Extra-viaţă de poveste

Cînd traduc - spuneam cuiva - e ca la intrarea în mare. La început simţi malul în spate, nici nu-ţi dai seama ce te aşteaptă în faţă, nu-ţi prea pasă, plescăi vesel, înaintezi cu poftă. Şi deodată, după o vreme, te trezeşti fără nimic împrejur, nu se mai vede nici în urmă, nici înainte, te dor toate, ţi-ai pierdut răsuflarea, te-ai opri, dar nu atingi cu piciorul, să te întorci nu se poate. E ca acum, la pagina 100. Sînt complet pierdută în largul unei cărţi foarte bune, a dispărut realitatea. Dar iată că am reuşit să mă opresc. Am recitit totul, am pornit mai departe. Îmi voi ţine companie, de-a lungul călătoriei, cu blogul.

O zi de toamnă aşa cum trebuie să fie. Un pic de ploaie, o plimbare rotundă, înapoi printre case. Lîngă florăreasă, Pulovărache dormea cît era de lung într-o cutie de gladiole.

Voiam să mulţumesc.
Am primit, de cînd a apărut Roşu, roşu, catifea, o mulţime de mesaje. Cele mai multe, de la oameni pe care nu îi cunosc, cu care cel mult m-am intersectat trecător ici sau colo, şi care au găsit de cuviinţă să-mi scrie. Mesaje consistente, frumoase, cu ce le-a picat bine din carte. A fost o perioadă în care aproape că nu exista zi să nu vină vreun mesaj din acesta, ceva uluitor pentru mine. Contează enorm ce îţi spune despre cartea ta un om care nu te cunoaşte.
Ce s-a întîmplat, cum, de ce toate aceste reacţii acum? Habar n-am. Dar mă bucur că poveştile au ajuns la oameni şi că printre ei există cîţiva care simt nevoia să reacţioneze, să spună, să strige. Mă gîndeam să fac un grupaj cu aceste păreri. Cu excepţia uneia, toate sînt entuziaste. Dar nu voi face.
În acelaşi timp, am primit manuscrise de văzut şi de dat cu părerea, sau mi s-a cerut să-mi dau cu părerea fără să văd vreun manuscris. Mi s-a părut cumva nepotrivit, fiindcă eu nu deţin nici o taină, ba simt că merg împotriva curentului şi ştiu că singură îmi tot pun piedici după piedici. Sînt un pierzător. Aşa funcţionez. Dar m-am bucurat şi am răspuns mereu cît am putut de sincer.

Toate aceste reacţii m-au făcut să mă gîndesc.
Mă uit în urmă, la anii cînd am scris cartea, doar-doar voi pricepe.
Cartea în sine nu poartă nimic din întîmplările anilor cînd scriam (2010, 2011). Nici o tumoare gigant care îmi apasă dureros pe coloană. Nici o spaimă din asta, nici o sală de operaţie. Cînd ai de-a face cu aşa ceva, nu scrii despre asta. Eu nu scriu. Cel mult o însemnare de blog cu văl peste gură. Sau nici atît. Cînd ai de-a face cu aşa ceva, te pui pe strîns bani şi pe căutat medic bun. Atît. "Literatura" nu poate fi despre asta. Eu nu vreau să-mi spun poveşti despre aşa ceva, şi cu atît mai puţin să le spun altora.
Apoi, revenit la birou, te apuci de tradus şi, deodată, de scris. Scrisul va fi din lumi paralele, cu personaje, construindu-ţi (tu, ţie) vieţi suplimentare. Fiindcă de ce-ai vrea să scrii de toate relele trăite de tine? De ce-ai vrea să le retrăieşti, nu-s destule coşmarurile? De ce le-ai spune altora? Tu, cînd iei o carte de pe raft, ai vrea să afli de bolile autorului? "Autobiografobie". "Autobiografobie". Să repetăm iar şi iar minunatul cuvînt. Asta-i adevărata religie.
De aceea, nu-i poate de mirare că reacţiile sufletiste vin în majoritate de la străini. Ei nu vor dori niciodată să se pupe imaginea reală a autorului (vai!) cu poveştile. Ei vor o poveste, atît.
S-ar putea să greşesc. Dar nu, nu greşesc (e părerea mea, nu reţetă universală; ah, aşa de uşor pot fi contrazisă!): nu scrieţi despre voi, nu scrieţi despre voi. Oricum, orice păpuşică din poveste va fi carne din voi. Nu-i daţi bolile voastre, daţi-i extra-viaţă, apoi trăiţi voi şi viaţa ei.