18 mai 2024

Un arici ca și mine - despre Simfonia animalieră

În revista „Spre lumină”, a Colegiului Național Iași, am găsit un text - nu știu cât de nou sau de vechi și nici nu contează - despre Simfonia animalieră (Polirom, 2021), scris de un elev de clasa a zecea, Adelin Rusu. Și fiindcă mi-a plăcut privirea proaspătă și felul în care e articolul scris, și fiindcă vreau să salut aici un om, un cititor așa cum mi-am dorit, un arici ca și mine, în fond, las aici link, cu mulțumiri.

Ne amintim ca să scriem...

„Acest volum are o structură radical diferită de tot ceea ce am citit până acum, nu se aseamănă deloc cu cărțile studiate din programa școlară, fiindcă te face să simți, să trăiești, să îți pui întrebări asupra propriei conștiințe și să admiri acest conținut atât de bogat, dar și atât de concentrat.”


18 martie 2024

Interviu în revista Familia

„Simt mai mult ca oricând nevoia să sting totul și să mă ascund în cotlonul care e pur și simplu viața mea”



Un amplu interviu realizat de Dan-Liviu Boeriu, în revista Familia, nr. 1 / 2024.

Poate fi citit acum și online, aici.

10 martie 2024

„Toți copiii librăresei” - la Olimpiadă

Un fragment din „Toți copiii librăresei” (Polirom, 2020), a fost sâmbătă subiect la Olimpiada Națională de Limba și literatura română, etapa județeană, la clasa a IX-a. Subiectele au fost aceleași în toată țara.

Alăturarea cu o carte care se număra printre marile mele favorite când eram de o vârstă ceva mai mică decât cei care au primit acum aceste subiecte, „La Medeleni”, de Ionel Teodoreanu, mă emoționează. A fost probabil prima carte pentru adulți de care m-am legat cu adevărat, fermecată, într-o vacanță de vară, cândva în clasele V-VIII (la trecerea din clasa a V-a în a VI-a, din câte îmi amintesc; am povestit cărțile la revenirea la școală, în prima oră de Română).



Mulțumesc tututor celor care mi-au semnalat astăzi subiectele și au scris despre asta. 

Detalii, subiecte și rezolvări, în comunicatul edupedu.ro, aici.

25 februarie 2024

Violetele, Gloria și vântul


Am adus violete în casă, să le simtă și mama mirosul. Sunt ale noastre. Sunt peste tot, în grădina noastră micuță, nu doar la intrare, dar până în spate, au răsărit în toate crăpăturile terasei, prin stratul de beton turnat de tata cândva lângă smochin și sub vie, sunt lângă fiecare dală acoperită de mușchi, la colțul magaziei, lângă mormanul cu vegetale strânse peste vara trecută și-n toamnă.
Violete - singurul nume posibil. Parfum de violete. Parfum violet.
La dus, efectul Gloria pe stratul de nori compact de sub avion, curcubeul circular dublu, însoțindu-ne mai mult de douăzeci de minute. Culmea e că l-am căutat, l-am bănuit, m-am aplecat cât am putut lângă hubloul avionului mic cu elice, știind unde e soarele, unde ar cădea umbra, unde ar putea fi Gloria - și era, uluitor, era chiar acolo, sub noi. Senzația că doar eu, din tot ATR-ul plin pe jumătate, îl văd.
Vântul îmi fură peste noapte trandafirii de pe mormântul tatei. A doua zi mă duc iarăși, îi adun, îi strâng din nou în buchet, îi culc, deja ofiliți, cu borcanul alături. N-a furat nimeni nimic. Vântul le schimbă pe toate.
La întors, răsărit de lună plină. Prima lună văzută din avion și o senzație de-un bizar absolut, de frumusețe nemeritată și... nepământeană - chiar nepământeană: la șapte mii de metri deasupra pământului, cu șapte kilometri mai aproape de lună. Uneori, părem să urcăm deasupra ei. Când avionul cotește, ca să intre în oraș, luna își împletește traiectoria cu aripa lată a Boeingului; ba sus, ba jos, aripa taie coada de cometă luminoasă a lunii. Ochii mei obosiți.

Timișoara, oraș rămas mereu străin pentru mine, cu fiecare drum mereu altfel, fără mai nimic din strălucirea dusă (străină mie și atunci) a copilăriei. Drumuri, drumuri și griji, o epuizare fără capăt, câtă bucurie, atâta jale; câtă forță adunată, atâta neputință; epuizarea tristeții; o cameră de hotel prost încălzită, întunericul care se lasă devreme, micul dejun când în fiecare dimineață, la fiecare asemenea drum, am doar bărbați împrejur. În hotelul cu nume de femeie, sunt de fiecare dată singura femeie.
Dar mă simt doar un om, sorbind ca orice om din cafea. 


18 februarie 2024

Pe sub tapetul străin - zilele, spaimele

♦  Citeam excelenta retrospectivă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, despre traducerile apărute anul trecut, și am tresărit ca la o întâlnire cu un loc vechi, cunoscut. În sfârșit, o retrospectivă cu aparițiile notabile - cuvânt folosit chiar de el -, cu ceea ce rămâne din an, cu ceea ce merită reamintit, pus în vitrină. Chiar așa se făceau, mai cu ceva ani în urmă, aceste retrospective. Tresăreai dacă-ți zăreai cartea acolo, între cele câteva semnalate, era mare lucru. Nu erau înșiruirile anoste și interminabile cu tot ce-a apărut, ba chiar și cu un „mă tem să nu uit pe cineva” strecurat acolo - cu coronițe pe absolut fiecare căpșor.
♦  Ar fi frumos, de-am avea șapte vieți, să spunem „da” la toate proiectele care ni se propun. Dar timpul e-un sac tot mai gol și trebuie să alegi.
Una dintre plăcerile mele vinovate este să observ cine a tradus până la urmă o carte pe care eu n-am putut s-o primesc. Mă refer mai ales la cărțile excelente, în care aș fi vrut să trăiesc - de-aș fi avut acele șapte vieți. N-o să dau titluri, sunt chiar cărți excelente. Și văd: Ah, uite, M. l-a tradus pe Cutare!, Ooo, iată, P. l-a tradus pe X.! Și mă încearcă o stare ciudată, e și un strop de amărăciune, dar și bucurie. Am ratat multe, da. Dar cât n-am trăit acolo, am trăit aici.
♦  Trăiesc într-o carte frumoasă - încă n-a apărut originalul (la vară) - și e atât de plăcută suspendarea dintr-ale mele, sunt în acea fază de minunată desprindere de goana mea în roată; obosită deja, cu ochii praf, cu sâmbetele și duminicile pline și ele de rânduri, știu că povestea asta o să fie iubită. E povestea altuia, dar îmi ascund și eu sub tapetul ei zilele, lunile, spaimele, frigul.
Suntem contradictorii. Deci vii.


(Foto: VDN)

1 februarie 2024

„Toți copiii librăresei” - Top 10+ Polirom


Toți copiii librăresei, în colecția Top10+, Editura Polirom.
De azi, probabil cea mai îndrăgită dintre cărțile mele își începe o nouă viață în librării. Mi se pare ireal să-mi văd povestea publicată în această colecție excelentă - sunt o mare fană a acestor cărți. Sunt recunoscătoare celor de la Editura Polirom și, desigur, cititorilor primei ediții - lor le datorez reeditarea în noul format.
Cartea e scrisă în an de doliu - m-am mutat cu totul în cartea asta atunci când scriam; publicată în an de pandemie - chiar cu o lună înainte să înceapă dezastrul -, fără lansări prin țară sau online; a avut peste douăzeci de recenzii; patru nominalizări și două premii, într-un an în care unele dintre premiile naționale pentru cărți nu s-au mai acordat.

Premiul Observator Lyceum, acordat de revista „Observator cultural”, ediția 2021
Premiul pentru Proză, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2021



10 ianuarie 2024

„Nu vreau să-mi amintesc decât frumusețea” - interviu în revista Matca

La sfârșitul anului trecut, mi s-a întâmplat să mi se ceară două interviuri aproape deodată. Și să lucrez la ambele cam în același timp. Și să fiu la fel de încântată - și intimidată - de cei doi interlocutori: de mult nu mi se mai întâmplase să am parte de discuții atât de interesante și provocatoare - discuții adevărate, cu întrebări venind dinăuntru.
Cel dintâi apare astăzi în „Matca” și este realizat de Cristina Ștefan, pentru care îmi mărturisesc aici admirația. Cristina știe să facă atâtea - jurnalism cultural, redactare de carte, ba mai scrie și propriile povești - și le face atât de bine pe toate.
Nu voi extrage aici nici un citat, dar m-aș bucura să citiți, diseară la ceai sau dimineața la cafea.
Interviul este disponibil pe site și urmează să apară și în revista tipărită, în tandem cu un interviu luat scriitorului Burhan Sӧnmez.

3 ianuarie 2024

„Cartea de proză a anului” - Quilt

Platforma literară „O mie de semne” a ales zilele trecute Cărțile anului 2023 - acordând două distincții, pentru Proză și Poezie.

- Cartea de poezie a anului - Kaddish, de Radu Vancu.

- Cartea de proză a anului - Quilt, de Veronica D. Niculescu.

Motivația pentru poezie poate fi citită aici, iar pentru proză, aici.

22 decembrie 2023

2023 - Anul unei singure cărți

A fost anul unei singure cărți pentru mine, așa cum mi-am dorit în alți ani să fie. 

Am publicat volumul în care mi-am adunat povestirile din ultimii șapte ani, Quilt. L-am propus editurii Polirom în februarie, Adrian Botez m-a anunțat cam în două săptămâni că s-a aprobat publicarea, cartea avea să apară de ziua mea, în mai - lucru care nu mi s-a mai întâmplat cu nici o altă carte: Quilt s-a născut de ziua mea.

Au urmat lansări la Bookfest în București, apoi la Sibiu, Brașov și Chișinău, iar întâlnirile prilejuite de aceste evenimente rămân și cele mai prețioase pentru mine la capătul anului. I-am avut alături în aventura asta pe Adela Greceanu, Radu Vancu și Romulus Bucur, pe Oana Boca Stănescu, Maria Pilchin și Claudia Fitcoschi - le mulțumesc și aici încă o dată pentru efort și susținere, pentru mine ieșirile publice vin cu un mare consum emoțional și știu că așa trebuie să fie și pentru ceilalți, oricât de puternici și de siguri pe ei ar părea. Le sunt foarte recunoscătoare. 

De asemenea, câteva reacții de la oameni care contează - câteva cronici bune, câteva cuvinte minunate, câteva mesaje care se duc drept la inimă. Mulțumesc!

Mi-au apărut două traduceri, Piatră și umbră, Burhan Sonmez (Anansi/Pandora M) și Secretele fericirii, Joan Silber (Polirom).

S-au reeditat: biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mâna și, în câteva rânduri, O vară cu Isidor (trei tiraje noi, unul apărut ieri!) și Iarna lui Isidor (două tiraje noi), toate la Polirom.

Volume colective: un text inedit în Jocuri și jucării (seria „Cărțile mele”, Arthur). Și un interviu amplu în volumul Diei Radu, Călătorie într-o fotografie (Nemira). 

S-a pus la cale traducerea unuia dintre romanele mele în Franța - sper să vedem povestea asta împlinită, a fost una dintre cele mai bune întâmplări ale anului, pentru care n-am nici un merit.

Am participat pentru a doua oară la minunatul club de carte de La Taifas, cu Quilt

N-am fost anul acesta la nici un festival din țară; la nici un eveniment din Timișoara culturală; iar la un târg internațional a trebuit să refuz participarea, eram epuizată și se suprapunea cu alt eveniment de la noi.

Am călătorit un pic mai mult decât mă țin obiceiurile și puterile - opt drumuri cu totul. 

Am avut și două scurte concedii, de patru zile, ceea ce a fost fantastic: timp dilatat, Viena și Neptun. Ba am furat și câteva zile singură la Constanța, când era deja toamnă - iar acolo am făcut cam ce-am făcut în tot anul când am avut o bucățică de timp doar al meu: am scris la trebușoara asta la care tot scriu din 2017 încoace, un roman amplu. Așa și trec dintr-un an în altul, crescând la cartea asta a mea care nu se vrea dusă de lângă mine nicicum.

Două interviuri consistente, acordate zilele trecute, o să apară în ianuarie în două dintre cele mai frumoase și vii reviste culturale de la noi (Familia și Matca). 

A fost un an cu multă violență, pentru un om pașnic și care detestă tămbălăul e tot mai greu, aș fi vrut să stau mai mult departe de zarva online (contul de FB a fost închis doar două luni și ceva), dar am reușit să supraviețuiesc în continuare fără alte rețele, whatsapp-uri, canale și cănăluțe, aplicații pentru orice, cât mai old-style, cu mult mers pe jos, ochii la cer și la oameni și speranța cuibărită, cu aproape tot penajul intact, în buzunarul de la piept. 

Finalul anului vine cu câteva întâlniri fericite, de care n-am prea avut parte tot anul. A fost un an al singurătății acute.

Cam ăsta a fost 2023.

6 decembrie 2023

Responsabil de-o ploaie

Există două grupuri pe care le urmăresc cu plăcere pe Facebook în ultima vreme. Probabil le știți, sunt „View from my window” și „The Librarianologist”.

Ambele oferă plăceri celui căruia-i place să tragă cu coada ochiului nu chiar în casele oamenilor, ci de pe ferestrele lor și la bibliotecile lor. Sunt imagini de la limita intimității. Te plimbi prin lumea largă, privind pe ferestrele unor oameni ca tine, care s-au născut în Islanda sau în Norvegia sau în România (foarte multe, frumoase postări de la noi); și privind în camerele lor tapetate de cărți.

Zilele trecute, m-am plimbat obsesiv pe la ferestre din toată lumea, bucuroasă de peisaje, majoritatea cu zăpadă și lumină de iarnă, și m-am abținut cu greu să postez și eu o imagine (nu mă pot hotărî, nu pot alege nimic, poate și fiindcă-s prea atașată de fereastra mea, însoțitoarea mea zilnică).

Iar ieri, pe grupul cu biblioteci din toată lumea, răsfoind camere după camere, am dat de-o bibliotecă splendid aranjată, întâmplător a unei fete din România. Era un vis. Și, tot uitându-mă la rafturi cu cărți frumos ordonate, cu aceeași bucurie cu care mă uit la zăpezi și copaci, deodată am observat rând pe rând, una, două, trei, ah, multe cărți care-mi erau cunoscute! Așa mi-am și dat seama, de fapt, că e de la noi. Acolo, așa, niște pete de culoare în biblioteca frumoasă, erau cărți traduse de mine - din seria Nabokov, din alte serii... Am închis iute, înainte să mă prindă în capcană mândria, dar am zâmbit mult după aceea: eram într-un fel responsabilă de un ciob de frumusețe de-acolo. Ah, cum ar fi să fii responsabil de-un copac încărcat de zăpadă, de un motan privind pe fereastră la prima ninsoare, de un curcubeu, de o ploaie?!...

29 noiembrie 2023

Despre ce nu suntem - despre refuzuri, generalizări și alegeri

Credeam - și cred în continuare - că suntem definiți nu doar prin ceea ce facem, dar și prin ceea ce alegem să nu facem. Prin ceea ce refuzăm și prin ceea ce respingem. Locurile unde alegem să nu fim. Grupurile cărora nu ne alăturăm și așa mai departe. Toate aceste alegeri înseamnă ceva. În moara asta care macină totul, eu aleg să spun tot mai puține, așa cum de altfel fac mulți dintre prietenii mei, iar acest puțin, punctual, să fie despre ceea ce fac. Ar fi o imensă pierdere de vreme să mai spui și unde nu te duci, și ce ai ales să nu faci, și căror grupuri/ideologii/asociații/mișcări nu le aparții - și ceea ce nu ești, până la urmă. 

Scriu toate astea fiindcă am avut un mic șoc - probabil irelevant pentru restul lumii, dar iată că oarecum relevant pentru mine, de vreme ce mi-a rămas gândul acolo - să aflu la Gaudeamus că suntem băgați toți la grămadă, mă rog, o parte dintre noi, după un anumit criteriu. Așa, generalizând. Să zicem că a apărut Mișcarea pinguinilor care cred în libertatea de-a vedea totul în galben. Dacă umbli pe planeta asta și dacă nu afirmi public (cum mi s-a sugerat), eventual cât mai agresiv, că tu nu ești Pinguin care crede în libertatea de-a vedea totul în galben, atunci ești cu ei! Sigur, glumesc, dar puteți pune în locul acestei mișcări a pinguinilor orice nouă mișcare - și sunt destule.

Citeam aseară, răcită cobză după Gaudeamus, tot din Dostoievski. Și dau de acest pasaj în „Idiotul”: „Nu i-am văzut pe toți liberalii și nu mă apuc să-i judec, spuse Alexandra Ivanovna, dar am ascultat cu indignare ideea dumitale; ai luat un caz particular și ai extras din el o regulă generală, deci, ai săvârșit o calomnie.”. 

Asta ar fi trebuit să-i spun celui care ne-a vârât dintr-o mișcare pe toți (pe toate!) în aceeași oală: „ai luat un caz particular și ai extras din el o regulă generală, deci, ai săvârșit o calomnie”. 

Generalizările sunt calea sigură spre greșeală. O știe orice om cu un minim discernământ. Dar asta e, îmi zic, nu-i putem corecta pe toți, life goes on. În continuare, nu-mi voi pierde vremea să spun aici ce nu fac, unde aleg să nu fiu prezentă, unde nu mă duc, unde nu aparțin. Din ce asociații nu fac parte, la ce antologii aleg să nu scriu, la ce festivaluri spun nu, la ce nominalizări de premii sunt îngrozită dacă-mi văd numele pe o listă și nu știu cum să procedez, fiindcă eu nu-s de-acolo... În general, îmi displac asociațiile, grupurile, cântatul în cor. Mi-a fost bine singură, chiar dacă tocmai bine nu e - dar mai bine de-atât nu se poate. Așa va fi și mai departe. N-ai cum să-ți pierzi vremea afirmând ceea ce nu ești - gesturile tale trebuie să o facă pentru tine, atât. Refuzurile trebuie să însemne ceva. Tăcerea și absența, la fel. E prea puțin timp și de făcut munculița pe care o avem de făcut fiecare. Moara macină, macină, macină, mult prea repede și prea fără de îndurare. 

Totuși, iată, afirm: acolo unde nu sunt, acelui loc nu-i aparțin. 

23 noiembrie 2023

Lansări la Gaudeamus - două traduceri

La Bookfest, când lansam „Quilt”, eram întrebată dacă mai traduc. Nu mai traduc, nu-i așa? Și spuneam că ba da, eu am mai tradus, cărțile erau gata de ceva timp și stăteau să apară. Și-au apărut: „Piatră și umbră” și „Secretele fericirii”. Le lansăm la Gaudeamus, sâmbătă, la Polirom (ora 18) și Pandora M / Anansi (ora 12). Ambele, în evenimente cuprinzătoare, alături de mai multe cărți din fiecare colecție.



7 noiembrie 2023

Care e „chichirezul”?

Când l-am cunoscut, în toamna lui 2006, Emil Brumaru tocmai ieșea dintr-o complicată depresie. Nu scria. Mai apoi, când lucrurile s-au liniștit și scria - mai mult ca oricând, după cum avea să-mi spună și atunci, și zece ani mai târziu -, îmi spunea de multe ori asta: că nu mai știe exact ce-a făcut ca să iasă din depresie, „care a fost chichirezul?”, „fiindcă e un chichirez”, „iar dacă-l știi poți să aplici și data viitoare”. Îl preocupa foarte tare.

Îmi amintesc cuvintele astea ori de câte ori cad și eu. Pe cât de ușor se cade (infimul eveniment declanșator care te trage în jos din două mișcări, te cufundă de nu te vezi), pe atât de greu se iese, se găsește acel „chichirez”.

Eu azi vreau să scriu despre „chichirezul” meu. Căci uneori nu ajung nici florile, nici seninul, nici cea mai bună carte (tot în „Idiotul” sunt, citesc lent, cu lupa și cu popasuri dese). Chichirezul meu salvator - câteva cuvinte potrivite de la oamenii potriviți. Câteva întâlniri, fie și fugare, fie și întâmplătoare, cu oamenii potriviți. Câteva interacțiuni cu oamenii potriviți. Suntem atât de singuri, suntem tot mai singuri cu cât vuiește lumea mai grăbită, cu cât vociferează lumea mai tare. Îmi vine să strig de fericire când întâlnesc un om cu care pot vorbi cu adevărat cinci, zece minute. În liniște. Când am cui dărui o carte, care cu adevărat este primită. Să poți dărui, nu neapărat o carte, dar ceva ce e important pentru tine, să ai cui da și să aibă cine primi - iată un chichirez. Și atunci, ce miracol, văd și eu iarăși florile, seninul și textul frumos dintr-o carte. Ăsta e chichirezul! Să simți, măcar puțintel, măcar din când în când, niște oameni aproape. Ca să ai de unde te întoarce la tine.

A p r o p i e r e a. Un chichirez.

3 noiembrie 2023

Proza scurtă - o declarație de dragoste

Proza scurtă - o declarație de dragoste.


 ♦ Adeb, povestiri, Limes, 2004, Liternet, 2005 (Premiul pentru Debut al USR Sibiu)

 ♦ Orchestra portocalie, povestiri, Cartea Românească / Polirom, 2008

 ♦ Roșu, roșu, catifea, povestiri, Casa de Pariuri Literare, 2012 (Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă; nominalizări la Premiile Radio România Cultural și la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași)

 Quilt, povestiri, Polirom, 2023

29 octombrie 2023

„Cartea oamenilor și a animalelor” - Mirela Nagâț, despre „Quilt”

O cronică extraordinar de atentă, scrisă de Mirela Nagâț și publicată în revista „Apostrof”, îmi aduce o mare bucurie. Îi mulțumesc autoarei, cu admirație deja declarată pentru tot ceea ce face.

Întreaga cronică poate fi citită aici.


Cartea oamenilor și a animalelor

Noului volum de proză scurtă al Veronicăi D. Niculescu, Quilt (Iaşi, Polirom, 2023, 276 p.) i s-ar potrivi foarte bine ca subtitlu „cartea oamenilor şi a animalelor“. E o „pătură“ narativă, aşa cum sugerează titlul şi cum explică în finalul cărţii şi autoarea, care asamblează texte – „petice colorate“, din ultimii şapte ani, topind şi codând momente existenţiale importante, unele chiar autobiografice. Ce rol joacă în această desfăşurare animalele vom vedea pe parcurs.

Decupajul realului specific stilului Veronicăi Niculescu, imaginarul aparte, cu un strop de fabulos, cu o atenţie pentru sondarea indicibilului, a echivocului, care fac marca scrisului ei, sunt toate prezente, aerul de noutate fiind dat mai ales de prozele pandemiei. Boala nu se vede în mecanica ei socială, restrictivă, ci în ravagiile psihice, în dinamica intimului, cu tot ce înseamnă angoasă, spaimă de moarte şi chiar propagare a agresivităţii. O proză ca Charlie, de pildă, e construită pe un artificiu narativ care urmăreşte declanşarea violenţei şi diseminarea ei ca o predare de ştafetă la maraton: cuplul care se ceartă pe tema vaccinului îi transmite tensiunea copilului, care la rândul lui, o transferă unui câine husky pe care-l loveşte fără motiv, acesta din urmă o pasează unui teckel pe care-l atacă, şi până şi micul patruped, altfel blând din fire, devine agresor, căci asaltează un pui de lup.

O luxurianţă vegetală şi animalieră e etalată pe pagini bune în aceste povestiri, cu ochiul avid al celui care-o redescoperă după restricţiile pandemice, plimbările urbane, explorarea Cişmigiulu, a vieţii acvatice, devenind topoi favoriţi. De aici rezultă şi o textură senzorială a naraţiunii şi a frazei, care înregistrează sunete, mirosuri, culori, senzaţii, stări de conştiinţă. Veronica D. Niculescu simte „enorm“ şi vede „monstruos“, ca sub o lupă, în proza ei, mediul înconjurător se dilată, materialitatea lumii fiind corpul cu care lucrează autoarea. Subiacent e semnalizat astfel un eşec al cuvintelor, al comunicării interumane, căci orice angajare în discurs a personajelor pare să eşueze, lucrurile rămân nespuse sau prost spuse, tăcerile fiind, de fapt, purtătoare de sensuri mai bogate. Teama de moarte a personajelor (fie că e vorba, de pildă, de o femeie împovărată de angoasa partenerului de cuplu, ultraanxios din cauza pandemiei, fie de o alta, tulburată de revelarea unei tumori la sân) e calmată de spectacolul naturii: „Făceam exerciţii de concentrare pe prezent, deja cu naturaleţe, fără să mă mai gândesc că le fac, le executam pur şi simplu, cu ochii la păsări, la curţi, la motani, la marchize, uneori fotografiind, alteori doar privind, scotocind în detalii, sufocând un gând rău într-o formă frumoasă, o intenţie distructivă într-o nuanţă de o blândeţe nepământeană, o spaimă într-o linie graţioasă, fugară, când iarăşi eram trasă de mânecă – «vor să ne omoare», «murim»“.

„Călifari roşii“, „răţoi guralivi“, gâşte de Nil, lebede, ciori grive, pescăruşi, cormorani, păuni, responsabili pentru o veritabilă „plapumă sonoră“ pe care o percep personajele, dar şi peşti, şerpi, câini, cămile, pisici populează o lume care, la Veronica D. Niculescu, are o altă schemă cosmică a lucrurilor, în care oamenii nu sunt superiori animalelor. Proza ei răspunde foarte bine unei lecturi postumaniste, căci efasează distanţa ontologică între oameni şi non-oameni. De fapt, umanul şi animalierul, pe picior de egalitate, se contaminează în câteva povestiri, în aşa fel încât, de pildă, o traducătoare, care vrea să se angajeze într-o corporaţie cu sediul la periferie, poate lua, simbolic, chipul câinelui moscovit de metrou, care face zilnic drumul spre centru unde găseşte mai uşor de mâncare, sau un grup de muncitori poate fi perceput drept ameninţător-canin, de o tânără ingineră navetistă, prin prisma spaimei activate din cauza unor câini fără stăpân: „Când vine autobuzul, ei, cei care merită, dau năvală primii şi se aruncă de-a latul pe scaune, ocupând câte două, câte trei, câte patru locuri, lăsând o sacoşă sau o sticlă acolo unde nu ajung, arătându-şi colţii între ei, muşcându-se şi împăcându-se cu glume usturătoare“.

Moartea din registrul umanului dintr-o povestire ca I lost my sense of smell (sau Alţii n-au avut atâta noroc), surprinzând disperarea unei femei, confruntate cu decesul partenerului şi lovite de anosmie, după o răceală, în a prezerva amintirea olfactivă a soţului, dialoghează, în esenţă, cu ipostazele la fel de grave, ale extincţiei în lumea animală: o crimă „păsărească“ surprinsă în Cişmigiu, când o cioară ucide un porumbel, sau decesul discret al unei privighetori, chiar în centrul Bucureştiului, în forfota trecătorilor. O conştiinţă a corporalităţii comune, a finitudinii împărtăşite, uniformizează fauna şi omenirea.

Poate cea mai stranie bucată din volum, în sensul acelei contagiuni între uman şi animalier, Mesteceni de hârtie, instilează în relaţia dintre corectorul Vladimir, mare iubitor de animale, şi Oarca, căprioara rănită, salvată din pădure, o sugestie vag erotică. Salvatorul instalează sălbăticiunea în locuinţa lui, mai mult, în propriul său pat, iar apropierea dintre cei doi atinge o intimitate neobişnuită: „Când se trezea în creierii nopţii, ca să bea un pahar de apă sau să privească un pic pe fereastră, după cum îi era obiceiul, Vladimir o vedea dormind acolo, cu trupşorul legănat de respiraţia ritmică, cu omoplaţii uniţi într-un fluture pe spinare, o spinare de copilă sau chiar de tănără femeie. Revenit în pat, o cuprindea în braţe atent să nu o trezească, strecurându-şi o mână pe sub subţioara ei, apropiindu-şi nasul de ceafa ei, şi adormea la loc aşa, încălzindu-se lângă trupul totdeauna fierbinte, cu inima ei bătându-i în palmă“.

Pe alocuri, povestirile includ şi poziţionări punctuale, cu bătaie socială, fie că e vorba de discriminarea contra femeilor, cum se întâmplă în Pedeapsa, unde o adolescentă remarcă munca domestică depusă de mamă şi traiul mult mai lejer al tatălui („Poate că măcar astăzi i-ar plăcea şi ei să fie servită aşa, dacă el rămâne acasă şi ea e cea care pleacă. Ea să se ducă prima la baie, să se spele pe faţă […], iar când vine la bucătărie să fie întâmpinată de mirosul cafelei proaspăt turnate în ceşti şi să vadă farfuriile, brânza, salamul şi ouăle puse pe masă, pâinea gata tăiată“), fie că e pusă în discuţie degradarea jurnalismului cultural, ca în Se poate trăi fără asta, unde sunt denunţate statutul precar al jurnaliştilor, cărora li se cere muncă voluntară, şi scăderea generalizată a nivelului intelectual („textele-s pline de greşeli, vezi că de fapt n-au citit, n-au văzut, nu pricep, uneori nu fac decât să copieze din comunicate şi să adauge trei vorbe, şi alea strâmbe“).

Iese în evidenţă la tot pasul limba suplă pe care-o mânuieşte scriitoarea, care are controlul frazei aglutinante, cu puncte de virtuozitate, cum se întâmplă la pagina 173, unde enunţul se întinde pe mai bine de treizeci de rânduri.

În mare, proza Veronicăi D. Niculescu ne îndeamnă indirect la contemplarea/ descoperirirea bogăţiei naturii, de altfel invizibile pentru cei mai mulţi, prinşi în agitaţia cotidiană, ca o alinare pentru angoasele sau neajunsul existenţial, cu cauze misterioase, invocat de mai multe ori în carte (descris cu acuitate astfel: „e în inima inimii şi de jur-împrejurul ei, o aură de durere, o durere deplină, vălul de durere al durerii, care îţi umple cuşca toracică făcând-o să pulseze, să trepideze din zăbrele de os“). În arealul uman, cartografiat în volum, intră singurătatea în doi, incomunicarea, vinovăţia fiilor confruntaţi cu degradarea părinţilor la bătrâneţe, gelozia, despărţirile. Iar examinarea acestora o conduce pe autoare către proiecţia unei lumi cu ierarhie răsturnată: sfera umanului, spaţiu iremediabil al durerilor înăbuşite, face un pas înapoi în faţa spectacolului naturii, imuabil şi calm.

20 octombrie 2023

Despre animale și oameni

Am iubit întotdeauna animalele, la fel cum am iubit natura cu totul, cu miros de pământ și de iarbă, și scriu despre ele la fel cum scriu despre oameni, pur și simplu, pentru că nu există una fără alta. Fără nici un alt calcul.

Am fost întrebată cândva dacă sunt pasionată de păsări și întrebarea, sincer, m-a uimit. Nu sunt. Am fost întrebată de unde știu atâtea nume de copaci și de flori. Sau de rase de câini. N-am stat să le învăț anume, într-o zi. Toate astea fac parte din viața mea, nu de ieri, nu de un an sau de cinci sau de zece, ci dintotdeauna, sunt lumea mea, lumea noastră. N-ai cum să trăiești fără să le știi măcar numele, e cel mai firesc lucru pentru mine. În poveștile mele apar animale și plante la fel cum apar oameni - cum apar bătrâni și cum apar copii -, la fel cum apar interioare alături de exterioare, obiecte și ființe, culori și mirosuri, totul e important când scrii, privirea nu e centrată într-un singur loc, nu se poate. Lecturile mele, la fel, includ cărți despre natură, animale și oameni.

Totuși, câteva lucruri mai puțin știute, mai de demult, legate de dragostea mea pentru natură și lumea animală.

La începutul anilor '90, am scris mult despre animale - și mai ales despre câini.

Am fost membru fondator al unei fundații de protecție a animalelor - printre primele din țară. Am ajutat, cu puținele mele puteri (în principiu, scriam, dar mă ocupam și de chestiuni practice), la înființarea unui prim adăpost pentru câinii fără stăpân, la Pitești. S-au făcut multe acolo. Au trecut aproape 30 de ani de atunci...

Am avut o emisiune radio săptămânală, la Radio 21, timp de un an, doi, despre animale.

Am scris mulți ani, în paralel cu munca la cotidian, la reviste dedicate iubitorilor de animale, din București. Era felul meu de-a evada din lumea cumplită a știrilor cotidiene, dominată de violență și urgență. Frecventam expozițiile chinologice, scriam despre rase de câini și pisici...

Când am început să scriu literatură, evident că animalele au fost lângă oameni. Pur și simplu, fiindcă ele sunt întotdeauna acolo. Aici.

Prima mea carte are pe copertă un tablou cu o femeie ținând în brațe un motan. Iar ca titlu are numele unui motan, Adeb. Cea mai lungă povestire este asta, despre dragostea pentru un motan - motanul meu; viața noastră într-un apartament; spaima că îl voi pierde. E acolo și o poveste cu păsări căzute din cuib pe asfalt primăvara - scrisă acum 20 de ani; m-a mirat să redescopăr asta de curând, când am publicat jurnalul despre natură, al pescărușului, și când am scris povestirile cu păsări din pandemie, din Quilt... În a doua carte de povestiri, sunt lupi și corbi printre oameni. În a treia, pisici care stau la coadă în comunism, lângă oameni. Apoi, în toate cărțile mele, apar animale, câini și arici, hârciogi și pisici, stârci și privighetori, dar nu e nici un program în asta, apar la fel de mult, sau chiar mai mult, să zicem, copiii. Apar femeile, bărbații, părinții, iubiții. Adesea, animalele-s oameni și oamenii-s animale. Apar și copaci, flori, ape, case, pereți, birouri, ferestre și gratii. Îmi place să cred că e pur și simplu lumea. O lume firească. Lumea, cu toate ale ei. Ale noastre.

30 septembrie 2023

International Translation Day

Acum 16 ani, într-o după-amiază de toamnă, am decis că vreau să încerc să traduc cartea pe care tocmai o citisem. Era un mic roman de Nabokov, simțeam că nu concurez cu nimeni, pot să-mi ofer această mică plăcere. Locuiam la Sibiu, tocmai se termina anul Capitalei Culturale Europene și eram sătulă de scris la ziar, încheiasem și al doilea volum de povestiri și trebuia să iau o pauză de la scris. Am tradus toată iarna, fără să știe nimeni, în afară de cel mai bun prieten, care se declara uluit de inconștiența mea. Lucram așa, pentru mine. Așa a început povestea mea cu traducerile. Din îndrăgostire.

Între timp, s-au adunat zeci de cărți și vreo 12 mii de pagini traduse. (E puțin față de adevăratele recorduri ale altora, mult mai dedicați acestei munci decât mine.) Dar și niște cărți de-ale mele. Bătălia, dacă există una, e doar a ta cu tine. Cu timpul tău, cu alegerile tale.

Mă întristam, cu mulți ani în urmă, când publicam vreo carte de-a mea și citeam că „traducătoarea x a scris o carte”, fiindcă de fapt autoarea cărților se oprise din scris ca să mai traducă ceva, și nu invers. Așa e cu bătăliile personale și așa e cu etichetele, se pun ușor, se dezlipesc greu. Când am simțit eticheta de traducătoare lipită prea tare de ceea ce nu prea simțeam că eram, mi-am zis: Bine, atunci scrie mai mult. Dă jos eticheta. (Apoi, tot așa, am scris din pură plăcere o poveste pentru copii și m-am trezit cu altă etichetă, o etichetuță, aproape o glumă. Oamenii adoră să îi manevreze pe alți oameni punând, fie și cu cele mai bune intenții, etichete și etichetuțe. E mai confortabil așa. N-ai ce face, decât să muncești mai mult pentru culoarul pe care-l simți cel mai al tău.)

Primul a fost scrisul, cu el a început totul și cu el o să se termine. Cu poveștile mele - nu există bucurie mai mare decât să le văd devenind și-ale altora. Dar traducerile m-au adus foarte aproape de cărți iubite (de țesătura lor intimă) și, totodată, de cărți de care altfel nu m-aș fi atins (e și asta o experiență din care ai de învățat). Traducerile te învață multe, extrem de multe lucruri, dar mai ales răbdarea, disciplina, respectul pentru munca altuia. Traducătorii de carte sunt oameni pentru care am o admirație nesfârșită - sacrificiul lor este adesea nu doar invizibil, dar de neimaginat pentru alții.

Cred că nu întâmplător astăzi sărbătorim traducătorii într-o sâmbătă, într-o zi care pentru alții e liberă.

Pun și eu aici o poză cu traducerile mele. Este de anul trecut, între timp s-au mai adunat două romane, dar nu le mai adaug, că mi se dărâmă „statuia”! 🙂

Happy Translation Day, măcar cu duminica liberă!

26 septembrie 2023

Iepurele meu. Unele cărți există ca să rămână vreme îndelungată cu tine

Prima castană, culeasă ieri și adusă acasă. Cinci tuberoze - primele, ultimele. E o vară în care mi-am cumpărat mai puține flori ca oricând.

Lumina blândă, soarele cu puteri domolite - mi-e bine și când e încă prea cald. Reîncep să funcționez.

Septembrie - acum șase ani, lansam „O vară cu Isidor” la Iași, la primul Alecart Junior. Emil Brumaru spunea atunci ceva ce eu nu înțelegeam. Urma să aibă dreptate; nu știu nici acum de unde-a știut, cum de-a putut anticipa. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.

Eram în rezidență FILIT, stăteam într-o cămăruță rece, începeam să scriu un roman. Petrecusem vara gândindu-mă obsesiv la un sinopsis cu care să aplic la rezidență. Îmi trebuia foarte tare să plec de acasă, eram epuizată după niște traduceri (de câteva luni apăruse „Scrisori către Vera”), dar voiam ca proiectul de carte să fie chiar cartea de care să mă apuc și pe care să o scriu, nu doar o încropeală. În ultima săptămână posibilă, după luni de scotoceală, am știut tema și schema întreagă a cărții, am făcut rezumatul detaliat, am aplicat, apoi am aflat cu multă uimire că „da”.

Am început să scriu cartea acolo, la Iași, în 2017, și-am încheiat primul draft doi ani mai târziu, în 2019. Am reluat-o an de an de atunci, indiferent ce mai lucram între timp - cărți de altă natură, cărți care s-au scris ușor sau de care m-am putut desprinde ușor - printre ele, și „Toți copiii librăresei”. (Cărticica în versuri, cu paingul, pe care le-o citește librăreasa copiilor în roman, e scrisă tot acolo, în rezidență, în niște zile când eram disperată că nu pot scrie un rând și mă tot holbam pe fereastra cu gratii.) Anul ăsta, toamna asta, din nou o reiau. De fiecare dată i-am mai pus carne pe oase, am mai șlefuit-o încă o dată, i-am mai cioplit detalii, am dat jos câte ceva, am adăugat câte ceva. E cartea mea la care revin an de an, e sprijinul meu, casa mea, e pur și simplu locul în care trăiesc.

De câte ori mă reapuc de ea, recitesc sinopsisul scris și trimis atunci, pentru rezidența FILIT 2017. Și constat, mereu cu o oarecare uimire, deși știu asta prea bine, că m-am ținut cu strictețe de el. Eu nu pot să scriu decât când știu cu precizie ce scriu.

Mă încearcă o tristețe azi, cu castana asta nouă pe birou, cu cele cinci tuberoze alături: îmi miroase un pic a final. A apropierea finalului. Dar știu că, de fapt, probabil nu e decât încă un final temporar. Nici nu știu de ce simt nevoia să vorbesc despre el. Mereu se încheie doar o etapă; deși ajung pentru a nu știu câta oară la capăt, o să revin iar și iar. Unele cărți există ca să rămână vreme îndelungată cu tine.

 

5 septembrie 2023

„Autoarea lunii septembrie” pe Libris.ro

„Autoarea lunii septembrie” pe Libris.ro, ceea ce înseamnă sute de cărți cu autograf, reduceri la toate cărțile și un interviu amplu în ziar și pe blog. Mulțumesc, Libris și Polirom!

Interviul poate fi citit aici.



(Grafică și foto: Libris.ro)

25 august 2023

„Unde se ascund inocența și binele” - Cațavencii

Cristian Teodorescu scrie despre Quilt în Cațavencii


Unde se ascund inocența și binele

Discretă, cu ciudățenii venite dintr-o rară delicatețe, Veronica D. Niculescu, fosta jurnalistă devenită prozatoare și o excepțională traducătoare (cu peste treizeci de volume la activ, din autori unul și unul), trăiește într-o lume a sa pe care o ferește chiar și de curiozitatea admiratorilor. Prozatoarea a început cu povestiri, a publicat două cărți de dialoguri cu Emil Brumaru, a trecut apoi la roman – inclusiv o biografie romanțată a lui Ștefan Luchian –, a scris „în joacă“ și cărți pentru copii, al căror succes i-a contrariat părerile literare, a urmat un neașteptat jurnal despre pescărușul de la fereastra ei și, cu această carte, V.D.N. s-a întors la povestiri.

Niște povestiri cam amărui“ e de părere autoarea lor. Îi dau dreptate, dar nu asta mi se pare însușirea lor dominantă. Scrise la distanță de pînă la cinci ani unele de altele, piesele din Quilt sînt cît se poate de unitare stilistic, fiecare dintre ele e scrisă într-o stare specială, de natură mai degrabă poetică. În răspăr față de ceea ce se scrie azi în proza scurtă de la noi, cele 25 de povestiri din volum sînt tot atîtea căutări ale binelui și inocenței, de unde și amărăciunea de a nu le descoperi decît în cantități infime în viața cotidiană. V.D.N. cercetează aici stări și sentimente difuze, cărora e greu să le găsești numele și cărora le intuiești identitatea mai degrabă cu metafore inspirate – sau norocoase! – decît cu insistența unor narațiuni realiste. Se simt în aceste povestiri incursiunile Veronicăi D. Niculescu în lumea copiilor, cu inocența și puritatea ei, aici pe cale de a fi pierdute.

Într-o povestire, Crina, fetița familiei Murg, întîrzie dimineața în pat și încearcă să adoarmă la loc. O familie obișnuită care locuiește într-un bloc obișnuit. Mama obeză pleacă la dentist, iar tatăl se duce să facă baie în cadă și-i scapă săpunul: o cheamă, o somează pe fată să intre în baie și să i-l dea. Crina, care se dusese să caute cărți în bibliotecă, se ascunde terorizată în refugiul ei din pat. Mama s-a întors de la dentist, tatăl a ieșit din baie și vorbesc pe hol, apoi se duc amîndoi în bucătărie. Nimic nu e spus direct, poate pentru că fata încă nu știe cuvintele care numesc ceea ce i s-a mai întîmplat. „Fetița, insectă prinsă de vie în mierea necruțătoare a chihlimbarului, ar arunca pătura asta deoparte, și-ar fugi, și-ar fugi. Dar toate drumurile posibile trec, deocamdată, prin hol“ (Pedeapsa).

În prima povestire a volumului, Cîinele moscovit de la metrou, scrisă la persoana întîi, o tînără e în așteptarea unui interviu de angajare, într-o instituție dintr-o clădire de birouri cu pereți de sticlă și cu etajele etanșate cu ajutorul cardurilor ecuson. Nu-i place atmosfera antiseptică din clădire și, ca să-i trecă mai ușor timpul așteptării, citește într-o revistă povestea cîinelui moscovit de la metrou. Cîinele fără stăpîn care vine zilnic cu metroul de la periferie în centru, unde găsește mai ușor de mîncare. Cîinele care seara se întoarce cu metroul la el în cartier, să-și facă liniștit somnul. Într-o povestire-fabulă, cămila unui circ ambulant e uitată la Sibiu într-o zi din vara anului cînd orașul a fost Capitală Europeană a Culturii. Cami simte că de fapt a fost abandonată, dar nu-și pierde cumpătul. Trăiește o libertate de care nu se prea bucură plimbîndu-se pe străzi și prin parcuri și căutînd cu succes de-ale gurii pentru cămile. O nemulțumire o bîntuie însă tot mai apăsat: că pe ea, cămilă de circ învățată cu publicul, n-o observă nimeni. Altă povestire, Mestecenii de hîrtie, începe cu formula din basme, „A fost odată ca niciodată“, cel ce a fost odată e Vladimir, un corector de ziar cu inimă largă, căruia colegii, știindu-i slăbiciunea pentru animale rare, îi aduc sălbăticiuni rănite. Vladimir le vindecă și le dă mulțumit drumul; broaștei țestoase în pădure, crapului într-un iaz, stîrcului pe malul iazului. Puiul de căprioară care stă peste iarnă cu el, în casa de la marginea pădurii, se atașază de bunul corector. De aici lucrurile se complică.

Povestirile Veronicăi D. Niculescu, niște bijuterii sclipitoare stilistic, cu fraze de o fină muzicalitate, numai a ei, mi se par tot ce a scris mai bun prozatoarea pînă acum și o apariție încîntătoare în proza ultimilor ani.

Veronica D. Niculescu, Quilt, Editura Polirom, 2023.


5 august 2023

Quilt - cronică în Orizont

O primă cronică pentru Quilt a apărut în revista Orizont, semnată de Grațiela Benga. O cronică extrem de atentă - sau pur și simplu o cronică adevărată -, cum din păcate rareori mai apar. Mulțumesc autoarei și postez mai jos textul integral.


Din bucăți, imponderabilul

Cine știe ce este un quilt? Generaţii întregi au fost apăsate de întrebări închise, dar interogaţia care deschide această pagină nu are alt obiectiv decât să deseneze, în mintea cititorului, o imagine: o pătură matlasată, făcută din petice colorate. Adică un quilt – care învelește nu doar când vremea e rece, ci și când timpurile sunt neprielnice. 

Din 25 de petice narative (ţesute între 2015-2022) a prelucrat Veronica D. Niculescu un volum de proză scurtă. Quilt* adună firele ficţiunii și strecoară câteva inserţii autobiografice într-o împletire epică a cărei densitate e conferită de experienţe polisenzoriale și cu o rezistenţă întreţinută de vitalitate stilistică. De aceea, pentru cei care încă nu cunosc proza Veronicăi D. Niculescu (având romanul Toţi copiii librăresei ca apogeu), Quilt ar putea fi poarta potrivită de intrare pe un continent epic unde frumuseţea lumii e percepută chiar dacă se află ascunsă sub un munte de reziduuri. 

În Quilt, vocea narativă evocă scene ale cotidianului. Uman și non-uman. Un interviu de angajare, o conversaţie cu un necunoscut, revederea unei prietene, o plimbare, zborul unei păsări, lătratul unui câine sau explozia copleșitoare a vegetaţiei constituie tot atâtea prilejuri de imersiune într-o alcătuire care, cu tot fluxul ei senzorial, ascunde un miez impalpabil. Şi care, cu toată greutatea spaimelor, păstrează resurse de splendoare. E multă însingurare în Quilt. E o epuizare care sugrumă (acut perceptibilă în Vocea – din ultima secţiune a cărţii). E cruzime, e tristeţe, e moarte. Dar e mai ales viaţă, cu potenţialul ei de a-și găsi sau a-și pierde rostul, într-o clipă. 

Fără rost se simt multe dintre personajele povestirilor. Animale și oameni trec prin experienţe care le fac să se îndoiască de locul lor în lume. Cami-cămila, rătăcită de circ, a fost la un pas să-și piardă minţile. În schimb, în Se poate trăi fără asta, intriga acroșează condiţia jurnalistului cultural și necesitatea reprofilării. În altă povestire, intitulată Câinele moscovit de metrou, o femeie care mirosea „a casă și a dicţionare”, gata să se prezinte la un interviu de angajare, nu-și mai vede rostul într-un spaţiu al ecusoanelor și fotoliilor pufoase. Dar ceea ce este cu adevărat grăitor e că autoarea a inclus, în subtext, legături invizibile care, prin extensii semnificative, apropie (simbolic) personajul uman de soarta câinelui care-și cunoaște drumul labirintic către hrană. La fel, îl situează în contiguitate cu rotirea în cercuri a peștilor din acvariu. (Las cititorului plăcerea să descopere aceste noduri.) 

O altă faţetă a sălbăticiunii e oglindită în Pedeapsa. De data aceasta, umanul se confruntă cu tabuurile și redefinește raportul dintre candoare și penitenţă. Dintre rutine și neprevăzut. O scenă de familie, în care o fetiţă ignoră cu încăpăţânare chemarea tatălui (care îi cerea săpunul în timp ce făcea baie) e construită într-un crescendo care taie răsuflarea și strânge snop, în final, întregul desen al quilt-ului, cu o subtilă inserţie metaliterară. „În bezna de sub pătură, unde e tot mai greu de respirat, se ivesc treptat pătrate și alte pătrate-n pătrate, tăiate dintr-o lumină aurie și densă, cleioasă. Fetiţa, insectă prinsă de vie în mierea necruţătoare a chihlimbarului, ar arunca pătura asta deoparte și-ar fugi, și-ar fugi, și-ar fugi. Dar toate drumurile posibile trec, deocamdată, prin hol.” 

Vag cuprinsă în Ca să fie totul așa cum a fost, tema cuplului ocupă prim-planul în alte povestiri. De pildă, Așa a vrut fetiţa îi aduce în scenă pe Sara și Nic – care explorează adâncurile singurătăţii în doi, cu rapelul dat de confortul egocentric (din partea lui) și rama construită de etica grijii (din partea ei). Menţinut pe acea „fâșie nehotărâtă dintre iad și paradis”, erotismul nu înlătură incertitudinea și presentimentul destrămării. Mai amplă și construită într-o simetrie a existenţelor, descoperită de două colege care se revăd după mai mult de zece ani, Trestie, papură încapsulează singurătatea din interiorul cuplului, cu toată presiunea ei insuportabilă. Însă asemănarea traseelor afective pe care o descoperă Sofia și Tatiana, în preajma lacului Bordei, nu presupune răspunsul identic la aceiași stimuli - ceea ce determină alte tensiuni, alte răspântii. 

Răspântii se întâlnesc la tot pasul în Quilt – pentru că povestirile prind cheag în mersul personajelor, care străbat orașul și parcurile de parcă interoghează modalităţi de locuire într-o lume înstrăinată și, totuși, incredibil de familiară. Continua modificare a situării spaţiale e în strânsă legătură cu dinamica interiorităţii: peisajele extra-muros au o luxurianţă bivalentă, în care anonimatul poate genera deschiderea spre sine, pe când scenele intra-muros pun în evidenţă formele de însingurare, prin automatismele compulsive pe care le generează. În segmentele din Quilt, plimbarea apare drept consecinţă a unor temeri nedeslușite și mirări senzoriale. E fără ţintă, dar și asimilabilă unei cunoașteri de tip kinestezic, prin care mersul nu acoperă doar distanţe cartografice, cât adâncimi. Devine o condiţie a reconectării, un imbold al cogniţiei și declanșator de mici viziuni ale morţii. Sau ale vieţii. 

Iar cum memoria poate produce, în circumstanţe favorabile, modificări ale organizării spaţiale, timpul prilejuiește mișcarea de tranziţie dinspre ficţiune spre spaţiul autobiografic, cu câteva detalii discrete (scrisul, munca de traducător, lansări de carte, boala tatălui etc.). 

Dintre toate aceste povestiri unde structurile binare (om-natură, singurătate-relaţionare, bine-rău, viaţă-moarte) își pierd contururile și intră în zona convergenţelor, mă mai opresc la câteva titluri. În primul rând, la povestirile-pereche: Se poate trăi fără asta și „I lost my sense of smell”, unde pierderea sau păstrarea mirosului e triggerul unor experienţe formatoare. Interesant e că aceste două povestiri au fost scrise cu un an înainte de debutul pandemiei și, citite astăzi, pot părea premonitorii. Desigur, nu pretind că autoarea a anticipat, vizionar, unul dintre indiciile bolii de mai târziu, însă nici nu putem ignora capacitatea literaturii de a genera inter-relaţionări în subteranele textului. Iată un fragment din „I lost my sense of smell”

„Mirosul lui zăbovește încă în haina albastră, în căciula de lână gri cu urechi, în tapiţeria scaunului de la birou și-n toate obiectele neclintite din camera mare, nu fiindcă unele lucruri nu-și pierd niciodată mirosul, pentru că și le vor pierde și ele cândva, dar mai ales pentru că toate s-au întâmplat atât de curând. Trebuie să fac ceva ca să pot să-l mai simt, înainte să se stingă și el.” 

Apoi, Câinii din zori, povestire în care, dincolo de trama lăsată la vedere, se ghicește o întreagă serie de interogaţii despre animalitate și umanitate. Despre ochiul care străpunge agresiv și despre văzul atotcuprinzător (care-mi amintește de Sf. Augustin). În fine, V-ul, unde plimbarea prin C i ș m i g i u , după încheierea stării de urgenţă decretate în pandemie, înregistrează simultan (într-o scenă memorabilă, cu porumbei și ciori) exactitatea morţii și urgenţa vieţii. 

Sintetizând: Quilt strânge la un loc povestiri inervate de înstrăinare, de absenţa comunicării, de resemnări și fulgurante iluminări. O proză a nexurilor scrie Veronica D. Niculescu – construcţie din care transpare, mai presus de orice, simfonia simţurilor, din care nu lipsește ochiul interior (unde sunt concentrate razele percepţiilor și se deschide calea cunoașterii). Ajungem, astfel, la vectorii care conduc percepţia și ideea spre expresie și ritm, până când acestea explodează de frumuseţe poematică și devin imponderabile. Din acest motiv, cu toată greutatea lui caldă, imponderabil ajunge un întreg quilt - în interiorul literaturii. 

 * Veronica D. Niculescu, Quilt, 25 de povestiri cu animale și oameni, Iași, Editura Polirom, 2023.

Sursa: revista Orizont, p. 11.

27 iulie 2023

Ziua când a murit o pasăre

Ziua când a murit o pasăre.

Mă gândeam, nu demult, cum poate să te sune cineva și să-ți vorbească despre te miri ce nimicuri în ziua când a murit un scriitor la care ai ținut enorm, pe care l-ai citit integral și din ale cărui cărți te-ai hrănit, mult înainte de-a începe să scrii. De parcă ar fi o zi obișnuită. Asta înseamnă să trăiești în lumi paralele. 

Azi e de parcă ar fi murit o pasăre. S-a stins, puțin câte puțin, sub ochii noștri, mult înainte de-a muri. Așa fac păsările cântătoare. Sunt extrem de atașată de muzica ei și de ea, cu ipod-ul plin de cântecele ei, fixate acolo de ani - multe, multe (nu și acela, cel mai cunoscut). N-a fost „autorul unei singure cărți”, nici pe departe. A cântat mult și bine și-a fost extrem de multă durere în muzică și în viață. Să tăcem. Să ascultăm. Mă va însoți mai departe vocea ei, în toate drumurile mele. 

Sinéad O'Connor.

Thank you for hearing me.

19 iunie 2023

Sibiu - o revedere după 5 ani

 Aș scrie ceva despre Sibiu, cum am venit acasă frântă, dar fericită, gata să mă iau la trântă cu treaba care mă așteaptă de joi.
Eu călătoresc rar în ultima vreme, mă desprind greu de casă deși nevoia să plec este mare. Prima oară când am simțit nevoia să renunț la o plecare la mare ca să rămân și să lucrez ceva al meu a fost prin 2009, traduceam al doilea Nabokov, „Disperare”; am rămas acasă singură și-mi amintesc că rezolvam jocurile de cuvinte (acelea „intraductibile”) jucându-mă cu literele decupate pe pat, ca la Scrabble (la care, mă iertați, sunt campioană absolută). O plăcere fantastică. Emil îmi spunea atunci că așa e și el („pe mine vacanțele mai rău mă încurcă, mă scot din ale mele”). Chiar așa! De-atunci, îmi drămuiesc bine plecările. Sigur, rămâne permanentă dorința de ducă, dar nu de hoinărit aiurea, ci de plecat undeva unde să stau, să pot să respir, să mă aud, să mă încarc și să mă gândesc, până la urmă, dacă se poate, la o nouă poveste.
Drumul la Sibiu mi-a picat minunat. În loc să facem un turneu, am ales un singur loc pentru lansarea Quilt-ului - acesta. Fosta mea casă. Orașul unde am început să scriu, acum mai bine de douăzeci de ani, și pe care l-am părăsit cu multă părere de rău - ca să nu zic cu jale. (Aici o să fac o paranteză necesară și-o să strig: iubesc Bucureștiul!)
Din cele două zile petrecute acolo, una a fost a cărții și-a întâlnirilor, a doua a fost doar a mea, un dar pe care mi l-am făcut singură. Prima mi-a adus un uragan de emoții (tren-lansare-plimbări-ieșiri la cafea-îmbrățișări-fotografii) și s-a petrecut prin centru. A doua a fost a traseelor mele și doar ale mele, și despre asta aș scrie, nu pentru că ar trebui cuiva, ci pentru că-mi trebuie mie.
Am făcut și refăcut drumurile spre și dinspre casă, m-am oprit în fața unor curți părăsite, năpădite de buruieni și crini, unde cândva mângâiam câini ciocolatii care veneau să ne lingă și alergau pe lângă gard, să ne mai prindă o dată, și sub poartă, și sub liliacul din spate... M-am dus la marginea verde, de unde se văd munții, unde-s șiruri de copaci (unul, ciung, mă ademenea periculos, ca un braț, când eram depresivă) și de unde se vedeau pajiști (acum, vai, numai blocuri, dragă tinerețe-fără-bătrânețe). M-am dus în vechiul, micul meu cartier, unde turnurile păreau intrate la apă, atât de mici, dar curate, cuminți. M-am dus să-mi văd casa, și am găsit un loc aseptic, trist-îngrijit, dispăruseră toate tufele, toți copăceii, un singur pom rămăsese în picioare: bradul meu, unde-am văzut generații de guguștiuci ieșind din ou și învățând să zboare. Crescuse, ultimele lui ramuri erau acum la un etaj superior, la mine rămăsese doar trunchiul. M-am dus să văd Poșta - era duminică, totul închis. Și aici plânsul s-a rupt, cum se întâmplă, în cele mai neașteptate momente, căci am urcat scările și m-am uitat pe geamlâc, să văd dacă mai există ghișeul - și el exista, și a fost o întâlnire așa de puternică, de parcă ghișeul ăla era o ființă. De aici plecau toate scrisorile și pachetele mele.
Și-am fost în Sub Arini, l-am străbătut în toate direcțiile, în lung și în lat, și dimineața, și seara, fermecată de verdele crud de după zile de ploaie, de ciupercile ronțăite de veverițe, de rațele de pe Trinkbach și, da, mai ales de Trinkbach, cel mai iubit pârâu din lume, cu ape verzi, cu lumini și cu umbre. Mi-am căutat buturugile și copacul în V (nu mai este). De ce sunt atât de legată de locul ăsta? De ce l-am părăsit, știind precis că nu voi găsi nimic care să-i semene?

Așa a fost la Sibiu, pentru mine. Timp dilatat și călătorie în timp. Am venit frântă, dar fericită, gata să mă iau la trântă cu treaba. Fiindcă joi am încheiat de revăzut redactarea unei traduceri, iar azi trebuie să mă apuc de o alta. Dacă o să pot să mă adun.




9 iunie 2023

Quilt - lansare la Sibiu

 Revin la Sibiu după cinci ani, cu prima lansare în țară a lui Quilt, alături de Radu Vancu.


***



(Foto: Librăria Humanitas „Constantin Noica” Sibiu)