„Cărți care ne-au format” - chestionar, Litero-mania

Am răspuns, în timp ce mă aflam la Sinaia, la chestionarul „Cărți care ne-au format”, pentru Litero-mania, la invitația Adinei Dinițoiu. Răspunsul la anchetă poate fi citit în revistă aici. Îl redau și mai jos integral.

Cărți care ne-au format

Veronica D. Niculescu: „Au fost atâția ani în care am trăit efectiv, trup și minte, în cărțile lui Beckett și Nabokov, autorii din care am tradus cel mai mult”

1.     Ce citiți în aceste zile?

Tocmai am terminat Donatella di Pietrantonio, Vârsta fragilă, și încep Jon Fosse, Eu este un altul, Septologie III-V. Sunt cărți aduse de la târgul de carte Gaudeamus – eu nu prea las turnurile să zacă, citesc între un târg și următorul tot ce am cumpărat, deși alternez cărțile nou apărute cu alte pofte, mai vechi sau mai noi. Iar anul ăsta n-am putut ajunge la Bookfest, deci eliminasem tot ce însemna turn cu noutăți pus în preajmă. Din ambii autori am mai citit, știam că îmi plac, așadar am mers mai departe cu ei. Sunt absolut fermecată de Fosse. Mă hrănește, e genul de literatură excepțională în care mă cufund ca-ntr-o muzică, ca-ntr-o viață. Înrudit cu Beckett, da, și totuși altceva.

2.     Care este cartea care v-a schimbat viața?

Toate cărțile ne schimbă viețile. Una câte una și toate, laolaltă. Fiindcă ne schimbă felul în care înțelegem viața. Cărțile se așază precum cărămizile într-un zid, una peste alta peste alta peste alta. Pui una prea sus, cade, nu ține, fiindcă probabil n-ai pus ce trebuia dedesubt. Mai muncește. Încerc să spun că totul contează, baza, miezul, vârfurile. Acele cărți memorabile prin faptul că sunt literatură de cea mai bună calitate, da, dar și cele care au doar rolul de a ne conduce mai departe, poate chiar dinspre ce ne displace spre ceea ce e esențial și contează.

3.     Ce carte v-a influențat cel mai mult?

Sunt atâtea... De la rușii citiți în liceu, când cred că am deschis cu adevărat ochii asupra marii literaturi, până la cărțile traduse – multe m-au dus acolo unde nu m-ar fi dus cărți alese pur și simplu de mine în librărie. Cred, cum ziceam în răspunsul anterior, că tot ce citim – la fel ca muzica, filmele, celelalte arte –, tot ce consumăm ne alcătuiește, se adună și face parte din noi. De aceea e important cu ce ne hrănim. Cum selectăm. Nu știu exact cum să mă raportez la ideea de influență. Sunt sigură că au rămas urme puternice după niște traduceri, au fost atâția ani, în fond, în care am trăit efectiv, trup și minte, în cărțile lui Beckett și Nabokov, autorii din care am tradus cel mai mult, suspendându-mă din aproape orice altceva. A fost important pentru mine apoi să mă scutur și să mă regăsesc cumva. Dar te regăsești transformat. E vocea ta, în cel mai bun caz, dar o voce care știe că există muzica aceea, din care ai cântat (tradus) notă cu notă, notă cu notă, zi după zi, săptămâni, luni, ani. Watt al lui Beckett rămâne pe viață cu mine. Darul lui Nabokov, Foc palid, căruia i-am dat ocol vreo șapte ani înainte să încep să-l traduc.

4.     Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.

În ultimii ani, alegându-mi cu foarte mare grijă cărțile, n-am dat greș în nici o alegere. Am savurat totul cu încântare și m-am și lins pe degete la sfârșit. Ultima carte de care-mi amintesc că nu mi-a plăcut, dar tot am terminat-o, că nu se face să lași în farfurie, muncești și cu ce nu te prinde, a fost Vegetariana – demult, luată după nu știu ce recomandări fierbinți. Mi-a displăcut profund. Mi s-a părut slabă, subțire, falsă în fiecare colțișor. Iată-mă azi făcând confesiunea, după doi ani de când chiar sunt vegetariană, și chiar în anul în care autoarea a luat Nobelul.

5.     Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.

Inevitabil, sunt cărțile traduse de mine, din care primesc exemplarele de traducător de la editură. Anul acesta am dăruit oricui am avut ocazia Beckett, reeditat în colecția Top 10+ de la Polirom. La fel, reeditările romanelor lui Nabokov. Sunt bucuroasă când am cui dărui cărți, când știu că acel cineva va citi.

6.     Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?

Sunt prea mică să spun așa ceva. Să se pronunțe profesioniștii. Ca cititor, când nu îți place o carte sau un autor despre care se spune că e mare, e foarte posibil să îți lipsească ție una dintre acele cărămizi de la bază, care să te ajute să înțelegi vârful. Sau să fie chestiune de gust; sau de moment în care citești; apoi, cu cărțile mari, se știe, se mai și muncește... Nucile tari, odată sparte, scot la iveală minuni! Anul acesta, am dăruit cuiva apropiat Metamorfoza lui Kafka. Sfântă inocență, ce mi-a fost dat apoi să aud!... Și cât m-a întristat această reacție...

7.     Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?

Nici aici nu m-aș pronunța. Ar fi doar o părere de cititor. Dar cred că mai degrabă se pot da exemple de supraevaluare, în lumea noastră grăbită și sclavă a publicității, a noului, a imaginii colorate... Din păcate, tot mai adesea văd cărți recomandate de-a valma, puse laolaltă ca oile-n țarc, deși n-au ce căuta împreună. Supra- și subevaluare din greu. Nivelare. Tristețe. (l.e.: ce-i drept, aici mă cam refer la noutăți)

8.     Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.

Nu-ți poți dori să scrii decât cartea ta, iar cartea încă nenăscută nu poartă un nume. Îmi doresc să mai scriu. A fost un an foarte puțin îngăduitor cu scrisul meu și cu mine. Dar am dus mai departe ceva început cu șapte ani în urmă, o casă a mea la care tot tencuiesc, șlefuiesc, în fiecare toamnă mai adaug o aripă, un candelabru, un horn, deși mereu îmi spun că e gata, acum chiar e gata...

9.     Ce carte ați recitit cel mai des?

Cred că Foc palid, Nabokov. Am citit-o de opt ori doar când lucram la traducere, acum zece ani și ceva, în diferite forme și variante. E cartea la care, de departe, am muncit cel mai mult. Neglijența – sau de-a dreptul indiferența – cu care a fost primită traducerea aceste cărți, în jurul căreia plutea până atunci aura de „intraductibilă”, m-a lecuit de multe – griji, spaime, așteptări... Trebuie să-ți faci treaba bine, cât poți de bine, fără spaime exagerate, dar și fără să te aștepți la nimic. Sigur, înspăimântătoare cu adevărat e tăcerea. Altfel, dincolo de traduceri, cred că cel mai des recitesc din Cehov și Kafka. Mă întorc acolo oricând.

2024 - Cărțile: un an al traducerilor și reeditărilor

A fost un an al traducerilor și al reeditărilor. Am tradus mai mult decât aș fi vrut, am scris mai puțin decât aș fi avut nevoie. Viața nu a curs lin.

· Toți copiii librăresei a apărut într-o ediție nouă, în colecția Top 10+ de la Polirom - și se numără printre bestseller-urile editurii la capăt de an.

· S-au reeditat două traduceri din Beckett, probabil cea mai mare bucurie a anului: romanul Vis cu femei frumoase și nu prea și Integrala prozei scurte. 

· Mi-am ocupat mare parte din an cu tradusul. Două cărți, cam un milion de semne împreună. Traducerile noi: Sticlăreasa de Tracy Chevalier, Polirom, colecția Biblioteca Polirom, proaspăt apărut la Gaudeamus; și Bach pentru copii de Helen Garner, în curs de apariție la Anansi. World Fiction.

· Quilt (Polirom, 2023) a primit două premii: distincția „Cartea de proză a anului” - pe platforma „O mie de semne” și premiul „Cartea Discretă a Anului” - oferit de ARCCA, pentru care sunt foarte recunoscătoare. 

· O vară cu Isidor și Iarna lui Isidor s-au tot epuizat și retipărit în tiraje noi de vreo șase ori.

O vară cu Isidor a ajuns la a douăzecea retipărire și se numără printre bestseller-urile editurii în 2024. De anul acesta, a intrat și-n manuale.

· Prezentă în două manuale de Română de clasa a VII-a: al Booklet, cu un capitol întreg din O vară cu Isidor; al ArtKlett, cu povestirea „Cum e lumea” (ediție nouă). 

Am scris puțin, față de cât mi-aș fi dorit și față de cât aș fi avut nevoie ca să rămân sănătoasă, dar am scris. Când n-am putut scrie, de voie, de nevoie, am tradus. Și-am tradus, și-am tradus.

Nu am scris pentru nici o antologie sau volum colectiv. 

Nu am participat la nici un festival. Nu am fost invitată nicăieri. 

M-am autosuspendat din tot ce înseamnă zonă publică mare parte din an, făcându-mi probabil singură și mult bine, și mult rău. 

Am citit mult. 

Am avut vacanță insuportabil de puțină (patru zile vara, patru iarna). Ies epuizată din acest an teribil. 

Au fost multe, multe piedici, un an deosebit de greu, parcă mai greu ca oricând de săpat un loc al vieții și-al lucrului tău - o cameră doar a ta și o ușă închisă n-au mai fost de ajuns. Îmi doresc un an în care, pur și simplu, să pot munci (gândi, trăi) liniștită. 

De unde plec, unde mă duc

Am plecat plângând din Sinaia - nu e o metaforă, mi-a fost mai greu ca oricând drumul spre gară, totul mă trăgea înapoi, nu înainte. Poate fiindcă plec atât de rar și de greu de acasă? Poate fiindcă fuga a fost doar o fugă, una temporară, care nu rezolvă până la urmă nimic? Poate fiindcă am simțit mai mult ca oricând că, așa cum zice un personaj de-al lui Nabokov, frumusețea nu poate fi posedată (oricât ai inhala mirosul unei flori, oricât ai privi culorile unui apus)? Doar singur, în drumurile tale, poți inhala în neștire frumusețea asta, o poți descoperi cu de-amănuntul și poți simți, în cele din urmă, că tot cu mâinile goale - și cu pieptul plin - pleci acasă. Casele, aleile șerpuite, treptele, cerul, stelele, turiștii și apropierea Crăciunului. N-am mai văzut niciodată stațiunea atât de animată - în timpul săptămânii, în preajma sărbătorilor (fiindcă eu așa călătoresc de ani de zile, de obicei de luni până joi, de obicei evitând perioadele când pleacă toată lumea; e un truc minunat).

Am prins la întoarcere un tren din acela nou, care merge între Brașov-București. O minune. În jur, jumătate locuri libere, jumătate ocupate de străini. O oră și jumătate a zburat ca fulgerul. Nici n-am apucat să mă gândesc de unde plec și unde mă duc.

Fugă de decembrie

Fugim în micile noastre vacanțe, rarisime, scurte, pentru că nu putem fugi cu totul din viețile noastre, atunci când ajung să ne sufoce. Noaptea, aici, între munți, mă ține trează sunetul grăbit al propriei inimi, rezonând cu putere prin pernă - aș da orice să înceteze să gonească așa, mă rog să slow down așa cum te rogi să înceteze petrecerea din vecini. Măcar după 12. Măcar după 2. Dar ea nu, nu, bate ca toba, trebuie să-mi ridic capul cu palma un pic ca să pot adormi. Dimineața, la răsărit, văd o lună uriașă apunând peste munți, printre hașuri de crengi și păsări negre. Creste înzăpezite. În stațiune e cald. E neobișnuit de cald, se plânge lumea prin magazine, iar străzile-s pline de grupuri de elevi gălăgioși. Îi voi auzi după-amiaza, chiuind și urlând în camere, strecurându-se prin uși crăpate pe furiș. Mă tulbură senzațiile pe care îmi imaginez că le simt acolo, în camerele unde-au ajuns aduși cu școala, ca să învețe ceva - vor învăța, nu vor uita niciodată. La mine pe etaj e șantier - ce noroc! -, muncitorii montează mobilier nou pentru camerele de lux. Burghie găuresc, ciocane bat, oameni vorbesc într-un capăt de palier. În celălalt, liceenii se iubesc, țipă, tropăie, fug. Mi-a fost atât de dor de viață, de oameni, încât scriu și mănânc și mă uit pe fereastră în toată zarva asta de parcă sunetele scoase de om ar fi doar o muzică de fundal, pusă de o mână atentă cu nevoile mele. Numai inima mea de n-ar mai goni chiar așa. N-o să-mi ajungă timpul, e mult prea puțin... Mi-ar trebui măcar o lună așa, în acest „sanatoriu” luminos, liniștit în felul său, cu tot zgomotul său - fiindcă toată gălăgia asta n-are nevoie de mine, nu mă cheamă, nu îmi solicită atenția sau sprijinul -, ca să mă reaud, ca să uit, ca să las grijile-n spate, ca să-mi regăsesc echilibrul, ca să scriu. Fugim în micile noastre vacanțe, cu un rucsac încropit rapid în spinare și cu carnete pline de liste și de pagini neîncepute, fiindcă nu putem fugi cu totul din viețile noastre.

Cana mea cu păsări, cana care cântă

 

Nu știu cum se face, dar se întâmplă că în mâna mea lucrurile rămân ca noi multă vreme. Așa e de când eram copil. Am devenit destul de protectoare cu puținele mele posesiuni probabil observând cum tot ceea ce împrumutam se întorcea dacă nu de-a dreptul stricat, măcar vizibil deformat, julit, îndoit. Cărți nu mai împrumut decât foarte rar – spre deloc.

Acum, dacă mă întrebați despre cana de citit, o să vă spun că am aceeași cană, de citit și de scris și de visat, de... aproape trei ani. Cana mea cu păsări, cana care cântă. Îi sunt și îmi este fidelă din primăvara lui 2022. Până și suportul de sub ea e același.

Eram la Iași, într-o rezidență de scris. Mi-era greu. Îl îngropasem pe tata de mai puțin de o lună când am trimis o aplicație (la îndemnul repetat al unor prietene, fiindcă mie nici prin cap nu-mi trecea) și când am aflat că fusesem admisă. Mi-am pus viața într-o valiză și m-am mutat acolo pentru o lună. Eram într-o perioadă când nici nu puteam vorbi, darămite să scriu! Știu, asta pare altă poveste, și totuși este povestea cănii din care beau azi.

Acolo, în rezidență, unde am împărțit o căsuță cu două scriitoare mai tinere din Ucraina, una dintre ele venită cu fetița, am fost nevoită să ies în fața copiilor la niște ateliere și, în cele din urmă, să fac față cumva unei lansări organizate în Cărtureștiul din mall. Lansam ultima mea carte, Pescărușul de la geam (Jurnalul unui cuib). Recunosc și aici, nu mă simt foarte în largul meu la lansări. Dorm prost spre deloc și înainte, și după, mă tem că nu voi fi la înălțime, mă tem de ridicol, de felul stângaci în care ies vorbele, mă tem de așteptările celorlalți – pur și simplu simt că locul meu nu e acolo, că prezența mea fizică nu poate fi de nici un ajutor cărții, ba dimpotrivă, mai degrabă ar putea să o saboteze. Ca să spun foarte pe scurt ceva ce e greu de înțeles chiar și pentru mine, pur și simplu mi-e greu la lansări.

Ei bine, acolo, la capătul întâlnirii, după autografele și fotografiile de final, a revenit la mine o fată timidă, frumoasă, o fată care îmi ceruse deja autograf, deci știam cum o cheamă. Andreea Plăcintă. Medic și cititoare împătimită. S-a apropiat stânjenită, de parcă ar fi vrut să îmi mai ceară ceva. Însă de fapt, nu îmi cerea, ci îmi oferea. Mi-a strecurat un pachețel frumos ambalat. Era cana din care îmi beau și astăzi cafeaua și ceaiul, și când citesc, și când scriu, și când doar stau și visez la fereastră. E ca nouă.

Cu ea alături am început să scriu și atunci, la Iași, în rezidență (povestirile amare din Quilt), cu ea alături am scris și am tradus și am citit în acești ani.

Trăiesc într-o cameră mică, dintr-un apartament cu două camere, și el mic. Ca să ajung din dormitor la lucru, nu fac decât să mă mut din pat la birou – doi, trei pași. La fel, ca să mă întorc de la lucru acasă, aceiași doi, trei pași. Cana asta frumoasă, cum n-am mai avut niciodată, largă, de porțelan alb fin, prin care aproape că trece lumina, pictată cu ramuri gri și păsări vernil, se mută odată cu mine.

Până în ora 17, beau cafea – aceeași cafea de dimineață, lungită cu lapte, de care trag mult. După ora 17, ceai. Ceai verde, ceai rooibos, ceaiuri de fructe, ceaiuri de plante, un evantai multicolor de ceaiuri. Citesc mereu doar în pat, sprijinită de perna așezată vertical. Trag mereu lângă pat o măsuță pe rotile, care altfel stă la fereastră. Pe ea așez ritualic: cana, cartea, ochelarii, uneori am și o vază cu flori, depinde de anotimp. Niciodată telefonul. Aprind veioza ca o lună. Și citesc. Și citesc, și citesc, ore în șir, cât pot, după-amiaza și seara. Duminicile!... Nu pot nici să scriu, nici să citesc fără o cană cu o băutură caldă alături.

Dragă Andreea, cititoarea mea bună și timidă din Iași, îți dedic acest text – care nu e despre căni, ci despre daruri. Daruri potrivite la momentul potrivit. Și îți mulțumesc! E mare lucru să fii permanent însoțit de darul unui cititor. Porțelanul alb al cănii – care cântă cu ecou la ușoare atingeri – îmi amintește, când se mai întâmplă să uit, că există un sens. Un sens, un destinatar și o întreagă lume care se hrănește și supraviețuiește hrănindu-se cu cuvinte. Iar asta e foarte mare lucru, de ținut minte în singurătățile noastre.

(pentru campania #canadecitit - Anansi. World Fiction)

O foarte veselă carte tristă

 

Cristina Hermeziu, cunoscută ca poetă și ca jurnalistă, dar și pentru generozitatea și grija cu care susține literatura română în Franța, culege anul acesta roadele muncii sale. După ce în vară i-a apărut la Editura Junimea antologia poetică elegii postHumane, finalul toamnei a venit cu publicarea primului său roman, Nickel, la Editura Cartier.

Acum un an, citeam acest manuscris (pe atunci enigmatic, căci nu purta mențiunea „Roman”), cu uimire și încântare. Nu seamănă cu nimic, îmi spuneam. O încurajam și o îndemnam pe autoare să îi caute cărții un loc potrivit într-o colecție de proză. Acum, pregătindu-mă pentru lansarea de la târgul Gaudeamus, cartea mi-a amintit de teatrul Savianei Stănescu (cu emigranți, cu personaje feminine ajunse în țări îndepărtate, în lumi străine). Și am tresărit când am văzut că la începutul romanului chiar a apărut lista cu personajele – da, ca în cazul unei piese de teatru. Însă lucrurile se opresc aici, nu e nici o înrudire stilistică sau de alt fel între cele două autoare.

Apoi, mi-am amintit de literatura Adelei Greceanu, care spune că poezia ei are poveste, iar poveștile ei au poezie. Da, există un grad de rudenie mai strâns aici, mai ales că ambele scriitoare sunt jurnaliste. Știu să asculte, știu să audă (ascultă ca meserie) și redau vocile din jur foarte bine.

Aș îndrăzni să zic că Nickel e totuși atipică din toate punctele de vedere. Și frumoasă prin neasemănarea cu nimic. Avem aici povestea unor români (mare parte femei) care se duc să muncească un an în Franța, într-o fabrică de senzori de temperatură pentru industria aviatică. Două lumi, inițial ca apa și uleiul, se amestecă treptat – particulele se ciocnesc, se resping, se mixează într-o scriitură alertă, densă, poetică, cu o precizie adesea tăioasă, dar și cu umor. Nickel este însă o proză cum nu prea scriu poeții, care de obicei se apucă să scrie romane mai ales despre propriile vieți. Aici avem un evantai bogat de personaje – de oameni vii, schițați cu tușe rapide, dar apăsate –, vreo patruzeci de ființe mișună în romanul acesta fragmentat, iar eul din poveste, povestitoarea meciului România-Franța, o tânără slăbuță, cu dreadlocks, are mereu privirea îndreptată spre toți acești oameni din jur și foarte puțin înspre sine.

Ziceam, în micul meu text de pe coperta a patra, că poezia Cristinei Hermeziu a înflorit într-o proză de toată frumusețea. Da, bobocii poeziei sunt acolo, seva este aceeași, iar poezia și proza stau împreună pe aceeași ramură.

Nickel este o carte scurtă și plină de esențe. O foarte veselă carte tristă, scrisă cu o minunată limbă română (de menționat și farmecul unor regionalisme, câteva cuvinte și formulări nemaiîntâlnite de mine până acum). Plus un final splendid, care se contrapune strălucit multor imagini ale falsului care apar pe traseu.

Am rugat-o pe Cristina Hermeziu să ne spună, la finalul lansării de la târgul de carte, cum și-a găsit inspirația (sunt niște descrieri extraordinar de minuțioase ale muncii femeilor în atelier, cu un zoom care apropie foarte mult, așa cum puncta Bogdan Crețu). Răspunsul ei, lămuritor într-o mare măsură, rămâne darul primit de cei care au participat la lansare. 

 

Două lansări la târgul Gaudeamus

Una dintre cărțile traduse anul acesta tocmai a ieșit din tipar și se poate găsi la Târgul de carte Gaudeamus: Sticlăreasa de Tracy Chevalier. O vom lansa într-un eveniment comun: șapte noi apariții din Biblioteca Polirom, sâmbătă, 7 decembrie, de la ora 17.

Iar vineri, 6 decembrie, de la ora 17, voi fi prezentă la lansarea romanului Nickel de Cristina Hermeziu, o carte pe care am citit-o cu uimire și încântare încă de acum un an, în manuscris, și pentru care am scris o mică prezentare pe coperta a patra. Un roman scurt și dens, o carte specială, plină de esențe. 

Caut miracol

De-a lungul acestui an din care mai avem încă un pic, am tradus - chiar începând din ianuarie -1.000.000 (un milion) de semne. Un cărțoi lung, un cărticel scurt. Bune amândouă; ar fi puțin să spun că mi-au plăcut - m-au acaparat cu totul. O zi bună pentru mine e o zi în care mă pot trezi dimineața și mă pot așeza cu cafeaua la birou, într-o liniște deplină, ca să lucrez. Nu cer foarte mult, nu-i așa? Când traduc, am ritmul meu deja stabilizat în atâția ani, nu pot să merg nici mai repede, nici mai încet, traduc și traduc, ținând graficul strâns lângă mine, și nu mai fac absolut nimic altceva, eu sunt textul, luni-duminică, cu pauză doar în după-amiaza de duminică.

În prima jumătate de an, am fost nevoită să lipsesc însumat de acasă o lună din șase, să stau în alt loc, să mă ocup de altceva. Prin urmare, și mai mult de lucru la revenirea acasă. Prin urmare, iarăși lipsă concediu. Zile de vacanță au fost fix patru. (Două pe drum, două acolo.) Viena! Regăsită, iubită și mai mult de data asta.

Tânjesc, bineînțeles, după vacanță. Dar și mai mult mi-e dor de altceva - de acel motor sfios dinăuntru, care nu se pornește oricând și oricum, ci doar dacă, ci doar când, ci doar cine știe cum și prin ce miracol. Îmi vine să mă sui pe un munte doar ca să am de unde striga!... Caut miracol, am pretenții infime. (Dimineață, cafea la ibric, pagina albă în față.)

Cuminte, discretă - cu un ciob de sticlă în suflet

Vinerea trecută, când porneam spre gala de decernare a Premiilor ARCCA, n-am spus nimănui unde mă duc. Cui să fi spus și de ce? M-am îmbrăcat ca de obicei în plimbările mele de seară, m-am încălțat cu bocancii gri-șoarece, mi-am tras gluga în cap - era frig! - și am plecat devreme de-acasă. Emoțiile erau mari, nu știam ce va urma. Tot ce știam era vocea melodioasă a lui Ciprian Măceșaru, care mă invitase - discret! - să particip la gală.

Am dat roată prin Cișmigiu la ora când se aprind felinarele, m-am uitat la apă, la frunze, la peticul de senin ivit deasupra platanului uriaș după un șir de zile noroase, apoi am ajuns pe la Universitate, am mai pierdut vremea pe ici și colo, cu emoțiile slăbindu-mă tot mai tare și întrebându-mă ce tot fac pe acolo.

A urmat ce-a urmat: o seară frumoasă, caldă și de-o simplitate foarte pe gustul meu, cu oameni și cărți de jur împrejur - și cu premiul Cartea Discretă, despre care chiar nu știusem cine-l va lua.

Am pornit spre casă apoi, bine înfofolită, cu trofeul în brațe, încercând iarăși să lungesc un pic drumul. Acasă trebuia să povestesc ce mi s-a întâmplat. Să-mi mărturisesc primului apropiat bucuria - fiindcă era, într-adevăr, o bucurie faptul că cineva a văzut ceva în „Quilt” și i-a acordat acest condur de cleștar: primul meu trofeu pentru o carte (au mai fost premii, dar niciodată însoțite de un trofeu).

Și atunci, în liniștea aceea a drumului spre casă, în înserare și frig, iarăși singură în stradă, pe lângă blocuri, pe sub coloane cu buticuri încă deschise, printre homeleși care se chinuiau să adoarmă pe saltele plouate, am înțeles deodată ceva: că nimeni, dintre cunoscuții mei, nu-mi urase succes înainte. Și că nimeni nu-mi trimitea vreun mesaj de felicitare atunci. O tăcere deplină.

Nu mă mai lungesc cu întrebări și explicații. Cam asta e viața. Cuminte, discretă. Un drum în înserare spre casă, cu un licăr de bucurie (ciob de sticlă) de care nu știe nimeni în suflet, doar al tău, doar al tău.

Încă un pas, încă un pas, tot așa.

Quilt - Cartea Discretă a Anului 2023

 Fericită, onorată, mulțumesc juriului! 

Într-o ceremonie foarte frumoasă și emoționantă, derulată aseară la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, Quilt (Polirom, Fiction Ltd, 2023) a primit Premiul „Mihai Giugariu” pentru Cartea Discretă a Anului (2023), oferit de ARCCA.

Decernarea premiilor poate fi urmărită aici.

„Quilt” - nominalizat la Cartea Discretă a Anului / Premiile ARCCA

Quilt (Polirom, Fiction Ltd, 2023) este nominalizat la Premiul „Mihai Giugariu” pentru Cartea Discretă a Anului (2023), ediția a VI-a, oferit de ARCCA (Asociația Română a Creatorilor Culturali și Artiștilor).

„Nominalizările au scopul de a promova cărți care, deși valoroase, au primit o prea discretă atenție”, se arată în comunicatul ARCCA. Decernarea premiilor are loc vineri, 15 noiembrie, de la ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu.

***

Volumul de povestiri Quilt (25 de povestiri cu animale și oameni) s-a bucurat, la scurt timp după apariție, de câteva cronici excepționale, cum ar fi cele scrise de Cristian Teodorescu în Cațavencii, de Mirela Nagâț în Apostrof sau de Grațiela Benga în Orizont. 

Cartea a primit distincția „Cartea de Proză a Anului” pe platforma culturală O mie de semne. 

„Povestirile Veronicăi D. Niculescu, niște bijuterii sclipitoare stilistic, cu fraze de o fină muzicalitate, numai a ei, mi se par tot ce a scris mai bun prozatoarea pînă acum și o apariție încîntătoare în proza ultimilor ani.” - Cristian Teodorescu, în Cațavencii.

***

Despre Quilt, în emisiunea Timpul prezent în literatură, realizată de Adela Greceanu la Radio România Cultural, aici. 

Duminică, la Fanbook

Duminică, 10 noiembrie, voi merge la o întâlnire cu micuții cititori la librăria Humanitas de la Cișmigiu - la Fanbook, club de lectură pentru copii, cu romanul O vară cu Isidor (Polirom, 2017). Organizatorii au pus la cale acest eveniment pentru deschiderea noului sezon al clubului.

Dragi părinți și copii pasionați de lectură,

Duminică, 10 noiembrie 2024, începând cu ora 16:00, vă invităm cu drag la prima întâlnire Fanbook din acest sezon! Dacă aveți între 10 și 12 ani și iubiți cărțile și poveștile, veniți alături de noi pentru o sesiune plină de aventuri literare.

Invitat special: Veronica D. Niculescu, scriitoare

Cartea pe care o vom discuta: „O vară cu Isidor”, de Veronica D. Niculescu

Moderatoarea întâlnirii: Ivona Munteanu, profesoară

Vă invităm să ne aventurăm împreună într-o poveste despre curaj și prietenie, să descoperim cum e să îți urmezi visurile și să lupți pentru libertate, alături de o fetiță hotărâtă să-l salveze pe condorul Isidor, cel mai bătrân locatar de la Zoo Băneasa.

Mai multe detalii și link de înscriere - aici.

***

O vară cu Isidor a împlinit șapte ani de la apariție și se află la a douăzecea retipărire acum. Dintre multele invitații pe care încă le primesc, pentru diferite întâlniri cu copiii, aleg în fiecare an, de obicei toamna, una singură la care să mă duc, pentru a mulțumi astfel micuților cititori. Clubul de lectură Fanbook a fost această unică întâlnire din toamna asta. 

Cărțile cu Isidor, în topuri

O vară cu Isidor este cea mai vândută carte în librăriile Cărturești în această perioadă, fiind din nou pe primul loc în Topul general de vânzări.

Pe primul loc este și în Top 10 Polirom Junior, însă acolo apare constant, adesea cu continuarea, Iarna lui Isidor, alături. 

Ori de câte ori cărțile sunt indisponibile, e fiindcă s-au vândut și se tipărește imediat un tiraj nou. Și ori de câte ori nu apar în top, e tot fiindcă se terminaseră și tocmai se retipăresc.

O vară cu Isidor, retipărită la începutul lunii octombrie deja pentru a treia oară în acest an, s-a epuizat într-un timp record - cam trei săptămâni -, așa că urmează a patra retipărire. 

Astăzi pornesc spre editură după exemplarele mele de autor din Iarna lui Isidor, al doilea tiraj tras anul acesta. 

Prilej să mulțumesc din nou cititorilor - pentru că fac poveștile cu Isidor să trăiască an după an, fiind atât de citite și, îndrăznesc să spun, iubite. Mulțumesc și pentru mesaje și comentarii, și pentru scrisorile îndrăgostite, la care răspund atât cât îmi stă în puteri.

Povești în două manuale de Română

Din această toamnă, le dau întâlnire copiilor cu povești în două manuale de Română.

·  În manualul de Limba și Literatura Română, Clasa a VII-a, de la Editura Art Klett, noua ediție, din 2024, cu povestirea „Cum e lumea”, pe care se bazează întreaga secțiune din deschiderea manualului. Povestirea este una inedită, deci nu o veți găsi decât aici, ea n-a fost inclusă deocamdată în nici un alt volum, este scrisă special pentru acest manual acum cinci ani, când a apărut prima ediție.

·  În manualul de Limba și Literatura Română, Clasa a VII-a, de la Editura Booklet, o apariție 2024, sunt prezentă cu un fragment din O vară cu Isidor. Este vorba despre un întreg capitol din romanul apărut în 2017 la Editura Polirom, colecția Polirom Junior, retipărit constant de atunci.

Manualul de la Art Klett - aici, iar manualul de la Booklet - aici.

Romanul O vară cu Isidor, pe site-ul Polirom. Și tot acolo continuarea sa, Iarna lui Isidor.

Mulțumesc tuturor celor care au făcut posibile aceste întâlniri.

O recomandare - un podcast; și un pic despre viața din toamnă

Pentru că este un an al singurătății atroce, în care totuși reușesc să citesc mult - și să traduc -, în care-mi lipsesc teribil oamenii cu care să pot vorbi despre câteva dintre lucrurile astea, în care-mi lipsesc prietenii - și eu, dacă mi-aș tăia trei degete de la o mână, poate că aș putea număra pe degetele rămase prietenii rămași, deși nu mai sunt sigură nici măcar de atât -, am urmărit cu mare bucurie, în dimineața asta la o cafea lungă, primul episod din noul sezon al podcastului Ioanei Bâldea Constantinescu, Cu voce tare, la care invitat a fost Bogdan-Alexandru Stănescu. În sfârșit, niște voci umane și o discuție pe cât de adevărată, pe-atât de firească, despre viață și cărți, în camera asta a mea! Nu voi detalia nimic „despre”, vă invit doar să-l ascultați/vizionați, dacă sunteți dintre cei care se hrănesc din asemenea discuții și care simțiți lipsa lor. Poate fi accesat aici.

Altfel, odată cu începutul lui septembrie, de fapt deja din ultimele zile ale lui august, în căsuța mea de e-mail unde altfel nu mai pătrund decât reclame și spam-uri, au început să curgă invitațiile, propunerile de colaborare, redactările în tranșe, pregătirile pentru tot ceea ce urmează să se întâmple în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat în edituri și redacții. E viață în toamnă, de fiecare dată e așa, și simt bucurie în fiecare mesaj de felul acesta, chiar dacă nu voi putea fi părtașă decât la o parte din tot ce se pune la cale. Cât de mult mi-a lipsit! 

Adaug tot aici, fiindcă se leagă, acest interviu cu Ian McEwan, pornind de la romanul Lecții și mergând în zone extraordinar de interesante și de plăcute - pentru scriitori, pentru cititori -, despre cartea asta care conține cele mai multe elemente autobiografice dintre toate cărțile sale, despre plăcerea fantastică a scrisului, despre momentele când timpul, laolaltă cu tot ce există în jur, se topește, despre cât de intensă e acea senzație de absență totală din realitate, atunci când ești complet absorbit de ce faci, prezent în realitatea lucrului pe care-l creezi. Iată lucruri pe care mi-ar plăcea să le pot împărtăși cu un om, cu cineva apropiat, cu cineva care contează - ce mult mi-ar plăcea să pot vorbi despre asta și acel cineva să înțeleagă!... Lecțiile de 500 de pagini ale lui Ian McEwan m-au cucerit, m-au învățat, m-au dat peste cap și iarăși m-au cucerit - ce pagini minunate, către final, despre renunțare la viață pentru scris, despre sacrificii și ratări, despre scrisul de ficțiune folosind frânturi de viață; ce construcție solidă, cu aparență de apă lin curgătoare! 

Aș adăuga tot aici cât de fermecată sunt de scrisul lui Jon Fosse, cu câtă plăcere am citit primele părți ale septologiei lui - dar poate voi reveni în altă postare. 

20 de ani de la debut

Momentul acesta nu are, probabil, importanță decât pentru mine. Dar ce mai este blogul acesta, dacă nu un jurnal - aproape abandonat -, unde revin ca să marchez când și când exact asemenea momente? 

M-am retras la începutul lunii martie din vâltoarea publică, neștiind nici eu dacă pentru o săptămână, o lună sau un anotimp. Jumătate de an mai târziu, simt nevoia să revendic și mai mult din timpul meu. 

Am început să scriu povestiri în 2002, am strâns cam doi ani la povestirile din volumul de debut. Iar când acesta a fost alcătuit și bine finisat, n-am știut încotro să mă duc. Cum faci să publici? Literatură română, proză, unde, cum? Am bătut la câteva uși, am primit refuzuri, au urmat așteptări și tăceri sau mi s-au cerut bani - bani mulți, pe care nu îi aveam; și mi-am zis că mai bine cu cartea în sertar decât să public așa. 

În august 2004 am reușit să aduc acasă exemplarele de autor din Adeb. Avusesem noroc cu Editura Limes din Cluj, găsisem acolo întâmplător, după vreo nouă luni de căutări, o editură decentă. Încă nu exista colecția de proză românească de la Polirom (am trimis manuscrisul și acolo la începutul lui 2004, am așteptat, însă nu suficient - aveam să aflu imediat după debut că exista un referat pozitiv și ar fi existat șansa publicării în colecția ce tocmai urma să apară). Așa am ieșit în lume. 

Adeb a fost publicată la scurt timp și într-o ediție digitală, la Editura Liternet. Era să debutez în trei locuri deodată, după cum a glumit un critic literar... A avut cronici bune, în reviste importante, și a fost prezentată în emisiuni tv - care între timp au dispărut, așa cum au dispărut și o parte dintre oamenii care făceau lucrurile astea bune. Pentru mine, primirea cărții a fost ceva surprinzător, fiecare semn de undeva însemna enorm. M-a ajutat să scriu mai departe, mi-a dat mult curaj, în condițiile în care eram singură-singurică în povestea asta (așa cum cred și azi că suntem, oricum), nu aveam nici un cunoscut sau prieten din ceea ce numim „lume literară”, nici un prieten care să se mai îndeletnicească cu scrisul, nu frecventasem niciodată nici un cenaclu, nici un club, nu colaborasem cu nici o revistă - eram pur și simplu un om care se apucase să scrie. Următoarele cărți, tot de povestiri, au ieșit în ritmul lor lent, fiecare la câte patru ani distanță. Privind în urmă, aș zice că acum douăzeci de ani erau reacții mai multe și, mai ales, mai consistente la apariția unei cărți. 

Este o poveste mai lungă și cu destule ocolișuri și surprize, însă prefer să o rezum așa. 

A urmat ce-a urmat. Revenind la început - cam asta e ideea, că ori de câte ori mă rătăcesc eu de mine, ori de câte ori mă simt agresată, mâncată de vie de minunata lume nouă, încerc să mă uit la începuturi. Cum făceam? Cum scriam? Cum trăiam? Acolo încerc de fiecare dată să mă întorc. 

Liniștea - și neliniștea - de atunci le tot caut.

În loc de un gând de încheiere, două versuri citite ieri, care se potrivesc mănușă atmosferei:

„În noaptea rea pe care-o simt cum vine,

Mă caut singură pe mine.”

(Otilia Cazimir - Penumbră)

Proza lui Beckett, reeditată la Polirom

Se reeditează proza lui Beckett la Editura Polirom. 

Prima apariție din serie este romanul Vis cu femei frumoase și nu prea. Primul roman al lui Beckett, scris în engleză în 1932, respins de nenumărate edituri, pus deoparte și publicat abia postum (în 1992, la trei ani după moarte) și tradus foarte puțin în lume, Vis... a apărut la noi acum 12 ani, în primăvara lui 2012 (pe atunci, în seria de Opere, alături de alte două romane, traduse tot de mine, toate în premieră în limba română). Noua ediție apare acum în colecția Top 10+ și este o apariție miraculoasă, în vremuri atât de tulburi.

Urmează Integrala prozei scurte, în aceeași colecție.

De astăzi, cartea este în librării. Pe site-ul editurii, o găsiți aici.

***

22 iunie - A apărut între timp și Integrala prozei scurte, pe pagina editurii, aici.

Un arici ca și mine - despre Simfonia animalieră

În revista „Spre lumină”, a Colegiului Național Iași, am găsit un text - nu știu cât de nou sau de vechi și nici nu contează - despre Simfonia animalieră (Polirom, 2021), scris de un elev de clasa a zecea, Adelin Rusu. Și fiindcă mi-a plăcut privirea proaspătă și felul în care e articolul scris, și fiindcă vreau să salut aici un om, un cititor așa cum mi-am dorit, un arici ca și mine, în fond, las aici link, cu mulțumiri.

Ne amintim ca să scriem...

„Acest volum are o structură radical diferită de tot ceea ce am citit până acum, nu se aseamănă deloc cu cărțile studiate din programa școlară, fiindcă te face să simți, să trăiești, să îți pui întrebări asupra propriei conștiințe și să admiri acest conținut atât de bogat, dar și atât de concentrat.”

Interviu în revista Familia

„Simt mai mult ca oricând nevoia să sting totul și să mă ascund în cotlonul care e pur și simplu viața mea”

Un amplu interviu realizat de Dan-Liviu Boeriu, în revista Familia, nr. 1 / 2024.

Poate fi citit acum și online, aici.

„Toți copiii librăresei” - la Olimpiadă

Un fragment din „Toți copiii librăresei” (Polirom, 2020), a fost sâmbătă subiect la Olimpiada Națională de Limba și literatura română, etapa județeană, la clasa a IX-a. Subiectele au fost aceleași în toată țara.

Alăturarea cu o carte care se număra printre marile mele favorite când eram de o vârstă ceva mai mică decât cei care au primit acum aceste subiecte, „La Medeleni”, de Ionel Teodoreanu, mă emoționează. A fost probabil prima carte pentru adulți de care m-am legat cu adevărat, fermecată, într-o vacanță de vară, cândva în clasele V-VIII (la trecerea din clasa a V-a în a VI-a, din câte îmi amintesc; am povestit cărțile la revenirea la școală, în prima oră de Română).

Mulțumesc tututor celor care mi-au semnalat astăzi subiectele și au scris despre asta. 

Detalii, subiecte și rezolvări, în comunicatul edupedu.ro, aici.

Violetele, Gloria și vântul

Am adus violete în casă, să le simtă și mama mirosul. Sunt ale noastre. Sunt peste tot, în grădina noastră micuță, nu doar la intrare, dar până în spate, au răsărit în toate crăpăturile terasei, prin stratul de beton turnat de tata cândva lângă smochin și sub vie, sunt lângă fiecare dală acoperită de mușchi, la colțul magaziei, lângă mormanul cu vegetale strânse peste vara trecută și-n toamnă.

Violete - singurul nume posibil. Parfum de violete. Parfum violet.

La dus, efectul Gloria pe stratul de nori compact de sub avion, curcubeul circular dublu, însoțindu-ne mai mult de douăzeci de minute. Culmea e că l-am căutat, l-am bănuit, m-am aplecat cât am putut lângă hubloul avionului mic cu elice, știind unde e soarele, unde ar cădea umbra, unde ar putea fi Gloria - și era, uluitor, era chiar acolo, sub noi. Senzația că doar eu, din tot ATR-ul plin pe jumătate, îl văd.

Vântul îmi fură peste noapte trandafirii de pe mormântul tatei. A doua zi mă duc iarăși, îi adun, îi strâng din nou în buchet, îi culc, deja ofiliți, cu borcanul alături. N-a furat nimeni nimic. Vântul le schimbă pe toate.

La întors, răsărit de lună plină. Prima lună văzută din avion și o senzație de-un bizar absolut, de frumusețe nemeritată și... nepământeană - chiar nepământeană: la șapte mii de metri deasupra pământului, cu șapte kilometri mai aproape de lună. Uneori, părem să urcăm deasupra ei. Când avionul cotește, ca să intre în oraș, luna își împletește traiectoria cu aripa lată a Boeingului; ba sus, ba jos, aripa taie coada de cometă luminoasă a lunii. Ochii mei obosiți.

Timișoara, oraș rămas mereu străin pentru mine, cu fiecare drum mereu altfel, fără mai nimic din strălucirea dusă (străină mie și atunci) a copilăriei. Drumuri, drumuri și griji, o epuizare fără capăt, câtă bucurie, atâta jale; câtă forță adunată, atâta neputință; epuizarea tristeții; o cameră de hotel prost încălzită, întunericul care se lasă devreme, micul dejun când în fiecare dimineață, la fiecare asemenea drum, am doar bărbați împrejur. În hotelul cu nume de femeie, sunt de fiecare dată singura femeie.

Dar mă simt doar un om, sorbind ca orice om din cafea. 

Pe sub tapetul străin - zilele, spaimele

♦  Citeam excelenta retrospectivă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, despre traducerile apărute anul trecut, și am tresărit ca la o întâlnire cu un loc vechi, cunoscut. În sfârșit, o retrospectivă cu aparițiile notabile - cuvânt folosit chiar de el -, cu ceea ce rămâne din an, cu ceea ce merită reamintit, pus în vitrină. Chiar așa se făceau, mai cu ceva ani în urmă, aceste retrospective. Tresăreai dacă-ți zăreai cartea acolo, între cele câteva semnalate, era mare lucru. Nu erau înșiruirile anoste și interminabile cu tot ce-a apărut, ba chiar și cu un „mă tem să nu uit pe cineva” strecurat acolo - cu coronițe pe absolut fiecare căpșor.

♦  Ar fi frumos, de-am avea șapte vieți, să spunem „da” la toate proiectele care ni se propun. Dar timpul e-un sac tot mai gol și trebuie să alegi.

Una dintre plăcerile mele vinovate este să observ cine a tradus până la urmă o carte pe care eu n-am putut s-o primesc. Mă refer mai ales la cărțile excelente, în care aș fi vrut să trăiesc - de-aș fi avut acele șapte vieți. N-o să dau titluri, sunt chiar cărți excelente. Și văd: Ah, uite, M. l-a tradus pe Cutare!, Ooo, iată, P. l-a tradus pe X.! Și mă încearcă o stare ciudată, e și un strop de amărăciune, dar și bucurie. Am ratat multe, da. Dar cât n-am trăit acolo, am trăit aici.

♦  Trăiesc într-o carte frumoasă - încă n-a apărut originalul (la vară) - și e atât de plăcută suspendarea dintr-ale mele, sunt în acea fază de minunată desprindere de goana mea în roată; obosită deja, cu ochii praf, cu sâmbetele și duminicile pline și ele de rânduri, știu că povestea asta o să fie iubită. E povestea altuia, dar îmi ascund și eu sub tapetul ei zilele, lunile, spaimele, frigul.

Suntem contradictorii. Deci vii.

(Foto: VDN)

„Toți copiii librăresei” - Top 10+ Polirom

Toți copiii librăresei, în colecția Top10+, Editura Polirom.

De azi, probabil cea mai îndrăgită dintre cărțile mele își începe o nouă viață în librării. Mi se pare ireal să-mi văd povestea publicată în această colecție excelentă - sunt o mare fană a acestor cărți. Sunt recunoscătoare celor de la Editura Polirom și, desigur, cititorilor primei ediții - lor le datorez reeditarea în noul format.

Cartea e scrisă în an de doliu - m-am mutat cu totul în cartea asta atunci când scriam; publicată în an de pandemie - chiar cu o lună înainte să înceapă dezastrul -, fără lansări prin țară sau online; a avut peste douăzeci de recenzii; patru nominalizări și două premii, într-un an în care unele dintre premiile naționale pentru cărți nu s-au mai acordat.

Premiul Observator Lyceum, acordat de revista „Observator cultural”, ediția 2021

Premiul pentru Proză, acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2021