21 iunie 2020

Întâlnirile mele


Între portocali și azalee, orice pisicoanță e o fee.

și

Câinele cu chip de om, o poveste de dragoste.
(de scris cândva)

15 iunie 2020

Books.fr

O cronică excelentă, pe două pagini, în revista literară de limbă franceză Books (www.books.fr), dedicată romanului Toți copiii librăresei. Articolul, intitulat „L’amour aux temps de Ceausescu” este semnat de Andreea Apostu, căreia îi mulțumesc.
Mulțumiri și Luminiței Corneanu, care a semnalat cu generozitate apariția.
Articolul, aici.


(și în traducere, aici, pe blogul autoarei)

Toți copiii librăresei, povestea poveștii



Dacă nu ar fi fost un titlu foarte lung, acest text s-ar fi putut intitula „Cum am scris un roman în 66 de zile, șase luni și șase ani”. Chiar așa, începând cu zilele.

Am scris Toți copiii librăresei în 66 de zile. Zile de lucru continuu, intens. N-aș fi știut acest detaliu dacă nu m-aș fi uitat acum în caietul cărții. Fiecare carte pe care o scriu are un caiet unde notez, mai ales la început, cine-mi sunt personajele, ce vor face ele, cum le voi scrie vocile, ce amănunte îmi doresc neapărat, ce probleme sunt de rezolvat și așa mai departe. Sunt texte însoțite de desene, fel și fel de schițe stângace, făcute doar în scop utilitar.

Romanul a început cu o asemenea schiță. Desenul Complexului unde se derulează povestea. Scrisesem o povestire – cea care a devenit Prolog – și știam, încă de când o încheiasem, că am acolo un spațiu interesant, de exploatat mai departe, și câteva personaje a căror poveste vreau să o continuu. Era mai ales librăreasa, care privea melancolică afară, jucându-se cu medalionul de la gât. La ce se gândea ea? Ce tristețe ascundea? Am așternut pe o coală A4 schița Complexului și-am notat pe ea cu albastru toate locurile care apar în poveste și cu roșu personajele. Măcelăria și măcelarul, Merceria și mercereasa, Frizeria și frizerul, Cofetăria, Cinematograful, Poșta, copiii, chiar și câinele flămând din curtea Alimentarei. Și pe măcelar și ceasornicar îi îndrăgeam și-i vedeam duși mai departe.

Îmi doream de câțiva ani să scriu o poveste lungă, să dureze scrisul, să mă bucur de scrierea cărții și, mai ales, să-mi folosesc experiența de viață, să-mi însuflețesc cu ea personajele. Auzi adesea oamenii zicând: „Ai vrea să ai iarăși 18 ani?”, „Da, dar cu mintea de-acum!”. Într-un fel, poate că asta mi-am dorit, să trăiesc iarăși niște vârste pierdute, dar să le înțeleg cu mintea de-acum.

Am hotărât că voi scrie o poveste de dragoste, cu librăreasa și ceasornicarul. De fapt, titlul de lucru a fost Librăreasa și ceasornicarul. Am știut și că măcelarul va avea un rol important. Și că vor fi mulți copii – doar de la ei începuse totul. M-am întors la lumea din Roșu, roșu, catifea și-am început să scriu romanul la care visasem de atunci, imediat după ce apăruse volumul de povestiri desfășurate în comunism: din 2013 până de curând strânsesem alte texte cu copii și știam că-n jurul lor se încheagă, de fapt, o nouă poveste, diferită, mai complexă, mai gravă.

Am scris primul draft al cărții anul trecut, în 66 de zile de lucru intens, fără o clipă de ieșit din lumea de acolo. Am trăit în poveste, am ascultat muzica de acolo, am citit presa anilor ’80, m-am documentat despre nașteri premature și sarcini ale adolescentelor, despre ateliere meșteșugărești, am ascultat balade cu mirese înecate și, în continuare, am tot notat și desenat în caiet.

Mi-am desenat planul Librăriei, am mobilat spațiul, am notat atentă numărul de pași de pe o latură și alta, dintre tejghea și vitrină, dintre scăunel și ușă. Am desenat ceasuri, ferestre cu grilaj în romburi, scrisori cu timbru în colț și mâini cu degete lungi și osoase. Am făcut scheme detaliate cu vârstele personajelor principale, am calculat în ce ani s-au petrecut evenimente din viețile lor, le-am intersectat cu grijă, atentă la orice infimă deraiere care putea produce dezastre în cronologia poveștii – dacă trăgeai de un fir subțire într-o parte, ți se deșira în altă parte. Notațiile în caiet curgeau, pentru ca la un moment dat să se oprească: din clipa când personajele capătă viață, ele încep să-și scrie aproape singure soarta. Așa că, spre final, am lucrat folosind bilețele, pe care notam în fugă idei și pe care le aruncam de îndată ce erau introduse în poveste. Caietul era de-acum ascuns în birou. Povestea se scria singură mai departe.

Am numărat, recent, personajele. Sunt peste cincizeci. Cincizeci de personaje ar fi pe o primă listă: librăreasa Silvia Albu, părinții, sora și mătușa ei, iubitul și colega din liceu, ceasornicarul, tatăl lui și Dinu Papadache, copiii, ah, copiii, Adina și Diana și părinții lor, Mădălin, Cosmin și doamna Constantiniu, Laurențiu, Getuța, Doinița, doamna Dijmărescu și fiicele ei (în fapt, mama mea, cu sora mea și cu mine, strecurate în scene fugare, singurele personaje reale din carte), măcelarul, cu soția, copilul și ucenicul, cofetăreasa, piticul Mutulică, mercereasa, vechiul librar, fotograful, și mă opresc aici, deși mai sunt multe. Sunt personajele care au apariții multiple, mare parte din ele au vieți conturate, au vârste clar stabilite, familii, și sunt încrengături între ele. Dincolo de cele cincizeci de personaje, mai există destule, căci nu le inclusesem pe cele cu apariții trecătoare sau doar menționate de alte personaje: Oleg, mama cu copiii din autobuz, asistentele din spital, barcagiul, colegi de școală și femei din cartier, personaje minore, dar care dau viață scenei întregi.

După cele 66 de zile în care-am scris primul draft, au urmat luni în care am reluat totul, netezind cu grijă acolo unde țesătura era șifonată. M-am încurajat mereu gândindu-mă la Kazuo Ishiguro. El povestea într-un interviu că a scris Rămășițele zilei în patru săptămâni. Se documentase mult înainte, se zbătea în neputință de-o vreme, iar când s-a apucat – făcând o minunată convenție a solitudinii cu soția – a scris pur și simplu povestea, indiferent cum, numai s-o scrie odată, cap-coadă. Avea să revină apoi, atent la stil și la dialoguri. Așa am înaintat și eu inițial, cu viteză, știind că e o poveste lungă și că, dacă n-o scriu dintr-o răsuflare, voi pierde tensiunea sau mă va doborî și n-o voi putea duce niciodată la capăt. A fost epuizant și splendid.

Am reluat apoi iar și iar, lucrând zi de zi, fără pauză, astfel că totul a durat șase luni (din mai în octombrie). Dacă mă uit însă mai în urmă, la momentul când am început să scriu povestirile cu copii de după Roșu, roșu, catifea, texte în jurul cărora a crescut anul trecut povestea librăresei, constat că sunt mai mult de șase ani. De aceea aș zice că am scris Toți copiii librăresei în 66 de zile, șase luni și șase ani.

Text publicat azi în Suplimentul de cultură.

8 iunie 2020

Pentru copii / cu copii

E vară, e vacanța de vară, cu zile care încep pentru a nu se termina niciodată. Ceasul ticăie, dar cu cât îl asculți mai atent, pare că o ia înapoi: ai tot timpul din lume. Tolăniți între perne, toți copiii citesc, în tot blocul și-n tot cartierul. Și ce-și amintesc ei, peste ani? Cărțile groase, cu pagini pufoase, fărâmițându-se ușor pe la margini, și firimiturile astea amestecându-se în faldurile așternutului cu cele care cad din biscuiții sprițați aduși pe-o farfurioară de mama și ronțăiți cu ochii în pagini.

Cărțile groase, poveștile astea-mi plăceau și-n primul rând pe ele mi le amintesc dacă sunt întrebată de cărțile copilăriei. Am adus, astă-iarnă, din casa părinților, Fram, ursul polar și Făt-Frumos din lacrimă. Amândouă sunt din 1974. Una dintre ele este premiul de la terminarea clasei I. Le-am recitit și am tresărit la multe ilustrații, dar tot reîntâlnirea cu textul m-a mișcat cel mai tare. Mi-au plăcut întotdeauna cărțile cu poveste densă, cu mult text – puteau să nu aibă ilustrații deloc. În amintirea mea, ele au supraviețuit ca favorite.

O vară cu Isidor n-ar fi existat fără colecția în care a apărut. A fost o potrivire foarte bună între ce-mi doream eu să fac de vreo zece ani și ce cărți apăreau acolo. Aha, am zis, când am fost invitată să scriu o carte pentru Editura Polirom, Colecția Junior. Iată o colecție cu cărți de citit, nu de răsfoit. Cu cărți pentru copii, dar nu doar pentru copii. Păi, da, mi s-ar cam potrivi. Și am scris un roman. Am fost primul autor român publicat în colecție – recunosc, e o treabă care m-a încântat, am simțit locul bun.

Eu nici acum nu cred că am scris neapărat o carte pentru copii; știu că ea poate fi citită – și chiar a fost – și de adulți. Ador cărțile al căror destinatar n-are vârstă. Am citit Momo la treizeci de ani, într-o ediție banală, prăfuită din naștere, care nu amintea deloc de cărțile pentru copii. Poveste fără sfârșit și mai târziu, recomandată de un prieten cu treizeci de ani mai în vârstă ca mine, care se bălăcea cu plăcere în basme.

O să mărturisesc: ești mult mai conștient de destinatarul tău, atunci când scrii o carte pentru copii. Ești mai atent cum vorbești. Ești mai atent cum croiești povestea. Ești mult mai conștiincios în a construi pe înțeles, cu răbdare. Cu tact. Poate și cu mesaj. Te lași un pic deoparte pe tine. Simplifici. Dar este și foarte multă libertate. M-am jucat scriind O vară cu Isidor și, la trei ani distanță, adică acum, Iarna lui Isidor. Sunt două jumătăți ale aceluiași întreg și joaca mea de-a condorul se oprește aici. Fiindcă la capătul poveștii e Iarna. Dincolo de Iarna asta cu „i” mare nu poate să mai fie nimic. Nu intenționez, așadar, să fac o serie. Mai mult, probabil nu voi mai scrie „pentru copii”. În fiecare cutie de bomboane sunt doar câteva îmbrăcate în poleială. Sunt două, pereche, în cutia asta a mea.

Aș recomanda oricărui autor să scrie o carte pentru copii. Măcar să o ia ca pe-un exercițiu. Antrenamentul meu începuse încă dinainte de-a scrie: când traduceam. Mi-a plăcut să traduc câteva cărți pentru copii, au fost câteva întâlniri foarte bune, cu aer vintage, dar m-au și intrigat anumite alegeri ale editurilor și am refuzat să traduc niște cărți. La drept vorbind, sunt mai multe cărțile pe care le-am refuzat decât cele acceptate. Din toate astea s-a născut Isidor. Din ce mi-a plăcut și din ce mi-a displăcut. Am știut ce nu vreau. N-am vrut să scriu pe teme la modă. N-am vrut nici să scriu o carte destinată numai copiilor. N-am vrut o carte pentru copii mici de tot. N-am vrut să mă prostesc, să vorbesc cu o voce pițigăiată, să ciupesc obrăjori. N-am vrut să scriu ceva ce s-a mai scris și se va mai scrie. N-am vrut pisicuță, n-am vrut cățeluș, n-am vrut șoricel. Am vrut ceva nou, original, am vrut pur și simplu să spun, cu glasul meu firesc, cât mai omenește cu putință, o poveste cum nu s-a mai spus niciodată.

Sunt uluită când aud voci zicând că totul s-a făcut deja și că poveștile nu pot fi decât o reluare de-acum. Că nu mai putem decât să rescriem. Ce jalnic și trist!... O să strig, iar și iar, plină de încredere: totul e nou! Totul poate fi nou. Să fii original, desigur, e cel mai greu lucru din lume. Dar dacă nu crezi că poți scrie o poveste originală, a ta și numai a ta, să dăruiești cititorului ceva nemaivăzut, atunci de ce ai mai scrie?

Revin: aș recomanda oricărui autor să încerce să scrie pentru copii. Sunt cititori generoși și exigenți, mofturoși și atenți, necruțători, adorabil de sinceri și de capabili de îndrăgostire. Când ajungi pe mâinile lor, atunci ești cu adevărat jurizat. Apoi, te poți întoarce la tine și la scrisul tău, care nu va mai fi ca înainte.

Și nu doar scrisul pentru copii te îmbogățește, dar întâlnirea cu ei. Aș povesti despre întâlnirile mele cu copii, de la un atelier de scriere creativă, din primăvara trecută. Despre drumurile din luna mai, despre sentimentele contradictorii trăite de acasă până la întâlnirea cu ei și înapoi. Dar asta e altă poveste, înrudită mai degrabă cu ce-am început să scriu chiar în acea lună, romanul Toți copiii librăresei. E o bizarerie ce mi s-a întâmplat. Cartea cu cuvântul „copii” în titlu nu e pentru copii, dar are atâția copii înăuntru. Copiii adevărați, cu care am lucrat într-o casă de lângă Gara de Nord, în curtea căreia înflorea iasomia, m-au inspirat cu voioșia și seriozitatea lor, cu tristețea atât de specifică vârstei, cu prospețimea și cu mutrițele lor somnoroase și, mai ales, cu dispoziția extraordinară de a scrie pe loc o poveste pe temă dată, sâmbătă dimineața. Grație lor am scris cartea mea cu copii, care nu e deloc pentru copii. Și cu gândul la ei am revenit apoi la Isidor, în noua mea carte pentru copii. E de gândit la treaba asta, îmi zic. Și mă cam gândesc.

(text publicat în Dilema, 1 iunie 2020)

1 iunie 2020

„Autoarea lunii iunie” pe Libris.ro

A venit vremea să spun unde au ajuns cele 350 de cărți semnate zilele trecute. Cum să zic?... Pe Libris.ro, unde am fost aleasă „Autoarea lunii iunie”. De astăzi, găsiți aici cărțile mele cu autograf - și cele nou apărute, și cele un pic mai vechi - și cu reducere. Mulțumiri libris.ro, Polirom și dumneavoastră.

https://www.libris.ro/autorullunii

30 mai 2020

Noi cronici, interviuri, povești

„Niciun roman despre comunism nu prezintă perspectivele din Toți copiii librăresei. Detaliile defilărilor, prima transmisiune color interpretată de măcelar și așa mai departe.”
Toți copiii librăresei este un roman despre cum se fac idoli din nefericire și ratare, de către cei ce nu riscă să construiască fericirea nici când toate duc în direcția potrivită.”
„Un labirint suprapus celorlalte, traumatice și amoroase, din care o sinucigașă nu poate evada decât din prea multă dragoste pentru copii. De aceea, deloc întâmplător, ea e și un voyeur al lumii, urmărind familii, copii, ca și cum ar trăi fragmente din viața ei interzisă. Cel mai bun roman al Veronicăi D. Niculescu.”

- „Viața interzisă” - o cronică de Marius Miheț la Toți copiii librăresei, în „România literară”, aici.

*

„Un roman retrospectiv luminos asupra unei perioade văzute dintr-o perspectivă personală, fără accente ideologice, ce marchează o continuitate firească şi ascendentă în şirul cărţilor Veronicăi D. Niculescu.”

- „Dragostea, deci moartea” - Alice Valeria Micu despre Toți copiii librăresei, în revista „Apostrof”, aici.

*

„Veronica D. Niculescu știe să scrie pentru copii fără să se aplece și să-i ciupească de obraz, cum zice chiar ea. Știe să-i ia în serios ca cititori. De asta cărțile ei pentru copii au succes. Și pentru că sînt minunat scrise, minunat construite, cu atenție la dozarea detaliilor, cu grijă la poveste și pentru că le vorbește copiilor despre lucruri cît se poate de serioase, cum ar fi: libertatea, singurătatea, dorul, prietenia. Iar cărțile ei pentru copii pot fi citite cu delicii și de cei mari, mai ales de cei care mai au o cît de mică legătură cu copilul care au fost.”

- Un interviu realizat de Adela Greceanu, la Radio România Cultural, în emisiunea „Timpul prezent în literatură”, despre Iarna lui Isidor, aici.

26 mai 2020

Mușuroaie, dosare

Înainte de „Toți copiii librăresei” am scris altă carte - am avut mare nevoie s-o scriu, nu și s-o public. Cine nu crede că scrii în primul rând pentru tine și doar pentru tine, din nevoia de-a spune, de-a ordona, de-a fixa în cuvinte - n-are decât. Treburile astea se trăiesc, nu se explică. Sunt cum sunt - sunt.
Sunt cărți care se scriu repede, sunt cărți care se scriu greu, sunt cărți de publicat și cărți de ținut cu anii în dosare bine închise. Nu-s două la fel. Orice încercare de generalizare e o lopată dată în cap cârtiței harnice care dă să iasă, sfioasă și unică, din bietul ei mușuroi, primăvara devreme, mirosind o pajiște unde nu e nici țipenie de om.
Acum, când mă rotesc în golul ăsta de care-am avut atâta nevoie și care-mi dă amețeală până la greață, mă întreb încotro s-o iau, înapoi, înainte? Pajiști și nori peste tot.

25 mai 2020

Jurnaliere, nimicuri

Groaza de după fiecare carte încheiată, predată. Cunosc bine golul ăsta, îl înțeleg, nu mă mai sperie, dar asta nu înseamnă că nu e la fel de agresiv, de greu de dus. Ce fac cu mine? În lipsa poveștii, a muncii susținute pe carte, se văd iarăși bine defectele din țesătura de-aici. Se simt mai tare bolile, problemele cu părinții, depresia, lipsa de sens. Citesc - găsesc greu cărțoiul care să mi se potrivească, nimic nu-mi convine -, mă plimb până nu-mi mai simt oasele, corpul („Tu ține minte, durerea mai mare șterge durerea mai mică!”?).

Ieri, lungă plimbare pe străduțele din Cotroceni. Cireșul bătrân și imens, extraordinar de înalt, plin de fructe, în curtea casei părăsite, cu o ramură lăsată în stradă - jefuită până la os. Sus, însă, scânteiază ciorchini rubinii, la care nimeni n-o să ajungă vreodată. Vegetație dezlănțuită peste tot, în lipsa oamenilor. Frumusețe apocaliptică, grea de tristețe. Sunt tufe de caprifoi revărsate în viituri nemaivăzute pe trotuare, zumzăie când îți cufunzi fața în ele, sunt trandafiri floribunzi care n-au tremurat de apropierea vreunei foarfeci, sunt ronduri verzi care n-au arătat niciodată așa. Și o piață volantă în capătul străzii, neașteptată, plină de culoare și - probabil, n-am de unde să mai știu - de miresme. Un dulău mofluz, așteptând în lesă să-și cumpere stăpânul cireșe și să poată porni mai departe.

Îmi face rău prezența acolo, în piața părerilor. „Social media”! Rău fizic, cu tremur și tot ce trebuie, îl cunosc, îl înțeleg - ca pe gol. Nu vreau să fiu acolo. Scrisul aici, cât mai e, e o fugă. Aici încă se mai poate spune unor lucruri pe nume.
Îmi fac rău comentariile. Dulcegăria cumplită din ele. Inimioarele. Zâmbetele.
Cărțile par un succes. Habarniști care vin și-ți spun că trebuie să fii fericit.
Habar n-au de ce scrii. Habar n-au cum le-ai scris.
Ce mizerie de ambalaj străin, colorat... Cum să nu-ți fie rău?

22 mai 2020

„Iarna lui Isidor” - cărțile mele cu continuare

Nu știu cine mai citește bloguri, pentru mine contează să scriu aici, ca-n agendă, măcar ca să marchez unele zile.
Ieri a venit „Iarna lui Isidor”. Este tot un roman, are 216 pagini și continuă „O vară cu Isidor”. Nu va fi o serie, povestea nu va continua, lucrurile se opresc aici. Sunt două jumătăți ale unui întreg. Sper să vină cândva ziua când să le publicăm și împreună.
Nu e prima oară că scriu o poveste din două jumătăți. Și „Simfonia animalieră” și „Hibernalia” sunt, tot așa, jumătăți ale aceluiași măr întreg. La fel, prima e vară, a doua e iarnă. Prima e colorată, a doua e albă.
N-a fost premeditat. În cazul ambelor cărți, „O vară cu Isidor” și „Simfonia animalieră”, am spus nu și nu atunci când mi se sugera continuarea. A durat patru ani cu ariciul din simfonie, respectiv trei cu condorul, până a venit continuarea. Lucrurile astea nu pot fi premeditate nicicum.


Găsiți cartea în librării sau direct pe site-ul editurii Polirom, aici, unde puteți răsfoi cartea și puteți asculta un fragment citit de mine.
Un comunicat de presă, aici.

*

Un interviu acordat Adelei Greceanu, în emisiunea „Timpul prezent în literatură” de la Radio România Cultural, aici.

14 mai 2020

„Cum mi-am petrecut pandemia de primăvară”

A fost multă tristețe în perioada asta - folosesc cel mai cuminte cuvânt cu putință, tristețe. Sunt multe altele închise în el, neputință, amărăciune, revoltă, disperare și groază, căutarea seninătății acolo unde era un puhoi de griji și de temeri. Am stat pe loc noi și viețile noastre și bolile noastre și ale celor dragi - pentru mine asta a fost complicat. Sunt recunoscătoare c-am ieșit la capăt cumva, toți încă întregi - la un fel de capăt, măcar provizoriu.
Eu n-am găsit altă cale de-a traversa perioada asta decât cufundată cu totul în muncă. N-am avut nici o jumătate de zi liberă. N-am putut și n-am vrut. E drept, lucrez acasă de zece ani. Paradoxal, chiar asta a complicat lucrurile.
Una peste alta, cu multe îndoieli față de ce începe acum, dar cu bucuria că am ajuns oarecum la un mal, ăsta ar fi rezumatul lui „Cum mi-am petrecut pandemia de primăvară”. Cu „Toți copiii librăresei” abia ieșit din tipar și rămas fără librării, cu „Iarna lui Isidor” pregătit de la distanță pentru tipar și scriind zilnic la „Luchian. Ochii, sufletul, mâna”, refugiată în viața altuia ca să o fac trăibilă pe a mea. Să scrii când pare că nu mai există nici o librărie pe lume, și că lumea întreagă s-a dus și nimic n-o să mai fie așa cum a fost, e și asta ceva.

11 mai 2020

Casa, visele

Sunt 20 de ani în primăvara asta de când am plecat din Pitești, orașul unde m-am născut. Nu locuisem tot timpul acolo, fiindcă cinci ani îi petrecusem în București, la facultate. După Pitești, vreme de 13 ani, am stat la Sibiu - ce casă mi-a fost orașul acela; cum mi-a schimbat viața cu totul!... Am făcut mereu „naveta dragostei” la București și la Timișoara. Astea-s cele patru orașe care apar în poveștile mele. Dar ce voiam să spun? Că ani mulți după mutarea de-acasă tot ce visam se petrecea acolo, la Pitești, în apartamentul copilăriei și unde-am locuit singură nouă ani după ce terminasem facultatea. Realitatea se poate derula oriunde-o fi ea într-un moment sau altul, dar visele se întorc mereu, de capul lor, în același apartament-vagon cu trei camere, cu ușă nesigură, cu fereastră nesigură, unde-am fost mai fericită ca oricând, mai nefericită ca oricând, mai singură ca oricând, cu o salcie bătrână la fereastră, cu un gang întunecat în preajmă, pe unde vin toate spaimele noaptea, pe unde se scurg coșmaruri și vise cu lumină vagă în capăt.

10 mai 2020

Omenește

Au înflorit castanii roșii în Cișmigiu, se scutură deja, sunt trotuarele colorate. Și irișii au înflorit. Și sunt rațe sălbatice în lac, au fost aduse și lebedele negre. Le-am văzut de dincoace de bannerul care ține parcul închis. Am stat pe trotuar și-am tras aer în piept, mirosea a pământ, a ierburi înalte, netunse. M-am dus și m-am întors și iarăși m-am dus și iarăși m-am întors. Am auzit, poate pentru prima oară în viață, și o privighetoare cântând de mama focului, ascunsă într-o tufă. Ce triluri lungi, cu multe note repetate iar, iar, trrr, cic, cic, cic, prriii. Iarăși m-am întors, am ascultat, nu semăna cu nimic, cum să nu te oprești, cum să nu rămâi țintuit locului? Sunt și stoluri de grauri peste tot, țârâie electric, se înfruptă pe sub salcâmi. Și rațe sălbatice erau, pe peluza de lângă biserica Kretzulescu, pe unde la alte ore, în alte zile, sunt oameni. Și socul a înflorit, și măceșul, și copacul prințesei. Vița japoneză începe... Într-un balcon, sus, un bărbat juca table cu un câine. Îi vorbea omenește. Așezat pe scăunel, câinele răspundea.

9 mai 2020

„Sunt atât de fericită când scriu!”

- Ce ți s-a părut cel mai solicitant la lucrul la această carte?

- Privind în urmă, totul mi se pare de vis: sînt atît de fericită cînd scriu! Am uitat între timp de oboseală și de obstacole. Dar, dacă trebuie, îmi amintesc că erau zile cînd ieșeam din cameră sfîrșită, cu picioarele tremurînd. Cîtă bucurie, atîta efort. Uneori mi se părea că țin în mîini, ridicat deasupra mea, un glob uriaș care poate să-mi scape dintr-o clipă în alta și să mă strivească. Știam că vreau să scriu o poveste lungă, detaliată – în primul rînd, voiam să mă țină pe mine povestea, să dureze. Să o spun cu răbdare. Să redau șirul zilelor librăresei, cu un ritm aproape muzical, lent, la început, cîtă vreme ea este singură. Să fiu ea, scriind.

M-am trezit copleșită de date, de viețile personajelor. Am 50 de personaje în carte. 24 feminine, 26 masculine. Dintre acestea, 22 au rol important, apariții multiple, o personalitate conturată, vîrste, vieți concrete. Librăreasa, ceasornicarul, familiile lor, colegi, vînzători din Complex, o mulțime de copii… A trebuit să lucrez cu grafice, să notez cînd s-au născut personajele, cînd s-a întîmplat un eveniment sau altul – iar spre final, am ajuns să țin calendarul lunilor august și septembrie împreună cu Silvia. Totul era calculat milimetric, orice alunecare atrăgea catastrofe.

Am recitit apoi de șase ori cartea, înainte să o predau Editurii Polirom. Scriitura e simplă, aș zice, sau simplificată față de cărțile dinainte – nu am vrut să fac mari giumbușlucuri, povestea dictează întotdeauna tonul și m-a interesat să păstreze aerul vintage optzecist și în felul în care e scrisă. De obicei caut să scriu repede, cît am răsuflarea accelerată de nerăbdare și emoție, pentru a reciti apoi pe îndelete, atentă. La ultima recitire, rapidă, detașată, caut să fiu cititorul care nu știe nimic despre poveste și vede totul pentru prima oară. Acolo e greu să ajungi.

- Un interviu de Alina Purcaru, în Observator cultural, în cea mai mare parte despre Toți copiii librăresei, aici.

7 mai 2020

Noile jocuri

Aseară, după ce-am terminat treaba, am ieșit în mica plimbare, cu lesă scurtă, pe-aici. Cum lucrez de acasă, tot ce se întâmplă în viețișoara mea în ultima lună și ceva are loc pe o rază rușinos de mică, cu declarația în buzunar, bifată la „mișcare”, deși aș fi bifat la „ca să nu îmi pierd mințile”. Aș fi vrut să știu ce înseamnă concret „în apropierea locuinței”, 200 de metri, 500?, dar nu s-a putut. Ce lege e asta? Aș fi vrut să știu când piuie brățara imaginară a prizonierului, la primul colț, la al doilea? Mi-am restrâns mișcările mult, foarte mult, ce era de făcut? Dar mi-am simțit libertatea mai știrbită ca oricând.

Aseară, ca să revin la poveste, în obișnuita ieșire cu lesă scurtă și declarație în buzunar, dând roată rondului, m-am bucurat să văd iarăși copilașii jucându-se. Un tată îi antrena. Le-a explicat îndelung regulile, dar ei erau foarte mici și păreau să nu le priceapă. Până atunci se jucaseră cu frunze și muguri de brad, în timp ce frații mai mari - doi - jucaseră fotbal. Când în sfârșit cei mici au terminat instructajul, tăticul a strigat: „Și-acum, fugiți!”. Copiii au fugit, toți într-o direcție, chiuind, greu de oprit. „Stați, stați!” striga tăticul în urma lor. Nu era bine. Trebuiau să formeze două tabere, să se alerge între ei, ca-n „Uliii și porumbeii”. Ia-o de la capăt, explică-le, greu, că ăștia mici deja fugeau înnebuniți de bucurie. În cele din urmă, s-au prins, au intrat în joc, a fost nebunie: „Eu sunt polițist!”, „Eu îți dau amendă!”, „Ai ratat amendaaa!”.

Și era un soare pe sfârșite, aproape de vârfurile blocurilor, și-un vânticel rece, și-o iarbă de-un verde curat, neînceput, neprăfuit. Am venit cu ochii în lacrimi. Acasă am aflat că cineva de sus a zis că da, libertățile noastre au fost știrbite nepermis de mult, drepturi furate. Dar pe mine mă interesează mai mult vocile mici, de jos, nu cele de sus...

6 mai 2020

Luminița Corneanu despre „Toți copiii librăresei”

Tocmai am terminat de citit „Toți copiii librăresei”, noul roman al Veronicăi D. Niculescu.

Mi-era dor de o carte bună, învăluitoare, de literatură română, de fraze curgătoare, care să te poarte cu ele.

Pentru cei care au sub 30 de ani, cartea asta poate să treacă drept o distopie. Lumea pe care o descrie cu siguranță a fost.

Povestea se întâmplă în comunismul românesc și e plină de detalii ale vieții de zi cu zi din acele vremuri - cozile, defilarea de 23 august, descrierea magazinelor cu mărfuri precare și puține, raritatea unui telefon instalat acasă.

Sunt aspecte foarte importante ale vieții din România dinainte de 89 pe care le recreează foarte bine cartea. Lipsurile generalizate, precaritatea materială a unei întregi societăți, frica, frica de sarcină, avort și moarte, puținul din care oamenii își trăgeau bucuria și energia: o plajă cu iarbă pe malul lacului, câteva castane culese din pom și coapte în cuptor, o meserie-meșteșug care păstrează ceva din gustul libertății - ceasornicăria -, un album colorat despre flori, un om care îți trimite o scrisoare să-i spună că-i e dor.

Aveam 12 ani în '89 și îmi amintesc foarte multe, în primul rând senzațiile: teama de Securitate, de a nu spune bancuri „că îl arestează pe tata”, cenușiul vieții de zi cu zi, modestia materială chiar și a celor bine plasați social.

Și totuși, citind cartea, nu am putut să nu mă întreb: Cum s-a putut trăi așa? De ce atâta obtuzitate și răutate, atâta lipsă de umanitate la acești conducători comuniști ai românilor, când, în fond, le lipsea atât de puțin și de elementar oamenilor ca să fie fericiți - mâncare, niște rechizite frumoase pentru copii (gumele chinezești colorate și parfumate sunt aproape niște personaje ale cărții Veronicăi Niculescu), libertatea de a te bucura de dragostea împărtășită cu un om - elementar, absolut elementar. Un regim care se opunea, se lupta cu instinctul vital, cu erosul, cu pulsiunea de viață. Cu foamea de mâncare și de dragoste a oamenilor. Una, două din lipsurile, interdicțiile și presiunile astea dacă nu ar fi fost, și lumea noastră ar fi arătat cu totul altfel. Măcar colorată, măcar mirosind îmbietor a mâncare.

Cu personajul-narator Silvia, Veronica Niculescu construiește o femeie arhetipală: o figură serafică, blondă și creață, subțire („lebădă”, îi spune un personaj masculin), rămasă să se descurce singură de la 18 ani cu amintirea unei iubiri pierdute și a unui copil mort, fragilă, dar capabilă să îndure și să iubească. Prin ochii ei se văd anii 70 și anii 80 ai comunismului românesc, ea e cea care, fiind femeie, devine victima unui sistem absurd și neomenesc.

- Luminița Corneanu, pe contul ei de Facebook

26 aprilie 2020

După ce pierdem. Ce mă sperie. Gregoire

Dintre cele o mie șapte sute treizeci și cinci de invitații de a scrie despre izolare, privită dintr-un unghi sau altul, pentru anchete în reviste sau ziare, pentru volume colective etc., am acceptat două-trei - în publicații cât mai trecătoare. La restul a trebuit să închid urechile, nu se mai putea, mai avem și altceva de făcut. Perioada asta se trăiește, nimic nu trebuie disecat la cald atât de excesiv, că se alege praful...

Pentru Adevărul, unde întrebarea se rotea în jurul lui „Eram fericiţi şi nu ştiam” (eram „fericită” și știam!), am răspuns aici, alături de alți scriitori, artiști, jurnaliști. Îmi place răspunsul lui Matei Vișniec. Și mie-mi pare rău după ce pierdem. Câștig nu va exista.

Am fost uluită, la începutul acestei perioade, de ușurința cu care mulți au renunțat la libertate. Înainte să li se ceară, măcar. Mă sperie treaba asta.

*

Gregoire și-a mutat cuibul. Ceva mai sus, ceva mai departe. Îl văd. Păzește. Vine pe pervaz obosit, cască prelung. Dacă las fereastra deschisă, seara, trece pragul cu o talpă. Se uită în cameră, curios. Îi vorbesc. Mă apropii ușor. Nu se sperie de mine. Se trage și el, tot ușor, înapoi. Sunt o barieră. Mă simt flatată de încredere, dar nu-l pot lăsa să intre într-o cușcă. Dacă nu mai știe să iasă? Dacă îl zăpăcesc oglinzile, tavanul albastru cu stele?

*

Gregoire și-a mutat cuibul din cauza gălăgiei feroce în care ne chinuim și noi să trăim de jumătate de an. Șantierul. Toate s-au oprit, șantierele nu. De dimineața până seara, cu excepția unei singure zile, duminica, muncitorii sparg ziduri, aruncă moloz, urlă animalic, pun termopane, se agită în gașcă, betoniere torc oribil ore în șir sub ferestre. Se renovează un hotel de opt etaje. Jurnaliștii și polițiștii vânează bătrânei prin piețe. De șantierele astea monstruoase n-au ochi.
„Atâta timp la dispoziție acum”, „atâta liniște, acum, că lucrăm de acasă”.

23 aprilie 2020

Nu aștept

Nu aștept. Nu-mi umplu timpul cu câlți, ca pe-un sac.
Încerc să fac zilele să curgă la fel ca înainte, deși sigur că nu mai este posibil totul la fel. Sunt tensiunea, apăsarea, amenințarea necunoscutului din față – și totuși, există o singură cale să te menții sănătos pe firul întins pe deasupra hăului căscat dintr-o dată: să trăiești într-un mod cât mai asemănător cu cel dinainte. Să faci cafeaua dimineața, să te îmbraci cu hainele de casă și, în zilele bune, să-ți pui și cerceii de argint, să îți limpezești privirea și mintea uitându-te câteva minute pe fereastră, pe deasupra acoperișurilor, către gară, la vârful plopului pe care l-ai căutat o vară întreagă, în plimbări circulare, tot mai strânse, până când l-ai găsit, și apoi mai departe, spre podul alb și spre clădirea ca un vapor, spre locul unde apune soarele, cu fiecare zi un pic mai la dreapta. Iau cafeaua, mă așez la birou, citesc ziarele tot mai nesatisfăcătoare, le închid, răsfoiesc marea mașinărie a gândurilor distorsionate („La ce te gândești?”), o închid, iarăși privirea aruncată pe fereastră și apoi plonjarea în textul meu care crește. Trebuie să crească un pic zi de zi. Nu cunosc altă cale ca să pot să trăiesc. Și textul crește, de dimineață până la prânz, uneori docil, alteori împotrivindu-mi-se din toate puterile. Dar crește. Notez în agendă, în fiecare zi, cât am lucrat.
Apoi grădinăresc pe pervaz și pornesc în mica mea călătorie verticală care îmi ține loc de plimbări. Șapte etaje în jos, până în casa scării, de unde privesc cu jind strada, trotuarele pustii, verific cutia de scrisori de amorul unui obicei care o să dispară, căci nu aștept de la nimeni nimic, și apoi șapte etaje în sus. Trec pe lângă ușa mea, urc încă două etaje și mulțumesc necunoscutului care a făcut ce-a făcut zilele trecute și a redeschis ușița metalică. Acum putem ieși pe terasă. Ies. E tot o cușcă, dar una mai mare, fără acoperiș. Mă uit la peisajul cunoscut, acum ușor deplasat, ușor preschimbat, mă uit și în curtea hotelului, la piscina golită, ca un negativ de bloc care mușcă nu din cer, ci din pământ, loc al distracțiilor gălăgioase care acum nu-i mai e de folos nimănui – hotelul este pustiu. Liniște sumbră. Și, respirând aerul ăsta, sub cer, cu o gheară îngrijorătoare în partea stângă a pieptului, sub coaste, îmi zic să am grijă, să fac bine și să nu aștept, în continuare, nimic, dar mi se umezesc ochii de la aerul tare și vuietul lumii.

Când mă gândesc la așteptare, mă gândesc la așteptările crunte din sălile de așteptare ale gărilor, întâmplări de demult. Unde mergeam, unde trebuia să ajung, de ce poposisem acolo, în acele spații mizerabile, cu scaune roșii de plastic ciobite, cu femei guralive, cu copii murdari de atâta tăvălit pe jos, cu bărbați fără dinți discutând politică și spărgând semințe în timp ce mă priveau ca pe-o pasăre de colivie rătăcită prin lumea care le aparținea numai lor? Singură între oamenii ăștia, cu o geantă grea de fâș la picioare, unde trebuia neapărat să ajung, de eram gata să-mi sacrific ceasuri întregi acolo, între două trenuri, în săli de așteptare cufundate într-o noapte care părea să nu aibă sfârșit?
Când mă gândesc la asemenea așteptări, mi se pare că astăzi nu aștept nimic. Nici măcar libertatea. De a goni iarăși prin parcuri, de a da roată prin Cișmigiu, prin Icoanei, cum am făcut cu îndârjire cât timp s-a mai putut, până în ultima zi, până în ultima jumătate de zi, până în ultima oră. Nici măcar apariția cărților care, da, așteaptă să fie publicate. Dar până și ele așteaptă cumva fără să aștepte. Au învățat de la om. Sertarele în care stau ele n-au nimic de-a face cu sălile de așteptare din gări.
Nu aștept. Să aștepți înseamnă să stai cu ochii pe ceas. Pe foaia din calendar. Pe ziua însemnată din calendar. Să-ți frămânți palmele, să tropăi ușurel din picioare, să simți frenezia ca un șoricel drăgălaș rozând în stomac. Nu aștept. Nu stau și aștept. Pun în fiecare din zile câte ceva din ce pot face, și chiar și atunci când textul e îndărătnic și nu vorbește cu mine, tot găsesc ceva de făcut. Să stai și să privești la locul unde soarele apune în fiecare seară cu un strop mai la dreapta – e și asta un fel de făcut. Să grădinărești pe pervaz – e și asta ceva. Să mai pui o zi pe un șirag – ah, e și asta ceva.

Alte așteptări.
Copilăria. Când o fetiță stă lipită de geam și așteaptă să se întoarcă mama de la piață. Și brusc i se pare că n-o să mai vină niciodată acasă. Înțelege cu toată mintea și cu tot corpul că n-o să mai vină. Disperarea. Ceva cumplit s-a întâmplat și iată, a rămas singură aici și pe lume, lipită de geam, unde acum trei clipe așteptarea însemna doar un tremur nerăbdător al picioarelor, gândul la primele cireșe din an, legate într-un buchețel de un leu, și degetele lipite de geam, în timp ce fetița își cânta un cântecel în engleză. Iar acum, doar disperarea și spaima.
Adolescența. O elevă așteptând unica vacanță la mare, sosirea rudelor din Germania. Rezultatele la admitere.
Tinerețea. Femeia care așteaptă cu înfrigurare un semn, ceva doar al ei, pipăindu-și sânii în oglindă și numărând pe furiș zilele din calendar, pornind de la o bulină roșie, mică. (Așteptare teribilă în care mi-am abandonat personajul principal în finalul romanului, sperând că o să iasă cu bine la mal. Numai de-ar ști ea care e binele, din cele două care i se arată în față.)
De curând. Tatăl meu, împiedicat și căzut în casă la sfârșit de decembrie și nevoit să petreacă trei luni la pat. Calendarul împietrit pe măsuța plină de medicamente. Termenul s-a împlinit, dar acum suntem cu toții închiși în case, exact ca și el. Prelungiri. Și dacă ar fi să se ridice, tot n-ar putea să iasă din casă. Dar nu se ridică. Încă așteptăm primul pas.
Acum. Nu aștept. Nu am nici o zi de aruncat la gunoi. Nu am timp de umplut cu câlți, ca pe-un sac. Mă iau cu treabă în fiecare ceas, nici măcar cărților mai vechi, încheiate și așezate în dosare nu le permit să mă întrerupă și să mă întrebe: bine, bine, dar noi? Așteaptă acolo, puse deoparte, în timp ce eu fac mai departe ce am de făcut – poate doar altă carte numai bună de pus pe așteptat.
O să le găsesc tuturor drumul de îndată ce voi putea și eu să merg, în libertate, prin parcuri, pe străzi. Abia aștept. Și mai aștept: să-mi strâng în brațe părinții, prietena, sora. Să-mi cumpăr flori, să umplu cușca asta cu ele. Să nu mai scriu declarații pentru orice pas pe trotuar. Să fiu liberă iarăși.


- Dilema veche - text scris pentru dosarul cu tema „Așteptare”, realizat de Ana Maria Sandu.

14 aprilie 2020

Trei cărți - pentru că eram liberi

Mă va întrista foarte tare să aud – deja începea să se-audă – că izolarea asta ne ajută să scriem, că se coc atâtea cărți acum, că „avem atâta timp”. Izolarea asta, cușca asta de tip nou, a adus doar mizerie. Doar nefericire și piedici.
Cărțile mele erau pregătite deja. Am intrat în anul 2020 știind că o să-mi apară trei cărți. Romanul Toți copiii librăresei era gata din toamnă și a apărut în ianuarie. A prins doar o lună și jumătate în libertate, însă s-a descurcat bine. A doua carte, continuarea romanului O vară cu Isidor, ticluită de mult, am încheiat-o în ianuarie și este în lucru la editură, pleacă la tipar în curând. Cea de-a treia carte, o biografie romanțată, a unui pictor ales nu de pe o listă, ci prin îndrăgostire, este la mine. Scrisesem cam jumătate din ea înainte de impunerea izolării. La cealaltă jumătate scriu acum – mult mai greu. Îmi lipsesc enorm plimbările, care echivalau cu gânditul. Nu poți gândi la fel de limpede într-o cușcă, fie cușca și tapetată cu catifea. Îmi lipsesc străzile, îmi lipsește vântul pe față, îmi lipsesc glasurile oamenilor, păsările din parc, posibilitatea unor întâlniri neașteptate și, mai ales, florile pe care le aduceam acasă și pe care le așezam obsesiv în vaze, puține, aerisite, frumos conturate pe perdea, liniștitoare când le priveam din pat, în ceasuri de leneveală – parte din pregătirea pentru scris. Toate-mi lipsesc. Scrisul e înfiorător de greu fără plimbări, fără mersul pe jos. Dar primul draft al biografiei romanțate se apropie de final chiar și așa: încă două-trei săptămâni de scris zilnic.
Revin de unde-am plecat: mă va întrista foarte tare – ba nu, mă va enerva foarte tare – să aud la capătul anului ce bine ne-a prins izolarea, ce mult am produs. Dacă se va vorbi de scriitori ca de niște găini ouătoare, ca de niște vaci de dat lapte, captivi și productivi în cuști și în staule, mă voi enerva foarte tare. Tot ce s-a făcut, puțin, mult, s-a făcut în primul rând pentru că eram liberi. Când eram liberi. Mai apoi, doar în ciuda faptului că nu mai eram.

12 aprilie 2020

Viața pe FB; și un pic despre zilele astea


A apărut recent volumul colectiv Viața pe Facebook, coordonat de Cristina Hermeziu. Am participat și eu cu un text, Dansând și murind cu „the others”.

*

Aș mai șopti aici, cu șandramaua gălăgioasă iarăși închisă, că editura de care sunt legată prin toate proiectele pe care le am în derulare lucrează în continuare. Ies cărți noi, românești sau traduceri, se scrie, se traduce, se ilustrează, se machetează, nu s-a luat o zi de pauză. E unul dintre puținele lucruri îmbucurătoare din această perioadă în care atâtea stau pe loc. Statul ăsta pe loc mă deprimă, mi se pare ceva imposibil. Lucrez - deși acasă, cu atâta tensiune în jur și cu poliția la scară și cu un șantier interminabil alături. Îmi văd de ceea ce am început și trebuie dus la capăt. O zi în care semnez un contract, cât de mic, e o zi foarte bună. O zi în care adaug o pagină e o zi minunată. M-am speriat, acum puțină vreme: ce facem cu cărțile cărora le va fi sortit să apară acum? O să cadă în gol?... Dar cărțile nu-s făcute pentru o lună sau două. Pot să apară oricând. Important este după.
Librăriile sunt închise, unele au avut grijă să anunțe din prima clipă că nu-și vor plăti colaboratorii - au vândut marfa, banul este al lor, vremuri grele!... Mi-am amintit, cumva, de o scenă de la revoluție, când baștanii din bloc și-au luat blănurile în brațe și-au fugit cu Dacia lor la căsuța de la munte, ca să-și scape pielicica din foc. Că se arunca în aer Petrochimia - așa se zvonea. Zâmbesc de câte ori îmi amintesc fuga asta a lor. Regăsesc corespondențe acum.
Mă încântă editura care își vede de treabă, cu toate librăriile închise. Comandați cărți direct de pe site-urile editurilor, dacă vi le doriți. E cea mai scurtă cale către cei care le-au făcut.

*

Zilele acestea a apărut și Toți copiii librăresei în varianta e-book. O găsiți aici.


*

Ieri am cules un boboc de iris alb. Peste noapte a înflorit.

9 aprilie 2020

Trăiesc între patru pereți și trei cărți

Izolarea mea obișnuită, în care trăiesc de mai bine de zece ani, a devenit una neobișnuită. Confortul ei, cât era, risipit. Acum trebuie depus un mare efort pentru ce înainte era relativ simplu. Turnuri de îngrijorări și de vaiete, din toate direcțiile nimicuri revărsate gălăgios spre ceilalți – că nu mai avem făină sau drojdie, că ni se suie copiii în cap, că timpul a devenit prea lung sau prea lat și trebuie umplut, și vai, cu ce să îl umplem? –, când grija cea mare e una, e singura, e cea pe care încă ne cam ferim s-o rostim. Mai ieșim din asta? Și câți, și când, și cum, cu ce preț? Cum o să trăim – greu, dragă independentule, fără job, fără venituri, fără librării, fără comenzi de tradus, fără tarife acceptabile, fără, fără… – după ce unii nici măcar n-or să mai trăiască?

Mă gândesc deodată cum o să fie peste vreo patruzeci de ani, când doi, trei, cinci scriitori – din cei ce vor trăi, din cei ce sunt acum foarte tineri și din cei ce vor fi în stare –, vor alege să-și amintească cum a fost acum și să reconstruiască totul într-un roman, imaginând migălos personaje, situații, reînsuflețind o lume întreagă aproape uitată: exact lumea asta, a noastră, de acum. Căci va lăsa urme și se va cere spusă cândva, mult mai târziu, dar n-o să fie ușor; nu e deloc la îndemână să scoți traume dintr-un sac plin de câlți și să torci din ele o poveste, iar ea să mai fie și plăcută, citibilă, să-și găsească cititori entuziaști, care să spună „mi-a plăcut” și „mai vreau”... Se va găsi oare și atunci cineva care să spună, cu un aer superior: „Ah, nu, nu încă o carte despre pandemia din 2020!”, la fel cum se găsesc destui care să exclame, prin fum de țigară: „Ah, nu, nu încă o carte despre comunism!...” Sunt prea puține cărți despre comunism, nu prea multe. Sunt cărți despre timpuri trăite. Alea au fost. Astea sunt.

Cam cu asta îmi pierd vremea azi, privind mult pe fereastră.

Altfel, cum se trăiește în izolare, concret, pas cu pas? Și astăzi aproape ca și anul trecut. Trezirea, drumul de acasă la muncă, egal cu drumul de la pat la birou, în aceeași cameră mică, via bucătărie și baie. Cafeaua, ziarele tot mai nesatisfăcătoare, ziua nouă în față. Trăiesc nu atât între patru pereți, cât între trei cărți: cea care a apărut de curând, Toți copiii librăresei (încă o carte despre comunism), cea care o să apară cândva în viitor (continuarea romanului O vară cu Isidor, care are deja o serie de ilustrații minunate făcute de Radu Răileanu) și cea la care lucrez acum, o biografie romanțată. Aici e aici. Aici mă întorc la ce spuneam la început, despre confortul risipit, despre eforturile înzecite depuse ca să-ți regăsești cotlonul de bursuc singur pe lume, în care se poate munci. Am ales singură personajul acestei biografii romanțate, toamna trecută, îndrăgostită de viața lui, convinsă că știu câte ceva despre izolare, despre trăitul într-o cameră, despre frumusețe și adevărul din flori. Vreau să scriu o carte frumoasă. Ceva atât de simplu mi-am propus. Frumusețea. Sunt la jumătate, dar bătălia s-a complicat de pe o săptămână pe alta.

Îmi lipsesc crunt plimbările...

- pentru Suplimentul de cultură - „Scriitori în izolare”