18 iunie 2022

Lansare în București - „Pescărușul de la geam”

Luni seara, lansăm la București Pescărușul de la geam (Polirom, 2021), la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Le voi avea alături pe Alina Purcaru și Ema Stere.

***

Grațiela Benga-Țuțuianu scrie despre Pescărușul de la geam în revista Orizont.

„Jurnalul unui cuib reușește să pună în abis viaţa și creaţia însele, cu formele lor diferite și imprevizibile. Dă naștere unei atmosfere, captează emoţii și înregistrează voci care, deși nu articulează cuvinte, au o expresivitate naturală, nesofisticată, însă înflăcărată. Între un cârâit ușurel, un cântec vioi și un ţipăt sfâșietor, între blândeţe, cruzime și suferinţă, se afirmă prezenţe și se cântăresc absenţe. În afară de unele referinţe autobiografice, care distilează esenţele variabile ale mecanismelor de creaţie, autoarea (lasă impresia că) se retrage din propria viaţă pentru a lăsa în urma ei o mărturie despre reverberanţa privirii și transformarea unui gol într-o îmbucurătoare plinătate.”

8 iunie 2022

„Pescărușul de la geam” - lansare la Iași

 




7 iunie, Iași, librăria Cărturești Palas. Lansare „Pescărușul de la geam” (Polirom, 2021).

Prima mea lansare în Iași (exceptând întâlnirile festivaliere și Alecart) și prima într-o librărie, în condiții normale, din februarie 2020 încoace.

Au prezentat: Cristina Hermeziu și Violeta Cincu.

***

Pe TVR Iași, un reportaj despre lansare, aici.

20 aprilie 2022

Siri Hustvedt - „Lumea în flăcări”

A ajuns azi și la mine „cărticica” asta proaspătă, la care țin mult. E un fel de „cum mi-am petrecut pandemia” sau, cel puțin, vreo jumătate de an din ea. Și e cea mai bună carte a lui Siri Hustvedt, de departe.

S-a tradus cu aventuri în vremuri incerte, cu biblioteci închise și apoi întredeschise - doar cu o măsuță la intrare, s-a tradus cu lentoare și răbdare (toamna 2020 - primăvara 2021) și cu multă plăcere: o poveste extraordinară.

Mulțumiri pentru redactarea atentă Ioanei Filat și pentru încredere lui Dan Croitoru.

Siri Hustvedt, Lumea în flăcări, Polirom, 2022.
Cel de-al treilea roman al ei pe care-l traduc. Le găsiți pe toate pe site-ul editurii, aici.


24 martie 2022

La Bookfest Timișoara, cu „Pescărușul de la geam” (cu update)

După doi ani fără lansări și târguri de carte, ne vedem la Bookfest Timișoara. Cu Pescărușul de la geam, duminică, 3 aprilie, de la ora 12.30, alături de Radu Pavel Gheo și Robert Șerban.

Întregul program al Editurii Polirom, aici.


Credit spot audio: muzica Blazzaj, voice-over Ioana Sapianu

***

Tot despre Pescărușul de la geam:
Un dialog cu Anamaria Spătaru la Revista Literară Radio, de pe Radio România Cultural, aici.

 *

„Ne aruncăm cărțile în brațele unui destin mai neclar ca oricând” - un interviu realizat de Alina Purcaru în Observator cultural, de citit aici.


*

Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib este nominalizată la Premiile Observator cultural, categoria Memorialistică.
Nominalizările secțiunii:
MEMORIALISTICĂ
- Sorin Antohi, Jean-Jacques Askenasy, Oameni și patrii, Polirom
- Eugen Doga, Viața mea așa cum a fost să fie, Cartier
- Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, Polirom
- Veronica D. Niculescu, Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib, Polirom
- Andrei Șerban, Niciodată singur, Polirom
Lista întreagă a nominalizărilor, aici.

1 martie 2022

Ninge rar...

Ninge rar - și cu atât mai frumos; ninge în momente dificile, cât să-ți frângă inima și mai tare: cum e posibilă frumusețea mereu în momente cumplite? Am zăcut o vreme în pat - nu cred că mai există om să pună liniștit geană pe geană - și m-am uitat prin fanta dintre perdele la fulgi. Să lucrezi - cine poate? Noroc cu un text greu, de mult amânat, în care pot înainta doar trei, cel mult patru pagini pe zi, ca să-l văd cu adevărat și să nu mă mișc doar pe suprafața lui alunecoasă. Până la urmă, un pic înainte să se însereze, am ieșit și-am pornit pe străzi, mersul pe jos mă ajută mereu, indiferent că mă cufund și mai rău sau mă scutur, măcar nu stau pe loc. Am trecut de bulevardele aglomerate, copiii ieșeau de la școală, m-am uitat la ursuleți trași de mână de mame, în salopete de fâș colorate, cu rucsaci grei în spinare, punând întrebări la semafor, molfăind covrigi, lipăind în băltoace; apoi am intrat pe străduțe tăcute, m-am oprit, am privit pe ferestre largi, luminate, cu birouri pline de vaze de flori - primăvara... - și oameni care încă mai merg la serviciu, care încă mai au colegi, care încă vorbesc cu alți oameni; apoi am ajuns pe alt bulevard, luminile de noapte ale stadionului erau aprinse, un meci, și iarăși am stat, m-am uitat cum se vede ninsoarea în reflectoarele uriașe și albe, nori de fulgi abia mișcându-se într-un cer cenușiu; și iar am pornit, înapoi, pe ocolite, case, curți, grădinițe, și iarăși copiii, în salopetele lor colorate, cu cizmulițele lor de cauciuc, cu întrebările lor, cu spaimele lor. Și-n tot acest timp, imaginându-mi tot ce e mai rău, permanent, permanent, m-am străduit să nu îmi imaginez.

25 ianuarie 2022

Pescărușul de la geam - reacții (cu update)

Dragă Gregoire, 

Vorbim în fiecare zi. Ți-am și scris, dar nu știu cât înseamnă asta pentru tine. „Ce e o carte față de un cer întreg?” zic eu. „Ce e o carte față de un pește?” zici tu. Încep să apară reacții la povestea cu tine - la povestea ta; care nici nu începe, nici nu se termină cu o carte. Le las aici și zbor la ale mele.

V.


Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib - Polirom, 2021, în afara colecțiilor.


 Interviu în Adevărul de Weekend realizat de Alina Batcu, aici.

- Jurnal extim, documentar despre natură sau un lung reportaj – probabil că „Pescărușul de la geam” este un pic din toate acestea.
- Michel Tournier, autor al splendidului „Jurnal extim”, spunea: „Scrieți în fiecare zi câteva rânduri într-un caiet gros. Să nu fie un jurnal intim consacrat stărilor voastre sufletești, ci, dimpotrivă, un jurnal îndreptat spre lumea exterioară, spre oamenii, animalele, lucrurile ei. Și veți vedea că, de la o zi la alta, nu numai că veți scrie mai bine și mai ușor, dar, mai cu seamă, veți avea o pradă mai bogată de consemnat.”. De falsul, splendidul jurnal al lui Tournier mi-am amintit abia după ce am terminat de scris povestea pescărușilor: scrisesem, fără să îmi propun neapărat asta, un jurnal extim. Opus celui intim.
- Între cărțile mele de proză (romane sau volume de povestiri) trec patru ani. Între ele, apar alte cărți, eu le spun jucării fiindcă se fac mai ușor, uneori îmi cad pur și simplu în brațe. O carte de conversații, un basm pentru cei mari, o poveste pentru copii și adolescenți, un jurnal despre natură…
- Există mulți scriitori care au scris la un moment dat o carte-tribut pentru meseria lor abandonată (nu voi da tocmai eu cel mai celebru exemplu, deși îmi e la îndemână). Așa văd și eu „Pescărușul de la geam”. Un tribut adus meseriei pierdute. Pentru că meseria mea, cea practicată îndelung, îndrăgită și abandonată, e cea de jurnalist.


 Interviu la Radio Hit Iași, realizat de Violeta Cincu, „Vreau să fiu pasăre un pic!”. Douăzeci de minute. Poate fi ascultat aici.

♦ Articol în portalul revistei Timpul, pe blogul Monicăi Coțofan, „Despre răbdarea de a trăi...”, aici.

„Mai întâi, cititorul de toate vârstele e tentat să privească prin ferestre spre intimitatea de dincolo. Urmărim scene din viața unor personaje, pândim cu voluptate după o perdea narativă, invadăm gânduri, asistăm la confesiuni rostite sau nerostite, căci a privi dincolo de ferestre e provocator și tentant. Veronica D. Niculescu schimbă, însă, minunat perspectiva, dinspre interiorul strâmt în care ne-a închis experiența neașteptată a pandemiei, spre lumea exterioară, de dincolo de fereastră, în care viața curge nestingherită.” (Monica Coțofan, în Timpul)

Recenzie în Suplimentul de cultură, semnată de Mihaela Pascu-Oglindă, „O poveste adevărată...”, aici.

Articol în „Consilierul de lectură”, semnat de Delia Maier, aici.

♦ Un text excepțional scrie Ioana Clara Enescu pe Liternet: „Despre oameni și pescăruși - Pescărușul de la geam”. 

Din chiar primele pagini ale cărții, înțelegem că miza autoarei nu e aceea de a transcrie pur și simplu realitatea, ci de a extrage din ea elementul care o face unică, iar acela este nu frumusețea excepțională, ci fragilitatea, sentimentul că tot ceea ce vede acum poate să dispară peste o secundă. Acest sentiment este acutizat de contextul pandemic, care îi ține pe oameni departe unii de alții, le ascunde zâmbetele în spatele unor măști și le scoate viețile de pe traiectoria cunoscută. Citită prin filtrul acestei experiențe, scrisul cărții despre Grégoire și ai lui este are efectul unei meditații care o face pe autoare mai atentă la momentul prezent: Dar aceste întrebări n-au loc în viața unei păsări. Pasărea se așază și-și trăiește viața, clipă cu clipă, și face în fiecare zi ceea ce trebuie făcut. Atât. Poate că așa ar trebui să încerc să cresc și eu cartea asta. Cum trăiește o pasăre, cum își crește ea puii - tot așa să scriu și eu la cartea cu păsări. Deși urmărește pescărușii de câțiva ani, Veronica D. Niculescu le scrie povestea abia atunci când conștientizează că tot ce o înconjoară se poate schimba într-o clipă. (...) Într-o lume aflată în pericolul de a dispărea, existența pescărușilor, care se desfășoară la fel ca în fiecare an, fără să fie afectată de criza globală, îi dă scriitoarei sentimentul stabilității și speranța că viața va continua, pentru că va găsi mereu resursele necesare adaptării la schimbare. 
(...)
De altfel, pe parcursul cărții sunt puține momentele în care intervine, atât de evident, tonul subiectiv al scriitoarei. De cele mai multe ori, povestea este spusă de vocea umană care știe să pună între ea și realitatea despre care vorbește o suprafață de sticlă ce dă senzația de apropiere, dar și separă foarte bine cele două puncte de vedere. De aceea, autoarea nici nu își propune ca prin notațiile din jurnal să găsească un echivalent în plan uman a tot ceea ce observă la păsări. Ea doar consemnează, cu multă empatie, curiozitate și extraordinară bucurie întâmplările prin care trec niște ființe care trăiesc atât de aproape de ea. (Ioana Clara Enescu, Liternet)

♦ Gelu Diaconu, pe O mie de semne, „Despre Pescărușul de la geam”.

În „Pescărușul de la geam” Veronica D. Niculescu face exact acel lucru care ar putea sta la îndemâna oricui, dar pe care nu-l face oricine, din motive care țin de indiferență, lene a gândirii, nepăsare etc.: dă personalitate „soldatului” din batalion. Îi dă un nume, îi creează un profil psihologic, îi dă masca masificării jos și-i creionează un chip distinct, un portret care-l individualizează. Aș vrea să mă credeți pe cuvânt: e atât de emoționant procedeul prin care izbutește toate aceste lucruri încât „Jurnalul unui cuib” se transformă treptat în „Romanul unui cuib”. Prin vasele sanguine ale acestei cărți circulă fluidul esențial al literaturii, o poezie de viață care transmite, progresiv, în doze mici, dar constant administrate, o emoție care spre final atinge un fel de climax, un torent de senzații care te fac să te întrebi: nu cumva Grégoire, Fiona și cei trei pui ai lor, Jack, Isa și Victor (sau Vicky) sunt mai umani decât oamenii care-i înconjoară? 

♦ Odilia Roșianu, în Literatura de azi, „Și mie nici nu-mi plăceau pescărușii”.

Sigur, fiecare poate avea de spus câte o poveste originală – despre plante, despre pomi, despre animale și, firește, despre păsări, dacă tot suntem la acest capitol. Doar că puțini reușesc s-o și pună pe hârtie. Și încă și mai puțini sunt în stare s-o facă astfel încât ea să te prindă, să te-nvârtă, să te poarte pe alte meleaguri. Din fericire, Veronica D. Niculescu aparține celei de-a treia categorii. Ea știe cum să aștearnă cuvintele cu grijă, dar fără să pară nimic căutat, să aleagă metafore și comparații neobositoare, însă sclipitoare și, înainte de toate, să poată țese o carte care te ține cu sufletul la gură dintr-o istorie normală, în care, la o privire superficială, nu se întâmplă nimic. Pentru că acolo se întâmplă viața. Inclusiv a noastră. (Odilia Roșianu, Literatura de azi)

♦ Elena Jebelean în revista Orizont

„Veronica D. Niculescu surprinde cât de larg, cât de dezmărginit expresiv, cât de barbian încăpător e cântecul vieții. Fără patetism, fără didacticisme, urmărim firele luminoase ce leagă cuibul pescărușilor de cuiburile în care cresc cărți sau/ și oameni. Truda, neliniștea, bucuria împlinirii, greul înlăturat în etape ce se succed neabătut fac loc respectului pentru viață. Cu toate frământările ei. Datorită frământărilor ei.”

♦ Viorica Stăvaru pe Bookhub, Jurnalul despre jurnal

Îmi dau seama, ca și ea de altfel, că o astfel de carte nu e pentru oricine, cu atât mai puțin pentru copii. Ei nu au, prin vârstă și prin definiție, răbdarea necesară. Nu e o poveste pentru ei. Ei au o altă definiție pentru „extraordinar”, iar cartea asta chiar are o poveste extraordinară. Așa cum îl percepem noi extraordinarul ăsta, ca pe „o poveste a facerii”. Îmi aduc aminte cum țesea mama, iarna, ajutată de o femeie, acele covoare cu desene complicate. Zilele curgeau lent, printre râsetele femeilor, mirosul plăcintelor și, uneori, al glumelor care mie, copilă fiind, mi se păreau fără înțeles. Covorul creștea în același ritm lenevos, de parcă iarna ar fi fost un anotimp nesfârșit.

20 ianuarie 2022

Era treaba mea

După ce am terminat de tradus Beckett, într-o zi pe la prânz, când am ieșit din casă - cred că tocmai trimisesem documentul final la editură -, mi s-a întâmplat ceva ce n-am mai pățit niciodată, după nici o predare.
Mergeam pe la marginea Sibiului, undeva după ultimele blocuri, spre câmpuri, mă pregăteam să trec peste un podeț, când am zărit o femeie în dreapta mea, o apariție fugară; m-a făcut să mă întorc, am rămas pe trotuar cu ochii la ea - eram eu, în geamul unei mașini, bătea vântul, eu eram, deși parcă nu mai eram eu. M-am tot uitat la străina aia ciufulită, zgribulită, în negru. Totul, de atâta amar de vreme, fusese doar Beckett. Și înăuntru, și în afară. În toți anii aceia, știind sigur că nu eram demnă de ce mi se încredințase, și că probabil doar hărnicia lucrase în favoarea mea, mă cufundasem cu totul în muncă, tot ce citeam era despre Beckett, tot ce citeam era din Beckett, tot ce ajunsesem să gândesc era de acolo, în aluziile și-n cheile de acolo, în muzica de acolo. E ceva ce se trăiește, știu că poate fi greu înțeles. Nici „Foc palid” nu m-a muncit așa, la „Foc palid” vorbeam în versuri prin casă și când țineam o tigaie în mână, și când spălam vasele, dar asta n-a durat decât câteva luni, poate jumătate de an, nu doi ani de zile... Tremurasem să nu greșesc, la B., descifram, înțelegeam că nu înțeleg nici când înțelegeam și iar mai săpam, și apoi, foarte prinsă de ce făceam, uitasem de tot restul lumii, uitasem și să mai tremur. Lucram. Nu vorbeam cu nimeni despre asta. Era treaba mea. Apoi, în golul de după, totul mi s-a părut atât de searbăd, de sec, de simplu, de subțirel. Foarte greu m-am apropiat după aceea de alte cărți și foarte greu am revenit la mine. După ce m-am văzut în geamul de mașină, ca ieșită din mine, a durat mult până m-am regăsit. Amețeam pe străzi, abia țineam drept drumul, cu ochii la borduri vălurite. Nimic n-avea sens. Pierdusem cel mai important lucru tainic, al meu. Nu-mi rămăsese nimic și nimic n-avea gust.
Nu știu să vorbesc despre asta și nu știu nici de ce vorbesc despre asta. Au trecut zece ani. Rămâne insula mea, care nici măcar nu-i a mea, pe care prea puțini s-au încumetat să poposească apoi, de care prea puțini s-au bucurat - ce tristețe... Beckett n-o să fie niciodată citit prin clubulețe de carte, nici nu-i destul de drăguț să-l pozezi lângă o cafea și o floare pe noptieră... Îi sunt recunoscătoare lui B.A.S. - amărâte cuvinte -, nu meritam ditamai întâmplarea. N-a semănat cu nimic altceva. Și nimeni nu m-a descusut niciodată, cu adevărat, despre asta. Întrebările, întotdeauna, sunt despre altceva. Sau nu sunt. Și e-n regulă așa.


(foto: Sibiu, 2010)

30 decembrie 2021

Top 10 Polirom

 • Top 10 general cele mai vândute titluri Polirom în anul 2021

1. Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
2. Yuval Noah Harari, Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului
3. Elif Shafak, Fetița căreia nu-i plăcea numele său
4. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI
5. J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară
6. Veronica D. Niculescu, O vară cu Isidor
7. George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru
8. Aldous Huxley, Minunata lume nouă
9. Malala Yousafzai, Christina Lamb, Eu sunt Malala
10. Elif Shafak, Cele patruzeci de legi ale iubirii




• Top 10 cele mai vândute titluri Polirom. Literatură pentru copii
1. Elif Shafak, Fetița căreia nu-i plăcea numele său
2. Veronica D. Niculescu, O vară cu Isidor
3. Michael Ende, Momo
4. Veronica D. Niculescu, Iarna lui Isidor
5. Ian McEwan, Visătorul
6. Sophie Kinsella, Eu și Mami-Zână: Dorințe de unicorn
7. Otilia Cazimir, A murit Luchi (ediție ilustrată)
8. Jennifer Chambliss Bertman, Vânătorii de cărți
9. Sophie Kinsella, Eu și Mami-Zână. Puteri de sirenă
10. Salman Rushdie, Harun și Marea de Povești


Întregul comunicat al Editurii Polirom, aici.

26 decembrie 2021

2021 la capăt - cărțile


În anul ăsta al singurătăților noastre, nu știu cum se face, dar în privința cărților, pentru mine totul a fost în perechi:

- Două cărți noi. Simfonia animalieră (prima ediție care reunește Simfonia animalieră și Hibernalia). Și Pescărușul de la geam, cartea lucrată practic de-a lungul acestui an, cartea anului meu, cu prima însemnare de jurnal în ianuarie și ultima virgulă retușată în decembrie. Ambele, la Polirom. Mă uit la ele și mă gândesc că se poate face un concurs de genul Asemănări/Diferențe. Nu există cărți mai diferite, eu împart bile albe celor care sesizează mai ales diferențele.

- Două traduceri. Lumea în flăcări de Siri Hustvedt și Secretele fericirii de Joan Silber, ambele în pregătire la Editura Polirom. Cea dintâi o să apară foarte curând, probabil în ianuarie. Am tradus un pic mai mult decât aș fi dorit, peste un milion de semne, dar am fost mulțumită să am de lucru, în condițiile atât de speciale ale acestor ani. De altfel, anul acesta am lucrat în exclusivitate cu Polirom; și cărțile mele, și traducerile - tot ce e nou apare acolo.

Două premii. Toți copiii librăresei, apărută anul trecut, mi-a adus bucurii. A obținut premiul Observator Lyceum acordat în cadrul Premiilor Observator cultural și Premiul pentru Proză al USR Sibiu. După trei nominalizări la premii naționale: la Premiile revistei Observator cultural, Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași” (lista scurtă) și Premiile „Sofia Nădejde”. Iarna lui Isidor a fost nominalizată la Premiile USR.

- Două reeditări. O vară fără bărbați de Siri Hustvedt, la Polirom, și Un băiat numit Crăciun, la Nemira, au apărut în ediții noi. 

- Două cărți cu tiraje noi. O vară cu Isidor și Iarna lui Isidor au fost retipărite în câteva rânduri de-a lungul anului - însumând încă cinci tiraje noi (trei pentru Vară, două pentru Iarnă). Singurele mele cărți pentru copii mă ajută să trăiesc, îmi acordă timp ca să pot scrie poveștile mele.

Nu am participat la nici un festival. La cele online sau filmate am refuzat să particip, nu sunt de mine, la altele n-am putut ajunge, iar la altele n-am fost invitată. Într-un singur loc am regretat că n-am fost invitată. Nu știu dacă aș fi putut ajunge, probabil că nu. Dar cred că aș fi vrut să văd un anumit cotlon, cu care am o anumită legătură, a fost ușor dureros să văd străini fotografiindu-se într-o cameră de muzeu, atingând unele lucruri și postând fotografii de acolo; n-aș zice mai multe; a fost doar foarte bizar și, da, cam dureros.

Pe cât de greu de trăit anul ăsta, pe-atât de bun cu cărțile. Probabil fiindcă să trăiești a devenit egal cu să faci cărți; m-am refugiat în asta, e singura muncă și singura distracție posibilă. Sunt încântată că din tot statul ăsta în casă a ieșit o carte, jurnalul meu și al pescărușilor, povestea unei ferestre, conturată de-a lungul a șase ani și închegată acum. Sunt recunoscătoare Editurii Polirom, unde-au apărut sau urmează să apară toate aceste cărți noi. Și le sunt recunoscătoare, cum altfel, cititorilor.

22 decembrie 2021

Pescărușul de la geam

Astăzi a ieșit de sub tipar Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib. Este cartea acestui an pentru mine: s-a rotunjit în întregime în 2021 - prima însemnare am scris-o în ianuarie, iar ultimele retușuri le-am făcut acum, în decembrie, odată cu trimiterea ei la tipar. A apărut la Editura Polirom, în afara colecțiilor, și o găsiți aici

Un text despre cum am scris Pescărușul de la geam a apărut în numărul actual al revistei „Suplimentul de cultură”, aici

27 noiembrie 2021

Premiul Observator Lyceum

 Știu, este o bizarerie să anunți câte o veste bună când toate merg atât de prost. 

Toți copiii librăresei - Premiul Observator Lyceum la gala Premiilor Observator cultural.

Mulțumesc celor paisprezece elevi care au citit și au ales o carte din cele cinci nominalizate la Proză, mulțumesc celor trei fete care au vorbit atât de frumos, Diana Maria Dumitru, Teodora Ghica și Iulia Tatu, mulțumesc Observator cultural.

Întreaga listă a premianților, aici

Și o consemnare a serii în revista Observator cultural, aici.

12 noiembrie 2021

Noutăți - cărți vechi, cărți noi

După trei nominalizări la premii naționale, „Toți copiii librăresei” (Polirom, 2020) a primit Premiul de Proză al USR Sibiu.

Două tiraje noi din „O vară cu Isidor” (Polirom, 2017), singura mea carte pentru copii, au apărut în ultima vreme.

„Pescărușul la geam. Jurnalul unui cuib” este în pregătire și o să apară în curând la Editura Polirom, în afara colecțiilor.


31 octombrie 2021

Atât de ușor

Aseară, pe străduțe pustii, un motan alb-negru cu zgardă roșie și mustață de hitler se oprise și asculta. Noi vorbeam despre cum să ne pregătim pentru marea pană de curent, care va fi, nu va fi, va fi, nu va fi, lumânări, baterii, apă, bani în bancnote mici, biscuiți, eu aici, voi acolo, n-o să ne căutăm, tot ce trebuie să facem e să trăim fiecare cumva zilele-astea, frunze, frunze de jur împrejur, curtea aurită, deja se aprindeau felinare. Trei fete au trecut vâjâind, trei fantome, una cu mantie neagră, alta cu o pălărie de vrăjitoare în mână, tot neagră, alta cu obrazul pictat - o petrecere undeva, în altă lume. Și într-un parc, în vremea asta, pe sub frunzișul uscat, continuă să crească brândușe, se împing cu scufiile în frunzele de platan tari ca noaptea, le străpung care cum pot, le înclină un pic, și-mi notez în capul listei „eliberarea brândușelor”, să mă duc mâine iarăși și să le salvez cu un deget, este atât de ușor.

16 octombrie 2021

La măcăleandru

Poate că din casă vremea asta pare câinoasă, dar odată ce ieși e fantastic... Am umblat mult, cu mănuși, cu umbrelă, cu gluga trasă pe cap, singură, am bătut două parcuri, roată, roată, iar roată, când mă apropiam de casă coteam și iar mă pierdeam pe alei, e minunat când plouă, afară, departe de străzi, de mașini, pe poteci, m-am vârât pe sub coroane ample de copaci plini de frunze îngălbenite, m-am cufundat și într-un rond larg, mărginit de brazi, unde știam că dacă am noroc o să văd păsări speciale, și erau acolo, era un măcăleandru, cu pieptul lui cărămiziu, erau și mierle, mâncau bobițe roșii, vorbeau mult și se uitau atente, se mirau de vizitatoarea înlemnită, m-aș fi culcat acolo, lângă pârâiașul lor, să ies peste un an, peste două anotimpuri, e atâta liniște în parcuri când plouă și atâta viață lipsită de apăsare...

4 octombrie 2021

Perna goală a zilelor

Am tradus prea mult anul ăsta; vara s-a dus așa, abia am reușit să termin și să fug către final, să-mi văd iarăși părinții, să văd muntele, marea - o noapte într-un loc, două în altul, trei în altul. A fost o vară frustrantă, așa, lipită zi de zi de birou, amânând la nesfârșit o plecare, în vreme ce-n jur se țopăia gălăgios - dar câtă lumină și liniște, totuși, deși știam toți ce urmează. Acum, în octombrie, mie mi se pare că încă e vară. Probabil din lipsa vacanței. Am tradus prea mult și anul ăsta, îmi zic. Dar am și scris prea mult, în general, în ultima vreme, de când... Atât de mult, sau atât de susținut, încât mi-e și rușine. Dar altceva ce-ar fi de făcut? Zilele goale sunt imposibile. Zarva e asurzitoare. E tot mai sufocant să trăiești. Și totuși, să trăiești - asta-i totul; cât e. Trebuie să umpli cumva perna goală a zilelor, cu orice fel de fulgi - de sens -, doar ca să fugi un pic de aici. Îngrozită, cu ochii la curți și la plante și-n pagini, singură, singură, singură, încă se mai poate trăi.

14 septembrie 2021

Interviu în Suplimentul de cultură


Un interviu în Suplimentul de cultură, realizat de Lavinia Bălulescu, căreia îi mulțumesc. Despre Simfonia animalieră, cărți, traduceri, perioada pe care o traversăm... 
Fragmente mai jos, întregul interviu aici

Pandemia, dacă tot am amintit-o. Cum a fost pentru tine începutul ei?

Pentru mine, și presupun că pentru mulți alții, important a fost să mă țin departe de gălăgia în exces. S-a vorbit mult prea mult. S-au vehiculat mult, mult prea multe păreri. Mult prea multe convingeri. M-am izolat în muncă și mai tare ca înainte. Am făcut cărți. Alt­ceva n-am făcut. Obișnuită cu izolarea, am scris și-am tradus și am fugit seara în plimbări – când s-a putut. Din asta trăiesc. M-am ferit de articole, de răspunsuri la anchete. N-am scris nici un rând, la nici o invitație pe teme de izolare, pandemie etc. Nu am putut, nu am vrut. Fiecare dintre noi duce în spate tot ceea ce nu afirmă public. Însă paradoxul e că tot ceea ce afirmi public devine și mai greu de dus. Cred mult în importanța tăcerilor. Ele ne alcătuiesc.


Trei lucruri care pot schimba o zi în bine?

Predarea unei traduceri, după luni de captivitate într-un scris străin, și mirajul libertății în zare. Liniștea, nici un telefon care sună, nici un pseudo-amic care vrea la cafea, nici o invitație la vreo anchetă, nici un gest invaziv. Buna-dispoziție a pă­rinților, răzbătând peste sute de kilometri, până la mine, doborând pe loc spaime, insomnii și tristeți.

29 august 2021

Librării - Constanța, Sinaia

Îmi place să intru în librăriile din alte orașe și să scotocesc, dar și să mă uit mai întâi ca la muzeu, fără să ating nimic, să văd cum sunt aranjate cărțile pe această planetă străină. La capătul ăsta de vară, m-am bucurat să întâlnesc un turn familiar și în librăria din Sinaia, și în cea din Constanța: câte un turn Nabokov foarte bine pus în valoare.

Sinaia:


Constanța, Prăvălia cu cărți din centrul vechi:


Apoi, în Constanța, am mai dat de câteva priveliști familiare. Chiar la intrare, librăreasa mea expusă foarte frumos la raftul de literatură română (mulțumesc!) și un motănoi minunat în camera din spate, adorat de copii și de noi. „Atenție, zgârie!”. Și așa a făcut. 




De Prăvălia cu cărți mă leagă poeziile lui Robert Frost, găsite în vara lui 2019 (A Boy's Will and North of Boston), pe care le țin lângă pat și din care recitesc periodic. Din Librăria Dorian Gray, tot din Constanța, mi-am luat Copacul lui Fowles, pe care-l citesc acum cu încântare - ce micuță carte mare!

19 august 2021

Nimic - nimic; numai beznă

Mi-e foarte dor de vremurile când scriam aici - când scriam, nu când expuneam ceva pe un raft, într-o vitrină. Când intram aici ca într-o cameră, ca într-un caiet, ca într-un jurnal - pe care-l putea deschide cineva, un prieten. S-au schimbat așa de mult timpurile. O aglomerare obositoare de voci, de prezențe, de glasuri care afirmă extreme - cea mai frumoasă zi, cea mai tristă, cea mai cea, premiere, vești găunoase ridicate la rang de eveniment - și toate astea într-o singurătate din ce în ce mai atroce. Mi-e dor de liniștea care însoțește firesc o singurătate. De zilele în care deschizi un caiet ca să scrii ceva, fără să știi exact ce anume vei scrie - e doar dorința de-a scrie, de-a spune, de-a sta de vorbă, poate, când nu ai, nu ai, nu ai cu cine vorbi; e doar gând. 

Primele zile de vacanță au venit în august. Cofetăreasa de la Tucano, din Sinaia, a știut, fără să mă cunoască, ce șablon să așeze lângă tarta cu lămâie și ce mesaj să-mi transmită. În ziua de vară, prima mea zi liberă, mâna necunoscutei s-a dus și a scris cu zahăr pudră: Pauză de la cărți.

El îmi spunea tradu, tradu, dar tot el îmi spunea cărți, fă cărți. 

Am tradus, din nou, prea mult anul ăsta.

Am nevoie de cineva care să-mi spună să mă opresc, mai ales din tradus, să mă așez, să privesc iarăși lumea, cu detaliile ei care-mi par fantomatice, atât de departe de mine. Și am nevoie de cineva (poate fi vocea mea, în lipsă de altceva; nu ne-am născut în perechi) care să-mi spună ascultă-te, dar mai întâi respiră adânc, cu ochii la păsări, cu urechile ciulite la oameni. Am nevoie de un prieten, un singur prieten adevărat, care să nu fie iremediabil virusat de măreața campanie mondială a lui cea-mai-frumoasă-zi, cea-mai-tristă, cea-mai-cea. Cineva așa cum nu prea mai există, alături de care să fug de toate doar ca să ajung iarăși la mine, cea-fără-de-imagine, la golul cel bun. M-am rătăcit. Dar măcar înțeleg, când mi-e mai greu și mai greu, câtă beznă e în toată strălucirea din jur. 

11 iulie 2021

Și asta e viață

Înainte de lansare, am tradus până la ora cinci după-amiaza, îmi face bine normalitatea. Traduc și acum, concediul e încă departe, după ce termin cartea asta.
Înainte de lansare, dimineața, am găsit pe jos o drepnea. Sunt păsări care trăiesc aproape numai în zbor, nu coboară niciodată la sol, le cunosc, le urmăresc de ani de zile. Din fericire, am știut ce am de făcut, într-o clipă m-am aplecat, am adunat-o cu o singură mână - stătea cu aripile desfăcute, ca un avion care vrea să decoleze, însă nu poate; picioarele drepnelelor sunt doar un rudiment, nu le ajută deloc, de asta nu se pot ridica de la sol. Nu era rănită. Am adus-o în casă, i-am simțit încă multă vreme apoi pleoapa clipindu-mi în palmă și tremurul fin. A zburat, redată casei ei - aceeași bucată de cer de unde căzuse. Probabil o să devină un epilog la cartea pescărușului Gregoire, unde sunt și drepnele, și vânturei, și ciori grive.
La lansare mi-ar fi plăcut să văd mai mulți prieteni. Dar toți sunt plecați în vacanță, încă n-am reușit să răspund la toate mesajele cu „nu pot să vin”.
După lansare, ca să scap de roata tensionată a expunerii (mă epuizează emoțional de fiecare dată), a doua zi, am mers pe jos 16 kilometri. Azi, mi-am oferit o jumătate de zi de concediu. M-am dus pe lacul preferat, să văd păsările. Erau doar rațe sălbatice, lișițe, dar și-un stârc de noapte, cocoșat, înțelept. Și-apoi un răsfăț culinar. Și din nou în traducere acum. E o carte scrisă simplu, cu o poveste complicată, un puzzle de voci. Învăț cum se face. Când o să ies din ea, o să intru din nou în viața mea. Și abia aștept, deși și asta e viață.


24 iunie 2021

Lansare cu public - „Simfonia animalieră”

 


Lansăm „Simfonia animalieră” (Polirom, 2021), vineri seara, pe 9 iulie, la Humanitas Kretzulescu, pe terasă, într-o atmosferă, sper, cât se poate de normală. Cu public. Vă aștept, sfioasă și aricioasă.
Mulțumesc celor doi prieteni care au acceptat să fie alături de mine, Dana Pîrvan și Cezar Paul-Bădescu - prieteni ai mei și ai „Simfoniei animaliere”.

*

Un interviu amplu despre carte, realizat de Alida Mocanu, pe The Blue Shelf, aici.



Scot de la naftalină acum și filmarea de la lansarea primei apariții a Simfoniei animaliere (de la Casa de Pariuri Literare; o ediție fără Hibernalia, care nu exista pe atunci) din vara lui 2014, cu prezentarea prețioasă făcută de Nora Iuga. O puteți viziona aici.

*

Lansarea de la Humanitas Kretzulescu, aici.

13 iunie 2021

Asta a făcut Isidor pentru mine

Am scris o singură poveste pentru copii, alcătuită din două părți – cărțile cu Isidor: O vară cu Isidor și Iarna lui Isidor (Polirom, 2017, 2020). Sunt două romane pe care visez să le văd publicate împreună, fiindcă ele alcătuiesc o unică poveste, rotundă. La capătul celui de-al doilea volum se cam încheie povestea condorului meu. Am scris motivată de apariția colecției Polirom Junior – m-a încântat să văd acolo nume de mari autori străini care au scris, printre cărțile lor, și o carte pentru copii. Și m-a încântat felul în care era alcătuită colecția: erau cărți de citit, nu de răsfoit. Romane. Povești consistente, nu trei rânduri de text și o ilustrație pe pagină. Asta m-a atras. Am vrut să scriu pentru copii fără să mă prostesc, fără să mă aplec înspre ei și să îi ciupesc de obraji. Să le spun o poveste care contează și pentru mine, să le vorbesc cu vocea mea obișnuită, firească. O vară cu Isidor – care se adresează copiilor mai mari și, știu sigur, adulților – a fost prima carte românească publicată la Polirom Junior, în vremea când coordonatorul colecției era Bogdan-Alexandru Stănescu. Sunt uluită să văd cum Isidor apare constant în topurile de vânzări ale editurii. Cartea asta, aflată la al șaptelea tiraj, mă ajută să trăiesc și să scriu mai departe. Datorită ei și reeditării unor traduceri am reușit să scriu Toți copiii librăresei – niciodată înainte nu am avut parte de un asemenea timp decupat pentru scris. Asta a făcut Isidor pentru mine. Asta au făcut copiii pentru mine.

- răspuns pentru Dilema veche, anchetă realizată de Ana Maria Sandu. Opt scriitori vorbesc despre experiența scrierii de cărți pentru copii. Întreaga anchetă, aici.

***

Toți copiii librăresei este nominalizat la Premiile Observator cultural, cea de-a treia nominalizare a acestui roman la un premiu național. Întreaga listă a nominalizărilor, aici.

3 iunie 2021

Nu

S-au adunat treisprezece nominalizări. Doar cine e în casă cu mine știe de ce mă irită cumplit acel „poate câștigi”. Nu. Mi-e greu să scriu despre asta. Am învățat să nu mă zbat - te înnămolești, te îneci. Dacă taci, trece. Ca și cum n-ar fi fost. La început, în naivitatea mea, am refuzat și vreo două nominalizări, și un premiu. Așa consideram, așa părea corect, nu trebuia să fiu acolo. Dar nominalizările nu se refuză, asta am învățat. Nu rezolvi nimic. Doar faci valuri și trebuie să fii sigur că ai chef de tămbălău. De consum. Tu vrei să te retragi, vrei să nu fii acolo, dar rezultatul e invers: te trezești într-un vârtej. Poate chiar în plină execuție. Când am refuzat public o nominalizare pe care o consideram nepotrivită, un prieten mi-a zis: „bună mișcare! așa o să atragi și mai bine atenția!”. Atenția!? Ardeam de rușine, cu reflectorul insuportabil pe mine. Și dacă tu n-ai făcut decât ceea ce-ai crezut că e corect, și dacă tu nu vrei decât să mai poți să trăiești, în bietul tău cotlon și-așa prea luminat dintr-o dată? Mai există vreo trei premii care contează la noi. Atât. În rest, e multă zgândăreală să te trezești cu numele pe o listă sau alta. Trebuie să stai și să treacă. Nu demult, prezența pe o listă de nominalizări mi-a adus disperare. Îmi aleg cu grijă cuvintele. Disperare. Nu voiam sub nici o formă să fiu acolo. Mă temusem să nu fiu acolo. Dar am zis mulțumesc și atât. Nu am participat - zicându-mi că e și asta ceva. Da, dacă ți se spune că iei premiul, abia atunci poți să refuzi. Până atunci, încearcă și mai trăiește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nominalizări? Avem treabă. Dar bineînțeles că îmi pare rău de tot ce n-am refuzat limpede în ultima vreme - măcar de anul trecut până acum. În toată bătălia asta dinăuntru, în toată zarva asta din mine, tocmai când mă lupt pentru liniște și discreție, se adaugă vocea care zice că trebuia să spun clar: nu vreau să fiu acolo. Doar experiențele trecute m-au făcut să tac. Nu știu să manevrez conflicte. Nu fac parte din nici un grup, din nici o grupare. Am venit de nicăieri și nu mă duc nicăieri. Sunt singură și îmi place așa. Despre asta mi-e scrisul.

18 mai 2021

Două nominalizări - Toți copiii librăresei și Iarna lui Isidor

Toți copiii librăresei a intrat pe lista scurtă de nominalizări la Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași”. Mărturisesc că mă bucur enorm, mai ales că lista cuprinde cărțile despre care, într-adevăr, s-a vorbit cel mai mult anul trecut:

- Veronica D. Niculescu - „Toţi copiii librăresei”, Editura Polirom

- Nora Iuga - „Hipodrom”, Editura Polirom

- Ioana Pârvulescu - „Prevestirea”, Editura Humanitas

- Simona Sora - „Complezenţă. Înălţarea la ortopedie. Musafir pe viaţă”, Editura Polirom

- Simona Goşu - „Fragil”, Editura Polirom

Comunicatul oficial, aici.

***

Ieri am aflat și că Iarna lui Isidor este nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, la secțiunea Literatură pentru copii. Lista întreagă a nominalizărilor apare în numărul viitor al României literare, iar câștigătorii vor fi aflați în cadrul galei de premiere din 2 iunie, de la Constanța, unde nu voi putea participa.

***

Luminița Corneanu scrie despre cele trei cărți pentru copii nominalizate pe blogul ei din Adevărul. Cu câteva rânduri despre Simfonia animalieră, la final. 



30 aprilie 2021

Pe o muchie, cu ghemul negru în brațe

 


Suntem străini, suntem singuri.

Am crescut într-o casă a contrastelor, adesea cu senzația că merg pe o muchie îngustă și că orice pas neatent înseamnă greșeală, căderea fatală într-o tabără sau alta, în vreme ce eu nu aparțineam cu adevărat nici uneia dintre ele. Fiecare tabără era alcătuită, de altfel, doar dintr-un om. De-o parte era mama, o nemțoaică din Timișoara, romano-catolică, de cealaltă parte, tata, român din Arad, ortodox, cu aproape treisprezece ani mai în vârstă ca ea. Ca să fie contrastele și mai accentuate, ai mei s-au mutat, după căsătorie, în Pitești – o lume nouă, străină. Între acești străini, noi sărbătoream întotdeauna Paștele de două ori: mai întâi cu mama și a doua oară cu tata. N-am cum să nu mă întreb acum: oare am sărbătorit noi cu adevărat Paștele, așa?

Am fost botezată târziu și pe neașteptate, de o mătușă din partea tatălui, într-o vacanță la Arad. Eram atât de mare, încât țin minte apa turnată de preot în cap. Și eram atât de mică, încât am strigat după prosop. Sunt, de atunci, ortodoxă.

În lumea contrastelor și a contradicțiilor din copilărie, înainte să învăț să mă închin, am aflat că te poți închina și așa, și așa.

Înainte să învăț să mă rog, am aflat că pot să o fac și așa, și așa.

Înainte să învăț un drum, am învățat rătăcirea.

Am fost și încă mă simt rătăcită – îmi caut mereu locul, nu-l găsesc, iar dacă pare că l-am găsit în sfârșit, el mi se dezvăluie cel mai adesea a fi un nou gol, un nou punct de plecare pentru căutările mele.

Suntem înstrăinați, suntem singuri.

Familia mamei a emigrat, în totalitate, în Germania, înainte de Revoluție. Era visul tuturor rudelor din Timișoara să ajungă acolo, în Vest. Reîntregirea familiei s-a produs după ani complicați. Unchiul W. putea spune nenumărate povești sub vița-de-vie din grădină, despre cum a încercat să fugă, despre cum îl știau toți securiștii, despre cum a reușit în cele din urmă. Și tot unchiul W., șarmant, energic, un neamț get-beget, ne povestea cum dacă aici, în România, fusese neamț, acolo, în Germania, devenise ceea ce nu fusese nicicând: un român. Verișorii mei nemți s-au pomenit și ei acolo ceea ce nu fuseseră aici: erau deodată români. Bătuți în primele zile de școală de colegii care le adresau astfel tradiționalul bun-venit. Și ei erau străini și înstrăinați, și ei erau singuri.

Dumneavoastră ce o să faceți de Înviere? Eu am de gând să merg la Biserica Albă.

Anul trecut, o vecină ne-a bătut noaptea la ușă. Când am deschis, într-o cutie de carton se zbăteau niște pâlpâiri: niște puișori de lumină. Am primit candela aprinsă și un kilogram de făină, de la Biserica Albă. Vă amintiți – pare de neuitat, și totuși unii dintre noi vor uita – eram în marea izolare cu toții. Am primit candela și făina, am rostit cuvintele pe care-am învățat atât de târziu să le spun, ca adult, cu senzația că, deși le rostesc, nu le înțeleg niciodată cu adevărat, nu le înțeleg cum ar trebui (aici e căutarea). Și am fost fericită, și mi-a mai trecut supărarea pe mine: cu un an înainte, plouase în noaptea de Înviere și, deprimată, renunțasem să mai ies din peștera mea. De unde era să știu că anul acela, 2019, putea fi ultimul an al unor asemenea libertăți?

În tot acest an, m-am pomenit mergând iarăși pe o muchie îngustă. De o parte, convingeri. De cealaltă parte, convingeri. Și eu, cu îndoielile mele? Mă aplecam spre Primul Convins, care-mi spunea că există un singur adevăr. Adevărul. Îmi răspundea cu atâta convingere, că mă dezechilibram sub suflul puternic și mă pomeneam gata să cad de cealaltă parte. Acolo, Al Doilea Convins, din tabăra opusă, se oferea să mă prindă, să mă salveze. Dar numai cu condiția să cred în ceea ce credea el. Mă redresam cu greu și continuam să merg pe muchia mea tot mai subțire, cu îndoielile și întrebările mele. Cu ochii la flori, cu ochii la nori, zicându-mi că viața nu se termină aici, nu poate să se termine așa cum crede Primul Convins, dar nici nu poate merge înainte chiar așa cum crede Al Doilea Convins.

Mă opresc uneori pe muchia asta a mea și mă uit în urmă, unde se află zâmbetul unchiului W., răpus în iarnă de boala cea nouă, într-un spital din Germania, după trei săptămâni de coșmar, și apoi mă uit înainte, unde se află părinții mei cu păr alb, mult prea izolați în căsuța lor din Timișoara, amânându-și bolile care nu sunt de amânat.

Sunt și acum pe muchie, cu un ghem negru în mână. Străină de ambele tabere, singură ca atâtea milioane de oameni, căutând să mă depărtez de zarva convingerilor din stânga și din dreapta, îmi pun speranța într-un nu-știu-ce diafan, dar puternic, de neprins în cuvinte. Imprevizibilul vieții. Când nu mai știi ce să faci, cum să speri, e o speranță și asta: că viața este, înainte de toate, imprevizibilă și capabilă de cele mai spectaculoase răsturnări.

Voi încheia așa, fără să fac o încheiere adevărată, ca să fiu în pas chiar cu viața și cu aceste momente complicate ale ei. Înaintez încet pe muchia mea, între tabere, strângând ghemul negru în brațe, atentă ca nu care cumva să îmi scape pe jos.

 (Pentru Dilema veche nr. 890 - 29 aprilie - 5 mai, „O poveste de Paște”, dosar coordonat de Sever Voinescu; cinci scriitori români reacționează literar la cinci povestiri din literatura universală, din epoci diferite; textul meu vine ca ecou la povestirea „Ploaie de Paște” a lui Nabokov)



26 aprilie 2021

Interviu - despre Simfonia animalieră

 Am hotărât să dau un singur interviu despre Simfonia animalieră (Polirom, 2021). Acesta. A apărut astăzi pe The Blue Shelf, însoțit de o recenzie, iar autoare este Alida Em, căreia îi mulțumesc. Un extras, mai jos, întregul interviu poate fi citit aici.

- Să vă spun de ce nu pot și nu vreau să explic nimic legat de aceste animale. În primul rând, aș risca, dând interviuri, să se adune text explicativ mai mult decât textul poveștii în sine. Ar fi ridicol. E o carte fragilă aici, de mici dimensiuni, dar înțesată de sensuri și joacă. N-aș îneca-o în explicații. Cred foarte tare în asta, în tăcerea (mea) din jurul ei – și tocmai de aceea mi-am propus să dau un singur interviu despre Simfonia animalieră. Acesta. În al doilea rând, legat de animalele mele, o să mă aventurez spunându-vă o povestioară despre Lewis Carroll. Mie îmi place tare mult „The Hunting of the Snark”, acel poem absurd nemuritor. Un echipaj pornește să vâneze un snark. Care, spre groaza tuturor, se dovedește la final a fi tocmai un boojum – cea mai gravă situație posibilă! Lewis Carroll a povestit cum a început totul. Se plimba pe un deal, singur, într-o zi senină de vară, când deodată i-a venit în cap un vers: „For the Snark was a Boojum, you see”. „Nu știam ce înseamnă, atunci; nu știu ce înseamnă, acum”, zicea el. Și apoi, de-a lungul vieții, la nenumăratele scrisori ale străinilor, copii sau adulți, a răspuns constant în același fel: nu știu ce e un Snark, nu știu ce e un Boojum. Și, la fel, răspundea Carroll, nu știu dacă poemul e o satiră politică, dacă are o morală ascunsă, dacă este o alegorie. Cel mai mult, îi plăcea răspunsul unei femei, a cărei scrisoare fusese publicată într-un ziar, care spunea că, în opinia ei, cartea este o alegorie despre căutarea fericirii. Într-o ultimă scrisoare, scrisă cu un an înainte de moarte, Lewis Carroll spune: „Ca răspuns la întrebarea ta: Ce era Snarkul? te rog să le spui prietenilor tăi că Snarkul era un Boojum.” Acel „For the Snark was a Boojum, you see”, care i-a venit în gând inițial, este și ultimul rând al poemului. Și ultimul răspuns, din ultima scrisoare. End of story. Mă vor îngrozi supra-interpretările date Simfoniei animaliere, dar n-am ce să fac. Un snark e un snark.

21 aprilie 2021

Prin locuri unde dorm elfii

Extraordinari norii din seara asta, i-am urmărit în hoinăreala mea de la capătul zilei prin locuri unde dorm elfii - am fotografiat inflorescențe verzi cu nume necunoscute și grădini părăsite în care copacii se lasă sugrumați de iedere tinere -, erau cât munții de înalți și pufoși, spulberați de vânt ici și colo, iar la sfârșitul plimbării a plouat cu soare, destul de zdravăn, o apă de aur, cât să te simți spălat de toate ale zilei, eram la Romană, cu fața spre casă deja, mi-am zis uite, încolo e apusul, dacă merg până la colț și mă rotesc și mă uit printre clădiri spre Icoanei, trebuie să fie și un curcubeu. Și era. Docil, uriaș, exact acolo unde mă așteptam să fie, cu un picior pe spital. Mi-a venit să strig de bucurie, să îl arăt tuturor, dar lumea era așa de ocupată, așa de grăbită... Un picior de curcubeu doar al meu.


(Foto - VDN, arțar înflorit)