26 februarie 2008

Tu şi dinozaurul tău

Este o experienţă interesantă să te trezeşti mult mai devreme decît o faci de obicei. Să îţi speli ochii şi să ai senzaţia că totuşi nu i-ai spălat. Să ieşi pe uşă fără să fi băut măcar o înghiţitură de cafea. Să te uiţi pe geamul taxiului la străzile încremenite. Să vezi în goană saltul unui cîine lup care vrea să înhaţe lesa din mîna stăpînului.
Apoi să auzi, de pe un scaun alăturat, un vaiet ca un mieunat care iese din gura unei fetiţe cuminţi, în timp ce îi curg picături de sînge din deget.
Să porneşti înapoi spre casă, pe jos, strîngîndu-ţi hainele pe tine ca pe-o piele de sălbăticiune. Să urci pe la Biserica Ursulinelor, să ajungi în Piaţa Mare, încă umbrită - soarele-i abia pe Cetăţii, dincolo de ziduri -, unde cînii dorm ca un şir de covrigi pe singura felie însorită, subţire, de-a lungul bisericii. Să mergi şi tu pe acolo, urmând dîra de lumină, şi nu în diagonală ca nebunul, aşa cum ai fi mers altă dată.
Să îţi sune întruna în minte cea mai scurtă povestire scrisă vreodată. Şi repetînd-o obsedant să o rescrii tu, în mai multe capitole. "Cînd se trezi, dinozaurul era tot acolo." Să fii fericit că lumea nu s-a trezit, că eşti doar tu cu dinozaurul tău.




Poza e din toamnă, dar şi atunci era tot o astfel de zi.

25 februarie 2008

Animale

- o poveste -

Acum să îţi scriu, dragul meu, de pădure, cum o iubesc de când eram mică, şi cum mi-am îngropat cu ceva vreme în urmă motanul la rădăcina unui copac. L-a tot hrănit cu trupul lui mic, până ce stejarul s-a-nduplecat, şi-acum poate motanul e cel care se hrăneşte din trupul copacului înclinat, habar n-am, dar bănuiesc că aşa trebuie să fie.
Ieri după-amiază am fost acolo, am mângâiat muşchiul şi-am sperat că bunul meu prieten mă simte, cumva. Am dat cu piciorul mai încolo o pungă şi-am zis ce-aveam de zis, apoi am traversat felia de pădure, atentă să nu strivesc ciupercile, am coborât pe lângă lac şi-am intrat la grădina zoologică. Mă înnămolisem toată, dar şi-aşa eram urât îmbrăcată – ţinută absolut necesară de intrat toamna în Dumbravă, bocanci şi blugi şterfeniţi – fiindcă ştiam că e pustiu, aşa e mereu în timpul săptămânii. M-am dus ţintă jos, lângă pârâu, la lupii mei dragi. I-am strigat şi din întunericul cuştii a venit imediat unul, era un mascul, scâncea lângă gard şi scâncetul lui e mereu scâncetul meu, că nu mai am animal şi animalul sunt eu.
Se lipea de plasa de sârmă şi mi-am vârât degetele prin blana lui deasă. Şi el voia mai mult. Şi eu voiam mai mult. Aşa că ne-am dus într-o parte, acolo unde se termină gardul şi plasele ruginite, şi-s doar nişte gratii paralele, cu loc destul printre ele. L-am plesnit uşurel pe spinare, şi-apoi l-am scărpinat zdravăn, iar el, vai, era aşa de fericit, câinele meu nemângâiat, alintat de o femeie nemângâiată.
Pe când mă mângâiam cu lupul, ceilalţi doi se uitau din fundul cuştii, cu capetele înclinate, îşi frângeau labele de poftă, aşa, tot frământându-şi-le de cimentul umed. Ea avea un ochi căprui şi unul verde, după asta o recunosc întotdeauna, şi-o gură de parcă zâmbea, doar că privirea zicea altceva, nu, nu prea era în largul ei, se temea, şi teama îi era de-acum rece, sedimentată. Celălalt frate era numai cruste pe fund, tresărea din când în când, şi până la urmă a-nceput iar să se-nvârtă în cercuri strâmte, urmărindu-şi spinarea înroşită, şi-am ştiut că tot ce-şi dorea era să fi fost el acolo, sub mâinile mele.
Lupul meu mare încremenise, lipit de gratii cu tot corpul, cu gâtul întins, dulce supuşenie de alfa. Mă mângâiam de el, mă mângâiam într-una.
A trebuit să mă opresc, venea o familie şi niciodată nu las copiii să mă vadă cum bag mâna la lupi. “Phiii, ce pute!”, a strigat băieţelul şi şi-a-nfundat faţa în fustele mamei, privind apoi la mine cu un ochi, ca o pasăre, ca să vadă că-l văd. Fetiţa însă nu s-a sinchisit de prostiile astea, s-a apropiat încântată, şi-a proptit palmele de barele ruginite şi s-a săltat dintr-o mişcare, zvârlind din picioruşe ca un ied, şi-am recunoscut imediat sclipirea din ochii ei. Mi s-a părut că mă văd şi-n blândeţea trecătoare a fustei uriaşe, am simţit o clipă cum am dezmierdat obrajii băieţelului mofturos, eram toată numai mătase verde cu spirale, şi cred c-am mirosit, tot pentru o clipă, a peşteră şi-a coapse grăsuţe de femeie, dar n-aş putea să jur. Mirosul cuştii, asta e sigur, rămăsese impregnat în palmele mele, îl purtam de-acum pe alee, în jos.
Am trecut de berze, de bibilici, de crocodili, şi-am mers ţintă la corbi. Sunt atât de inteligenţi! Femela a coborât imediat, a aterizat în iarbă fără nici un sunet şi-apoi s-a apropiat de gard ţopăind. Mi-a poruncit pe loc, desenând un arc cu ciocul albastru. Ceva sclipitor? Nu, inelele nu i le puteam da. Am căutat cu privirea-mprejur. Împrejurul era numai pe jos. I-am dat ambalajul de la un pachet de Winchester care zăcea ghemotocit în şanţurile morfolite de roţile roabei ce dusese hălci palide la tigri şi urşi. S-a bucurat, chiar s-a bucurat, m-a ciupit recunoscătoare de un deget şi şi-a dus darul într-o parte. I-a smuls cu ciocul celofanul şi apoi şi hârtia, cu grijă, de parcă ar fi ştiut ceea ce eu nu ştiam: de înăuntru a răsărit polei auriu!
Atunci a venit de sus şi masculul. Umbra lui pe pământ a crescut şi-apoi a dispărut înghiţită de-o fâlfâire bruscă. Porunca-i poruncă. Mai era un pachet de Winchester mai încolo, aşa că i-a fost dăruit. Şi iată în cuşca înaltă două păsări repetând acelaşi ritual, al descoperirii poleiului, de parcă asta făcuseră dintotdeauna.
Iar eu, stând pe vine, privindu-mi inelele, mă gândeam cum zăcuse comoara aurie în şanţ, strivită de tălpi, neştiută de nimeni. Aşa cum zac comorile, dragul meu. Aş fi privit în sus, dar simţeam colivia grea apăsându-mi pe umeri. Am continuat să caut în noroi. Era o încântătoare după-amiază de toamnă, doar miere şi rugină, şi nimic nu mă zorea nicăieri, în afară de dorinţa de-aţi scrie.

(dintr-un volum în pregătire)

24 februarie 2008

Duminica in Dumbrava

Era o astfel de zi. Şi ea vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii.
Vocile de după gratii se auzeau cel mai limpede.



19 februarie 2008

In ochii uriasului

Să te oglindeşti în ochii unui animal uriaş care se apleacă spre tine cu toată blîndeţea. Să îţi ascunzi spaimele şi tresărirea care l-ar putea jigni, l-ar face să necheze sau să dea din copită, alertînd servitorii din spatele grajdului.
În clipa încremenită ca un cadru de film să te vezi mic, oglindit în heleşteul umed al ochiului mare, apoi să fii strivit de o pleoapă imensă - ca un ştergător de maşină ce descrie un arc peste fulgii de nea de pe parbriz - şi peste-o clipă să apari iarăşi la loc, parte a colosalului animal care te primeşte în el, cu fruntea plecată.
Să te întrebi dacă el, animalul imens, îţi încape atunci în irisul drept.
Să-i atingi cu palma botul fremătător, să îi dai grijuliu o şuviţă la o parte de pe frunte, apoi să te întorci şi să pleci, să te latre cîinii cînd îi porţi mirosul pe străzi, ţăcănind delicat din copite, pe Hipodromului, pe Moscovei, pe Centumvirilor.


15 februarie 2008

La filarmonica

Aseară, un înger cu puf negru în jurul umerilor goi cînta la harfă. Aşezat în spatele clarinetistului, al violoniştilor, al flautiştilor, ciupea numai din cînd în cînd cîte o coardă, de fiecare dată privind cu mare atenţie partitura. Apoi, se cuibărea la loc în scaunul său de lemn, căzînd într-un fel de somn al tuturor simţurilor în afară de auz, lăsînd lumini şi umbre să se coboare şi să-i cînte în ritmul respiraţiei, în scobitura fină de deasupra claviculei stîngi.

11 februarie 2008

Orchestra portocalie

- Fragment 2 -

Apoi, îndrăzni să îi scrie.
Pictorul Moga locuia de ceva timp retras într-o casă la ţară, unde cu ani în urmă avusese doar atelierul. Acolo, dincolo de dealurile înalte ce încă purtau zăpadă în vreme ce sibienii se sufocau între zidurile oraşului, acolo ajungeau scrisorile ei, duse de un poştaş pe bicicletă – cel puţin aşa îşi imagina Dariana, care în viaţa ei nu călcase în zona aceea. Şi tot aşa credea că veneau răspunsurile lui, întotdeauna mai puţine la număr, întotdeauna mai scurte, însă scrise cu o precizie uluitoare. Cum picta el cuvintele, cu grijă, de parcă le-ar fi ales întâi după formă şi abia apoi după sens, gravând literele în hârtia uşor îngălbenită, liniată cu mov. Şi cum se năşteau imagini vii din cuvintele lui, răscolind-o...
Dariana tăia întotdeauna plicul cu grijă, încet, stăpânindu-şi nerăbdarea, muşcându-şi uşurel buza de jos. Scotea foaia din plic, o adulmeca pe la margini înainte de a o despături, umplându-şi pieptul de mirosul străin, apoi deschidea ochii şi o privea în lumină, căutând eventuale amprente lăsate de degetele lui dragi. O dată, descifrase o umbră a scrisului pe un colţ al scrisorii; era numele ei, sculptat de apăsarea ce trecuse prin plic. Şi, deşi alături era chiar plicul purtând înscris numele albastru, ea privise iar şi iar acele adâncituri umbrite ca pe un semn încărcat de mister; erau urmele trecerii lui, iar ea descoperi imediat – descoperire care îi deveni curând viciu - că-i făcea o nespusă plăcere să se plimbe prin curba fiecărei litere, să urce încetişor pe o buclă şi să îşi dea drumul pe toboganul lui “r”, apoi iar să facă un mic salt ghiduş odată cu punctul pe “i”, pentru a reveni la drumul cuminte, iar după ameţitorul montaigne russe al trio-ului format de “a”, de “n” şi iar de “a”, să se joace la final cu codiţa propriului ei nume, elegant ondulată de mâinile adorate… Străbătea acest drum cu vârful arătătorului şi cu privirea, simţindu-se de parcă şi-ar fi plimbat în acea dulce adâncitură întreaga fiinţă, urmându-l supusă pe bărbatul de departe, oriunde ar fi vrut el să o ducă.
De atunci, căuta într-una astfel de semne, seara, înainte de culcare, înclinând scrisorile sub lumina veiozei şi privind hârtia pieziş. Studia structura fină a foii, brăzdată uneori de albia numelui ei sau al străzii, imaginându-şi-l aplecat deasupra scrisorii, în camera unde astfel reuşea şi ea să pătrundă. Stând în spatele lui, privindu-i peste umăr, îi vedea degetele dirijând stiloul pe hârtie, îi simţea răsuflarea mirosind a cafea întorcându-se ca un rotocol al literei “a”, pornind dinspre buze spre coală şi-apoi venind înapoi, destrămându-se în obrazul neras şi pe buzele despre care el îi scria cum o sărută, şi unde, şi când... Răsuflarea supravieţuia magic în tolba poştaşului, iar rotocolul descătuşat din hârtie îi mângâia ei sufletul seara, ori de câte ori despăturea scrisoarea încărcată de mirosul sălbatic al lupului de stepă, al bărbatului autoexilat într-o lume în care ea nu pusese piciorul vreodată, dar care astfel îi devenea mai puţin străină.
El îi scria că e singur, prea singur, iar acesta era felul ei de a-l vizita, şi pentru a-i ţine de urât, şi fiindcă voia să creadă, mai presus de orice, în cuvintele lui. Iar un astfel de cuvânt, discret ştanţat pe hârtie, doar de ea văzut, i se părea că dezvăluie ceva din acea scufundare în el însuşi, căci nu era un simplu cuvânt, ci o urmare, o consecinţă, un fel de tainică privire într-o zonă inaccesibilă.
...

Îndoiala muşcă însă în continuu din sufletul îndrăgostit. Îşi imagina clipa când el ar fi ţintuit-o în aşternuturi ca pe momentul când cercetătorul prinde cu un ac trupul fragil al unui fluture în insectar. Îşi spunea, în nopţile singuratice când se visa în braţele lui, că va trebui să nu îşi deschidă aripile, să nu i se arate deschisă sub lumina crudă a reflectorului. Mă tem că eu i-am băgat în cap să nu cumva să îl lase să-i vadă chipul atunci când vor face dragoste, dacă vor ajunge vreodată până acolo. Ea chiar visa într-una... Şi în nici un caz să nu îl lase să-i audă ţipătul, îi spuneam, să nu-şi deschidă larg aripile, “Înţelegi, Dariana?”…. Înţelegea, desigur, va trebui să se străduiască să păstreze în miezul ei – cum, nu ştiam – toată acea unică splendoare, încredinţându-l totuşi că darul pus de-o parte e al lui, doar al lui.
Acesta va fi preţul pe care îl va plăti pentru ca el să revină; căci doar nu vrea să fie sacrificată, doar nu vrea să devină parte din insectarul unde trupurile se usucă şi-şi pierd frumuseţea. Ea va fi fluturele fragil dar puternic, ce nu vrea să-şi întindă aripile, şi astfel el o va dori mereu, curios, incitat, un cercetător cu ochi mari, veşnic fluturându-şi plasa în căutarea ei…
Cu ultima lui scrisoare în buzunar, pipăind-o pe furiş cu buricele degetelor, ca pentru a se-ncredinţa că pictorul chiar face parte din viaţa ei mică, îşi tot imagina. Îl ademenea în ganguri sumbre, la ora când bufniţe vânau şoricei între blocuri. Pe drumul spre casă, de la vreun festival zgomotos, îşi imagina cum, aruncând trepiedul cât colo, cu fustele largi înfoiate, l-ar primi în ea, chiar acolo, mereu ascunzându-şi de ochii lui fericirea. În întunericul nopţii, zidurile gangurilor ar şti mai bine ca el cum i se îmbujorează obrajii atunci când, cu mâinile înfipte în carnea caldă, bărbatul iubit încearcă s-o prindă în insectar. Strigătul ei mut, disperat, doar pereţii l-ar şti.
Îl ademenea iar şi iar în tunelurile oraşului, noaptea târziu. Sub lumina veiozei, în pat, îşi imagina cum se pitulează ca pisicile pe lângă ziduri, pe sub felinare chioare, şi cum se-mpreunează sălbatic acolo, în mirosul stătut de urină. În fanteziile Darianei, ea mereu încheia noaptea cu ţipătul mut – lua drept model pisoii înfometaţi care miaună fără glas, deschizând larg botul şi întinzând gâtişorul fără să scoată un sunet – umezea tencuiala cu palmele, sfredelea zidurile cu unghiile şi inunda trotuarele cu dragostea ei disperată, oferind oraşului la ceas de noapte toate dulcile consecinţe ale iubirii, dar mereu ferindu-se de orice priviri, şi-ale bărbatului adorat, şi-ale rătăciţilor turişti ce i-ar fi putut surprinde.

10 februarie 2008

"Ia te uita!"

















"Ia te uită! Un cîine cu trei picioare care plimbă o fată!", s-a mirat motanul, de dincolo de gard.
Mi-a luat-o înainte. Eu aş fi vrut să-i spun cîinelui care se ţinea după mine: "Vai, uite ce motan grăsun în curte, acolo, între ciulini!".
I-aş fi luat-o înainte cîinelui, care se oprise la piciorul meu şi-ncepuse deja să-mi vorbească cu ochii ăia de miere, pe care pînă atunci nu-i văzusem. Îşi ţinea capul aplecat uşor într-o parte, ca şi cînd ar fi vrut să-şi acopere, ruşinat, golul. Era de fapt o căţea şi undeva probabil c-o aşteptau puii. Avea ţîţişoarele grele, i se legănau mai lungi decît lăbuţa retezată, din faţă. Motanul ne-a scos limba şi a continuat să se lingă sub coadă. Lucrurile importante nu pot fi amînate prea mult.

8 februarie 2008

Zambila cu coada de iguana

Imaginaţi-vă că tablourile acestea sînt mari. Chiar mari! Încap cîte unul pe un perete, cel mult două. Şi asta fiindcă sînt largi încăperile Galeriei de Artă Contemporană Brukenthal. Curatorul din Bucureşti spune că în altă parte n-ar fi fost posibil, fiindcă nu ar exista astfel de spaţii. La Sibiu, expoziţia de care vă spun, a pictorului Roman Tolici, va fi deschisă peste cîteva ore. Am vizitat-o ieri, cînd încă nu erau gata nici catalogul, nici etichetele de la tablouri. E remarcabilă.

Avem aşa: 13 tablouri de mari dimensiuni, fiecare purtînd o dată şi un nume. Zile naţionale ale unor ţări. Peisaje ilustrînd ţara respectivă, însă - afli dacă întrebi - realizate după fotografii din România. Clişee zero.
Mesaj: căutaţi-vă propriile simboluri în tot ce e în jur.

"4 Iulie, SUA" – de fapt, o curte interioară din Bucureşti.
„3 Octombrie, Germania” – de fapt, imagine de la Buşteni.
Marea Britanie e minunată, fetiţă făcînd şpagatul pe malul mării. România, roşu la semafor, noapte, ceaţă.
O să povestesc într-un articol.

Pe drum spre casă, azi, m-am oprit să-mi cumpăr o zambilă. Zîmbea cu căpşorul roz din găleata ţigăncii. Cînd a fost extrasă, şi-a arătat grozăvia: era uriaşă, cu coada lungă şi groasă cît a unei iguane! Zambila mea de jumătate de metru îmi zîmbeşte acum pe deasupra monitorului de 17 inch! Tabloul meu: „8 Februarie, Ţara Minunilor”.






















P.S.: Cu excepţia fotografiei, articolul acesta e postat şi pe celălalt blog. O mică încurcătură tehnică: au rezultat două variante şi nu şterg nici una. Aici avem zambila, acolo avem tablourile. Mirosul nu-i decît la mine acasă.

7 februarie 2008

Păianjenul

Prima oară am văzut păianjenul la cinci şi jumătate. Mă pregăteam să plec şi-aş fi făcut un duş. Dar stătea acolo, în cadă, prea aproape de scurgere; n-aş fi putut să-l ocolesc, aşa că m-am spălat rapid la chiuvetă, privindu-l din cînd în cînd - nici nu se sinchisea.
Era mic, negru, nu din acela cu picioare lungi şi subţiri, ca făcut de bijutier, ci mai bondoc, ca o floricică pufoasă.

La şase am ajuns la prietena asta a mea. Fusese ziua ei ieri. "Dacă m-ai cunoaşte măcar un pic, m-ai înţelege şi nu m-ai pune să vin. Ne vedem noi apoi, cumva, te rog", îi spusesem la telefon, plimbîndu-mă prin dormitor, şi astfel reuşisem să scap; n-am ce face, pur şi simplu am înţeles de cîţiva ani că mi se face rău, chiar rău, de la adunări unde nu mă simt la locul meu, aşa că le evit cu riscul de a supăra. Azi însă trebuia să mă duc. Am pus în tolbă cartea cadou, m-am înarmat cu umbrela roşie uriaşă şi am luat-o pe jos prin ploaie.

Tortul a fost bun. Ştiri la televizor. Amintiri vesele de la Fundeni.
Cîinele şi pisica au venit într-un tîrziu de afară. Căţelul cu lăbuţe de opt centimetri a făcut cumva şi s-a cocoţat de unul singur pe scaunul de la birou. Cum îmi luam mîna de pe capul lui, făcea ce făcea şi şi-o aducea înapoi, lipăindu-mă cu botul, cerşind cu o privire... Cu pisica nu prea m-am jucat. Mă tulbură să îmi toarcă în braţe un animal care nu e al meu, nu-i rău, dar... de fapt, îmi vine să spun tot felul de lucruri în urechea de blană şi nu era un moment bun. Momentele bune sînt de unul singur. Mă uitam. Avea ochi imenşi, boabă de strugure.

La opt l-am văzut a doua oară. În acelaşi loc. Am făcut duş ghemuită în partea cealaltă a căzii, să nu-l stropesc. Într-un tîrziu, s-a urnit. A făcut paşi mărunţi mai în jos. Cel mai nătăfleţ păianjen din lume. Ţi se rupea inima. Cum să nu te temi să fii tu dumnezeul cu duşul în mînă?
Apa crescuse, stropii se înrăiseră. Micuţul fugea încolo şi încoace, mereu spre pericol, niciodată îndepărtîndu-se. I-am urmărit traseul - cu cît încercam să îl feresc, cu atît se avînta mai tare spre valuri.
La final, m-am aplecat să-mi spăl faţa. Am închis ochii doar cîteva secunde. Garnier Pure ustură ca naiba. Cînd i-am deschis, păianjenul nu mai era. Plutea pesemne prin canalizare, dus de valurile de apă şi gel purificator. Eu rămăsesem acolo, nătăfleaţă, mînjită.

4 februarie 2008

La expozitia de porumbei

...şi astfel de fiinţe trăiesc în colivii.



























































Departe de sala de sport a liceului industrial unde era expoziţia de porumbei de rasă, la ora 12 au bătut clopotele de la biserică. Păsările fără dantele şi-au luat zborul, au înconjurat de două ori Piaţa Mare şi s-au aşezat iar pe streşini.

1 februarie 2008

Ariciul

El e ariciul meu. Am dat nas în nas astă-vară, într-o seară, tîrziu, cînd veneam de la nu ştiu ce festival. Îmi amintesc doar că aveam în spinare trepiedul aparatului foto şi mă gîndeam că chestia asta în husă neagră trebuie să semene cu o armă. Cine putea să se ia de una care merge cu mitraliera în cîrcă? Poate numai cine n-a citit Sorokin!
În plus, am un mers anume, mersul de una singură, mai grăbit şi cu capul aplecat, îl exersez dintr-a şasea, de cînd veneam singură printre blocuri şi pretindeam că-s băiat, cu părul strîns sub guler. Încercam să simulez chiar şi un fel de cocoaşă!
Dincolo de armele de tot felul, trebuie să zic că, de fapt, asta mi-a plăcut mult în Sibiul lui 2007: puteai să vii pe jos la orice oră, era lume mereu pe bulevarde şi nu se lega nimeni de nimeni.
Ariciul... ariciul traversa strada chiar în dreptul scării mele, o semisferă ridicată pe picioruşe mici, tupilîndu-se foarte caraghios, în viteze diferite, cu opriri bruşte. Îl urmăreau două pisici care mergeau aşa, uluite, cam în diagonală, cu gîturile sucite, semn că nu mai văzuseră, nici mirosiseră aşa ceva în viaţa lor.
Eu, femeia cu mitraliera, mai văzusem, cum nu (seara din balconul de la Piteşti, exact aşa, îl vedeam traversînd, apoi strecurîndu-se pe sub frunze uriaşe, mereu la aceeaşi oră...). S-a oprit între trifoi, l-am sîcîit o clipă cu blitz-ul, mulţumesc frumos, drăguţule!
E plin de animale pe aici, trebuie doar să fii atent. Eventual să îţi cumperi un binoclu. O să povestesc altă dată de bufniţele cu pui - cu ochi ca girofarul, portocalii şi rotitori -, cărora le-am făcut şi jurnal! L-am găsit zilele trecute...