Semn că deloc nu-i iluzorie tăcerea – nici pîs n-a zis telefonul de Paştele acesta, Slavă Iepuroiului de văgăună! Nici un sms, nici un apel, nici dat, nici primit, să fie primit! Şi-am pornit-o, după paginile de dimineaţă, într-o plimbare lungă şi demult ticluită, în celălalt capăt al oraşului, dacă oraş poate fi numită zona aceea. Înarmată cu noua pelerină de mohair lucrată astă iarnă, iată-mă închizînd cartea, iată-mă închizînd uşa, iată-mă lăsînd în urmă şi blocuri, şi curţi cu pitici de ipsos. Pitici care între timp au primit pamperşi ca să-şi ascundă goliciunea, vai, dar ce te faci că le-au rămas mînuţele înăuntru... Iar alături mai e o piticuţă care-şi frînge mîinile de îngrijorare.
Şi ruinele caselor care-au fost, în urmă rămîn şi ele, cît a mai rămas, cît a dispărut, cît o să dispară şi n-o să zică nici ah, şi grădinile în care odinioară creşteau tufe de zmeură, şi camerele înalte cu douăzeci şi două de pisici de Angora şi persane, în urmă şi ele.
Şi peste pod, şi peste calea ferată, cu soarele în faţă şi munţii încă înzăpeziţi într-o gară, departe în sud.
Şi strada, iat-o, nici un om nicăieri, obloanele trase, zăvoare peste tot, un telefon cu fise, spitalul de nebuni, vîrtejuri de praf înălţîndu-se, ocolind sîrguincios esenţialul.
Şi iată casa, casa unde l-am dus anul trecut pe Smeagol, motănelul adoptat de la AnimalLife şi ţinut vreme de vreo două luni pînă i-am găsit un colton, monstruleţ drag. Ferestrele-s deschise, o adiere leagănă perdelele croşetate, motănelul nu-i de văzut, are treabă ca orice motan, doarme prin vreun cotlon, scîrţîie după vrăbii, tresare în vis. Şi-o găină maro pe calea ferată, astăzi nici trenurile nu îndrăznesc să mai treacă.
Apoi o biserică romano-catolică, poarta mare deschisă, grilajul închis, un Isus copil şi o rază înclinată scăldînd doar o bancă în lumină, întrebare, linişte, deocamdată atît.
Să-l ierţi, împotriva voinţei sale, pe cel ce te-a scuipat cu otravă.