirsit, noaptea, pe o scena.
Pasarea mea fantastica, da-mi voie sa te colorez astfel. Ne vom odihni impreuna.

Gheara



Era

o astfel

de zi.

13 decembrie 2007

Ma intorc azi...


Toate acestea
(pentru Porgerdur)

Cind vom imbatrini, draga mea,
si vor veni ciorile sa ne ia
(cir-cir, apoi, cu o bataie din aripa, sus in vazduh),
unde va fi atunci iubirea noastra?

Unde va fi atunci gura asta care spune
ceva despre cafetiera sparta, rugina de pe masina, o consultatie la
cardiolog, o plomba care a cazut, factura de telefon
sau (romantica) despre luna aurie
si scorusul de munte inflorit, care da la o parte toate albele
minciuni, escrocherii, si tot ce nu reuseste sa spuna despre copilul
pe care nu l-am avut niciodata, si care se contopeste cu a ta intr-o
sarutare?

Ori ochii acestia care se zgiiesc la ecranul verde al calculatorului zi
dupa zi si se uita la tine cind te dezbraci si se-apropie seara:
stingi lumina pudica si stai ca o silueta cu sinii copti
si coapsele in contra luminii ce se prelinge subtire
prin geamuri de la Marea Islandei de culoarea cobaltului?
Ori miinile acestea care scriu si iar scriu care pun
la locul lor lopetile de zapada si te mingiie
pe membre pina ce arzi si vrei sa ma ai
ca o forta ce izbeste in diguri, iar eu explodez
cazind ca o cascada in tine, in pintecele tau care a fost indepartat
de chirurg
la Reykjavik?

Toate acestea pe care le numim dragoste -
unde vor fi, cind vor veni ciorile?
Fiindca nu ne vor lua pe amindoi odata. Unul dintre noi
se va culca primul pe solul minjit de zapada
jos linga mare (galbena iarba de anul trecut, spumeginda zapada
de primavara)
cind ciorile negre vor veni si vor ciuguli din gura, din ochi, din
miini, din organele genitale.

Cind unul dintre noi care este lasat in spatele ferestrei, draga mea,
care se trezeste dimineata si face toate cele
cu care eram deprinsi - aduce Morgunbladid din
cutia de scrisori. Deschide robinetele
si se priveste in oglinda: oare acel unul dintre noi mai vede atunci
acolo si altceva
decit propriul chip? Oare celalalt chip atunci
va straluci prin chipul lui in oglinda, precum casele abandonate
ce stau si stralucesc linga mare?

Knut Odegard (Norvegia)
(traducere de Micaela Ghitescu)



Se intimpla ca blogul nou e blocat si-mi sta in palma poezia asta.
Despre poetul norvegian, Lucian Vasiliu a spus,
dupa ce l-a vazut recitind la Sibiu,
ca seamana izbitor cu Mihai Ursachi.
Constat ca e placut sa ai un loc doar al tau. Expus, totusi secret...

9 octombrie 2007

M-am mutat

M-am mutat azi aici, fara sa-mi iau tot calabalicul:

http://www.supliment.polirom.ro/veronica/

Mi-am luat totusi ceva - ultima postare. :)

Teodosie cel mic sta cu Kafka pe malul marii

Pe "Teodosie cel mic", il incrucisez dintr-o data cu "Kafka pe malul marii".
Semnele de carte, ca spadele vechi. Sunt in mare intarziere...

Luata prin surprindere, Bufnita Kaliopi face ochii mari si mai mari, roteste capul cu 360 de grade si vede cum, patinand de pe un semn de carte pe altul, micutul Teodosie-i transformat in japonezul de 15 ani care calatoreste cu autocarul spre Takamatsu, in cautarea mamei si a sorei.
Bufnita se transforma convenabil in Tanarul numit Corbul.
Capsunile din buzunarul lui Teodosie iau forma unui sandvis cu gem de capsuni, primit de pustiul fugit de acasa, din mainile fetei abia intalnite. Ea ar putea fi Otilia. E satula de capsuni.
Pisicainele n-a aparut inca.

"Nu conteaza numele locului. Toaleta si masa. Lumini fluorescente si scaune de plastic. Cafea proasta. Sandvisuri cu gem de capsuni", spune fata, iar cerceii i se clatina.
Adoarme. La o curba, capul ii cade pe umarul baiatului.
"Ma uit in jos si ii zaresc breteaua de la sutien prin gulerul larg. E subtire, e crem. Imi imaginez materialul delicat de la capatul bretelei si sanii catifelati pe care ii acopera, sfarcurile rozalii care se infioara la atingerea degetelor mele"… "In acelasi moment, in mintea mea se infiripa o intrebare: daca e sora mea? Are cam aceeasi varsta"…

La intrebarea asta, cartile se pornesc a spune o alta poveste, despre baietelul singur la parinti, cel care cu ochi mari, permanent cercetand cotloane interzise, vesnic alintatul baietel al vesnic prea ingaduitoarei mame, isi surprinsese intr-o buna zi chiar mama intrebandu-se caraghios: "El e unicul meu baietel, dar sunt eu unica lui mama?".

Rationamentul, oglindit in sute de pagini inselator intersectate, se reia, uneori amuzant, alteori de-a dreptul dureros, cu sora, cu tatal, cu pisicainele, chiar si cu pasaroiul inchis in colivii de argint, in rol principal.
Ca merele muscate, cartile incepute stau teanc una peste alta, la marginea patului.
Fiecare e unica.

8 octombrie 2007

Bravo, Cargo! (si ferice de pisicile mamei)

Bravo,
Cargo!



















"Trupa Cargo refuza sa cante cu manelistii" - "Membrii celebrei trupe rock si-au anulat concertul de la Azuga pentru ca pe aceeasi scena urma sa cante si Adi Minune..."
(articol in Evenimentul zilei / http://www.evz.ro/article.php?artid=325791)

Mi-amintesc dintr-o data de pisicile mamei.
Sunt doua surori neobisnuite: una cu trasaturi de birmaneza, cealalta de persana neagra; dar sunt surori, nascute de una si aceeasi pisica, a mamei, o gri tigrata, care s-a iubit si cu birmanezul si cu persanul de prin vecini.

Ei bine, pisicile astea doua s-au mutat si traiesc de o vreme in curte la basistul de la Cargo, undeva langa Timisoara.
Ferice de urechioarele lor!

6 octombrie 2007

Calc pe petale...

Calc pe petale de crizantema, albe, lunguiete, dis de dimineata. Duc vaza in bucatarie, arunc la gunoi buchetul vestejit, scurg apa galbuie, apoi ma intorc in dormitor pe drumul petalelor, adunandu-le pana la ultima.
Sa calci pe petale din mainile tale cazute, iata un mod minunat de-a-ti incepe ziua.

Singura azi si maine, cu ochii la mesteacanul scuturat.
Cu mintea la "stelute, stelute in genele ei", si la poezia aceea despre singuratate, cum te chinui sa te scuturi de ea cand o ai, cum tanjesti cand n-o mai ai...
Azi o am. Calc pe petale de crizantema, fac exercitii sa tin drumul, ratacita.

6 (sase) octombrie

Era
o
astfel
de
zi.

5 octombrie 2007

La Maraton


Maraton. Lumea vine greu, e frig dimineata, abia te trezesti, te arunci tu pe tine din casa... Cafea buna, calda, in holul cam pustiu. Andrei Bodiu e ragusit. Dar mai poate. Il ajuta sase fete, zici ca-s Margaretele lui Faust...

E teribil de trist textul pe care-l citeste Ioan Radu Vacarescu in deschidere, despre vizita la Mircea Ivanescu, pe cand ii anunta maratonul. Imi notez doar primele randuri. Ma opresc, imediat decid ca nu le voi reda nicaieri. E prea mult.
Dar nu pot sa le uit.

Abia in prima pauza se invioreaza atmosfera. Lume multa, lume vesela, pupicuri si imbratisari. Privesc de sus, de pe scari, nu-mi gasesc locul. De aici vezi si mai bine ca Mircea Cartarescu este centrul, un magnet in jurul caruia totul graviteaza firesc, chiar si daca el nu face nimic (ce sa faca?). Un magnet sfios! :)
- culmea, acasa descopar poza asta; exact astfel era atmosfera in cea dintai pauza, Cartarescu si multa forfota in jurul sau -

Poze, poze, imi fac de lucru, sa nu ma mai gandesc ca-mi lipseste cate ceva, si sa nu ma mai gandesc cat de straina-s de toate, asa cum esti strain in orice multime. Si incepe iar, versuri, versuri, de toate genurile, pe toate vocile, in toate tonurile. Si e bine acum. Ma cufund in fotoliul galben si-i bine.

In pauza mare ma duc acasa, respir toamna mea, asta, cu gauri negre si valuri de miere rascolitoare, si-as vrea sa nu fiu nevoita sa scriu nimic, nici un rand - daramite texte cumpanite la numar de caractere! -, sa tin totul in mine, si totusi scriu cu verva si pofta si apoi iata-ma umpland si aici un chenar al nimanui...

Si ma duc iarasi acum, pana seara si pana in creierii noptii, privind si-ascultand ce se poate privi si-asculta, pe sub captuseala gandindu-ma insa continuu la ceea ce cu furie se cere gandit iar si iar, obsedant, in toamna asta cu gauri negre si valuri de miere.

4 octombrie 2007

Un motan

Dimineata, o sun pe Simona. Turui despre Maratonul de poezie, nu a intrat nici un rand in ziar, poate intra maine (da, intra maine, adaugam o gramada de chestii noi, aflu absentii - la naiba! -, iau ceva declaratii)... Ma opresc rusinata cand aflu ca e cu motanul in brate, in drum spre doctor. I-a cazut de la etajul 8.

Toata ziua mi-e dominata de ochii mari, albastri, ai lui Roni. Ii simt labuta zgariindu-ma pe umar in ultimul salt, cand a-ncercat sa mai sara o data pe marginea cazii, sa bea apa calcand pe genunchiul meu ca pe-o piatra de rau.
Increderea lui oarba, pana in ultima clipa, in dumnezeul nedemn ce-i eram, incapabil sa-l mai salveze...

Si ma rog pentru motanul Simonei si chiar pentru ea, caci mi-e groaza si sa-mi amintesc dupa-amiaza inclinata - tot toamna, intocmai asa - cand imi sangerau degetele si sufletul in Dumbrava, sapand la radacina unui copac, blestemand...

3 octombrie 2007

Pestisorul de bronz

Era
o
astfel
de
zi.

Maratonul European de Poezie

Aproape o sută de poeţi au lăsat orice altă treabă şi au pornit spre Sibiu, pentru a participa la Maratonul European de Poezie, cel mai amplu eveniment literar organizat vreodată în România. Timp de 18 ore, versurile lor vor răsuna vineri în Aula Magna a Universităţii “Lucian Blaga”. Evenimentul iniţiat de scriitorul braşovean Andrei Bodiu şi organizat de Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România este cel mai ambiţios proiect literar din cadrul programului “Sibiu, Capitală Culturală Europeană 2007”, pentru care însă Ministerul Culturii nu a alocat nici un leu.

Pauză la 100 de minute

Maratonul se deschide la ora 8.30, cu un omagiu adus poetului Mircea Ivănescu, iar în continuare cei 87 de poeţi vor citi câte zece minute din creaţiile lor. “În zece minute, un poet poate să spună foarte mult”, consideră Andrei Bodiu. Programul evenimentului este extrem de precis, iar accesul publicului va fi liber.
Lecturile se vor desfăşura pe module de câte 100 de minute, cu pauze între ele. Primul modul începe la ora 9 dimineaţa, iar ultimele poezii vor răsuna la 2.40 noaptea.
"Vor participa autori români din toate generaţiile şi din toate zonele geografice ale României, plus poeţi străini, de calitate bună şi excepţională”, spune Andrei Bodiu. “Este o imagine credibilă a ceea ce înseamnă poezia românească”, spune organizatorul.
Deşi se dorea iniţial participarea mai multor poeţi din diferite ţări europene, rezultatul este o participare majoritară a românilor. “Majoritatea autorilor sunt români, dar în fiecare interval de aproximativ 100 de minute există câte un invitat străin”, spune Andrei Bodiu.

Tinerii încheie balul

Unul dintre cele mai interesante grupaje este cel care se va desfăşura între orele 18 - 20, în “prime time”, care îi aduce în faţa publicului pe Mircea Cărtărescu, Andrei Codrescu sau Ion Mureşan.
Cei mai tineri poeţi vor încheia festivalul, fiindcă ei sunt cei care vor rezista cel mai bine la maraton. După Dan Sociu, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu, Vasile Leac, Ştefan Manasia, poetul sibian Radu Vancu va fi cel care va avea ultimul cuvânt în maraton.
Deşi sala unde se va desfăşura evenimentul are o anumită răceală, organizatorii sunt convinşi că spaţiul se va “umaniza, fiindcă sunt autori care fac show”. De altfel, ordinea autorilor a fost aleasă astfel încât să existe o armonie nu numai în privinţa stilurilor şi vârstelor, dar chiar şi a vocilor.

Minister indiferent

Bugetul total al proiectului este de 56.000 euro, din care 10.000 euro este contribuţia USR, iar restul a Consiliului Local Sibiu. Ministerul Culturii nu a finanţat acest proiect, spune Andrei Bodiu, accentuând că “dacă nu era comunitatea sibiană, acest program nu s-ar fi făcut”. Proiectul beneficiază de sprijinul Asociaţiei Sibiu CCE 2007, al filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România şi al Casei de Cultură a Municipiului Sibiu.
În paralel cu maratonul, la Casa Teutsch alţi poeţi se reunesc la Festivalul European al Poeziei, dedicat memoriei lui Oskar Pastior.


PS: Nu-mi voi face un obicei din postarea articolelor, promit.

2 octombrie 2007

"De-ai sa ma minti prin lingusire..."

"De-ai sa ma minti prin lingusire..." - Faust catre Mefisto, in fata promisiunilor.

Am revazut aseara "Faust" al lui Silviu Purcarete, mult mai atenta la text. La o prima vizionare, esti inghitit de desfasurarea magnifica, iti scapa unele detalii.
Acum am urmarit versul. Mare parte este intocmai traducerea lui Doinas. Uneori insa, rar, parca se frange - e un scenariu, comprima drastic traducerea, iar acestea sunt, probabil, partile adaugate, adaptate... - dar e cu atat mai fermecator, dat fiind subiectul.
Nu iubiti ezitarile?

Caut, cu disperare, "Faust" in traducerea lui Stefan Augustin Doinas. A aparut la Editura Univers, in 1982.
Ma poate ajuta cineva?

Stiu, a aparut o noua traducere, la Paralela 45, a lui Nemes (o am!). Unii zic ca e mai buna ca a lui Doinas, mai buna ca a lui Blaga. Dar eu il vreau pe Doinas.

Despre spectacol, aici:
http://www.supliment.polirom.ro/article.aspx?article=2353


PS: In fata mea, spectator, regizorul britanic Tristan Sharps.
Mai trebuie sa mearga si Silviu Purcarete la calatoria infernala realizata de englez in subteranele primariei - "Don't Look Back". Ar fi un schimb de experienta in materie de lumi de dincolo...

1 octombrie 2007

Era si luni, era si 1 octombrie

Era
o
astfel
de zi.

"Don't Look Back"

În sala de aşteptare suntem opt. E beznă, chipurile ne sînt luminate numai de felinarele din stradă. Nu ştim alături de cine vom pleca în călătorie. Uşa se deschide, o fată ţinînd în mînă o lanternă uriaşă strigă trei nume. Grupul o urmează tăcut. Peste cinci minute fata va reveni. O voi urma, împreună cu doi bărbaţi. Nu vom schimba nici un cuvînt, întreaga călătorie. Vom experimenta singurătatea în trei.

Urcăm pe scările înguste, în întuneric. Clădirea primăriei e atît de schimbată, încît după ce urci două etaje şi te strecori pe cîteva coridoare, uiţi unde eşti. Toate ferestrele sunt tapetate cu catifea neagră, anumite uşi sunt blocate, eşti dus pe unde trebuie să fii dus şi nu te mai poţi întoarce.
“Vă rog să aşteptaţi aici”, ne spune fata cu lanterna şi pleacă. Uşile se închid. În bezna perfectă, ne auzim doar propriile răsuflări. Apoi, un oftat, un sunet straniu, parcă ar plînge cineva. Secundele curg grele. Se aprinde o veioză. Omul de la birou ne priveşte uimit, cu un fel de milă amestecată cu mustrare. Îmi face semn să mă apropii şi nu pot, am picioarele paralizate. Îi îndeamnă pe ceilalţi. Ne facem curaj. “Numele?”. Spunem, supuşi. Ne caută în registru, clătinînd din cap, a părere de rău. Ne dă cîte-un bilet. “Dincolo de uşa aceasta, e lumea celor care se odihnesc. Vă rog să nu-i deranjaţi”. Veioza se stinge, găsim greu drumul spre uşă. Şi lumea de dincolo ni se deschide terifiantă, cu şoapte, umbre, vaiete de viori.

- continuarea in "Suplimentul de cultura", intr-un numar viitor -
http://www.supliment.polirom.ro/

30 septembrie 2007

Uriah Heep la Sibiu


Uriah Heep featuring Cristina Rus...

Fiecare imbatraneste cum poate.

Peste doua ore, ma duc la concertul Uriah Heep. O sa ajung mai tarziu, fiindca ghici cine canta-n deschidere? Crrristina Rus... Apoi, Iris.
Concertul ma intristeaza, prin modul de organizare. Este un turneu al magazinelor Trident (nu va simtiti vinovati ca n-ati auzit de ele, sunt numai vreo 5 in tara, prin Sibiu, Medias, Deva...).

Ce e trist:

1. Ca o trupa ca Uriah Heep canta intr-un turneu al unui supermarket, iar intrarea se face pe baza cardului "client fidel".
2. Ca in deschidere e Cristina Rus.

Intreb la conferinta de presa daca ei stiu ceva despre cei care canta inaintea lor. Organizatorul intervine, nu le traduce, spune ca s-a dorit diversificarea ofertei pentru clienti. Ca si cum fanii Cristinei Rus ar sti cine-s Uriah Heep, iar fanii UH ar avea nervi sa asculte blondina...
Insist, ii intreb pe ei daca stiu cine va canta... Da, stiu de Iris, stiu ca au facut o versiune a lui "Lady in Black". De Rus habar n-au. Vor avea o mare surpriza. Sau nu...
Ii pozam; in spatele lor, sunt panouri cu carucioare de supermarket.

Si ma gandesc la sclipitorul Ian Anderson, la incredibilul concert Jethro Tull de acum o luna. Si, de-asta zic, fiecare imbatraneste cum poate...

Colocviile revistei Transilvania


Sambata,
29 sept.,
Sibiu.

29 septembrie 2007

Despre generatii si pitbulli sfiosi

Discutiile despre generatii acapareaza prima seara a Colocviilor revistei Transilvania.
Inteleg ca asa se cam intampla peste tot.
In ziua doi, Dan C. Mihailescu (asa de tacut aseara) se trezeste la 6 dimineata si, la 11 trecute fix, cu un carnetel in mana, incepe sa zica.
Face o comparatie cu rafturile dintr-o camara. Conceptul e util, sa intelegem, in primul rand pentru critici. Cand unul dintre ei intra in camara, trebuie, cat de cat, sa exista o ordine - borcanele cu zacusca intr-n raft, cele cu dulceata in altul. Abia apoi te uiti pe eticheta, vezi detaliile.

Discutiile se incing intre critici. Ion Pop, ce deliciu trebuie sa fie sa il ai profesor, Dan C. Mihailescu, incantator ca intotdeauna... Marin Mincu, ceva cam agresiv, nu in concepte, ci in forma... Paul Cernat, Angelo Mitchievici, diplomati, dar fermi pe pozitie. Daniel Cristea Enache, eleganta intruchipata si o acuratete a discursului, incat il banuiesti ca-si face, cumva, niste scheme; stie exact de unde incepe si pe unde se plimba ca sa aterizeze la fix.

Vorbesc putin sau deloc poetii, prozatorii. O. Nimigean se scutura de tacere si spune ca niciodata nu intelege de ce astfel de discutii.
Ma bucur.
Si eu ma simt cam straina, desi discutiile sunt cum nu se poate mai interesante. Straina ma simt de incadrarea in vreo "generatie". Cum sa vrei, borcanas, sa stai cuminte intr-un raft?
Nu mai departe de zilele trecute, fui prezentata unui critic care, fara sa-mi fi citit povestioarele, dadu din mana a scarba, ca lui nu-i plac douamiistii porcosi... :))

Asadar, ajung la pitbullul sfios.
Generatiile sunt, ma gandeam, ca rasele de caini.
Sa zicem ca douamiistii sunt ca pitbulii. Se tot spune de cainii astia la stiri ca sunt criminali ("ce au adus nou in literatura?", "secretiile vaginale!"). Cati sunt insa victime ale generalizarii? Ne reprezinta pitbullul de la stiri?

Pe strada mea, un pitbull ciocolatiu si un canis alb sunt plimbati de mana aceluiasi stapan. Intr-o zi imi fac curaj: "as putea sa-l mangai pe pitbull, va deranjeaza?"
Cainele de ciocolata se ridica pe mine cu labele din fata. Ma linge de nu ma pot salva. Rad cu lacrimi.
Stapanul imi zice: "Toata lumea il mangaie pe canis. Au vazut la stiri ca astilalti sunt agresivi. Pro TV-ul... Si el, saracul, vrea si el mangaiat! Sunteti prima care vine la el!"

Sunt si eu un pitbull ciocolatiu. Dar n-am spus-o. Doar a tacut o gramada si Radu Vancu, iar el vorbeste asa de bine!

PS:
1. Au luat premii Dan C. Mihailescu si Ovidiu Nimigean.
2. Mi-a parut tare rau ca n-a venit si Ion Muresan.

27 septembrie 2007

"Faust" unleashed

"Faust" al lui Silviu Purcarete trebuie vazut iar. Mi-am luat bilet. Dar intai sa mai treaca niste zile... Spectacolul trebuie vazut altfel, nu ca la premiera. Fara acei invitaci peste tot. Invitacii sunt asa, ca o jena, ca niste pantofi care te bat la spate.

Porcusorul aparut intre randuri incercase sa o convinga pe dna B., venita taman din capitala, de la ditamai revista, sa il urmeze. Oricine ar fi citit putin inainte de premiera ar fi aflat ca spectatorii se vor plimba prin hala la un moment dat. Dna B., insa, refuza, speriata. Nu, nu chiar ea! Felul in care, atat de serioasa, argumenta cu un purcelus mi s-a parut asa de amuzant!
Am pornit cu purcelul la plimbare cu zambetul pe buze. Maria era speriata sa nu ne pierdem. N-avea la ea bani de taxi, se facea tarziu...

Pe aleea de iarba, m-am aplecat putin, din mers, sa vad daca e naturala. M-am oprit; iarba mirosea! Si erau, colo si colo, frunze de papadie... In fata mea, un critic celebru a cules o floare. Artificiala, de panza. Vai, domnul critic a furat din decor!

In Noaptea Valpurgiei, haos. Maria ma pierde pe mine, Simona isi pierde prietenul. O nimica toata, altii si-au pierdut sufletul.

Cand ne intoarcem, iarba miroase mult mai puternic. Sub talpile noastre, si-a jucat rolul.

Pe scena, cu o scufie in cap, Catalin canta in timp ce da cu rindeaua la sicriul lui Faust. Ma bucur ca-l vad, imi vine sa rad, e un ras cam nervos, ca al unui scapat din iad.
El va scrie, a doua zi, un editorial despre cum a venit Ganea la "Faust". Da, Ganea fotbalistul. S-a dus vestea, la repetitii, ca insusi Ganea venise acolo, in hala, sa-i vada. Ei, uite, si mai radem de ei, ca-s inculti, susoteau actorii. Pan-la urma, s-au dumirit: Ganea vroia sa-si ia un caine. Il cauta pe dresor. Dresor care era acolo cu Felix, puiul de labrador care-l joaca pe Mefisto in devenire...

Ingerul innamolit


Era
o
astfel
de
zi.