„Cărți care ne-au format” - chestionar, Litero-mania

Am răspuns, în timp ce mă aflam la Sinaia, la chestionarul „Cărți care ne-au format”, pentru Litero-mania, la invitația Adinei Dinițoiu. Răspunsul la anchetă poate fi citit în revistă aici. Îl redau și mai jos integral.

Cărți care ne-au format

Veronica D. Niculescu: „Au fost atâția ani în care am trăit efectiv, trup și minte, în cărțile lui Beckett și Nabokov, autorii din care am tradus cel mai mult”

1.     Ce citiți în aceste zile?

Tocmai am terminat Donatella di Pietrantonio, Vârsta fragilă, și încep Jon Fosse, Eu este un altul, Septologie III-V. Sunt cărți aduse de la târgul de carte Gaudeamus – eu nu prea las turnurile să zacă, citesc între un târg și următorul tot ce am cumpărat, deși alternez cărțile nou apărute cu alte pofte, mai vechi sau mai noi. Iar anul ăsta n-am putut ajunge la Bookfest, deci eliminasem tot ce însemna turn cu noutăți pus în preajmă. Din ambii autori am mai citit, știam că îmi plac, așadar am mers mai departe cu ei. Sunt absolut fermecată de Fosse. Mă hrănește, e genul de literatură excepțională în care mă cufund ca-ntr-o muzică, ca-ntr-o viață. Înrudit cu Beckett, da, și totuși altceva.

2.     Care este cartea care v-a schimbat viața?

Toate cărțile ne schimbă viețile. Una câte una și toate, laolaltă. Fiindcă ne schimbă felul în care înțelegem viața. Cărțile se așază precum cărămizile într-un zid, una peste alta peste alta peste alta. Pui una prea sus, cade, nu ține, fiindcă probabil n-ai pus ce trebuia dedesubt. Mai muncește. Încerc să spun că totul contează, baza, miezul, vârfurile. Acele cărți memorabile prin faptul că sunt literatură de cea mai bună calitate, da, dar și cele care au doar rolul de a ne conduce mai departe, poate chiar dinspre ce ne displace spre ceea ce e esențial și contează.

3.     Ce carte v-a influențat cel mai mult?

Sunt atâtea... De la rușii citiți în liceu, când cred că am deschis cu adevărat ochii asupra marii literaturi, până la cărțile traduse – multe m-au dus acolo unde nu m-ar fi dus cărți alese pur și simplu de mine în librărie. Cred, cum ziceam în răspunsul anterior, că tot ce citim – la fel ca muzica, filmele, celelalte arte –, tot ce consumăm ne alcătuiește, se adună și face parte din noi. De aceea e important cu ce ne hrănim. Cum selectăm. Nu știu exact cum să mă raportez la ideea de influență. Sunt sigură că au rămas urme puternice după niște traduceri, au fost atâția ani, în fond, în care am trăit efectiv, trup și minte, în cărțile lui Beckett și Nabokov, autorii din care am tradus cel mai mult, suspendându-mă din aproape orice altceva. A fost important pentru mine apoi să mă scutur și să mă regăsesc cumva. Dar te regăsești transformat. E vocea ta, în cel mai bun caz, dar o voce care știe că există muzica aceea, din care ai cântat (tradus) notă cu notă, notă cu notă, zi după zi, săptămâni, luni, ani. Watt al lui Beckett rămâne pe viață cu mine. Darul lui Nabokov, Foc palid, căruia i-am dat ocol vreo șapte ani înainte să încep să-l traduc.

4.     Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.

În ultimii ani, alegându-mi cu foarte mare grijă cărțile, n-am dat greș în nici o alegere. Am savurat totul cu încântare și m-am și lins pe degete la sfârșit. Ultima carte de care-mi amintesc că nu mi-a plăcut, dar tot am terminat-o, că nu se face să lași în farfurie, muncești și cu ce nu te prinde, a fost Vegetariana – demult, luată după nu știu ce recomandări fierbinți. Mi-a displăcut profund. Mi s-a părut slabă, subțire, falsă în fiecare colțișor. Iată-mă azi făcând confesiunea, după doi ani de când chiar sunt vegetariană, și chiar în anul în care autoarea a luat Nobelul.

5.     Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.

Inevitabil, sunt cărțile traduse de mine, din care primesc exemplarele de traducător de la editură. Anul acesta am dăruit oricui am avut ocazia Beckett, reeditat în colecția Top 10+ de la Polirom. La fel, reeditările romanelor lui Nabokov. Sunt bucuroasă când am cui dărui cărți, când știu că acel cineva va citi.

6.     Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?

Sunt prea mică să spun așa ceva. Să se pronunțe profesioniștii. Ca cititor, când nu îți place o carte sau un autor despre care se spune că e mare, e foarte posibil să îți lipsească ție una dintre acele cărămizi de la bază, care să te ajute să înțelegi vârful. Sau să fie chestiune de gust; sau de moment în care citești; apoi, cu cărțile mari, se știe, se mai și muncește... Nucile tari, odată sparte, scot la iveală minuni! Anul acesta, am dăruit cuiva apropiat Metamorfoza lui Kafka. Sfântă inocență, ce mi-a fost dat apoi să aud!... Și cât m-a întristat această reacție...

7.     Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?

Nici aici nu m-aș pronunța. Ar fi doar o părere de cititor. Dar cred că mai degrabă se pot da exemple de supraevaluare, în lumea noastră grăbită și sclavă a publicității, a noului, a imaginii colorate... Din păcate, tot mai adesea văd cărți recomandate de-a valma, puse laolaltă ca oile-n țarc, deși n-au ce căuta împreună. Supra- și subevaluare din greu. Nivelare. Tristețe. (l.e.: ce-i drept, aici mă cam refer la noutăți)

8.     Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.

Nu-ți poți dori să scrii decât cartea ta, iar cartea încă nenăscută nu poartă un nume. Îmi doresc să mai scriu. A fost un an foarte puțin îngăduitor cu scrisul meu și cu mine. Dar am dus mai departe ceva început cu șapte ani în urmă, o casă a mea la care tot tencuiesc, șlefuiesc, în fiecare toamnă mai adaug o aripă, un candelabru, un horn, deși mereu îmi spun că e gata, acum chiar e gata...

9.     Ce carte ați recitit cel mai des?

Cred că Foc palid, Nabokov. Am citit-o de opt ori doar când lucram la traducere, acum zece ani și ceva, în diferite forme și variante. E cartea la care, de departe, am muncit cel mai mult. Neglijența – sau de-a dreptul indiferența – cu care a fost primită traducerea aceste cărți, în jurul căreia plutea până atunci aura de „intraductibilă”, m-a lecuit de multe – griji, spaime, așteptări... Trebuie să-ți faci treaba bine, cât poți de bine, fără spaime exagerate, dar și fără să te aștepți la nimic. Sigur, înspăimântătoare cu adevărat e tăcerea. Altfel, dincolo de traduceri, cred că cel mai des recitesc din Cehov și Kafka. Mă întorc acolo oricând.

2024 - Cărțile: un an al traducerilor și reeditărilor

A fost un an al traducerilor și al reeditărilor. Am tradus mai mult decât aș fi vrut, am scris mai puțin decât aș fi avut nevoie. Viața nu a curs lin.

· Toți copiii librăresei a apărut într-o ediție nouă, în colecția Top 10+ de la Polirom - și se numără printre bestseller-urile editurii la capăt de an.

· S-au reeditat două traduceri din Beckett, probabil cea mai mare bucurie a anului: romanul Vis cu femei frumoase și nu prea și Integrala prozei scurte. 

· Mi-am ocupat mare parte din an cu tradusul. Două cărți, cam un milion de semne împreună. Traducerile noi: Sticlăreasa de Tracy Chevalier, Polirom, colecția Biblioteca Polirom, proaspăt apărut la Gaudeamus; și Bach pentru copii de Helen Garner, în curs de apariție la Anansi. World Fiction.

· Quilt (Polirom, 2023) a primit două premii: distincția „Cartea de proză a anului” - pe platforma „O mie de semne” și premiul „Cartea Discretă a Anului” - oferit de ARCCA, pentru care sunt foarte recunoscătoare. 

· O vară cu Isidor și Iarna lui Isidor s-au tot epuizat și retipărit în tiraje noi de vreo șase ori.

O vară cu Isidor a ajuns la a douăzecea retipărire și se numără printre bestseller-urile editurii în 2024. De anul acesta, a intrat și-n manuale.

· Prezentă în două manuale de Română de clasa a VII-a: al Booklet, cu un capitol întreg din O vară cu Isidor; al ArtKlett, cu povestirea „Cum e lumea” (ediție nouă). 

Am scris puțin, față de cât mi-aș fi dorit și față de cât aș fi avut nevoie ca să rămân sănătoasă, dar am scris. Când n-am putut scrie, de voie, de nevoie, am tradus. Și-am tradus, și-am tradus.

Nu am scris pentru nici o antologie sau volum colectiv. 

Nu am participat la nici un festival. Nu am fost invitată nicăieri. 

M-am autosuspendat din tot ce înseamnă zonă publică mare parte din an, făcându-mi probabil singură și mult bine, și mult rău. 

Am citit mult. 

Am avut vacanță insuportabil de puțină (patru zile vara, patru iarna). Ies epuizată din acest an teribil. 

Au fost multe, multe piedici, un an deosebit de greu, parcă mai greu ca oricând de săpat un loc al vieții și-al lucrului tău - o cameră doar a ta și o ușă închisă n-au mai fost de ajuns. Îmi doresc un an în care, pur și simplu, să pot munci (gândi, trăi) liniștită. 

De unde plec, unde mă duc

Am plecat plângând din Sinaia - nu e o metaforă, mi-a fost mai greu ca oricând drumul spre gară, totul mă trăgea înapoi, nu înainte. Poate fiindcă plec atât de rar și de greu de acasă? Poate fiindcă fuga a fost doar o fugă, una temporară, care nu rezolvă până la urmă nimic? Poate fiindcă am simțit mai mult ca oricând că, așa cum zice un personaj de-al lui Nabokov, frumusețea nu poate fi posedată (oricât ai inhala mirosul unei flori, oricât ai privi culorile unui apus)? Doar singur, în drumurile tale, poți inhala în neștire frumusețea asta, o poți descoperi cu de-amănuntul și poți simți, în cele din urmă, că tot cu mâinile goale - și cu pieptul plin - pleci acasă. Casele, aleile șerpuite, treptele, cerul, stelele, turiștii și apropierea Crăciunului. N-am mai văzut niciodată stațiunea atât de animată - în timpul săptămânii, în preajma sărbătorilor (fiindcă eu așa călătoresc de ani de zile, de obicei de luni până joi, de obicei evitând perioadele când pleacă toată lumea; e un truc minunat).

Am prins la întoarcere un tren din acela nou, care merge între Brașov-București. O minune. În jur, jumătate locuri libere, jumătate ocupate de străini. O oră și jumătate a zburat ca fulgerul. Nici n-am apucat să mă gândesc de unde plec și unde mă duc.

Fugă de decembrie

Fugim în micile noastre vacanțe, rarisime, scurte, pentru că nu putem fugi cu totul din viețile noastre, atunci când ajung să ne sufoce. Noaptea, aici, între munți, mă ține trează sunetul grăbit al propriei inimi, rezonând cu putere prin pernă - aș da orice să înceteze să gonească așa, mă rog să slow down așa cum te rogi să înceteze petrecerea din vecini. Măcar după 12. Măcar după 2. Dar ea nu, nu, bate ca toba, trebuie să-mi ridic capul cu palma un pic ca să pot adormi. Dimineața, la răsărit, văd o lună uriașă apunând peste munți, printre hașuri de crengi și păsări negre. Creste înzăpezite. În stațiune e cald. E neobișnuit de cald, se plânge lumea prin magazine, iar străzile-s pline de grupuri de elevi gălăgioși. Îi voi auzi după-amiaza, chiuind și urlând în camere, strecurându-se prin uși crăpate pe furiș. Mă tulbură senzațiile pe care îmi imaginez că le simt acolo, în camerele unde-au ajuns aduși cu școala, ca să învețe ceva - vor învăța, nu vor uita niciodată. La mine pe etaj e șantier - ce noroc! -, muncitorii montează mobilier nou pentru camerele de lux. Burghie găuresc, ciocane bat, oameni vorbesc într-un capăt de palier. În celălalt, liceenii se iubesc, țipă, tropăie, fug. Mi-a fost atât de dor de viață, de oameni, încât scriu și mănânc și mă uit pe fereastră în toată zarva asta de parcă sunetele scoase de om ar fi doar o muzică de fundal, pusă de o mână atentă cu nevoile mele. Numai inima mea de n-ar mai goni chiar așa. N-o să-mi ajungă timpul, e mult prea puțin... Mi-ar trebui măcar o lună așa, în acest „sanatoriu” luminos, liniștit în felul său, cu tot zgomotul său - fiindcă toată gălăgia asta n-are nevoie de mine, nu mă cheamă, nu îmi solicită atenția sau sprijinul -, ca să mă reaud, ca să uit, ca să las grijile-n spate, ca să-mi regăsesc echilibrul, ca să scriu. Fugim în micile noastre vacanțe, cu un rucsac încropit rapid în spinare și cu carnete pline de liste și de pagini neîncepute, fiindcă nu putem fugi cu totul din viețile noastre.

Cana mea cu păsări, cana care cântă

 

Nu știu cum se face, dar se întâmplă că în mâna mea lucrurile rămân ca noi multă vreme. Așa e de când eram copil. Am devenit destul de protectoare cu puținele mele posesiuni probabil observând cum tot ceea ce împrumutam se întorcea dacă nu de-a dreptul stricat, măcar vizibil deformat, julit, îndoit. Cărți nu mai împrumut decât foarte rar – spre deloc.

Acum, dacă mă întrebați despre cana de citit, o să vă spun că am aceeași cană, de citit și de scris și de visat, de... aproape trei ani. Cana mea cu păsări, cana care cântă. Îi sunt și îmi este fidelă din primăvara lui 2022. Până și suportul de sub ea e același.

Eram la Iași, într-o rezidență de scris. Mi-era greu. Îl îngropasem pe tata de mai puțin de o lună când am trimis o aplicație (la îndemnul repetat al unor prietene, fiindcă mie nici prin cap nu-mi trecea) și când am aflat că fusesem admisă. Mi-am pus viața într-o valiză și m-am mutat acolo pentru o lună. Eram într-o perioadă când nici nu puteam vorbi, darămite să scriu! Știu, asta pare altă poveste, și totuși este povestea cănii din care beau azi.

Acolo, în rezidență, unde am împărțit o căsuță cu două scriitoare mai tinere din Ucraina, una dintre ele venită cu fetița, am fost nevoită să ies în fața copiilor la niște ateliere și, în cele din urmă, să fac față cumva unei lansări organizate în Cărtureștiul din mall. Lansam ultima mea carte, Pescărușul de la geam (Jurnalul unui cuib). Recunosc și aici, nu mă simt foarte în largul meu la lansări. Dorm prost spre deloc și înainte, și după, mă tem că nu voi fi la înălțime, mă tem de ridicol, de felul stângaci în care ies vorbele, mă tem de așteptările celorlalți – pur și simplu simt că locul meu nu e acolo, că prezența mea fizică nu poate fi de nici un ajutor cărții, ba dimpotrivă, mai degrabă ar putea să o saboteze. Ca să spun foarte pe scurt ceva ce e greu de înțeles chiar și pentru mine, pur și simplu mi-e greu la lansări.

Ei bine, acolo, la capătul întâlnirii, după autografele și fotografiile de final, a revenit la mine o fată timidă, frumoasă, o fată care îmi ceruse deja autograf, deci știam cum o cheamă. Andreea Plăcintă. Medic și cititoare împătimită. S-a apropiat stânjenită, de parcă ar fi vrut să îmi mai ceară ceva. Însă de fapt, nu îmi cerea, ci îmi oferea. Mi-a strecurat un pachețel frumos ambalat. Era cana din care îmi beau și astăzi cafeaua și ceaiul, și când citesc, și când scriu, și când doar stau și visez la fereastră. E ca nouă.

Cu ea alături am început să scriu și atunci, la Iași, în rezidență (povestirile amare din Quilt), cu ea alături am scris și am tradus și am citit în acești ani.

Trăiesc într-o cameră mică, dintr-un apartament cu două camere, și el mic. Ca să ajung din dormitor la lucru, nu fac decât să mă mut din pat la birou – doi, trei pași. La fel, ca să mă întorc de la lucru acasă, aceiași doi, trei pași. Cana asta frumoasă, cum n-am mai avut niciodată, largă, de porțelan alb fin, prin care aproape că trece lumina, pictată cu ramuri gri și păsări vernil, se mută odată cu mine.

Până în ora 17, beau cafea – aceeași cafea de dimineață, lungită cu lapte, de care trag mult. După ora 17, ceai. Ceai verde, ceai rooibos, ceaiuri de fructe, ceaiuri de plante, un evantai multicolor de ceaiuri. Citesc mereu doar în pat, sprijinită de perna așezată vertical. Trag mereu lângă pat o măsuță pe rotile, care altfel stă la fereastră. Pe ea așez ritualic: cana, cartea, ochelarii, uneori am și o vază cu flori, depinde de anotimp. Niciodată telefonul. Aprind veioza ca o lună. Și citesc. Și citesc, și citesc, ore în șir, cât pot, după-amiaza și seara. Duminicile!... Nu pot nici să scriu, nici să citesc fără o cană cu o băutură caldă alături.

Dragă Andreea, cititoarea mea bună și timidă din Iași, îți dedic acest text – care nu e despre căni, ci despre daruri. Daruri potrivite la momentul potrivit. Și îți mulțumesc! E mare lucru să fii permanent însoțit de darul unui cititor. Porțelanul alb al cănii – care cântă cu ecou la ușoare atingeri – îmi amintește, când se mai întâmplă să uit, că există un sens. Un sens, un destinatar și o întreagă lume care se hrănește și supraviețuiește hrănindu-se cu cuvinte. Iar asta e foarte mare lucru, de ținut minte în singurătățile noastre.

(pentru campania #canadecitit - Anansi. World Fiction)

O foarte veselă carte tristă

 

Cristina Hermeziu, cunoscută ca poetă și ca jurnalistă, dar și pentru generozitatea și grija cu care susține literatura română în Franța, culege anul acesta roadele muncii sale. După ce în vară i-a apărut la Editura Junimea antologia poetică elegii postHumane, finalul toamnei a venit cu publicarea primului său roman, Nickel, la Editura Cartier.

Acum un an, citeam acest manuscris (pe atunci enigmatic, căci nu purta mențiunea „Roman”), cu uimire și încântare. Nu seamănă cu nimic, îmi spuneam. O încurajam și o îndemnam pe autoare să îi caute cărții un loc potrivit într-o colecție de proză. Acum, pregătindu-mă pentru lansarea de la târgul Gaudeamus, cartea mi-a amintit de teatrul Savianei Stănescu (cu emigranți, cu personaje feminine ajunse în țări îndepărtate, în lumi străine). Și am tresărit când am văzut că la începutul romanului chiar a apărut lista cu personajele – da, ca în cazul unei piese de teatru. Însă lucrurile se opresc aici, nu e nici o înrudire stilistică sau de alt fel între cele două autoare.

Apoi, mi-am amintit de literatura Adelei Greceanu, care spune că poezia ei are poveste, iar poveștile ei au poezie. Da, există un grad de rudenie mai strâns aici, mai ales că ambele scriitoare sunt jurnaliste. Știu să asculte, știu să audă (ascultă ca meserie) și redau vocile din jur foarte bine.

Aș îndrăzni să zic că Nickel e totuși atipică din toate punctele de vedere. Și frumoasă prin neasemănarea cu nimic. Avem aici povestea unor români (mare parte femei) care se duc să muncească un an în Franța, într-o fabrică de senzori de temperatură pentru industria aviatică. Două lumi, inițial ca apa și uleiul, se amestecă treptat – particulele se ciocnesc, se resping, se mixează într-o scriitură alertă, densă, poetică, cu o precizie adesea tăioasă, dar și cu umor. Nickel este însă o proză cum nu prea scriu poeții, care de obicei se apucă să scrie romane mai ales despre propriile vieți. Aici avem un evantai bogat de personaje – de oameni vii, schițați cu tușe rapide, dar apăsate –, vreo patruzeci de ființe mișună în romanul acesta fragmentat, iar eul din poveste, povestitoarea meciului România-Franța, o tânără slăbuță, cu dreadlocks, are mereu privirea îndreptată spre toți acești oameni din jur și foarte puțin înspre sine.

Ziceam, în micul meu text de pe coperta a patra, că poezia Cristinei Hermeziu a înflorit într-o proză de toată frumusețea. Da, bobocii poeziei sunt acolo, seva este aceeași, iar poezia și proza stau împreună pe aceeași ramură.

Nickel este o carte scurtă și plină de esențe. O foarte veselă carte tristă, scrisă cu o minunată limbă română (de menționat și farmecul unor regionalisme, câteva cuvinte și formulări nemaiîntâlnite de mine până acum). Plus un final splendid, care se contrapune strălucit multor imagini ale falsului care apar pe traseu.

Am rugat-o pe Cristina Hermeziu să ne spună, la finalul lansării de la târgul de carte, cum și-a găsit inspirația (sunt niște descrieri extraordinar de minuțioase ale muncii femeilor în atelier, cu un zoom care apropie foarte mult, așa cum puncta Bogdan Crețu). Răspunsul ei, lămuritor într-o mare măsură, rămâne darul primit de cei care au participat la lansare. 

 

Două lansări la târgul Gaudeamus

Una dintre cărțile traduse anul acesta tocmai a ieșit din tipar și se poate găsi la Târgul de carte Gaudeamus: Sticlăreasa de Tracy Chevalier. O vom lansa într-un eveniment comun: șapte noi apariții din Biblioteca Polirom, sâmbătă, 7 decembrie, de la ora 17.

Iar vineri, 6 decembrie, de la ora 17, voi fi prezentă la lansarea romanului Nickel de Cristina Hermeziu, o carte pe care am citit-o cu uimire și încântare încă de acum un an, în manuscris, și pentru care am scris o mică prezentare pe coperta a patra. Un roman scurt și dens, o carte specială, plină de esențe.