31 decembrie 2012

An bun!

O să fie greu, se ştie. Dar uneori, cînd e mai greu, atunci e mai bine.
Să fie cărţi, să fie filme, concerte şi spectacole de teatru, şi linişte să fie, bunătate şi dragoste, plimbări, întîlniri, voci şi mîngîieri, să fie senin, să fie adevărat.



La mulţi ani!

(O noapte dintre ani e doar o noapte dintre zile.)

***

1 ianuarie. Tot aici, pentru că deocamdată nu vreau să merg mai departe.
În rîpă, Cehov, 1900. La plecarea lui Anisim din sat:

"Anisim se uită la biserica albă, frumoasă, văruită de curînd, şi îşi aminti că acum cinci zile se rugase în ea. Văzu apoi şcoala, cu acoperişul ei verde, pîrăul, în care se scălda şi prindea peşte pe vremuri... O bucurie caldă îi umplu pieptul şi, dintr-o dată, îşi dori din tot sufletul să vadă răsărind, ca din pămînt, înaintea lui, un zid înalt, care să nu-i îngăduie să plece mai departe, ca să rămînă numai cu trecutul."

Un zid. Înalt. Nu mai departe. Numai trecutul.
De ce În rîpă e atît de diferită?

30 decembrie 2012

"Ar trebui ca după uşa fiecărui om fericit să stea cineva cu un ciocan"

Cînd citeşti Omul în carapace al lui Cehov, cu perna pentru o vreme sub cap, nu deasupra, şi îl asculţi pe Burkin spunîndu-şi povestea, iar la urmă, cînd Ivan Ivanîci vrea să spună şi el o poveste, adică atunci cînd în sfîrşit izbucneşte:

"- Să vezi şi să-i auzi pe toţi cum mint, îşi continuă Ivan Ivanîci cu glas tare, întorcîndu-se pe partea cealaltă, şi cum, după aceea, tot pe tine te socotesc tîmpit că le rabzi minciuna; să înduri jigniri, înjosiri, să nu îndrăzneşti să declari pe faţă că eşti de partea oamenilor cinstiţi, liberi, să minţi şi tu cu zîmbetul pe buze, şi toate astea pentru o bucată de pîine, pentru un colţişor cald, pentru un nenorocit de grad care nu face doi bani - nu, aşa nu se mai poate trăi!"

ei bine, atunci povestea lui Cehov se termină - căci Burkin adoarme ca o baterie descărcată, iar Ivan Ivanîci se suceşte cît se suceşte, cu povestea nespusă ca o boabă de piper spartă pe vîrful limbii, apoi iese afară, se aşază pe prag şi îşi aprinde luleaua.
Zaci o vreme în pat şi ştii că ai vrea să te ridici, să te duci şi să şezi alături de omul ăsta pe prag, să asculţi mai departe.
Dacă amuşinînd fericire dai pagina, dai de Agrişul.
Iar aici, cu ceva ca o pisică obeză apăsîndu-te pe piept - şi ştii că nu e anhedonie, dar e a ta şi e dolofană, o altă greutate, o altă suferinţă - aici exact povestea aceea continuă, iar spre final dai de acel paragraf care îţi creează plăcere, atîta plăcere încît plăcere nu mai e cuvîntul potrivit, e despicarea plăcerii pînă în miezul ei unde se cuibăreşte esenţa, durerea, adevărul:

"Ar trebui ca după uşa fiecărui om fericit să stea cineva cu un ciocan şi să-l ciocănească tot timpul, amintindu-i astfel că, oricît ar fi el de fericit, mai devreme sau mai tîrziu viaţa îi va arăta ghearele şi se va întîmpla o nenorocire - boală, sărăcie, pierderi - şi atunci nimeni nu-l va vedea şi nu-l va auzi, aşa cum nici el astăzi nu vede şi nu aude pe alţii. Dar nu se iveşte acel cineva cu ciocanul şi, astfel, fericiţii vieţii trăiesc, micile griji de toate zilele îi ating în treacăt, aşa cum atinge vîntul frunza unui plop, şi totu-i cum nu se poate mai bine!"

Nu e anhedonie, căci cunoşti fericirea pînă la cer şi plăcerea pînă la leşin, nu, nu e anhedonie. E omul cu ciocanul.

28 decembrie 2012

Favorite - Frumuseţea unei păsări, frumuseţea unei gravuri

Dintre toate cărţile anului trecut - cărţile "mele", ghilimele esenţiale - care să îmi fie favorita? Cum aş putea să spun „asta”, chiar dacă simt „asta”?
Cum aş putea spune Watt, doar fiindcă Watt revine iar şi iar, cu pasaje întregi, în te miri ce momente?
Cui să i-l las pe Murphy, cel cu care am jucat şah pe canapea, cu care am zăcut în balansoar şi în azil, şi-am făcut ghiduşii pe pajişti, cu biscuiţi şi cîini cu picioare scurte, şi cu gura căruia i-am explicat Celiei că tot ceea ce facem e doar scurgere de fiinţă?
Cui să las Visul cu femei frumoase şi nu prea, şi toate spaimele că nu există mal, greaţa de pe vapor şi prăbuşirea în zori pe trotuare, în urmă lăsînd pălăvrăgeala petrecerilor? Cui să las dragostea mea imensă şi bineîneţeles că narcisistă pentru Belacqua, prieten cu o minte sclipitoare într-un corp cu beteşuguri care parcă-i al meu, fiindcă aşa l-am simţit, cu durerile lui în oasele mici ale picioarelor mele şi dorinţa nesfîrşită de-a mă troglodi, cu o pernă în cap? Sau asta era de la Murhpy? Da. Toate trei rămîn laolaltă.
Şi cui, apoi, să îi las joaca şi bucuria din O vară fără bărbaţi, cartea care-am ştiut că e mai mult decît pare chiar cînd înaintam vesel-tristă prin ea, şi care iată că mi-a adus o soră mai mare, o carte scrisă de o femeie la persoana întîi masculin, şi iarăşi sînt generaţii, şi iarăşi sînt imaginate nu doar tablouri cu surprize ţesute, dar întregi expoziţii de artă, şi filme întregi, şi păpuşi cu răni cusute pe trupurile de cîrpă.
Şi cui să i-o las pe Faina, Copila de zăpadă ale cărei mănuşi albastre s-au ivit în toiul verii în faţa blocului meu şi apoi s-au înroşit deodată în pagini, magia de dincoace de carte, şi cui durerea celor fără de copii, şi mersul chinuit pe o gheaţă translucidă sub care se văd apele negre? Cui?
Şi cui, apoi, pe DeLillo cu combinaţiile lui stranii de cuvinte şi idei, cu versuri rap şi şobolanul monedă de schimb şi mai ales cu pustiul în care timpul se expandează şi curge cu un cadru la două secunde, pe spaţii nesfîrşite, mirosind a sfîrşit?
Pe mine, la urma urmei, cui?

Bineînţeles că nu se poate alege. Pentru că frumuseţea e neîncadrabilă în categorii.


Despre bilanţuri, cu totul altfel, pe blogul din Adevărul,
La intersecţia dintre frumuseţea unei păsări şi cea a unei gravuri,
aici.

25 decembrie 2012

2012 - cartile mele



Apariţiile din 2012. Cu aparenţele de rigoare.
Sînt şapte romane traduse şi o carte de-a mea.

Nu trageţi! Fiindcă primele trei romane traduse, cele incluse în Beckett, Opere II, fuseseră lucrate în mare parte în anii dinainte, de prin 2010, de-a lungul întregului 2011 şi doar la începutul acestui an. La fel, la cartea mea am lucrat în 2010 şi 2011, mai ales între Beckett I şi II, şi apoi pe furate, între romanele incluse în II.
Există mereu un decalaj înşelător, apariţiile vin la pachet cu aparenţe.
Tot astfel, cîte ceva din ce am lucrat anul ăsta nu apare pe nicăieri - ultima traducere şi cartea mea mică şi animalieră, S.a. E ca-n poezia pe care o ştiu toţi copiii, cu ce era pe cînd nu s-a zărit, cu ce vedem şi nu e.

Aşa arată raftul meu cu apariţiile din 2012, el nu s-a alcătuit cu intenţii exhibiţioniste, ci treptat, cumva de capul lui; pe Beckett, apărut în aprilie, l-am ţinut lîngă mine fiindcă recitesc mereu şi nu m-am obosit să îl pun sus în rafturi îndepărtate, pesemne că n-o să-l pun niciodată; apoi s-a adăugat O vară fără bărbaţi, a surprinzătoarei Siri Hustvedt, din care tocmai am mai tradus un volum absolut fermecător, mult mai consistent - poate că ar fi fost mai bine ca acesta să apară primul; apoi a prins viaţă Copila de zăpadă a lui Eowyn Ivey, care a luat imediat şi un UK National Book Award, la categoria "International Author of the Year"; apoi m-am întîlnit cu Don DeLillo şi iarăşi cu Don cu DeLillo, în Cosmopolis şi Punctul Omega, două cărţi scurte şi foarte diferite, favorita mea fiind a doua; iar prin august a apărut şi cartea mea de la CDPL, căreia sigur că numai pe raftul meu i se întîmplă aşa grozăvie, să stea lîngă asemenea tovarăşi.

Poate că pare mult, dar nu este.
În decembrie 2011, fiindcă tot trăiam de vreo cinci ani într-un provizorat calculat, dacă există aşa ceva, şi există, am decis după o şedinţă cu partidul nevoilor mele să vîr cartea de muncă undeva adînc într-un sertar şi să uit cu totul că există aşa ceva. Era, oricum, ca şi cum n-ar fi fost. Lucrasem tot anul numai la cele trei romane din Beckett II, mai aveam, nu ştiam dacă o să termin vreodată, nu vedeam malul, poate că pricepusem ceva, poate că nu, poate că doar obosisem, dar a fost necesar să mă debarasez de unele lucruri care păpau timp şi atenţie, iar după decizia aceea mi-am croit tot anul care abia a trecut. Mulţumesc, dragă B.!

Este, deci, anul unui om care nu vrea să muncească. Jos cu el! Cu omul. Cu trîntorul. Jos. Jos!
La fel, al unui om care nu ştie - sau nu poate? - să "socializeze". "Socializeze" seamănă cu "socialism". Jos cu el. Jos. Jos!

La final de an, pricep că în sertarul acela am mai închis, fără să ştiu, multe altele, mult mai importante decît o hîrţoagă. Dar nu mai ştiu să-l deschid.

Se consemnează cele de mai sus de dragul jurnalului care îmi ţine minţile la cutiuţă şi, desigur, din motive de insomnie.
Se face şi un avion de hîrtie din toate cărţile astea, căutînd să pricep.
Beckett e capul, eu sînt coada, aripile sînt alb-albăstrii, de-o simetrie stîngace şi neaşteptată.
Poate că zilele viitoare voi vorbi despre favorite.

23 decembrie 2012

Despre jocuri

Două amintiri din şcoala generală se deschid ca o nucă poleită şi mă învaţă tîrziu una, alta despre ceea ce sînt.

În prima zi de şcoală, în clasa a doua, am avut surpriza enormă ca pe bancă să găsesc, printre manualele noi şi ademenitoare, unul pe care scria Limba engleză. Am fost îngrozită. După cîteva cuvinte de bun venit, învăţătoarea ne-a spus că prima oră va fi chiar de engleză şi că urma să vină altcineva, o profesoară. Spaima a fost cumplită: cum aveam să mă descurc, cum, cum?, fiindcă, îmi tot repetam, Eu nu ştiu engleză!

Mai tîrziu, prin clasa a cincea, profesorul de sport ne-a anunţat că o să facem o oră în clasă. Pe tablă ne-a desenat scheme, ne-a turuit regulile jocului de handbal, pe care toată sălbatica adunare părea să le ştie deja. Eu nu doar că nu le ştiam, dar păream să ştiu că nici n-o să le pot pricepe vreodată, fiindcă nici n-o să vreau, fiindcă totul îmi părea o agresiune în derulare, iar tot ce se anunţa era un război la orizont, ceva cumplit din care trebuia să fug.
În ora următoare, pe teren, a început un chin care avea să continue cu anii. Mă feream de minge cum puteam. Mă feream de la a fi aleasă în echipe. Eram terorizată de orele în care se juca orice joc pe echipe.
În schimb, alergam excelent, mai ales la proba de rezistenţă ieşeam, spre stupoarea celorlalţi, printre primii. Eu, care pe orice teren eram un accident al naturii.
O întîmplare rămîne dureros întipărită. Îmi făcusem o tactică din a mă feri de zona activă a jocului. Unde se crea agitaţie, eu nu eram de găsit. Nu voiam să împiedic pe nimeni. Mă duceam mereu într-o parte, unde nici o minge nu avea cum să ajungă. Mă plimbam pe margine, fredonam, era dureros, dar altceva nu era de făcut. În ziua pe care mi-o amintesc, cea mai bună prietenă a mea a trimis spre mine mingea, căutînd să o salveze dintr-o vîltoare pe viaţă şi pe moarte. Eu m-am ferit, am întors spatele. Am auzit-o urlînd: Ce proastă!

Am rămas la fel.
Înspăimîntată şi perfect conştientă că nu ştiu nimic, pe de o parte, dar îndrăgostindu-mă pînă peste urechi de acel lucru neştiut, abordat cu spaimă şi grijă în banca mea mică.
Pe de altă parte, întorcînd spatele jocurilor de echipă, luînd în urechi cîte-o jignire atunci cînd mingea se loveşte de mine - nici măcar ca de-o bară inertă, vă asigur, ci ca de-un om care, pur şi simplu, dintre toate sporturile nu se pricepe decît la alergarea la rezistenţă. Alergarea de unul singur, cu un soi de orizont promiţîndu-se înainte.

Tînjesc după un singur prieten, în faţa căruia să mă deschid ca o haină, din toate cusăturile. Pentru mine, trei sînt întotdeauna prea mulţi.
Este felul meu de a-mi cere scuze la final de an faţă de cei care, eventual, au strigat pe vreun teren ceva după mine. Deşi nu cred. Bănuiesc că erau ocupaţi chiar cu jocul. Ideea e că nu poţi fi decît aşa cum eşti.



Sărbători fericite!

21 decembrie 2012

"Dragă bunelule"



"Dragă bunelule, când or fi să facă boierii pom de Crăciun cu daruri, ia şi pentru mine o nucă poleită şi pune-o bine în cufăraşul verde. Cere-i-o duducăi Olga Ignatieva, spune-i că e pentru Vanka."

Citesc din nou, culegându-le din cinci volume diferite, acele povestiri cu copii ale lui Cehov. „Dar ce ediţie ai tu, din ce carte citeşti? Unde ai tu aceste poveşti cu copii?”, mă întreabă intrigat un prieten, mare iubitor de Cehov. Le vânez, îi explic, de colo, de colo, şi mă gândesc deodată cum ar fi să alcătuiesc eu un sumar. Încep să visez la un volumaş în care să-i adun laolaltă pe Copiii lui Cehov, cu Grişa, cu Vanka, cu Fugarul... şi mă opresc, fiindcă este unul dintre acele lucruri care poate că mor odată rostite. Aş aduce şi iepşoara ascultătoare din Durere, aş aduce-o şi pe căţeluşa Kaştanka. Şşş, şşş!...

Mă întorc mereu-mereu la copiii lui Cehov pentru că ei sunt, oricât de mici, gata oameni, fiinţe distincte, nu jucărioare drăguţe, nu omuleţi, nu „anexe”. Oameni întregi, oameni cu simţuri, cu nevoi, cu dureri expandate. E ceva aproape anti-matern în apropierea mea de aceşti copii. E o apropiere de unicitatea, de independenţa simţirilor lor şi, totodată, de propria mea copilărie uluită, de tot ce era parcă mereu în răspăr – sau, dimpotrivă, era unicul fir care creştea în direcţia cea bună, când simţeai cu precizie că toate celelalte din jur o greşesc –, de tot ce era şi este dramatic, uriaş în micime, dureros în frumuseţe, fascinant şi prăpăstios laolaltă.

Astăzi, în ziua bulbucată de timp enorm ivit ca întotdeauna după încheierea unei traduceri istovitoare, mă gândeam dacă nu cumva să caut ceva “drăguţ” despre Crăciun, un fragment consistent din vreo carte, dar am renunţat, n-am avut poftă decât să stau şi să stau şi să nu fac nimic: să citesc tolănită. Să nu mişc un deget, în afară de cel ce se înalţă pentru a da pagina.

Ca prin farmec, minunea mi-a sărit în faţă: Vanka. Vanka al lui Cehov scrie acasă exact în noaptea de Ajun.

Fragmente în dar. Transcriu. Nu e nevoie de comentarii, nu voi face niciunul.

Crăciun cu dragoste, câtă şi de unde găsiţi. Plus o nucă poleită:

* * *

În noaptea de Ajun, Vanka Jukov, un băiat de nouă ani, dat cu trei luni în urmă să-şi facă ucenicia la cizmarul Aleahin, nu se mai culcă. (...)

„Dragă bunelule Konstantin Makarîci!” scria Vanka. „Uite, îţi scriu o scrisoare. Te felicit de sărbătorile Crăciunului, şi-ţi doresc să-ţi dea Domnul Dumnezeu tot ce-ţi doreşti. Că eu nu mai am nici tătucă, nici mămucă, numai pe tine te mai am.”

Vanka îşi întoarse privirea spre geamul întunecat, în care se răsfrângea flacăra pâlpâindă a lumânării, şi-l văzu desluşit în minte pe bunicul Konstantin Makarîci, paznic de noapte la boierul Jivariov: un bătrânel de vreo şaizeci şi cinci de ani, mărunţel, slăbănog, dar neobişnuit de vioi şi de sprinten, cu faţa veşnic zâmbitoare şi cu ochi de om beat. Ziua doarme în bucătăria slugilor sau se ţine de glume cu bucătăresele, iar noaptea, înfofolit în cojocul lui larg, se învârte în jurul conacului şi bate toaca. În urma lui, cu capetele în pământ, merg bătrâna Kaştanka şi căţelul Viun, botezat aşa din pricina părului negru şi a trupului lung ca de nevăstuică. (...)

„Da’ aseară, bunelule, m-am ales cu o scărmăneală. Stăpânul m-a înşfăcat de păr şi, scoţându-mă în ogradă, m-a croit straşnic cu cureaua, şi asta pentru că m-a furat somnul când legănam copilul dumnealor în copaie. Iar mai zilele trecute, stăpâna m-a pus să curăţ o scrumbie, şi eu m-am apucat s-o curăţ de la coadă. Şi atunci dumneaei a luat scrumbia şi a început să mă plesnească peste bot cu capul scrumbiei. Calfele îşi bat joc de mine...” (...)

„Dragă bunelule, fă-ţi pomană şi ia-mă de aici! Du-mă acasă în sat, că nu mai pot răbda... Mă ploconesc înaintea ta până la pământ şi am să mă rog de sănătatea ta cât oi trăi, numai ia-mă de aici, că de nu, să ştii că eu mă prăpădesc...” (...)

„Dragă bunelule, când or fi să facă boierii pom de Crăciun cu daruri, ia şi pentru mine o nucă poleită şi pune-o bine în cufăraşul verde. Cere-i-o duducăi Olga Ignatieva, spune-i că e pentru Vanka.” (...)

„Vino, bunelule dragă”, urmă Vanka, „te rog din suflet, vino şi ia-mă de aici!” (...)

Bunelului, în sat la noi.


- Vanka, Cehov -

(Traducerea de Otilia Cazimir şi Nicolae Guma)

* * * * * * * * *

Azi, la Noua Revistă Vorbită, Adela Greceanu ne aşteaptă la o ediţie specială Best of, ultima din acest an.
Din sumar, trei interviuri: Mircea Cărtărescu, Filip Florian, subsemnata.
De la ora 15, pe Radio România Cultural.

P.S. din toiul emisiunii: Se anunţa că vor fi şi portocale. Ce surpriză: după redifuzarea interviului despre Roşu, roşu, catifea, a urmat cîntecelul fredonat de Doiniţa în Fericiri aiuritoare, "Într-o zi mi-ai dăruit o portocală..."
Am dansat, mulţumesc!

17 decembrie 2012

La camara pentru anul viitor

Aşa o ceaţă în toiul nopţii, ce-ar putea fi mai frumos de atît?

Un păsăroi s-a tot uitat şi-a tot ascultat la ceata vioaie din jur şi deodată şi-a zis - era ziua în amiaza mare şi iarna încă nu venise - că atîtea lucruri oribile a văzut înfăptuindu-se în numele prieteniei, încît mai bine se duce el pe creanga lui să ciripească singurel. Şi şi dacă n-o să iasă nimic, tot o să fie mai bine. E natural şi, iată, aşa poate pretinde şi că e băieţel.
Închid ochii şi-i văd silueta desenată în tuş, pe calc, ridic foaia la fereastra din gând şi îi spun: Ai făcut bine. Pentru orice urmă de zarvă să ne fie ruşine.

Din pat, cînd stau culcată pe o parte, ai zice că pensulele de pe pervaz cresc direct din ghiveciul pomişorului de mango. Lujeri lîngă lujer.
Cam înţeapă.
Mă gîndesc la căţeloiul blajin al lui V. L., care mănîncă flori de cîmp. Îmi clefăie în gînd, animalul. Atenţie, atenţie la pensule.

Am făcut 155 de poze într-o zi şi 115 în cealaltă, dragă oraşule. Două familii de motani. Numai o scurtă vreme neinspirată i-a chemat şi pe ei tot Pitulani, apoi au devenit care cum se cuvine: Familia Mutănasu şi Familia Inimosu.
Un motan din Familia Mutănasu, negru, gras, deisgur mutănas, m-a scuipat cînd mînca din mîncarea adusă şi îi pusesem două degete-n cap.
M-a electrizat. M-am simţit vie.
Să fii scuipat!

De ce Watt şi iarăşi Watt?
Murphy :

- Sunt ceea ce fac, a zis Celia.
- Nu, a zis Murphy. Faci ceea ce eşti, faci o frîntură din ceea ce eşti, suferi o jalnică scurgere din fiinţă în facere.

(Murphy, Beckett; trad. V.D.N.)

Scursă. Făcătoare. Pe o sîrmă lungă, într-un strîns inel.
Şi unii vor să traducă, aşa, că-i mumos?, ca să deviinţească ceea ce fac?
Ultimele pagini din carte, mulţumirile şi explicaţiile autoarei despre fragmentele reale. 590 de mii de semne. O recitire. Încă o re, încă o re-recitire. Mă pregătesc de despărţire. A fost frumos să locuiesc în tine.



(Foto: Tristeţile unui american, Siri Hustvedt)

15 decembrie 2012

Posibilitati si cortine

Se lasă pe mîine ceea ce trebuie pe mîine lăsat, se stinge lumina, se face troglodeala, se alungă oboseala şi se trage o cortină de catifea de pe o taină.

Mă gîndesc la joc.
La groază şi joc laolaltă, mă gîndesc iarăşi cum caut mereu, în toate locurile mele de troglodeală, şi jocul, şi groaza - surori siameze. În cărţi, în poveştile scrise, dar şi în poveştile de pe vreo scenă, şi-n muzică, şi-n imagine, eu caut jocul pe o suprafaţă lină sub care, dacă te uiţi, vezi acea gură căscată de spaimă. Caut sunetul vesel, ciripitul nepăsător sub care curge un huruit continuu, un fundal ca un hău de sunete sumbre. Caut sporovăiala montată pe vaiet.
Şi nu mă mir, caut să nu mă mir, atunci cînd îmi vine rîndul şi mă pomenesc stînd chiar eu sub un reflector, pe o altfel de scenă, simţindu-mă dezbrăcată, violată, devastată în miez, atunci cînd cînt, cînt, cînt pentru alţii. Şi cînd se vede doar jocul, şi cînd se vede doar groaza, eu atunci, ce să fac?, mă scarpin şi mă uit tot spre prietenii din raft, ştiu că ei înţeleg, şi cînt, şi mai cînt chiar şi atunci cînd un străin de prin sală, de foarte departe, de foarte-foarte departe de mine, se ridică revoltat şi se agită crezînd că împart cartonaşe galbene şi roşii în stînga şi-n dreapta, cînd eu - detest sporturile de echipă - nu fac decît să împart, cu mîna tremurînd, cu poftă de joc, cărţile de Păcălici.
Păcălici!

Vorbeam de trasul unei cortine de catifea? Acum!

*** *** ***

Domnul Knott n-a fost niciodată auzit plângându-se de mâncarea lui, deşi nu o mânca întotdeauna. Uneori golea bolul, râcâindu-i marginile, şi fundul, cu paleta, până ce străluceau, iar uneori lăsa acolo jumătate, sau vreo altă parte, iar uneori lăsa totul acolo.
Douăsprezece posibilităţi vedea Watt, în această privinţă:
1. Domnul Knott era responsabil de aranjament, şi ştia că el era reponsabil de aranjament, şi ştia că exista un asemenea aranjament, şi era mulţumit.
2. Domnul Knott nu era responsabil de aranjament, dar ştia cine era reponsabil de aranjament, şi ştia că exista un asemenea aranjament, şi era mulţumit.
3. Domnul Knott era responsabil de aranjament, şi ştia că el era reponsabil de aranjament, dar nu ştia că exista vreun asemenea aranjament, şi era mulţumit.
4. Domnul Knott nu era responsabil de aranjament, dar ştia cine era reponsabil de aranjament, dar nu ştia că exista vreun asemenea aranjament, şi era mulţumit.
5. Domnul Knott era responsabil de aranjament, dar nu ştia cine era reponsabil de aranjament, nici că exista vreun asemenea aranjament, şi era mulţumit.
6. Domnul Knott nu era responsabil de aranjament, nici nu ştia cine era reponsabil de aranjament, nici că exista vreun asemenea aranjament, şi era mulţumit.
7. Domnul Knott era responsabil de aranjament, dar nu ştia cine era reponsabil de aranjament, şi ştia că exista un asemenea aranjament, şi era mulţumit.
8. Domnul Knott nu era responsabil de aranjament, nici nu ştia cine era reponsabil de aranjament, şi ştia că exista un asemenea aranjament, şi era mulţumit.
9. Domnul Knott era responsabil de aranjament, dar ştia cine era reponsabil de aranjament, şi ştia că exista un asemenea aranjament, şi era mulţumit.
10. Domnul Knott nu era responsabil de aranjament, dar ştia că el era reponsabil de aranjament, şi ştia că exista un asemenea aranjament, şi era mulţumit.
11. Domnul Knott era responsabil de aranjament, dar ştia cine era reponsabil de aranjament, dar nu ştia că exista vreun asemenea aranjament, şi era mulţumit.
12. Domnul Knott nu era responsabil de aranjament, dar ştia că el era reponsabil de aranjament, dar nu ştia că exista vreun asemenea aranjament, şi era mulţumit.
Watt vedea şi alte posibilităţi, în această privinţă, însă le dădea deoparte, şi chiar le alunga cu totul din minte, ca fiind nedemne de a fi serios luate în seamă, deocamdată. Avea să vină vremea, probabil, când aveau să fie demne de a fi serios luate în seamă, iar atunci, dacă avea să poată, avea să le convoace în minte şi să le ia serios în seamă. Însă deocamdată nu păreau demne de a fi luate serios în seamă, aşa că le alunga cu totul din minte şi le uita.

Watt - Beckett
(Trad. V.D.N.)

12 decembrie 2012

Bravo, Faina!

O veste bună: romanul Copila de zăpadă i-a adus scriitoarei Eowyn Ivey un premiu important: prestigiosul UK National Book Award, la categoria "International Author of the Year".
Ştirea este aici sau aici, bucuria ne-o exprimăm aşa:



Am tradus romanul de peste trei sute de pagini astă primăvară-vară, după ce l-am ales dintre două propuneri venite de la Bogdan-Alexandru Stănescu, sigură că o să mă topesc după povestea asta inspirată dintr-un basm rusesc. Am vorbit cu mult entuziasm despre carte de cîte ori am avut şi n-am avut ocazia, şi chiar cînd traduceam, şi după, şi ştiu că mulţi or fi ridicat din sprînceană şi nu s-or fi atins de carte, dar mulţi au citit şi au reacţionat la rîndul lor cu entuziasm: Faina nu te lasă rece, cum ar veni. Am fost oprită pe stradă şi în librării ca să mi se spună ce minunată e cartea asta, deşi nu îmi aparţine. M-am încălzit la bucuria acestor cititori. Şi am primit uluită mesaje excelente legate de traducere. Ştim cu toţii, vorbele bune se nasc greu.

Ştiam că romanul e pe lista scurtă a UK National Book Award, am votat şi eu pe site acum o vreme, sper că şi votul meu a contat, măcar cît un fulg de nea.
Bravo, Faina!

Să ne mai bucurăm de încă un fragment.

***

La vară o să ne ducem în josul râului, spre ocean.
Da?
Acolo o să prindem somoni, direct din apa sărată, cât încă mai strălucesc de parc-ar fi de argint. O să facem un foc de tabără din lemn adus de viitură şi o să dormim în nisip. Poate c-o să mergem tocmai până la ocean.
N-am fost niciodată acolo.
E mare.
Ştiu. L-am văzut de pe munţi.
Şi ştii ce-o să mai facem?
Faina şi-a rotit capul pe pieptul lui.
Nu, a zis. Ce-o să mai facem?
O să înotăm în râu. O să ne dăm jos toate hainele şi-o să înotăm dezbrăcaţi în râu.
N-o să-ţi fie frig?
Nuu. Sunt trei iazuri mici în albia râului, unde apa e stătută şi se încălzeşte de la soare. Sunt limpezi şi albastre. O să vezi. O să înotăm şi-o să facem pluta, iar când o să ne băgăm cu capul sub apă, o să te sărut. Uite-aşa.

*

Era ca o sete cumplită. Putea să bea şi să tot bea din ea şi niciodată nu era de ajuns.
Când erau împreună, hoinărind prin albia râului sau urcând în susul unui pârâu, îşi spuneau unul altuia tot ce ştiau. Care era culoarea ochilor lupului sur. Cum să prinzi un bizam prin crusta de gheaţă. Unde cuibăresc gâştele de zăpadă şi unde-şi fac marmotele bârlogul. Zgomotul unei turme de caribu traversând tundra. Gustul coacăzelor de munte şi-al mugurilor moi de molid.
Cercetau noroiul potecilor, arătau către urme şi numeau animalele care le făcuseră. Garrett încerca să o înveţe cum să urle ca un elan îndrăgostit. Faina încerca să-l înveţe cântecele păsărilor sălbatice. Apoi începeau să râdă şi să se fugărească printre copaci, până când dădeau de unul cu ramuri largi şi cu un pat de ace dedesubt. Acolo se îmbrăţişau şi îşi gustau unul altuia buzele, ochii, inimile.
Iar când erau despărţiţi, el se simţea de parcă ar fi murit de sete.



O cronică frumoasă, de Elisabeta Lăsconi, aici.

10 decembrie 2012

Carti si un balon

Săptămâna trecută mă întorceam cu trenul de la Bucureşti la Sibiu. Veneam după câteva zile petrecute între oameni şi cărţi. De la târgul Gaudeamus veneam cu o captură de cincisprezece cărţi, dintre care una fusese devorată deja pe canapeaua albastră din apartamentul bucureştean, iar alte câteva îmi ţineau companie pe drum.

Îmi mai ţineau companie şi câteva versuri ascultate la Ateneu, plutind obsesiv cu terminaţiile lor muzicale; abia aşteptam să caut în bibliotecă Levantul (şi l-am căutat, şi m-am bucurat să descopăr că pe coperta ediţiei din 1998 ilustraţiile sunt realizate de Răzvan Rădulescu).

La un moment dat, în tren, după lăsarea întunericului, dincolo de munţi, după ce şi luminiţa din compartiment pâlpâise de câteva ori înainte să-şi dea duhul, şi după ce m-am tot minunat de uriaşa lună plină care se înălţase deasupra brazilor, am zărit pe fereastră o imagine izbitoare care m-a tot însoţit şi-n zilele următoare, orice aş fi făcut. "Orice aş fi făcut" însemnând răsfoirea şi citirea câtorva dintre sfioasele cu coperte aduse în rucsac, lucrul la o traducere, evitarea televizorului şi a campaniei electorale.

Campanie de care mă ferisem cu mare măiestrie dar de care, din nefericire, îmi amintise exact acea întrezărire din goana trenului. Ce imagine fusese? În bezna împestriţată de luminiţele rare ale unei comune, sau poate ale unui orăşel, la o barieră, o apariţie mai frapantă decât a unei cămile în Piaţa Mare a Sibiului: un balon uriaş, luminos, un balon ca acelea cu care s-ar putea zbura, alb, oval, însă legat zdravăn la sol şi inscripţionat - vai lui, cel mai nefericit dintre baloane - cu sigla unei alianţe. Imaginea acestui balon, rămasă ca un nod în gât adăugat silei care mă făcea să resping orice programe de la televizor cu excepţia celor de pe Nature, National Geographic Wild sau altele asemenea, m-a însoţit cu neruşinarea sa până astăzi: cum de îşi permisese să se strecoare într-un loc nepermis, în sufletul unui om care nu voia să îl vadă?

Am lucrat cu înverşunare în toată această perioadă, am căutat şi am găsit între copertele cărţii pe care o traduc lumi bogate, lumi pline, traume şi vise, lumi în care te poţi cuibări fără oroarea ivirii nici unui balon politizat. Dar mâine, cum, necum, la ora mea obişnuită de ieşit din casă, nici mai devreme, nici mai târziu, cu buletinul în buzunar, o să îmi croiesc drum către secţie. Cu ştampila în mână, o să votez apăsat, cu pofta unui copil care înţeapă un balon. Ba, mai degrabă, cu furia şi uşurarea lui Dali străpungând o copie imensă a Dantelăresei lui Vermeer, în îndeplinirea înţepăturii veşnic suspendate... Puf!... Din păcate, gestul meu va fi unul infim, sigur că nici apoi nu va fi linişte. Dar măcar îmi voi folosi acul împotriva celor pe care îi bănuiesc jalnicii învingători.

Da, aceasta este doar o postare din domeniul Cărţi.

Postare apărută sâmbătă pe blogul adevărul.ro.

7 decembrie 2012

Draga orasule



Dragă oraşule,

De mult m-am tot gîndit să îţi scriu o scrisoare. Şi poate că ţi-am scris, de un an de cînd te tot frămînt cu picioarele, aşa cum frămîntă pisoii carnea moale a pisicii-mamă, prin jurul sînişorilor, după lapte. Dar tu nu mi-ai răspuns cu nici un strop cald la toate aceste scrisori de-ale paşilor. Mă gîndeam să îţi scriu o scrisoare explicită despre cum şi de ce te-am frămîntat - căci se pare că n-ai înţeles - frîngîndu-mă iar şi iar sub gîndul că iată, asta e ultima primăvară, şi apoi ultima vară, şi-apoi toamnă, şi-apoi ultima iarnă, probabil ultimul anotimp împreună, aici, om şi oraş. Pe dealuri, pe la marginile tale mereu în schimbare, prin Sub Arini, peste pod şi pe lângă buturugi doar de mine ştiute şi pe lîngă curţile pitulanilor şi pe străduţele în potcoavă, dus-întors, m-am gîndit. M-am tot gîndit cum se face că doar eu te-am iubit doisprezece ani şi tu ai rămas aşa de rece mereu, un străin, dar e firesc, fiindcă tu ai un schelet minunat dar n-ai carne, nu te supăra cum nici eu nu mă supăr, nu eşti doar tu vinovat, ştiu, căci cum m-ai putea iubi tu pe mine, din ce m-ai putea iubi şi de ce, pe mine, care nu ţi-am oferit niciodată nimic? Dar eu, eu cum aş mai putea iubi un oraş fără oameni? Un decor de poveste. O duzină de ani de singurătate. Un loc minunat în care nu-ţi poţi găsi locul.
De mai bine de-un an te frămînt în plimbări de rămas-bun, fără să mă încumet să plec. În primele luni m-am opus dureros, mă legam cu înverşunare de tine, prin tot ce puteam. M-aş fi legat de tine pe viaţă. De parc, de brad, de cuib. Dar a fost de ajuns să mă duc de cîteva ori în vechiul oraş, unde-mi ziceam că nu pot, că nu mai pot, că nu vreau, că n-am nici acolo pe nimeni, ca să înţeleg că mai jale şi mai gol ca aici nu-mi poate fi nicăieri.
Dragă oraşule, mi-e frig. Şi am treabă. Treaba mea de marţian. Poate o să-ţi mai scriu în această probabil ultimă iarnă. Am senzaţia că vei fi surprins, că nu vei pricepe, că te vei arăta mirat. Iar asta, în mod straniu, ne va lega cu un firicel subţirel de emoţie. Cît să facă un poc, abia auzit, la plecare.

Vinovata ta,
V.







(Foto: V.D.N., Sibiu, decembrie 2012)

3 decembrie 2012

Fulgi de Faina

Presimt că o să ningă la noapte, iar beţigaşul meu de marmură o să aibă concurenţă serioasă la sclipiri, scînteieri, la strălucirile sale de sub veioză. Captivă în altă poveste, dornică de evadare, mă întorc la Faina. Cana de lapte şi cufundarea în iarna de astă-vară. O să ştim că a nins înainte să deschidem ochii.



Copila de zăpadă
de Eowyn Ivey
- fragment -

Dar fata deja se îndepărta, alergând înspre colibă. A licărit printre copaci şi a fluturat pe deasupra stratului de nea, până când Mabel a rămas iarăşi singură în pădure. Lumina soarelui strălucea pe zăpadă, ea putea auzi vântul suflând dinspre gheţar, însă aici era linişte, atât de linişte, încât Mabel s-a întrebat dacă nu fusese singură în tot acest timp. A pornit prin zăpadă, printre molizi.

*

I-a luat ceva timp ca să îşi dea seama ce auzea. Mabel îşi umpluse până la refuz coşul cu fructele către care o îndrumase Faina. Şi-a pus la loc mănuşile şi ţinea coşul cu grijă, ca să nu îi cadă nici o singură afină în zăpadă. În timp ce se apropia de colibă, i s-a părut că auzea strigăte. Sau poate era un cântec. Apoi, când a ieşit dintre copaci şi a ajuns în curte, a auzit clar – râsete.
Jack şi copila stăteau unul lângă altul, cu braţele deschise şi mâinile aproape atingându-li-se. Iar apoi, pe neaşteptate, se aruncau pe spate, în zăpada adâncă.
Hai să vezi. Hai să vezi! i-a strigat copila lui Mabel.
Jack? Faina? Dar ce tot…
Suntem îngeri de zăpadă, a strigat Jack, iar fata a chicotit.
Mabel a mers înspre ei, cu coşul în mâini, şi a privit în jos. Jack era cufundat aproape treizeci de centimetri în nea şi îşi flutura braţele şi picioarele ca un om care se îneacă. Zâmbea larg, iar Mabel a văzut că avea barba şi mustaţa garnisite cu zăpadă.
Lângă el, copila stătea întinsă pe stratul de nea, zâmbind, cu privirea albastră pierdută pe cer.
Mabel a văzut acum că amândoi erau înconjuraţi de îngeri în zăpadă – silueta mai mare, mai adâncită a lui Jack, şi a copilei, mai mică şi mai uşoară. O duzină sau chiar mai mulţi erau presăraţi prin curte, doi câte doi, şi străluceau în lumina soarelui. Mabel nu văzuse vreodată ceva mai frumos. S-a plimbat printre ei.
Jack s-a chinuit să se ridice în picioare. Apoi s-a întins către Faina şi a apucat-o de mâini.
Uite, a strigat copila către Mabel.
Jack a tras-o pe Faina din zăpadă, amândoi râzând.
Ceea ce privea Mabel în zăpadă, la picioarele ei, îi tăia răsuflarea. Îngerul era atât de delicat, şi aripile sale erau perfect alcătuite, ca urma lăsată pe nea de o pasăre sălbatică atunci când se înalţă în zbor.
Nu-i frumos? a întrebat Jack.
Nu înţeleg. Cum…
Nu ţii minte, nu făceai aşa când erai mică? a întrebat-o Jack. Nu trebuie decât să-ţi fluturi braţele şi picioarele pe lângă tine. Hai. Încearcă şi tu.
Mabel a ezitat, cu coşul de fructe în braţe.
Ah, te rugăm. Nu vrei? a implorat-o şi copila.
Jack a luat coşul şi i l-a dat Fainei.
Nu ştiu. Cu fustele mele lungi şi toate astea.
Dar el a apucat-o de umeri şi, înainte ca ea să-şi dea seama ce-i face, a trântit-o uşurel pe spate. Ea s-a aşteptat să o doară, dar când colo zăpada pufoasă era ca o dună groasă care i-a atenuat căderea şi a amortizat orice sunet. I-a văzut pe Jack şi pe copilă zâmbind larg de acolo, de sus, iar deasupra chipurilor lor, cerul de-un albastru strălucitor. Apoi, mai aproape, cristalele de zăpadă ce-i încadrau faţa.
Şi-acum haide, i-a strigat Jack. Trebuie să-ţi fluturi braţele ca să faci aripile.
Mabel şi-a rotit braţele în sus şi a simţit rezistenţa zăpezii, apoi iarăşi, în jos. Apoi şi-a depărtat şi apropiat picioarele.
E bine? i-a întrebat.
Jack s-a întins înspre ea, li s-au unit mâinile, mănuşile cu un deget şi mănuşile de lucru, iar el a icnit când a ridicat-o în picioare.
Ah, uite. Uite, a strigat copila. Nu e perfect?
Mabel s-a uitat în jos, la îngerul ei de zăpadă. Ca şi al lui Jack, era adâncit în zăpadă şi aripile nu erau uşoare ca pana. Dar era drăguţ, trebuia să admită.
Al tău e cel mai frumos din toate, a zis Faina, a cuprins-o pe Mabel din jurul taliei şi a strâns-o puternic, iar Mabel s-a simţit de parcă ar fi căzut iarăşi, de parcă s-ar fi prăbuşit, râzând, înapoi în zăpada pufoasă.

*

Îngerii de zăpadă au rămas în curte, cu toate drumurile fetiţei înspre şi dinspre pădure, iar Mabel zâmbea când îi vedea. Nu era doar prezenţa lor stranie, dansând dinspre hambar spre colibă, dinspre colibă spre stiva de lemne. Mai era şi amintirea lui Jack lăsându-se să cadă pe spate ca un băieţel, cu Faina chicotind lângă el. Şi, apoi, braţele copilei în jurul ei, îmbrăţişând-o aşa cum îşi îmbrăţişează o fiică mama. Într-un fel plin de bucurie. Spontan. Cel mai frumos dintre toate. Cel mai frumos dintre toate.

Copila de zăpadă, de Eowyn Ivey, Editura Polirom, 2012.

(trad. V.D.N.)

1 decembrie 2012

Când mergeţi să vedeţi maimuţa...

Când mergeţi să vedeţi "maimuţa", nu uitaţi pe cine aţi venit să vedeţi, de fapt. La câte nu sunt obligaţi acum scriitorii, bunule consumator din viaţa ca un supermaket! Câteva însemnări înainte de aplauzele pentru cele mai frumoase triste tumbe.

În 1972, când un editor american l-a invitat să scrie biografia lui Beckett, James Knowlson a refuzat. Motivul: Beckett însuşi i-a spus că ar prefera să n-o facă. „A sperat întotdeauna că opera, şi nu viaţa sa, va fi cea aşezată sub microscop”, arată Knowlson în Prefaţa la biografie. Da, biografie ce avea să primească acceptul autorului abia în 1989. De-a lungul a peste douăzeci de ani, Knowlson avea să se ocupe de munca lui Beckett, să scrie despre piese, să corespondeze şi să se întâlnească cu el de multe ori în fiecare an. Între timp, o primă biografie a fost scrisă de Deirdre Bair, apărută în 1978, fără acordul scriitorului (şi cu 11 ani înainte ca acesta să moară).

Când Knowlson se întâlneşte cu Beckett în 1989, scriitorul laureat cu Nobel îi spune că el ţine mult ca opera şi viaţa lui să fie tratate ca două chestiuni diferite, însă, de vreme ce altcineva ar urma, cu siguranţă, din nou, să facă o altă biografie – a se citi un alt dezastru – el s-a hotărât să coopereze cu Knowlson, satisfăcut că biograful său va fi măcar cineva care îi cunoaşte opera bine.

Aşa a apărut ceea ce se numeşte „unica biografie autorizată” a lui Beckett, intitulată „Viaţa lui Samuel Beckett”. Timp de cinci luni, au avut loc interviuri, iar Beckett a murit la şase luni după începerea muncii la carte. A dispus ca volumul să nu apară decât după moartea lui şi a soţiei.

Am putea continua vorbind despre biografia lui Vladimir Nabokov, scrisă de Brian Boyd, împărţită în „Anii ruseşti” şi „Anii americani”. Alt autor magnific care a ţinut la rigoarea liniei care delimitează viaţa personală de cea a cărţilor. Nu ne căutaţi în cărţi, spunea şi el, spunea şi Vera Nabokov. Cu cât ne veţi căuta mai mult, cu-atât mai mult nu ne veţi găsi.

Apoi, am putea scrie despre „Autobiografobia” de care mărturisea Cehov că suferă. Despre strădania lui de a ţine întotdeauna detaliile intime ale vieţii departe de ceea ce noi aveam să numim operă.

Ne încălzim ca să ajungem la tristele noastre maimuţe.

Scriitorul e făcut să scrie, nu să presteze în spectacole publice. Omul care scrie, şi care scrie imaginând, inventând, trăind prin scris vieţi paralele, construind noi lumi vii şi complet locuibile, nu va fi, de regulă, un bun vorbitor. Poate că a început să scrie tocmai din imposibilitatea de-a comunica, aşa cum ar simţi nevoia, cu alţii. Adesea va fi îngrozit de ieşirile în public. Nu va avea de ce să îşi expună trupul, un trup ca oricare, o taină cu hibe. Beckett şi-a tratat spaima cumplită de TV şi radio în şedinţe de terapie. Degeaba. Abia dacă se păstrează vreo două înregistrări cu vocea lui. Una dintre acestea îl redă citind două poeme din „Addenda” la romanul „Watt”. Pentru aceşti scriitori, cu un asemenea profil, orice ieşire publică este coşmar.

Dar, vai, la ce nu te obligă acum marketingul, bunule consumator din viaţa ca un supermaket? Scriitorul e tot mai obligat să iasă, să-şi arate obrazul, să-şi facă auzită vocea – chiar dacă el ştie că vocea asta, de fapt, n-are mai nimic de-a face cu vocea din scris. Am asistat la lansări de carte, la noi, recent, unde sălile erau pline. Public numeros, venit însă, vai, doar ca să vadă „maimuţa”. Să vadă omul. Să-i audă vocişoara. Dar vocişoara autorului e în carte şi numai în carte. Am asistat la lansări unde, deşi sălile erau pline, nu se vindeau cărţi aproape deloc. E evident că atât de adesea se vine „la văzut maimuţa”. Nu vă imaginaţi jalea „maimuţei” când vede atâta lume zgâindu-se la giumbuşlucurile sale de carne şi „uitând” la final să mai cumpere şi cartea.

Am văzut scriitori care îşi făceau harakiri în faţa unor spectatori flămânzi care plecau rând pe rând la final, cum altfel?, fără să mai cumpere şi cartea. Cerând, poate, un autograf pe un bileţel rupt dintr-o agendă. Un poet extrem de îndrăgit, cu o viaţă de povestit – dacă asta se doreşte – s-a confesat preţ de două ore la Sibiu, pentru ca la final să vândă trei cărţi. Una, două, trei. Un alt poet, tânăr şi foarte preţuit, a vândut ieri, după o ieşire care sigur trebuie să-i fi fost un calvar, o singură carte, la Iaşi. Una.

Să ne oprim aici, cu gândul la scriitorul stors de emoţie, un soi de emoţie atât de diferit de cel provocat de scrisul în sine. O jenă a exhibiţionistului de ocazie, fără înclinaţii spre exhibiţionism. O jenă a vânzătorului pus în postura de-a se vinde pe sine. Gândiţi-vă la cine este el, de fapt, chiar în clipa când face cea mai stângace tumbă. Şi cumpăraţi-i cartea. Nu mergeţi la văzut maimuţa, nu aplaudaţi tumba, dacă nu vă interesează cartea.


Acest text a apărut iniţial pe noul blog de pe adevarul.ro, disponibil public de astăzi.

28 noiembrie 2012

Frumuseţea de neposedat



Era o astfel de zi.

Începuse cu frumuseţea de neposedat din paginile lui Nabokov, acum o săptămînă, se rostogolise pe străzile Bucureştiului, pe Victoriei, pe la Romană, pe Kiseleff şi printre standuri cu cărţi, zîmbise cu Smeagol, monstruleţi cu braţele lungi de povară, se uitase la îngerii de la Ateneu şi iar se rostogolise pe drumuri spre case, se frînsese prin gări fără bucheţel de violete în mînă.

(Foto: VDN)

22 noiembrie 2012

Să presupunem că omor o maimuţă

"Să presupunem că omor o maimuţă. Nimeni nu se atinge de mine. Să presupunem că e o maimuţă deosebit de deşteaptă. Nimeni nu se atinge de mine. Să presupunem că e un tip nou de maimuţă - o specie fără păr, vorbitoare. Nimeni nu se atinge de mine. Urcând cu circumspecţie aceste trepte subtile, aş putea urca până la Leibnitz sau Shakespeare şi i-aş putea ucide, şi nimeni nu s-ar atinge de mine, căci ar fi imposibil de spus unde s-a trecut frontiera dincolo de care sofistul dă de necaz.
Câinii latră. Mi-e frig. Durerea aceea mortală, fără ieşire... (...) Abominabil de frig. Câinii latră: unul dintre ei începe, iar apoi toţi ceilalţi i se alătură. Plouă. Luminile electrice de aici sunt palide, galbene. Ce naiba am făcut?"
- din Disperare, Vladimir Nabokov. Finalul lecturii de astăzi de la USR, cu maimuţe şi şoareci. Hermann în aşteptarea pedepsei, ce mai crimă, ce mai pedeapsă, Felix, sper că eşti fericit!



A fost o seară minunată pentru mine. Poată să înceapă Black Friday, poate să se şi termine înainte să înceapă. Ştiţi ce a fost grozav în seara asta? Să vii cu o carte din 2009, cu cîteva bileţele lipite la fragmentele de citit, iar cartea asta să fie unicul exemplar din sală, să nu se vîndă nimic, doar să se povestească, să se surîdă, să se simtă emoţia, să se vorbească despre "Literatura e Dragoste", să meargă bine microfoanele, să se pună întrebări lîngă masă şi după ce microfoanele s-au stins, să primeşti cadou alte cărţi, tocmai cele pe care le-ai fi luat mîine de la tîrg, să fie totul firesc, să fie cuminte, acea cuminţenie a lui "Literatura e Dragoste", iar şi iar şi iar.
Împuşcaţi-mă ca pe Felix, sînt fericită.
Mulţumesc.




Reportaj în casa gazdelor, pe Agenţia de carte, de Andra Rotaru, aici.

Foto: Agenţia de carte.
Cu Bogdan Alexandru Stănescu şi Dan Mircea Cipariu.

***

Apropo de maimuţe.
Cred că n-am zis nimic de blogul de pe adevărul.ro.
Sînt şi acolo nişte maimuţe.

Lectură, azi



Această lectură se va dedica tatălui meu, Octavian, care astăzi împlineşte 79 de ani.

17 noiembrie 2012

Omul şi şoarecii - o seară Nabokov

Recitesc din Nabokov şi despre Nabokov. Şi nu pot, din nou, să nu remarc că în cazul tuturor cărţilor scrise iniţial în rusă şi refăcute (formularea îi aparţine) apoi în engleză, adică traduse cu consistente modificări, unele dintre cele mai frumoase pagini sînt cele care însoţesc romanele. Fiecare roman are un esenţial Cuvînt înainte, o preţioasă întîlnire cu autorul, pe care o găsesc întotdeauna nespus de emoţionantă.
Cuvîntul înainte de la Disperare, de exemplu, cuprinde pe lîngă delicioasele explicaţii legate de facerea şi traducerea cărţii - scamatorii lingvistice ele însele - şi poezia lui Puşkin din care va cita Hermann ("Rob ostenit..."), în traducerea făcută de Nabokov în engleză. "Cu păstrarea măsurii şi a rimei, o cale ce e rareori recomandabilă".

Nabokov a scris Disperare între iunie şi septembrie 1932. În octombrie, la cîteva săptămîni după terminarea primei versiuni, Nabokov pleacă într-o vacanţă la Kolbsheim, lîngă Strasbourg, la căsuţa unor prieteni. Sezonul fluturilor trecuse, vara era în urmă, iar Nabokov se mulţumeşte cu plimbările şi discuţiile. Vera îşi termină vacanţa de două săptămîni şi se întoarce la serviciul ei din Berlin, iar el mai rămîne un pic, fiindcă oricum urma să participe la Paris la prima lui lectură publică. Avea 33 de ani.
Aflăm din biografia lui Boyd şi că Nabokov i-a scris atunci Verei ceea ce mi se pare a fi una dintre cele mai delicate dovezi de nobleţe şi blîndeţe ale acestui scriitor pentru care arta nu a fost niciodată prilej de exhibare a sinelui:

Salvez şoareci, sînt o grămadă prin bucătărie. Fata în casă îi prinde, iar prima oară a vrut să îl omoare pe cel pe care-l capturase, dar eu l-am dus în grădină şi i-am dat drumul. De atunci, toţi şoarecii îmi sînt aduşi mie, cu un pufnet... Deja am eliberat trei tot pe acolo - sau poate că e unul şi-acelaşi şoarece.

Să ne amintim ce se întîmpla cu săptămîni în urmă: la finalul romanului, Hermann stă şi-aşteaptă să se audă din clipă în clipă cursa declanşîndu-se şi decapitînd încă un şoarece.



Joi, la "Serile literaturii străine pe Calea Victoriei", o să fie Seară Nabokov.
Nu vindem nimic. Povestim şi citim.
Pînă atunci, mai adăugăm din cartea lui Boyd: "Pentru el, arta nu e un prilej de exhibare a sinelui, ci o şansă de a ajunge dincolo de sine". Graţie imaginaţiei să treci hotarele către alt timp, alt loc, altă minte. Urmează luminoasa definiţie a "extazului estetic", singurul scop al artei, cel care îi oferă autorului posibilitatea de a fi cumva, undeva, conectat la stările altor fiinţe umane.
Cum să nu vrei şi tu, orişicîtuşi de puţin, să reiei iar şi iar toate astea şi să le afirmi, cu micile tale puteri? Ca un şoarece, mic, să le tot strigi cînd alergi prin grădină!



Joi, 22 noiembrie 2012, ora 18.00
USR, Sala Oglinzilor, Calea Victoriei 115, Bucureşti
Seara Vladimir Nabokov. Invitaţi: Bogdan-Alexandru Stănescu, director editorial Polirom, şi Veronica D. Niculescu, care va citi o traducere din romanul "Disperare" de Vladimir Nabokov, colecţia "Biblioteca Polirom. Seria de autor Vladimir Nabokov", Editura Polirom, 2009.

Detalii aici.


(Foto: VDN)

15 noiembrie 2012

Agresivităţi şi mîngîiere

Cum stăteam în pat şi mă scărpinam în creştet pe întuneric, mă gîndeam la agresivitate, mai ales la cea verbală. La agresivitate, la fugi şi mîngîieri. Mă gîndeam că trebuie neapărat să alătur două pasaje. Sînt două pasaje din Watt, apropierea mi se pare ceva grozav de firesc. Ambele sînt cu pălărie. Una cu umbrelă, alta cu umbelă.

Să ne amintim de doamna McCann, cumplita doamnă McCann, venind din spate şi minunîndu-se de mersul lui Watt. Partea întîi. Această doamnă distinsă, o apariţie fugară, să precizăm: e o expertă, căci "puţine femei aveau o experienţă mai vastă în privinţa drumurilor publice". Uşor ne-o putem imagina ştiind întodeauna totul. Dacă ne gîndim, o cunoaştem. Hopa cu replica oricînd şi oriunde. Hopa cu piatra. Nicicînd-timorata doamnă McCann aşteaptă ca "mormanul" Watt să se îndepărteze suficient, se opreşte, stă o vreme proptită în umbrelă, apoi ia o piatră de pe jos şi o aruncă pur şi simplu în Watt. Piatra, se ştie, loveşte pălăria lui Watt, proiectându-i-o pe jos. Ce face Watt?

"În afară de faptul că s-a oprit, şi şi-a lăsat jos genţile, şi şi-a ridicat pălăria, şi şi-a pus-o pe cap, şi şi-a ridicat genţile, şi s-a pus iarăşi, după unul sau două starturi nereuşite, în mişcare, Watt, fidel regulilor sale, n-a luat în seamă această agresiune, nu mai mult decât dacă ar fi fost un accident. Aceasta găsea el că era atitudinea cea mai înţeleaptă, să stopeze, atunci când era necesar, inobservabil, cu mica veronică roşie pe care o purta mereu în buzunar, curgerea de sânge, să ridice de pe jos ce căzuse şi să-şi reia, cât mai curând posibil, mersul sau statul, ca o victimă a unui simplu ghinion. Dar n-avea nici un merit pentru această atitudine. Fiindcă era una care, prin repetiţia frecventă, devenise atât de parte din fiinţa lui, încât în mintea lui nu era mai mult loc pentru resentimente la un scuipat în ochi, ca să dăm un singur exemplu, decât dacă i-ar fi plesnit bretelele sau i-ar fi căzut o bombă pe fund."

Acum sărim - skippity skip! - în Partea a patra şi ultima, acolo unde Watt se îndreaptă spre gară. Aceeaşi pălărie. Alt drum, înapoi, "nici o fiinţă umană pe drum". Un măgar sau o capră în şanţ, un animal flămînd pe care el nu îl vede, poate că nici n-a fost nimic. Dar, un pic mai devreme,

"A mers pe bordura înierbată, fiindcă nu îi plăcea senzaţia pietrişului sub picioare, iar florile, şi ierburile lungi, şi ramurile, şi ale arbuştilor şi ale copacilor, se atingeau de el într-un fel care nu-i displăcea. Clipocitul, pe calota pălăriei lui, al unei umbele suspendate, probabil a unui carpen, i-a provocat o plăcere deosebită, şi nu ajunsese departe, de acel loc, când s-a rotit, şi s-a întors, la acel loc, şi a stat, sub creangă, atent la atingerea, încolo şi-ncoace, încolo şi-ncoace, a ciucurilor, pe calota pălăriei lui."

Acum, vă întreb, cum să nu te întorci? Cum să nu te întorci, iar şi iar, sub copac?


(Watt, Beckett;
trad. V.D.N.)

14 noiembrie 2012

Extra-viaţă de poveste

Cînd traduc - spuneam cuiva - e ca la intrarea în mare. La început simţi malul în spate, nici nu-ţi dai seama ce te aşteaptă în faţă, nu-ţi prea pasă, plescăi vesel, înaintezi cu poftă. Şi deodată, după o vreme, te trezeşti fără nimic împrejur, nu se mai vede nici în urmă, nici înainte, te dor toate, ţi-ai pierdut răsuflarea, te-ai opri, dar nu atingi cu piciorul, să te întorci nu se poate. E ca acum, la pagina 100. Sînt complet pierdută în largul unei cărţi foarte bune, a dispărut realitatea. Dar iată că am reuşit să mă opresc. Am recitit totul, am pornit mai departe. Îmi voi ţine companie, de-a lungul călătoriei, cu blogul.

O zi de toamnă aşa cum trebuie să fie. Un pic de ploaie, o plimbare rotundă, înapoi printre case. Lîngă florăreasă, Pulovărache dormea cît era de lung într-o cutie de gladiole.

Voiam să mulţumesc.
Am primit, de cînd a apărut Roşu, roşu, catifea, o mulţime de mesaje. Cele mai multe, de la oameni pe care nu îi cunosc, cu care cel mult m-am intersectat trecător ici sau colo, şi care au găsit de cuviinţă să-mi scrie. Mesaje consistente, frumoase, cu ce le-a picat bine din carte. A fost o perioadă în care aproape că nu exista zi să nu vină vreun mesaj din acesta, ceva uluitor pentru mine. Contează enorm ce îţi spune despre cartea ta un om care nu te cunoaşte.
Ce s-a întîmplat, cum, de ce toate aceste reacţii acum? Habar n-am. Dar mă bucur că poveştile au ajuns la oameni şi că printre ei există cîţiva care simt nevoia să reacţioneze, să spună, să strige. Mă gîndeam să fac un grupaj cu aceste păreri. Cu excepţia uneia, toate sînt entuziaste. Dar nu voi face.
În acelaşi timp, am primit manuscrise de văzut şi de dat cu părerea, sau mi s-a cerut să-mi dau cu părerea fără să văd vreun manuscris. Mi s-a părut cumva nepotrivit, fiindcă eu nu deţin nici o taină, ba simt că merg împotriva curentului şi ştiu că singură îmi tot pun piedici după piedici. Sînt un pierzător. Aşa funcţionez. Dar m-am bucurat şi am răspuns mereu cît am putut de sincer.

Toate aceste reacţii m-au făcut să mă gîndesc.
Mă uit în urmă, la anii cînd am scris cartea, doar-doar voi pricepe.
Cartea în sine nu poartă nimic din întîmplările anilor cînd scriam (2010, 2011). Nici o tumoare gigant care îmi apasă dureros pe coloană. Nici o spaimă din asta, nici o sală de operaţie. Cînd ai de-a face cu aşa ceva, nu scrii despre asta. Eu nu scriu. Cel mult o însemnare de blog cu văl peste gură. Sau nici atît. Cînd ai de-a face cu aşa ceva, te pui pe strîns bani şi pe căutat medic bun. Atît. "Literatura" nu poate fi despre asta. Eu nu vreau să-mi spun poveşti despre aşa ceva, şi cu atît mai puţin să le spun altora.
Apoi, revenit la birou, te apuci de tradus şi, deodată, de scris. Scrisul va fi din lumi paralele, cu personaje, construindu-ţi (tu, ţie) vieţi suplimentare. Fiindcă de ce-ai vrea să scrii de toate relele trăite de tine? De ce-ai vrea să le retrăieşti, nu-s destule coşmarurile? De ce le-ai spune altora? Tu, cînd iei o carte de pe raft, ai vrea să afli de bolile autorului? "Autobiografobie". "Autobiografobie". Să repetăm iar şi iar minunatul cuvînt. Asta-i adevărata religie.
De aceea, nu-i poate de mirare că reacţiile sufletiste vin în majoritate de la străini. Ei nu vor dori niciodată să se pupe imaginea reală a autorului (vai!) cu poveştile. Ei vor o poveste, atît.
S-ar putea să greşesc. Dar nu, nu greşesc (e părerea mea, nu reţetă universală; ah, aşa de uşor pot fi contrazisă!): nu scrieţi despre voi, nu scrieţi despre voi. Oricum, orice păpuşică din poveste va fi carne din voi. Nu-i daţi bolile voastre, daţi-i extra-viaţă, apoi trăiţi voi şi viaţa ei.


12 noiembrie 2012

Cum sa-ti rupi de la piept

Eram ataşaţi, înţelegeţi, de micul pod. Fiindcă fără el cum am fi putut trece dintr-o parte a grădinii în alta, fără să ne udăm picioarele, şi poate să contractăm o răceală, care putea să degenereze în pneumonie, foarte probabil cu urmări fatale.
De locuri, pe care să ne aşezăm, şi să ne odihnim, nu era nici cea mai mică urmă.
Tufele şi tufişurile, la drept vorbind, lipseau din decor. Doar hăţişuri de trandafiri la fiecare pas, stăvilare de-o densitate impenetrabilă, şi noiane înalte de ruguri de mur, în formă de stup.
Era plin de păsări de tot felul, şi pe acestea eram încântaţi să le urmărim, cu pietre şi bulgări de pământ. Măcălendri, mai ales, graţie încrederii lor, am distrus în număr mare. Şi cuiburi de ciocârlii, încărcate de ouă încă fierbinţi de la pieptul mamei, am făcut praf, zdrobindu-le sub picioare, cu o satisfacţie aparte, în anotimpul potrivit, al anului.
Dar prietenii noştri speciali erau şobolanii, care locuiau pe lângă pârâu. Erau lungi şi negri. Le aduceam de la masa noastră cea de toate zilele delicatese precum cruste de brânză, şi bucăţele de zgârciuri, şi le mai aduceam şi ouă de păsări, şi broaşte, şi puişori. Sensibili la atenţiile noastre, veneau şi ne înconjurau în cârduri atunci când ne apropiam, dând semne de încredere şi afecţiune, şi planau în susul pantalonilor noştri, şi ne atârnau de piept. Iar apoi ne aşezam în mijlocul lor, şi le dădeam să mănânce, direct din mână, din vreo broască grăsună sau vreun pui de sturz. Sau, capturând dintr-odată un şobolan tânăr şi dolofan, care-şi făcea siesta la pieptul nostru după masă, îl serveam pe post de masă mamei lui, sau tatălui lui, sau fratelui lui, sau surorii lui, sau vreunei rude mai puţin norocoase.
Atunci, în acele ocazii, am convenit noi, după un schimb de păreri, am fost cel mai aproape de Dumnezeu.

Watt, Beckett
(trad. V.D.N.)



Era o astfel de zi. Tot mai bine e aşa.

10 noiembrie 2012

Ce pacat

Vii acasă obosit ca de-o boală, decizi că azi nu lucrezi, te trînteşti în pat tînjind după o seară liniştită, iei cartea şi îţi promiţi emoţionante delicii. Lampadarul dă o lumină caldă, mieroasă, cartea arată minunat, totul promite că va fi bine, nespus de bine, deschizi şi citeşti.
Dar!
Ce nenorocire, vorba lui Beckett.
În cele două pagini şi ceva ale unui soi de Cuvînt înainte pe care îl citeşti cu mare nerăbdare şi grijă, greşeli peste greşeli. Cele mai simple, mai banale şi mai uşor de ucis greşeluţe: de tastare. Colo o literă în plus, colo una în minus, colo un spaţiu în minus, colo o literă lipsă din nou. Înghiţi găluşcă după găluşcă, o fi un text adăugat în ultima clipă, să fim înţelegători, să fim recunoscători, hai mai departe. Dar cînd şi în prima poezie, cu bruma de dispoziţie blîndă care ţi-a mai rămas, dai iarăşi de litere lipsă, închizi cartea şi o laşi deoparte, poate-pe-mîine. Mai faci un gest: cauţi să vezi dacă volumul a avut un redactor. Nu prea. Cartea plînge. Trebuia să fie frumos.
Nu există cărţi fără greşeli. O spunem cu dragoste. Înveţi asta chiar făcîndu-le şi chiar cotrobăind prin maţele lor - sînt cărţi străine şi sînt cărţi de la noi care au mici hibe, bubiţe care-s chiar înduioşătorul lor semn că-s "lucru de mînă". Prin bubiţele lor mititele, se iţeşte chiar sîngele: sînt muncite. Muncite de oameni, nu de maşini. Cu cît mai grea cartea, cu atît mai mare riscul să ţîşnească sînge de colo, de colo. Dar e inadmisibil să te împiedici în fiecare paragraf de cele mai banale greşeli, cele de dactilografiere, dovadă că nici un alt ochi decît al semnatarului nu a mai trecut peste text.
Dumnezeu însuşi, dacă şi-ar da un text la publicat, ar cere un redactor. Ar cere un corector.
Aici închei declaraţia mea de dragoste pentru o carte care mi se pare că plînge. E un exemplu de bătaie de joc în ciuda celor mai bune intenţii. Mare păcat.

8 noiembrie 2012

Multumesc, Tiuk!

Ca să vezi, în această zi plină de discuţii despre premii, am luat şi eu un premiu!
Premiile Tiuk pentru anul cultural 2011:
TraducăTiuk! - Veronica D. Niculescu - Ed. Polirom

Mulţumesc echipei Tiuk!, care ştie atît de bine cum se traduce o carte.
Săracă şi cinstită, mă simt onorată!
Lista premiilor, aici.

În acest număr din Tiuk! mai avem nişte poezii de Marija Rakic, pe care am cunoscut-o în această toamnă în rezidenţa din Serbia, poezii traduse din pura mea plăcere şi admiraţiune, aici.
Şi un fragment din viitoarea carte, aceea mică, mică, mică. Aici.

7 noiembrie 2012

Macii mei

Cînd eram mică, la Piteşti, ieşeam cu toţi copiii la munca voluntară din faţa blocului, la curăţenia de primăvară. Îndrumători ne erau un muncitor de la parter şi o profesoară de rusă. Într-o astfel de zi, am ţopăit veselă înspre piaţă ca să cumpăr nişte seminţe de flori. Cu sufletul la gură, nespus de încântată de ce găsisem, m-am întors printre copiii înarmaţi cu lopeţi, săpăligi, greble şi găleţi. Eu eram înarmată cu un pum de seminţe de mac! Îmi amintesc foarte bine rondul, mai mare decît harta din clasă, din care am aşteptat o vreme să răsară minunea. Iar minunea a fost aceea că macii, care sigur că n-au întîrziat să apară, nu au fost roşii, ci albi şi mov.
Cam aşa poate stă treaba şi cu scrisul.

Astăzi de la 15.30 pe Radio România Cultural se pare că va fi difuzată emisiunea "Născut în România", realizată de Elena Vlădăreanu în acele zile cît am stat în Bucureşti. Nu va fi cu maci, dar va fi cu mărturisiri stîngace şi vipere. Sper ca data viitoare să am eu ocazia să o intervievez pe Elena Vlădăreanu, căreia îi mulţumesc.

5 noiembrie 2012

Alb si mirosuri de dragoste

Totul se întîmplă cu acelaşi decalaj ca de obicei. Trebuie să fii fericit cînd "lumea" te crede fericit, dar sîmburele fericirii e în urmă, tu eşti de multă vreme deja altundeva. Ca să nu mai pluteşti aşa între timpuri, singura cale e să te plantezi zdravăn în realitatea momentului, în prezent. Să ai, cu alte cuvinte, din nou ceva de făcut.
O carte foarte bună de tradus. "În sfîrşit, un scriitor în familia Auster!" - cu două rînduri de ghilimele, de fapt. Cineva îţi spune că aşa se spune. Şi rîdeţi. Şi iată cartea, înaintezi, e cu adevărat foarte bună. Ce de vîrste, ce de identităţi, ce de farmec. Cu ea vom trece în anul viitor.
Seara, sclipirile bastonaşului de marmură care ţine paginile din dreapta. Laturile neşlefuite sclipesc ca zăpada, cu fulgi clar definiţi. Cel mai tare ştie să sclipească, de fapt, chiar ruptura. Şlefuitul e moartea sclipitului. A străluci, a scînteia, a sclipi, a luci. Iaca verbe. Mi-e dor de prima dragoste, vorbesc de traduceri, iar promisiunile anului viitor mă ţin cu urechile ciulite umed, îmi tremură picioarele ca ale unui ied nou născut. Acum cinci ani, într-o toamnă foarte asemănătoare cu asta, începeam să traduc. Şi mi-era dor de acel început, de a străluci-a scînteia-a sclipi, mă întrebam oare cînd, oare dacă, oare mai?
O cană cu lapte. Alb, mult alb, marmură şi lapte. Şi o poveste cu toate vîrstele. Noi o iubim pe Eggy. Eglantine, 5 ani. Cartea asta ori chiar miroase în fibră a Nabokov, ori deviaţia olfactivă îmi aparţine. Wishful thinking.
Blogule, globule, punte de trecut traducerea.
Zece zile azi de cînd n-am vorbit cu om ochi în ochi.

2 noiembrie 2012

Fragment

Am descoperit sticla de vişinată de la mama, am turnat cît am turnat pe fundul unui pahar de apă şi-acum am poftă să postez un fragment. Dar ce fragment să postez eu dintr-o carte, dintr-o cărticică, dintr-un cărticic, cică-cică-cărticică? Căci nu e, oare, cartea întreagă cît un fragment?
Mi-e dragă animăluţa asta cum ţi-e dragă pieliţa de la unghie care e parte din tine între viaţă şi moarte. Că, dacă îţi cade, nu doare, nu ştii. Că, dacă o rupi, curge sînge şi nu se mai opreşte.
Nu postăm.
Vorbim.
Ce ani de coşmar au mai fost. De unde atîta acuma deodată?
Se învîrteau hore nebune şi vesele dincolo de ferestre, mă simţeam strivită, strivită, mi-era silă de mine, de bolile mele, de oboselile mele, unii scriu de tumori, alţii le trăiesc, unii scriu de cărţi, alţii le trăiesc, o silă profundă de toată neputinţa mea, de nepriceperea mea, de parcă toţi ar şti cum se face, cum se trăieşte, doar eu am uitat, au fost anii aceia în care mă duceam în plimbări pe lîngă gară, şi mă uitam la luminile roşii şi mă îndemnam ca pe-o vită pe dealuri, hai, hai, hai că mai poţi, ce-ar fi să mai rezişti, să vezi dacă?
(E o binecuvîntare că blogurile trăiesc tot mai în umbră, aşa e normal, să mai poţi să şi strigi fără să se audă, dar să speri să-ţi rămînă cumva, ca o vînătaie din dragoste.)
Au fost ani de coşmar şi nu înţeleg cum, unde am mai strecurat ce-am strecurat, fiindcă tot ce vine acum exact de acolo se trage, din chin şi din disperare, şi cum de-a încolţit atîta bine din atîta rău, sună banal, totuşi cum?
Banal.

Chestia asta chiar doare. Ah. Banală cum se sună.
Lucrurile banale ne sunt singurele noastre adevărate averi.
Ele strălucesc atît de puternic, încît ne-au orbit, anume să nu le mai vedem.
Am prieteni orbi, soborbii, ei îşi pipăie calea cu nasul. Merg de colo, colo, întreabă, nu vă supăraţi, v-a fost adus cumva dumneavoastră aicea un. Şi zic ce îşi caută. Şi îşi tot caută. Şi cîteodată îşi găsesc şi atunci nu îşi mai caută, dar aceia nu mai pot povesti niciodată.
Se-şi tem de banal.
Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta cîtă vreme îmi sînt singur.
Şi cine zice că nu îşi e.
Ăla îşi minte.


Aşa că am postat şi fragment. Şi nu e copiat, e bătut literă cu literă, să se simtă. Noapte bună.

31 octombrie 2012

Dan C. Mihailescu despre Rosu, rosu, catifea

...cu un entuziasm care mă face să mi se pară că stau într-un hamac la umbra unui palmier, cînd termometrul de pe pervaz arată două grade.



Emisiunea este aici.


***

Şi, vai mie, în Caţavencii!



Pe net are şi un titlu, "Figuranţi în Epoca de Aur", şi o semnătură care mă bucură enorm: Cristian Teodorescu. Aici.

30 octombrie 2012

Frunze, acasa si in Sub Arini

Şofranii şi laricele înverzind în fiecare an cu o săptămînă înaintea altora şi păşunile roşii de placentele de oi nemîncate şi lungile zile de vară şi fînul proaspăt cosit şi porumbelul sălbatic dimineaţa şi cucul după-amiaza şi cristeiul seara şi viespile în gem şi mirosul grozamei şi imaginea grozamei şi merele căzînd şi copiii mergînd prin frunzele uscate şi laricele îngălbenindu-se cu o săptămînă înaintea altora şi castanele căzînd şi vînturile şuierînd şi marea spărgîndu-se de dig şi primele focuri şi copitele pe drum şi poştaşul tuberculos fluierînd Înfloresc trandafirii în Picardy şi clasica lampă cu gaz şi desigur zăpada şi bineînţeles lapoviţa şi hai noroc zloata şi din patru în patru ani dezgheţul de februarie şi nesfîrşitele revărsări de aprilie şi şofranii şi apoi toată prăpădita de treabă din nou de la capăt. O balegă. Iar dac-aş putea s-o iau din nou de la capăt, ştiind ceea ce ştiu acum, rezultatul ar fi acelaşi. Iar dac-aş putea s-o iau de la capăt pentru a treia oară, ştiind ce-aş şti atunci, rezultatul ar fi acelaşi. Şi dac-aş putea s-o iau din nou de la capăt de o sută de ori, de fiecare dată ştiind un pic mai mult decît data precedentă, rezultatul ar fi mereu acelaşi, şi a suta viaţă ca prima, şi sutele de vieţi ca una singură. Un flux pisicesc. Dar în ritmul ăsta vom sta aşa întreaga noapte.

Vom sta aşa întreaga noapte,
Întreaga noapte aşa vom sta,
Aşa vom sta întreaga noapte,
Sta-vom întreaga noapte aşa.
O beznă, stare, răsuflare,
Noaptea aşa, noi noaptea aşa,
Un mic răgaz în goana mare.
Şi-o goană, goana spre răgaz.


Watt, Beckett
(trad. V.D.N.)























Foto: V.D.N.

27 octombrie 2012

Toate ca un vîjjj

Acasă la Sibiu, cu o cană de lapte pe birou. Strat de frunze galbene pe toată aleea de la intrarea în bloc, de parcă n-a mai călcat pe-aici nici un picior de-o săptămînă.
O săptămînă am stat la Bucureşti, m-am dus pentru cele două evenimente de care spuneam mai devreme, dar acolo mi-am dat seama că altceva făceam, căutam să mă reîmprietenesc cu oraşul. Străzi şi străduţe din centru, frunze galbene şi acolo, dar mult mai puţine, şi păsări puţine, dar motani, motani cu nemiluita, motani obezi, sfere cu bot, motanul sferic de la Biblioteca Municipală şi motanul de Dorobanţi ca o cucoană pufoasă, motanul gri-şoarec de pe Strada Roma, motanul sferă-cercuri roşcat de la Banca Naţională şi motanca dodoloaţă de fotoliu de la merceria de pe Lipscani.





Toate ca un vîjjj.

Duminică. Mai întîi a fost lansarea Cosmopolis. O grozavă bucurie întîlnirea cu Cristian Teodorescu şi Ileana Bîrsan. Scriitorul a vorbit minunat despre carte - ascultam şi mă gîndeam cum se poate învăţa asta; nu se poate învăţa - iar criticul de film despre film, desigur. Aş fi stat ore împreună cu cei doi. Am credinţa că ne vom revedea.



Luni dimineaţa, Adela Greceanu şi Matei Martin m-au invitat la emisiunea lor, Timpul prezent, pe care de obicei o ascult de acasă. Acum m-am pomenit, cotind în dimineaţa însorită de la casa bucureşteană pe strada Puţul cu Plopi, în studioul Radio România Cultural, unde jumătatea de oră de poveşti s-a scurs plăcut ca o cafea în Piaţa Mică. Cei doi m-au făcut să mă simt minunat, confortabil, n-am avut emoţii mai deloc, era reconfortant şi baletul discret al gesturilor dintre ei doi - oameni care ştiu ce fac şi cărora nu le tremură (vizibil) nici un fir. Dacă aş fi motan, aş vrea să fiu adoptat de Adela şi Matei şi să dorm în biroul lor plin cu cărţi şi CD-uri. (N-ar fi rău nici în cel de la Polirom, vizitat apoi, de unde se poate şi pleca cu tolba plină!) Una peste alta, singura chestie care mă sîcîie în asemenea ipostaze e că îmi vine să îi întreb şi eu pe intervievatori despre ei, adică de ce doar eu să răspund? A fost frumos. Afară, pe hol, în cutiuţa de carton, telefonul strîngea mesaje cum că fu bine.

Senzaţia asta, că de ce eu stau pe scaunul din faţă şi răspund, şi vorbesc despre mine, cînd şi eu vreau să îi întreb pe ceilalţi, s-a prelungit luni seara. La Porcul cu piper al lui Matei Martin de la Librăria Bastilia nu mă mai pot lăuda că am lăsat emoţiile-n puţ. Am crezut că voi pocni de emoţie, că trebuie să fug, să mă arunc de pe prima fereastră cu o paraşută din pagini tipărite, să cad într-o căpiţă moale de pagini albe. Emoţia mea e ceva incontrolabil, dacă se porneşte o ia ca bulgărele de zăpadă, se rostogoleşte, greu poate fi domolită. Dar chipuri zîmbitoare şi încurajatoare, unele cunoscute, altele nu, şi trei feluri de dulceaţă pe un griş cu lapte şi poveşti şi... am supravieţuit. Din nou, simţit pe propria piele că orice discuţie se poartă mult mai firesc fără microfoane, indiferent de numărul celor care ascultă. Orice microfon amplifică nu doar vocea, dar în primul rînd emoţiile.

Marţi. Pentru că s-a aflat că sînt prin zonă, marţi am primit bucuroasă vizita Elenei Vlădăreanu - primul vizitator în casa ale cărei chei le foloseam probabil a doua, a treia oară... La o măsuţă cu crizanteme am povestit vrute şi nevrute, despre traduceri şi scris şi motani sîrbeşti care aduc vipere cu corn în dar, ca mulţumire primului om care i-a mîngîiat vreodată. Emisiunea se numeşte Născut în România, se va difuza în curând. Tot pe R.R. Cultural, desigur.
Iar apoi, fără să am timp de dezmeticeală, am mers cu Un Cristian la Colegiul Economic Viilor, unde într-o oră de limba română am povestit un pic care ar fi treaba cu scriitorii care se întîmplă că sînt în viaţă, oameni ca tot omul, nu doar nume prinse în bolduri în manuale.
M-am simţit bine, Cristi ştia bine drumul, eu m-am trezit vorbind mai mult despre viaţă decît despre literatură, despre nebunia de urmat cînd o simţi că te împinge la ceva ce-ar putea fi chiar viaţa ta, despre motani, desigur, şi cine ştie despre mai ce... Cert e că după fragmentele de lectură - fără microfon - o fată a întrebat iute unde se poate găsi cartea. Iar pentru mine asta a însemnat un peşte colorat zburînd dintr-o dată în clasă. Şi au fost cîţiva elevi care ascultau într-un cot, atenţi, şi au pus şi întrebări, şi astfel întîlnirea de la care aşteptam cel mai puţin mi-a adus cel mai mult. Reacţiile de după.

Miercuri m-am reîmprietenit cu străduţe.

Joi m-am dus să-i ascult pe Marin Mălaicu Hondrari şi Tudor Giurgiu la Muzeul Ţăranului Român.

Vineri am petrecut o oră la CDPL Fest 4, unde m-am dus să zic bună seara, să o cunosc pe Ania Vilal, să asist la lansarea colecţiei e-book, să primesc o crizantemă şi să spun la revedere, Bucureşti, see you.

La toate aceste întîlniri mult prea telegrafic descrise, se adaugă cîteva incredibile mesaje ale unor oameni care nu au ajuns nici colo, nici colo, dar care mi-au scris exact atunci cum nu mi-a scris nimeni niciodată, la nici una dintre cărţile precedente. Nu înţeleg.
Tot atunci am aflat de la o fată că s-a dus la New York, la filmul Cosmopolis, cu cartea "noastră" în braţe.

Azi dimineaţă, pregătindu-mă să mă întorc acasă cu geanta goală, doar cu minunată carte primită în dar pentru tradus - citit un sfert, ştiu ce vorbesc, o să fie criminal de plăcut - sorbind pe fugă dintr-o cafea, gîndindu-mă că nu pot scrie despre săptămîna asta aiuritor de densă şi frumoasă, fiindcă nu i-aş putea aminti pe toţi (Ora!), iar pe cei pe care i-aş aminti i-aş schiţa ca din topor (25!), pierzîndu-le puful de pe aripi care mi i-a făcut aşa dragi, am primit un e-mail.
Profesorul de engleză de la liceul unde petrecusem o oră, Marin L. Mihai, îmi trimitea cîteva reacţii ale elevilor. Unele sînt atît de precise, atît de strict legate de lucrurile despre care le vorbisem crezînd că vorbesc poate degeaba, încă o răsuflare pierdută în aer. Am încercat să le vorbesc despre ei, deşi nu îi cunosc. Am încercat să fug din faţa vorbitului despre mine şi despre literatură, vorbindu-le tot despre ei, cum m-am nepriceput, şi despre viaţă. Despre slăbiciuni, singurătate şi durere ca parte bună din viaţă, despre a fi diferit, despre a nu dori să fii ca (şi cu) ceilalţi. Răspunsurile lor - pe care le copiez mai jos, emoţionată să îi recunosc pe unii dintre ei după nume - sînt lecţia mea de săptămîna asta.
Să te storci de emoţie pînă crăpi de ruşine. Merită, tocmai atunci cînd crezi că nu merită.

Aici se încheie uriaşa postare despre o săptămînă fantastică, înaintea cufundării într-o traducere care nu se va încheia anul ăsta. Noapte bună!

***

Reacţii ale elevilor din clasa a X-a G:

Interesant. M-a făcut să cred că şi eu pot scrie o carte. (Cristi B.)
Mi-a făcut plăcere să o cunosc. Mi-a plăcut povestirea cu motanul. (Larisa B.)
Mi-a plăcut ceea ce a povestit despre începuturile scrisului. (Alexandru A.)
Am aflat cum se inspiră pentru a scrie o carte. (Roxana Ș.)
M-a făcut să mă gândesc că aş putea scrie o poveste, „Povestea rolelor”. (Cosmin M.)
Mi-a dat de gândit. Mi-a trezit interesul pentru literatură. (Mihai C.)
Mi-a stârnit sentimente plăcute, ceva ce n-am mai trăit până acum. Am fost impresionat că mi-a oferit cartea scrisă de dânsa. Înseamnă mult pentru mine, mi-a acordat atenţie. (Niki C.)
Când a început să citească mi-am închipuit acţiunea, am văzut imaginile. (Alin G.)
Mi-a plăcut replica finală: „Ce ni s-a dat şi nu se mai ia?” (Mihai C.)









(Foto: prof. Marin L. Mihai)