La Bookfest, când lansam „Quilt”, eram întrebată dacă mai traduc. Nu mai traduc, nu-i așa? Și spuneam că ba da, eu am mai tradus, cărțile erau gata de ceva timp și stăteau să apară. Și-au apărut: „Piatră și umbră” și „Secretele fericirii”. Le lansăm la Gaudeamus, sâmbătă, la Polirom (ora 18) și Pandora M / Anansi (ora 12). Ambele, în evenimente cuprinzătoare, alături de mai multe cărți din fiecare colecție.
Când l-am cunoscut, în toamna lui 2006, Emil Brumaru tocmai ieșea dintr-o complicată depresie. Nu scria. Mai apoi, când lucrurile s-au liniștit și scria - mai mult ca oricând, după cum avea să-mi spună și atunci, și zece ani mai târziu -, îmi spunea de multe ori asta: că nu mai știe exact ce-a făcut ca să iasă din depresie, „care a fost chichirezul?”, „fiindcă e un chichirez”, „iar dacă-l știi poți să aplici și data viitoare”. Îl preocupa foarte tare.
Îmi amintesc cuvintele astea ori de câte ori cad și eu. Pe cât
de ușor se cade (infimul eveniment declanșator care te trage în jos din două mișcări,
te cufundă de nu te vezi), pe atât de greu se iese, se găsește acel „chichirez”.
Eu azi vreau să scriu despre „chichirezul” meu. Căci uneori
nu ajung nici florile, nici seninul, nici cea mai bună carte (tot în „Idiotul”
sunt, citesc lent, cu lupa și cu popasuri dese). Chichirezul meu salvator - câteva
cuvinte potrivite de la oamenii potriviți. Câteva întâlniri, fie și fugare, fie
și întâmplătoare, cu oamenii potriviți. Câteva interacțiuni cu oamenii potriviți.
Suntem atât de singuri, suntem tot mai singuri cu cât vuiește lumea mai grăbită,
cu cât vociferează lumea mai tare. Îmi vine să strig de fericire când întâlnesc
un om cu care pot vorbi cu adevărat cinci, zece minute. În liniște. Când am cui
dărui o carte, care cu adevărat este primită. Să poți dărui, nu neapărat o
carte, dar ceva ce e important pentru tine, să ai cui da și să aibă cine primi
- iată un chichirez. Și atunci, ce miracol, văd și eu iarăși florile, seninul și
textul frumos dintr-o carte. Ăsta e chichirezul! Să simți, măcar puțintel, măcar
din când în când, niște oameni aproape. Ca să ai de unde te întoarce la tine.
A p r o p i e r e a. Un chichirez.
Proza scurtă - o declarație de dragoste.
♦ Adeb, povestiri, Limes, 2004, Liternet, 2005 (Premiul pentru Debut al USR Sibiu)
O cronică extraordinar de atentă, scrisă de Mirela Nagâț și publicată în revista „Apostrof”, îmi aduce o mare bucurie. Îi mulțumesc autoarei, cu admirație deja declarată pentru tot ceea ce face.
Întreaga cronică poate fi citită aici.
Cartea oamenilor și a animalelor
Noului volum de proză scurtă al Veronicăi D. Niculescu, Quilt (Iaşi,
Polirom, 2023, 276 p.) i s-ar potrivi foarte bine ca subtitlu „cartea oamenilor
şi a animalelor“. E o „pătură“ narativă, aşa cum sugerează titlul şi cum
explică în finalul cărţii şi autoarea, care asamblează texte – „petice
colorate“, din ultimii şapte ani, topind şi codând momente existenţiale
importante, unele chiar autobiografice. Ce rol joacă în această desfăşurare
animalele vom vedea pe parcurs.
Decupajul realului specific stilului Veronicăi Niculescu,
imaginarul aparte, cu un strop de fabulos, cu o atenţie pentru sondarea
indicibilului, a echivocului, care fac marca scrisului ei, sunt toate prezente,
aerul de noutate fiind dat mai ales de prozele pandemiei. Boala nu se vede în
mecanica ei socială, restrictivă, ci în ravagiile psihice, în dinamica
intimului, cu tot ce înseamnă angoasă, spaimă de moarte şi chiar propagare a
agresivităţii. O proză ca Charlie, de pildă, e construită pe un
artificiu narativ care urmăreşte declanşarea violenţei şi diseminarea ei ca o
predare de ştafetă la maraton: cuplul care se ceartă pe tema vaccinului îi
transmite tensiunea copilului, care la rândul lui, o transferă unui câine husky
pe care-l loveşte fără motiv, acesta din urmă o pasează unui teckel pe care-l
atacă, şi până şi micul patruped, altfel blând din fire, devine agresor, căci
asaltează un pui de lup.
O luxurianţă vegetală şi animalieră e etalată pe pagini bune
în aceste povestiri, cu ochiul avid al celui care-o redescoperă după
restricţiile pandemice, plimbările urbane, explorarea Cişmigiulu, a vieţii
acvatice, devenind topoi favoriţi. De aici rezultă şi o
textură senzorială a naraţiunii şi a frazei, care înregistrează sunete,
mirosuri, culori, senzaţii, stări de conştiinţă. Veronica D. Niculescu simte
„enorm“ şi vede „monstruos“, ca sub o lupă, în proza ei, mediul înconjurător se
dilată, materialitatea lumii fiind corpul cu care lucrează autoarea. Subiacent
e semnalizat astfel un eşec al cuvintelor, al comunicării interumane, căci
orice angajare în discurs a personajelor pare să eşueze, lucrurile rămân nespuse
sau prost spuse, tăcerile fiind, de fapt, purtătoare de sensuri mai bogate.
Teama de moarte a personajelor (fie că e vorba, de pildă, de o femeie
împovărată de angoasa partenerului de cuplu, ultraanxios din cauza pandemiei,
fie de o alta, tulburată de revelarea unei tumori la sân) e calmată de
spectacolul naturii: „Făceam exerciţii de concentrare pe prezent, deja cu
naturaleţe, fără să mă mai gândesc că le fac, le executam pur şi simplu, cu
ochii la păsări, la curţi, la motani, la marchize, uneori fotografiind, alteori
doar privind, scotocind în detalii, sufocând un gând rău într-o formă frumoasă,
o intenţie distructivă într-o nuanţă de o blândeţe nepământeană, o spaimă
într-o linie graţioasă, fugară, când iarăşi eram trasă de mânecă – «vor să ne
omoare», «murim»“.
„Călifari roşii“, „răţoi guralivi“, gâşte de Nil, lebede,
ciori grive, pescăruşi, cormorani, păuni, responsabili pentru o veritabilă
„plapumă sonoră“ pe care o percep personajele, dar şi peşti, şerpi, câini,
cămile, pisici populează o lume care, la Veronica D. Niculescu, are o altă
schemă cosmică a lucrurilor, în care oamenii nu sunt superiori animalelor.
Proza ei răspunde foarte bine unei lecturi postumaniste, căci efasează distanţa
ontologică între oameni şi non-oameni. De fapt, umanul şi animalierul, pe
picior de egalitate, se contaminează în câteva povestiri, în aşa fel încât, de
pildă, o traducătoare, care vrea să se angajeze într-o corporaţie cu sediul la
periferie, poate lua, simbolic, chipul câinelui moscovit de metrou, care face
zilnic drumul spre centru unde găseşte mai uşor de mâncare, sau un grup de
muncitori poate fi perceput drept ameninţător-canin, de o tânără ingineră
navetistă, prin prisma spaimei activate din cauza unor câini fără stăpân: „Când
vine autobuzul, ei, cei care merită, dau năvală primii şi se aruncă de-a latul
pe scaune, ocupând câte două, câte trei, câte patru locuri, lăsând o sacoşă sau
o sticlă acolo unde nu ajung, arătându-şi colţii între ei, muşcându-se şi
împăcându-se cu glume usturătoare“.
Moartea din registrul umanului dintr-o povestire ca I
lost my sense of smell (sau Alţii n-au avut atâta noroc),
surprinzând disperarea unei femei, confruntate cu decesul partenerului şi
lovite de anosmie, după o răceală, în a prezerva amintirea olfactivă a soţului,
dialoghează, în esenţă, cu ipostazele la fel de grave, ale extincţiei în lumea
animală: o crimă „păsărească“ surprinsă în Cişmigiu, când o cioară ucide un
porumbel, sau decesul discret al unei privighetori, chiar în centrul
Bucureştiului, în forfota trecătorilor. O conştiinţă a corporalităţii comune, a
finitudinii împărtăşite, uniformizează fauna şi omenirea.
Poate cea mai stranie bucată din volum, în sensul acelei
contagiuni între uman şi animalier, Mesteceni de hârtie, instilează
în relaţia dintre corectorul Vladimir, mare iubitor de animale, şi Oarca,
căprioara rănită, salvată din pădure, o sugestie vag erotică. Salvatorul
instalează sălbăticiunea în locuinţa lui, mai mult, în propriul său pat, iar
apropierea dintre cei doi atinge o intimitate neobişnuită: „Când se trezea în
creierii nopţii, ca să bea un pahar de apă sau să privească un pic pe
fereastră, după cum îi era obiceiul, Vladimir o vedea dormind acolo, cu
trupşorul legănat de respiraţia ritmică, cu omoplaţii uniţi într-un fluture pe
spinare, o spinare de copilă sau chiar de tănără femeie. Revenit în pat, o
cuprindea în braţe atent să nu o trezească, strecurându-şi o mână pe sub
subţioara ei, apropiindu-şi nasul de ceafa ei, şi adormea la loc aşa,
încălzindu-se lângă trupul totdeauna fierbinte, cu inima ei bătându-i în
palmă“.
Pe alocuri, povestirile includ şi poziţionări punctuale, cu
bătaie socială, fie că e vorba de discriminarea contra femeilor, cum se
întâmplă în Pedeapsa, unde o adolescentă remarcă munca domestică
depusă de mamă şi traiul mult mai lejer al tatălui („Poate că măcar astăzi i-ar
plăcea şi ei să fie servită aşa, dacă el rămâne acasă şi ea e cea care pleacă.
Ea să se ducă prima la baie, să se spele pe faţă […], iar când vine la
bucătărie să fie întâmpinată de mirosul cafelei proaspăt turnate în ceşti şi să
vadă farfuriile, brânza, salamul şi ouăle puse pe masă, pâinea gata tăiată“),
fie că e pusă în discuţie degradarea jurnalismului cultural, ca în Se
poate trăi fără asta, unde sunt denunţate statutul precar al jurnaliştilor,
cărora li se cere muncă voluntară, şi scăderea generalizată a nivelului
intelectual („textele-s pline de greşeli, vezi că de fapt n-au citit, n-au
văzut, nu pricep, uneori nu fac decât să copieze din comunicate şi să adauge
trei vorbe, şi alea strâmbe“).
Iese în evidenţă la tot pasul limba suplă pe care-o
mânuieşte scriitoarea, care are controlul frazei aglutinante, cu puncte de
virtuozitate, cum se întâmplă la pagina 173, unde enunţul se întinde pe mai
bine de treizeci de rânduri.
În mare, proza Veronicăi D. Niculescu ne îndeamnă indirect la contemplarea/ descoperirirea bogăţiei naturii, de altfel invizibile pentru cei mai mulţi, prinşi în agitaţia cotidiană, ca o alinare pentru angoasele sau neajunsul existenţial, cu cauze misterioase, invocat de mai multe ori în carte (descris cu acuitate astfel: „e în inima inimii şi de jur-împrejurul ei, o aură de durere, o durere deplină, vălul de durere al durerii, care îţi umple cuşca toracică făcând-o să pulseze, să trepideze din zăbrele de os“). În arealul uman, cartografiat în volum, intră singurătatea în doi, incomunicarea, vinovăţia fiilor confruntaţi cu degradarea părinţilor la bătrâneţe, gelozia, despărţirile. Iar examinarea acestora o conduce pe autoare către proiecţia unei lumi cu ierarhie răsturnată: sfera umanului, spaţiu iremediabil al durerilor înăbuşite, face un pas înapoi în faţa spectacolului naturii, imuabil şi calm.
Am iubit întotdeauna animalele, la fel cum am iubit natura cu totul, cu miros de pământ și de iarbă, și scriu despre ele la fel cum scriu despre oameni, pur și simplu, pentru că nu există una fără alta. Fără nici un alt calcul.
Am fost întrebată cândva dacă sunt pasionată de păsări și
întrebarea, sincer, m-a uimit. Nu sunt. Am fost întrebată de unde știu atâtea
nume de copaci și de flori. Sau de rase de câini. N-am stat să le învăț anume,
într-o zi. Toate astea fac parte din viața mea, nu de ieri, nu de un an sau de
cinci sau de zece, ci dintotdeauna, sunt lumea mea, lumea noastră. N-ai cum să
trăiești fără să le știi măcar numele, e cel mai firesc lucru pentru mine. În
poveștile mele apar animale și plante la fel cum apar oameni - cum apar bătrâni
și cum apar copii -, la fel cum apar interioare alături de exterioare, obiecte
și ființe, culori și mirosuri, totul e important când scrii, privirea nu e
centrată într-un singur loc, nu se poate. Lecturile mele, la fel, includ cărți
despre natură, animale și oameni.
Totuși, câteva lucruri mai puțin știute, mai de demult,
legate de dragostea mea pentru natură și lumea animală.
La începutul anilor '90, am scris mult despre animale - și
mai ales despre câini.
Am fost membru fondator al unei fundații de protecție a animalelor
- printre primele din țară. Am ajutat, cu puținele mele puteri (în principiu,
scriam, dar mă ocupam și de chestiuni practice), la înființarea unui prim
adăpost pentru câinii fără stăpân, la Pitești. S-au făcut multe acolo. Au
trecut aproape 30 de ani de atunci...
Am avut o emisiune radio săptămânală, la Radio 21, timp de
un an, doi, despre animale.
Am scris mulți ani, în paralel cu munca la cotidian, la
reviste dedicate iubitorilor de animale, din București. Era felul meu de-a
evada din lumea cumplită a știrilor cotidiene, dominată de violență și urgență.
Frecventam expozițiile chinologice, scriam despre rase de câini și pisici...
Când am început să scriu literatură, evident că animalele au
fost lângă oameni. Pur și simplu, fiindcă ele sunt întotdeauna acolo. Aici.
Prima mea carte are pe copertă un tablou cu o femeie ținând
în brațe un motan. Iar ca titlu are numele unui motan, Adeb. Cea mai lungă
povestire este asta, despre dragostea pentru un motan - motanul meu; viața
noastră într-un apartament; spaima că îl voi pierde. E acolo și o poveste cu păsări căzute din cuib pe asfalt primăvara - scrisă acum 20 de ani; m-a mirat să redescopăr asta de
curând, când am publicat jurnalul despre natură, al pescărușului, și când am
scris povestirile cu păsări din pandemie, din Quilt... În a doua carte de
povestiri, sunt lupi și corbi printre oameni. În a treia, pisici care stau la
coadă în comunism, lângă oameni. Apoi, în toate cărțile mele, apar animale,
câini și arici, hârciogi și pisici, stârci și privighetori, dar nu e nici un
program în asta, apar la fel de mult, sau chiar mai mult, să zicem, copiii.
Apar femeile, bărbații, părinții, iubiții. Adesea, animalele-s oameni și
oamenii-s animale. Apar și copaci, flori, ape, case, pereți, birouri, ferestre
și gratii. Îmi place să cred că e pur și simplu lumea. O lume firească. Lumea,
cu toate ale ei. Ale noastre.
Acum 16 ani, într-o după-amiază de toamnă, am decis că vreau să încerc să traduc cartea pe care tocmai o citisem. Era un mic roman de Nabokov, simțeam că nu concurez cu nimeni, pot să-mi ofer această mică plăcere. Locuiam la Sibiu, tocmai se termina anul Capitalei Culturale Europene și eram sătulă de scris la ziar, încheiasem și al doilea volum de povestiri și trebuia să iau o pauză de la scris. Am tradus toată iarna, fără să știe nimeni, în afară de cel mai bun prieten, care se declara uluit de inconștiența mea. Lucram așa, pentru mine. Așa a început povestea mea cu traducerile. Din îndrăgostire.
Între timp, s-au adunat zeci de cărți și vreo 12 mii de
pagini traduse. (E puțin față de adevăratele recorduri ale altora, mult mai
dedicați acestei munci decât mine.) Dar și niște cărți de-ale mele. Bătălia,
dacă există una, e doar a ta cu tine. Cu timpul tău, cu alegerile tale.
Mă întristam, cu mulți ani în urmă, când publicam vreo carte
de-a mea și citeam că „traducătoarea x a scris o carte”, fiindcă de fapt autoarea
cărților se oprise din scris ca să mai traducă ceva, și nu invers. Așa e cu
bătăliile personale și așa e cu etichetele, se pun ușor, se dezlipesc greu.
Când am simțit eticheta de traducătoare lipită prea tare de ceea ce nu prea
simțeam că eram, mi-am zis: Bine, atunci scrie mai mult. Dă jos eticheta.
(Apoi, tot așa, am scris din pură plăcere o poveste pentru copii și m-am trezit
cu altă etichetă, o etichetuță, aproape o glumă. Oamenii adoră să îi manevreze
pe alți oameni punând, fie și cu cele mai bune intenții, etichete și
etichetuțe. E mai confortabil așa. N-ai ce face, decât să muncești mai mult
pentru culoarul pe care-l simți cel mai al tău.)
Primul a fost scrisul, cu el a început totul și cu el o să
se termine. Cu poveștile mele - nu există bucurie mai mare decât să le văd
devenind și-ale altora. Dar traducerile m-au adus foarte aproape de cărți
iubite (de țesătura lor intimă) și, totodată, de cărți de care altfel nu m-aș
fi atins (e și asta o experiență din care ai de învățat). Traducerile te învață
multe, extrem de multe lucruri, dar mai ales răbdarea, disciplina, respectul
pentru munca altuia. Traducătorii de carte sunt oameni pentru care am o
admirație nesfârșită - sacrificiul lor este adesea nu doar invizibil, dar de
neimaginat pentru alții.
Cred că nu întâmplător astăzi sărbătorim traducătorii într-o
sâmbătă, într-o zi care pentru alții e liberă.
Pun și eu aici o poză cu traducerile mele. Este de anul
trecut, între timp s-au mai adunat două romane, dar nu le mai adaug, că mi se
dărâmă „statuia”! 
Happy Translation Day, măcar cu duminica liberă!
Prima castană, culeasă ieri și adusă acasă. Cinci tuberoze -
primele, ultimele. E o vară în care mi-am cumpărat mai puține flori ca oricând.
Lumina blândă, soarele cu puteri domolite - mi-e bine și când
e încă prea cald. Reîncep să funcționez.
Septembrie - acum șase ani, lansam „O vară cu Isidor” la Iași,
la primul Alecart Junior. Emil Brumaru spunea atunci ceva ce eu nu înțelegeam.
Urma să aibă dreptate; nu știu nici acum de unde-a știut, cum de-a putut
anticipa. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.
Eram în rezidență FILIT, stăteam într-o cămăruță rece, începeam
să scriu un roman. Petrecusem vara gândindu-mă obsesiv la un sinopsis cu care să
aplic la rezidență. Îmi trebuia foarte tare să plec de acasă, eram epuizată după
niște traduceri (de câteva luni apăruse „Scrisori către Vera”), dar voiam ca
proiectul de carte să fie chiar cartea de care să mă apuc și pe care să o
scriu, nu doar o încropeală. În ultima săptămână posibilă, după luni de
scotoceală, am știut tema și schema întreagă a cărții, am făcut rezumatul
detaliat, am aplicat, apoi am aflat cu multă uimire că „da”.
Am început să scriu cartea acolo, la Iași, în 2017, și-am încheiat
primul draft doi ani mai târziu, în 2019. Am reluat-o an de an de atunci,
indiferent ce mai lucram între timp - cărți de altă natură, cărți care s-au
scris ușor sau de care m-am putut desprinde ușor - printre ele, și „Toți copiii
librăresei”. (Cărticica în versuri, cu paingul, pe care le-o citește librăreasa
copiilor în roman, e scrisă tot acolo, în rezidență, în niște zile când eram
disperată că nu pot scrie un rând și mă tot holbam pe fereastra cu gratii.)
Anul ăsta, toamna asta, din nou o reiau. De fiecare dată i-am mai pus carne pe
oase, am mai șlefuit-o încă o dată, i-am mai cioplit detalii, am dat jos câte
ceva, am adăugat câte ceva. E cartea mea la care revin an de an, e sprijinul
meu, casa mea, e pur și simplu locul în care trăiesc.
De câte ori mă reapuc de ea, recitesc sinopsisul scris și
trimis atunci, pentru rezidența FILIT 2017. Și constat, mereu cu o oarecare
uimire, deși știu asta prea bine, că m-am ținut cu strictețe de el. Eu nu pot să
scriu decât când știu cu precizie ce scriu.
Mă încearcă o tristețe azi, cu castana asta nouă pe birou,
cu cele cinci tuberoze alături: îmi miroase un pic a final. A apropierea
finalului. Dar știu că, de fapt, probabil nu e decât încă un final temporar.
Nici nu știu de ce simt nevoia să vorbesc despre el. Mereu se încheie doar o etapă; deși ajung pentru a nu știu câta oară la capăt, o să revin iar și iar.
Unele cărți există ca să rămână vreme îndelungată cu tine.
„Autoarea lunii septembrie” pe Libris.ro, ceea ce înseamnă sute de cărți cu autograf, reduceri la toate cărțile și un interviu amplu în ziar și pe blog. Mulțumesc, Libris și Polirom!
Interviul poate fi citit aici.
Cristian Teodorescu scrie despre Quilt în Cațavencii.
Unde se ascund inocența și binele
Discretă, cu ciudățenii venite dintr-o rară delicatețe, Veronica D. Niculescu, fosta jurnalistă devenită prozatoare și o excepțională traducătoare (cu peste treizeci de volume la activ, din autori unul și unul), trăiește într-o lume a sa pe care o ferește chiar și de curiozitatea admiratorilor. Prozatoarea a început cu povestiri, a publicat două cărți de dialoguri cu Emil Brumaru, a trecut apoi la roman – inclusiv o biografie romanțată a lui Ștefan Luchian –, a scris „în joacă“ și cărți pentru copii, al căror succes i-a contrariat părerile literare, a urmat un neașteptat jurnal despre pescărușul de la fereastra ei și, cu această carte, V.D.N. s-a întors la povestiri.
„Niște povestiri cam amărui“ e de părere autoarea lor. Îi dau dreptate, dar nu asta mi se pare însușirea lor dominantă. Scrise la distanță de pînă la cinci ani unele de altele, piesele din Quilt sînt cît se poate de unitare stilistic, fiecare dintre ele e scrisă într-o stare specială, de natură mai degrabă poetică. În răspăr față de ceea ce se scrie azi în proza scurtă de la noi, cele 25 de povestiri din volum sînt tot atîtea căutări ale binelui și inocenței, de unde și amărăciunea de a nu le descoperi decît în cantități infime în viața cotidiană. V.D.N. cercetează aici stări și sentimente difuze, cărora e greu să le găsești numele și cărora le intuiești identitatea mai degrabă cu metafore inspirate – sau norocoase! – decît cu insistența unor narațiuni realiste. Se simt în aceste povestiri incursiunile Veronicăi D. Niculescu în lumea copiilor, cu inocența și puritatea ei, aici pe cale de a fi pierdute.
Într-o povestire, Crina, fetița familiei Murg, întîrzie dimineața în pat și încearcă să adoarmă la loc. O familie obișnuită care locuiește într-un bloc obișnuit. Mama obeză pleacă la dentist, iar tatăl se duce să facă baie în cadă și-i scapă săpunul: o cheamă, o somează pe fată să intre în baie și să i-l dea. Crina, care se dusese să caute cărți în bibliotecă, se ascunde terorizată în refugiul ei din pat. Mama s-a întors de la dentist, tatăl a ieșit din baie și vorbesc pe hol, apoi se duc amîndoi în bucătărie. Nimic nu e spus direct, poate pentru că fata încă nu știe cuvintele care numesc ceea ce i s-a mai întîmplat. „Fetița, insectă prinsă de vie în mierea necruțătoare a chihlimbarului, ar arunca pătura asta deoparte, și-ar fugi, și-ar fugi. Dar toate drumurile posibile trec, deocamdată, prin hol“ (Pedeapsa).
În prima povestire a volumului, Cîinele moscovit de la metrou, scrisă la persoana întîi, o tînără e în așteptarea unui interviu de angajare, într-o instituție dintr-o clădire de birouri cu pereți de sticlă și cu etajele etanșate cu ajutorul cardurilor ecuson. Nu-i place atmosfera antiseptică din clădire și, ca să-i trecă mai ușor timpul așteptării, citește într-o revistă povestea cîinelui moscovit de la metrou. Cîinele fără stăpîn care vine zilnic cu metroul de la periferie în centru, unde găsește mai ușor de mîncare. Cîinele care seara se întoarce cu metroul la el în cartier, să-și facă liniștit somnul. Într-o povestire-fabulă, cămila unui circ ambulant e uitată la Sibiu într-o zi din vara anului cînd orașul a fost Capitală Europeană a Culturii. Cami simte că de fapt a fost abandonată, dar nu-și pierde cumpătul. Trăiește o libertate de care nu se prea bucură plimbîndu-se pe străzi și prin parcuri și căutînd cu succes de-ale gurii pentru cămile. O nemulțumire o bîntuie însă tot mai apăsat: că pe ea, cămilă de circ învățată cu publicul, n-o observă nimeni. Altă povestire, Mestecenii de hîrtie, începe cu formula din basme, „A fost odată ca niciodată“, cel ce a fost odată e Vladimir, un corector de ziar cu inimă largă, căruia colegii, știindu-i slăbiciunea pentru animale rare, îi aduc sălbăticiuni rănite. Vladimir le vindecă și le dă mulțumit drumul; broaștei țestoase în pădure, crapului într-un iaz, stîrcului pe malul iazului. Puiul de căprioară care stă peste iarnă cu el, în casa de la marginea pădurii, se atașază de bunul corector. De aici lucrurile se complică.
Povestirile Veronicăi D. Niculescu, niște bijuterii sclipitoare stilistic, cu fraze de o fină muzicalitate, numai a ei, mi se par tot ce a scris mai bun prozatoarea pînă acum și o apariție încîntătoare în proza ultimilor ani.
Veronica D. Niculescu, Quilt, Editura Polirom, 2023.
O primă cronică pentru Quilt a apărut în revista Orizont, semnată de Grațiela Benga. O cronică extrem de atentă - sau pur și simplu o cronică adevărată -, cum din păcate rareori mai apar. Mulțumesc autoarei și postez mai jos textul integral.
Cine știe ce este un quilt? Generaţii întregi au fost apăsate de întrebări închise, dar interogaţia care deschide această pagină nu are alt obiectiv decât să deseneze, în mintea cititorului, o imagine: o pătură matlasată, făcută din petice colorate. Adică un quilt – care învelește nu doar când vremea e rece, ci și când timpurile sunt neprielnice.
Din 25 de petice narative (ţesute între 2015-2022) a prelucrat Veronica D. Niculescu un volum de proză scurtă. Quilt* adună firele ficţiunii și strecoară câteva inserţii autobiografice într-o împletire epică a cărei densitate e conferită de experienţe polisenzoriale și cu o rezistenţă întreţinută de vitalitate stilistică. De aceea, pentru cei care încă nu cunosc proza Veronicăi D. Niculescu (având romanul Toţi copiii librăresei ca apogeu), Quilt ar putea fi poarta potrivită de intrare pe un continent epic unde frumuseţea lumii e percepută chiar dacă se află ascunsă sub un munte de reziduuri.
În Quilt, vocea narativă evocă scene ale cotidianului. Uman și non-uman. Un interviu de angajare, o conversaţie cu un necunoscut, revederea unei prietene, o plimbare, zborul unei păsări, lătratul unui câine sau explozia copleșitoare a vegetaţiei constituie tot atâtea prilejuri de imersiune într-o alcătuire care, cu tot fluxul ei senzorial, ascunde un miez impalpabil. Şi care, cu toată greutatea spaimelor, păstrează resurse de splendoare. E multă însingurare în Quilt. E o epuizare care sugrumă (acut perceptibilă în Vocea – din ultima secţiune a cărţii). E cruzime, e tristeţe, e moarte. Dar e mai ales viaţă, cu potenţialul ei de a-și găsi sau a-și pierde rostul, într-o clipă.
Fără rost se simt multe dintre personajele povestirilor. Animale și oameni trec prin experienţe care le fac să se îndoiască de locul lor în lume. Cami-cămila, rătăcită de circ, a fost la un pas să-și piardă minţile. În schimb, în Se poate trăi fără asta, intriga acroșează condiţia jurnalistului cultural și necesitatea reprofilării. În altă povestire, intitulată Câinele moscovit de metrou, o femeie care mirosea „a casă și a dicţionare”, gata să se prezinte la un interviu de angajare, nu-și mai vede rostul într-un spaţiu al ecusoanelor și fotoliilor pufoase. Dar ceea ce este cu adevărat grăitor e că autoarea a inclus, în subtext, legături invizibile care, prin extensii semnificative, apropie (simbolic) personajul uman de soarta câinelui care-și cunoaște drumul labirintic către hrană. La fel, îl situează în contiguitate cu rotirea în cercuri a peștilor din acvariu. (Las cititorului plăcerea să descopere aceste noduri.)
O altă faţetă a sălbăticiunii e oglindită în Pedeapsa. De data aceasta, umanul se confruntă cu tabuurile și redefinește raportul dintre candoare și penitenţă. Dintre rutine și neprevăzut. O scenă de familie, în care o fetiţă ignoră cu încăpăţânare chemarea tatălui (care îi cerea săpunul în timp ce făcea baie) e construită într-un crescendo care taie răsuflarea și strânge snop, în final, întregul desen al quilt-ului, cu o subtilă inserţie metaliterară. „În bezna de sub pătură, unde e tot mai greu de respirat, se ivesc treptat pătrate și alte pătrate-n pătrate, tăiate dintr-o lumină aurie și densă, cleioasă. Fetiţa, insectă prinsă de vie în mierea necruţătoare a chihlimbarului, ar arunca pătura asta deoparte și-ar fugi, și-ar fugi, și-ar fugi. Dar toate drumurile posibile trec, deocamdată, prin hol.”
Vag cuprinsă în Ca să fie totul așa cum a fost, tema cuplului ocupă prim-planul în alte povestiri. De pildă, Așa a vrut fetiţa îi aduce în scenă pe Sara și Nic – care explorează adâncurile singurătăţii în doi, cu rapelul dat de confortul egocentric (din partea lui) și rama construită de etica grijii (din partea ei). Menţinut pe acea „fâșie nehotărâtă dintre iad și paradis”, erotismul nu înlătură incertitudinea și presentimentul destrămării. Mai amplă și construită într-o simetrie a existenţelor, descoperită de două colege care se revăd după mai mult de zece ani, Trestie, papură încapsulează singurătatea din interiorul cuplului, cu toată presiunea ei insuportabilă. Însă asemănarea traseelor afective pe care o descoperă Sofia și Tatiana, în preajma lacului Bordei, nu presupune răspunsul identic la aceiași stimuli - ceea ce determină alte tensiuni, alte răspântii.
Răspântii se întâlnesc la tot pasul în Quilt – pentru că povestirile prind cheag în mersul personajelor, care străbat orașul și parcurile de parcă interoghează modalităţi de locuire într-o lume înstrăinată și, totuși, incredibil de familiară. Continua modificare a situării spaţiale e în strânsă legătură cu dinamica interiorităţii: peisajele extra-muros au o luxurianţă bivalentă, în care anonimatul poate genera deschiderea spre sine, pe când scenele intra-muros pun în evidenţă formele de însingurare, prin automatismele compulsive pe care le generează. În segmentele din Quilt, plimbarea apare drept consecinţă a unor temeri nedeslușite și mirări senzoriale. E fără ţintă, dar și asimilabilă unei cunoașteri de tip kinestezic, prin care mersul nu acoperă doar distanţe cartografice, cât adâncimi. Devine o condiţie a reconectării, un imbold al cogniţiei și declanșator de mici viziuni ale morţii. Sau ale vieţii.
Iar cum memoria poate produce, în circumstanţe favorabile, modificări ale organizării spaţiale, timpul prilejuiește mișcarea de tranziţie dinspre ficţiune spre spaţiul autobiografic, cu câteva detalii discrete (scrisul, munca de traducător, lansări de carte, boala tatălui etc.).
Dintre toate aceste povestiri unde structurile binare (om-natură, singurătate-relaţionare, bine-rău, viaţă-moarte) își pierd contururile și intră în zona convergenţelor, mă mai opresc la câteva titluri. În primul rând, la povestirile-pereche: Se poate trăi fără asta și „I lost my sense of smell”, unde pierderea sau păstrarea mirosului e triggerul unor experienţe formatoare. Interesant e că aceste două povestiri au fost scrise cu un an înainte de debutul pandemiei și, citite astăzi, pot părea premonitorii. Desigur, nu pretind că autoarea a anticipat, vizionar, unul dintre indiciile bolii de mai târziu, însă nici nu putem ignora capacitatea literaturii de a genera inter-relaţionări în subteranele textului. Iată un fragment din „I lost my sense of smell”:
„Mirosul lui zăbovește încă în haina albastră, în căciula de lână gri cu urechi, în tapiţeria scaunului de la birou și-n toate obiectele neclintite din camera mare, nu fiindcă unele lucruri nu-și pierd niciodată mirosul, pentru că și le vor pierde și ele cândva, dar mai ales pentru că toate s-au întâmplat atât de curând. Trebuie să fac ceva ca să pot să-l mai simt, înainte să se stingă și el.”
Apoi, Câinii din zori, povestire în care, dincolo de trama lăsată la vedere, se ghicește o întreagă serie de interogaţii despre animalitate și umanitate. Despre ochiul care străpunge agresiv și despre văzul atotcuprinzător (care-mi amintește de Sf. Augustin). În fine, V-ul, unde plimbarea prin C i ș m i g i u , după încheierea stării de urgenţă decretate în pandemie, înregistrează simultan (într-o scenă memorabilă, cu porumbei și ciori) exactitatea morţii și urgenţa vieţii.
Sintetizând: Quilt strânge la un loc povestiri inervate de înstrăinare, de absenţa comunicării, de resemnări și fulgurante iluminări. O proză a nexurilor scrie Veronica D. Niculescu – construcţie din care transpare, mai presus de orice, simfonia simţurilor, din care nu lipsește ochiul interior (unde sunt concentrate razele percepţiilor și se deschide calea cunoașterii). Ajungem, astfel, la vectorii care conduc percepţia și ideea spre expresie și ritm, până când acestea explodează de frumuseţe poematică și devin imponderabile. Din acest motiv, cu toată greutatea lui caldă, imponderabil ajunge un întreg quilt - în interiorul literaturii.
* Veronica D. Niculescu, Quilt, 25 de povestiri cu animale și oameni, Iași, Editura Polirom, 2023.
Sursa: revista Orizont, p. 11.
Ziua când a murit o pasăre.
Mă gândeam, nu demult, cum poate să te sune cineva și să-ți vorbească despre te miri ce nimicuri în ziua când a murit un scriitor la care ai ținut enorm, pe care l-ai citit integral și din ale cărui cărți te-ai hrănit, mult înainte de-a începe să scrii. De parcă ar fi o zi obișnuită. Asta înseamnă să trăiești în lumi paralele.
Azi e de parcă ar fi murit o pasăre. S-a stins, puțin câte puțin, sub ochii noștri, mult înainte de-a muri. Așa fac păsările cântătoare. Sunt extrem de atașată de muzica ei și de ea, cu ipod-ul plin de cântecele ei, fixate acolo de ani - multe, multe (nu și acela, cel mai cunoscut). N-a fost „autorul unei singure cărți”, nici pe departe. A cântat mult și bine și-a fost extrem de multă durere în muzică și în viață. Să tăcem. Să ascultăm. Mă va însoți mai departe vocea ei, în toate drumurile mele.
Sinéad O'Connor.
Revin la Sibiu după cinci ani, cu prima lansare în țară a lui Quilt, alături de Radu Vancu.
Voi aduna aici, în aceeași postare, interviurile și articolele relevante pentru „Quilt”.
♦ Prima ieșire în lume cu „Quilt” a fost la emisiunea „Timpul prezent în literatură”, realizată de Adela Greceanu la Radio România Cultural. Emisiunea s-a difuzat în direct vineri, 12 mai, înregistrarea poate fi ascultată aici.
„Veronica D. Niculescu a publicat recent volumul de povestiri „Quilt”, la Editura Polirom. După cum sugerează titlul, cartea e o pătură narativă alcătuită din diverse petice, de culori și texturi diferite, cusute bine laolaltă, cu un fir în care se împletesc stilul inconfundabil al autoarei și temele ei. Regăsim aici pasiunea pentru detalii, pentru descrierile minuțioase ale unei păsări, ale unui animal, ale unei plante, împletirea vocilor, a discursurilor incompatibile, finețea cu care se spune fără să se spună lucruri teribile. E multă amărăciune în aceste povești, multă singurătate și tristețe, dar e și multă lumină și frumusețe. „Quilt” este şi o pledoarie pentru frumuseţea care poate salva lumea, frumuseţea aceea simplă, la îndemîna tuturor, frumuseţea florilor, a copacilor, a cerului, a luminii la apus, a păsărilor, a animalelor, a naturii care e vie chiar și-ntr-un oraș ca Bucureștiul. Am vorbit cu Veronica D. Niculescu despre noua ei carte.” - Adela Greceanu
♦ Am răspuns pentru revista Familia la cele trei întrebări din rubrica lor, „Cum?”. Răspunsurile, aici.
La un moment dat, când mi-am dat seama că urmau să se împlinească zece ani de la ultimul volum de povestiri pe care l-am publicat și când îmi trăsesem sufletul suficient după ultimul roman (Toți copiii librăresei, scris în 2019; nu pun la socoteală tot ce a apărut între acest roman și Quilt, „jucăriile” mele, cum îmi place să numesc giumbușlucurile pe care le strecor mereu între o carte și alta, indiferent că e vorba de un roman pentru copii sau un jurnal despre natură, excepții, popasuri necesare între o carte și alta), mi-am zis că poate-a venit vremea să scot un nou volum de povestiri.
♦ Quilt se lansează la Bookfest sâmbătă, 27 mai. Îi voi avea alături pe Adela Greceanu și Radu Vancu - pentru mine, această întâlnire în sine este un eveniment. Îmi sunt cei mai dragi și vechi prieteni, refacem un triunghi de la Sibiu. Cărțile ne-au adus aproape atunci și asta fac și acum.
– Scrii greu sau ușor? Există o plăcere a scrisului?
– În anumite momente, da. O simți mai ales atunci când reușești să spui ceva adevărat, ceva ce avea mare nevoie să fie spus, ceva spontan, care nu ține cont neapărat de planuri sau structuri, ceva care vine, pur și simplu, din tine și peste tine, se ivește în pagină. Pentru că, atunci când scrii, nu lucrează doar mintea conștientă, ci și mintea inconștientă, pe care o tot scotocești. De acolo și vin aceste bucăți atât de adevărate. Le scrii și apoi, când deschizi ușa camerei, ieși de acolo cu picioarele tremurând. Și culmea e că și cititorii simt și extrag exact aceste zone când vor să dea un citat, să zicem. Astea sunt momentele pentru care scrii de fapt. Plăcerea scrisului asta e, ține de partea sa nebunească și nepământeană. Și de aia și doare atât de tare de fiecare dată când predai o carte. Rămâi gol, încercănat, fără ființa asta vie care ți-a ținut companie.
Mulțumesc din suflet celor care au contribuit la bucuria asta, echipei grozave de la Polirom care a însoțit cu atâta grijă cartea din faza de manuscris până la apariție (e a zecea carte pe care o public la Polirom).
A plecat azi la tipar, unde o să prindă viață pe hârtie în două-trei săptămâni, Quilt, un volum care apare în colecția Fiction Ltd a Editurii Polirom.
După mai bine de zece ani în care n-am publicat proză scurtă, am scris și-am adunat aici povestiri care au ceva în comun, așa cum am făcut în toate volumele mele precedente. Sunt douăzeci și cinci de povestiri din pandemie, de dinainte de ea și de după. Însumează două sute optzeci de pagini. (Cea mai lungă poveste are douăzeci și patru de pagini; cea mai scurtă, cinci rânduri.)
Mulțumiri celor care au muncit câteva săptămâni la pregătirea cărții pentru tipar, redactorului-șef Adrian Botez, căruia îi mulțumesc pentru încredere și susținere, lui Radu Răileanu (copertă), Giuliano Sfichi (redactare) și Silviu Romaniuc (corectură). Și celor care mi-au dat acordul pentru a folosi generoasele lor cuvinte pe coperta finală, Mihaela Ursa și Marius Miheț.
Cu aceste povestiri, în care personaje
sunt oameni și animale, cupluri deznădăjduite în vremuri teribile, prieteni
care se văd rar și vorbesc limbi diferite, copii și părinți, teckeli blânzi și
cămile pierdute de la circ, dar și dragostea și disperarea, dulceața și
amărăciunea insuportabilei ușurătăți a zilelor noastre, se naște o carte care
vorbește despre neajunsul de-a trebui să trăiești atunci când simți că nu se
mai poate trăi. Și, deloc paradoxal, despre frumusețea explozivă, copleșitoare a
lumii, atunci când e ea mai chinuită și suferința ei e mai mare.
Mihaela Ursa, PressOne
Marius Miheț, România
literară
Sunt zece ani de când nu am mai publicat povestiri. Am tot adunat, am selectat, am adăugat apoi șnururi compacte scrise în pandemie și imediat după, și iată cartea nouă. O pregătim de ieșirea în lume. Dacă o mai țineam mult, începea să arate a antologie. Am ezitat să o public. O oboseală așternută peste toate, împletită cu amărăciunea ultimilor ani. Tulburarea adusă de fiecare apariție, cu toată expunerea necesară. Zidul la care te poți pomeni pus dintr-o dată, aproape fără vină - doar aceea că ești, și că ești așa cum ești: scrii. Dar asta-i tot ce am - scrisul. Singurul prieten? Nu chiar. Singura armă? Nu armă. Singura alinare? Nici asta. Singura prezență, într-o perioadă de singurătate mai apăsată ca oricând. M-am simțit singură în unele dintre cele mai grave momente din ultimii ani, când aș fi dat orice să existe cineva pe care să mă pot sprijini. Cineva care cu adevărat să mă întrebe și să mă audă. Cineva sau ceva - cere fraza această adăugire; în „ceva” este cheia, răspunsul. Ceva-ul nu poate fi decât scrisul. E mărturisirea și forma dată ei - muncită, ordonată, cu imaginar la pachet. Mi-e bine când scriu, chiar și atunci când mi-e rău, când ies din pagini cu pieptul uscat și cu picioarele tremurând. Uneori, îngrozită. Suntem singuri. Pe scrisul meu m-am sprijinit când mi se părea imposibil de trăit mai departe. Pe această prezență. Ca de obicei, nu știu cui i-ar fi de trebuință producțiile mele. Dar a venit ziua în care am nevoie să dau drumul în lume din nou unei cărți, ca să pot să merg cumva mai departe. Fie și măcar stând pe loc, în timp ce în jur vâjâie lumea.
Ferește-te nu de singurătate, ci de oamenii care te fac să te simți singur, citeam ieri, hoinărind pe aici într-o pauză, unul dintre acele citate decupate absurd, dar care mi-a rămas agățat în ciorap. Vorbeam mult despre asta cu el, despre cât de singur te poți simți între oameni, la locul nepotrivit, despre nevoia să fugi cât mai repede înapoi, să te salvezi din inadecvare, să te întorci la loc sigur, departe de aceia care te fac să te simți singur - și diferit, și incapabil să țopăi ca ei. Cunosc senzația din copilărie.
E ca și cu blugii românești, de demult, croiți atât de prost, încât te făceau mereu să crezi că tu ești diform.
M-am dezobișnuit să vorbesc, descopăr că o discuție mă neliniștește și mă lasă lată, mai ales dacă se întâmplă să fiu agresată, scoasă din locșor, sunată pe nepusă masă, să zicem, nevoită să explic de ce nu pot să fac aia sau ailaltă. Dusă în posturi neplăcute. Nimic nu e mai obositor decât să fii nevoit să refuzi, să explici. Necunoscuților, mai ales, sau celor care au impresia că vă cunoașteți de undeva, de cândva. Cum să explici? I just want to dwell in my soft little cage, my dear.
Mută în cea mai mare parte a zilei, manevrând cuvinte scrise, pagini de cărți, poate scurte scrisori, mă pomenesc turuind doar când vreau să mă apăr, să acopăr o posibilă agresiune sau o căruță de nimicuri gata să se reverse spre mine - le miros de la o poștă, presar tot ce pot peste ele, bariere de ierburi, bucățele de hârtie, prognoze meteo, numai să nu le mai aud încă o dată.
E iarăși gol după o roată amplă și amețesc, nu mai știu de unde se începe, ce se începe.
Tandrețea oamenilor de care ți-e dor, a lumii și a luminii, a ființelor și a obiectelor, asta e singura șansă. Asta vindecă totul. Când nu vine spre tine, te apleci tu spre ea, ca om penibil de înalt lângă furnică, sau invers, înalți fața spre ea, ca om penibil de mic lângă un nor, și asculți, trebuie să fie pe undeva pe acolo. Departe de aceia, aproape de aici. Numai tandrețea, cea autentică, încărcată de un sens străveziu.
A fost un an cu risipiri și pierderi - e primul lucru care-mi vine în gând, când mă uit înapoi, la ceea ce deja devine trecut. Și totuși, în caietul meu unde, pe filele de la capăt, notez peste an cam tot ce se-ntâmplă legat de cărți, a fost un an plin. Ca întotdeauna, între ceea ce faci și ceea ce se vede e un decalaj mare. Aș zice că, pentru mine, a fost anul unei singure cărți - e cartea care e încă la mine și la care am lucrat, susținut, cam tot anul.
Altfel: a apărut o traducere, Siri Hustvedt, „Lumea în flăcări” (o alta e în curs de apariție, tot la Polirom). După un 2021 în care tradusesem prea mult, peste un milion de semne, anul ăsta n-am tradus nimic - până acum, când trec în anul nou lucrând la o carte splendidă.
Au fost multe drumuri, o bursă și o rezidență de-o lună la Iași, o călătorie la târgul de carte de la Belgrad, cu traducerea „Spre văi de jad și sălbăție”; lansări ale jurnalului „Pescărușul de la geam” la Iași, Timișoara, București; o ieșire la un club de carte din București, La Taifas, cu „Toți copiii librăresei” (exact de ziua mea; asta n-ar fi trebuit să se știe, dar s-a aflat și s-a lăsat cu tort și flori); o nominalizare - „Pescărușul de la geam”, la Premiile Observator cultural, categoria Memorialistică.
Povestiri în traducere mi-au apărut în reviste și antologii din Serbia, Ungaria, Slovacia. Și o povestire inedită într-un volum colectiv de la noi.
Retipăriri multe - patru tiraje noi pentru „O vară cu Isidor” și unul pentru „Iarna lui Isidor”.
O cărticică nouă, dintr-o poveste mai veche: „Grădina pământeană a Prințesei de Marți”, la Arthur.
N-am participat la nici un festival.
Și un lucru bun: am citit mult și așezat, cărți una și-una, o delectare constantă, cu măsuța plină de flori trasă prietenos lângă pat.
Altfel, covid, viroză, mult cimitir și acea liniște care se lasă după câțiva ani teribil de grei, cu amenințarea continuă a pierderii în aer. (Ziua în care am simțit că picioarele nu mă ascultă și nu vor să se ducă acolo unde trebuia să mă duc și, apoi, că nu mă pot ține.)
Rămâne cartea la care am lucrat permanent, în anul ăsta fărâmițat de drumuri și sâcâială - treabă de care mă despart acum, la capăt de an, cu promisiunea că în 2023 voi face lucrurile din nou să se lege.
Am citit cu mare
încântare antologia care reunește scrisorile de dragoste dintre F. Scott
Fitzgerald și Zelda Fitzgerald, Dragă Scott, Scumpă Zelda, alcătuită de
Jackson R. Bryer și Cathy W. Barks și publicată anul acesta la Editura Polirom,
în traducerea excelentă a lui Radu Pavel Gheo. Cu tot mai mare încântare, de
fapt, pe măsură ce înaintam în cele peste cinci sute de pagini ale poveștii,
subliniind cu un ciot de creion verde bine ascuțit. Da, o poveste e cartea asta
și nu voi spune că „se citește ca un roman” – ar fi nedrept, fiindcă e mult mai
mult de atât, e povestea adevărată, amplă, tragică și plină de frumusețe a două
vieți împletite, spusă chiar de cei doi protagoniști. „Două magnifice păsări
cântătoare”, cum spune în Introducere Eleanor Lanahan, nepoata lor (fata lui
Scottie, unica fiică a soților Fitzgerald). Alcătuirea cărții e impecabilă –
texte însoțitoare prezintă la fiecare pas contextul în detaliu, umplând
golurile atunci când e cazul, și totul e făcut atât de bine, încât lectura
curge șnur și povestea întreagă se leagă, tabloul e complet.
Spre deosebire de Scrisori
către Vera, volum de același gen, pe care întâmplător îl cunosc îndeaproape
și la care n-am cum să nu mă gândesc, unde sunt reunite scrisorile lui Vladimir
Nabokov către soție (căci ale Verei nu se mai păstrează), aici sunt incluse
scrisorile ambilor soți, mare parte din ele inedite: sunt sute de scrisori și
telegrame care n-au mai fost publicate niciodată înainte și care fac dreptate
acestui cuplu intens mitologizat.
Zelda Fitzgerald e
marea revelație, sunt părți ample din carte în care vocea ei este cea mai
prezentă. Sunt o încântare scrisorile ei, cu pasaje de proză densă unde
poposești uluit și care te fac să-ți dorești să citești mai mult din ce a scris
ea. Să îi cauți textele, atâtea câte se mai pot găsi – din păcate, afli de prea
multe ori din notele de subsol, despre diverse povestiri, eseuri sau despre picturi,
că ele nu mai sunt de găsit. Întregul volum de corespondență trimite, de altfel,
la cărți. La romane, la povestiri. Vrei să citești și să recitești, știind de
astă dată fundalul. În toate cele patru părți ale cărții (perioada de curtare,
anii împreună, căderile ei, ultimii ani), duetul țese la povești-pereche strâns
împletite, care te cheamă la ele și te fac să devii tot mai atașat de cei doi, de
dansul intens al vieților lor în care se distrug și autodistrug, luptând ba cu
alcoolismul (el), ba cu boala psihică (ea), dar susținându-se permanent,
dedicați unul altuia realmente până în ultima zi. Se scriu cărți-pereche,
folosindu-se același material din biografiile celor doi (Blândețea nopții
/ Acordă-mi acest vals), motiv de conflict inițial, rezolvat cu
inteligență și tact în cele din urmă, se caută permanent un sens, un rost în
muncă: în scris, în pictură, în balet, și e permanent competiție, și permanent este
dragoste. Se fac confesiuni despre scris (aflăm, de exemplu, că Blândețea
nopții a avut parte de 17 rescrieri). Scott se străduiește să facă bani,
pentru a-și întreține familia (soția în spital, fiica în școală), într-un
maraton de griji și probleme. Va declara către capătul vieții: „Mi-am consumat
sănătatea făcând bani, apoi banii ca să-mi refac sănătatea”. Se luptă să scrie
și-n cele mai grele condiții, la final, distrus de boală, copleșit de
compromisuri, punctând că acum problema esențială este „cum să rămâi în viață” (era
chiar anul în care avea să moară) și totuși sperând într-un viitor care nu va
mai exista, căci destinul i se va frânge brusc, la 44 de ani. Iar Zelda, oricât
ar fi de grele perioadele traversate, oricât de oribilă închisoarea spitalului,
îi repetă întruna „Ești cel mai bun” și „Eu n-o să fiu niciodată în stare să
scriu așa”, acceptând compromisuri dureroase și ea. Când ea nu poate să scrie,
el îi alcătuiește un volum de proză scurtă, cu toate textele ei adunate în timp
și nepublicate, îi trimite structura atent gândită de el – iar acolo sunt și
unele texte scrise de ea, dar care apăruseră în ziare semnate de amândoi, lucru
pe care l-au practicat, de voie, de nevoie, ani la rând, când publicațiile
voiau să stoarcă tot mai mult de pe urma celebrității lui; este ceva ce ne
amintește de exemplele date de Siri Hustvedt în Lumea în flăcări:
lucrări ale femeilor atribuite soților, taților sau maeștrilor lor. Chiar dacă
volumul acesta de proză scurtă al Zeldei nu o să apară, proiectul o să ajute mult
la sănătatea ei din acea perioadă.
Scott piere în
anul în care, cu sănătatea distrusă, scria intens la un roman (Dragostea
ultimului magnat), în vreme ce se temea ca nu cumva pentru noua generație
să nu rămână doar un autor de povestiri de ziar, uitate fiind Blândețea
nopții și Marele Gatsby. Zelda îi mai supraviețuiește numai opt ani
și are parte de un sfârșit îngrozitor.
O carte-viață, cu
un crescendo de detalii care te fac să te atașezi de „magnificele păsări
cântătoare” care ard împreună și la distanță, unite de credința că viața e
tragică. O carte amplă, care reînsuflețește și umanizează două statui, două
ființe puternic mitologizate, restabilind adevăruri.
În final, pentru
degustare, o mică mostră dintr-o scrisoare a Zeldei din 1931: „E așa de trist
când îți văd hainele prăfuindu-se pe umerașe. D.O., dacă o să te întorci, o să
fac iasomia să înflorească și toți copacii să se umple de flori și o să mâncăm
norișori la desert, o să ne scăldăm în spuma ploii – și o să te las să te joci
cu pistolul meu, o să poți câștiga toate partidele de golf, eu o să-ți fac un
costum nou dintr-o tufă de hortensie albastră și pantofi din coji de nuci pecan
și o să-ți cos o curea din frunze ca hărțile lumii, iar tu o să poți fi
întotdeauna cel care e perfect.”
