Multumiri si retragere

Scrisoare trimisă astăzi redacţiei "Ziarul de Iaşi"

Stimate domnule Alexandru Călinescu, preşedinte al juriului
Premiului Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi”,
stimaţi membri ai juriului,

Am primit cu surprindere şi bucurie vestea că volumul „Roşu, roşu, catifea”, publicat anul trecut la Casa de Pariuri Literare, a fost nominalizat printre cele zece cărţi finaliste la Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi”.
Nominalizarea mă onorează şi vă mulţumesc, însă aş dori retragerea volumului meu din etapele viitoare de jurizare. Motivul este, probabil, uşor de intuit: faptul că am publicat o carte (în 2009) şi am semnat o rubrică timp de trei ani şi jumătate în „Suplimentul de cultură” (2008-2011) împreună cu un scriitor care este membru al juriului, domnul Emil Brumaru. Pentru a evita suspiciunile sau situaţiile stânjenitoare, vă rog să retrageţi volumul meu din competiţie.
Nu aş vrea să închei fără să îmi exprim bucuria imensă şi mulţumirile pentru faptul că aţi luat în considerare pentru acest premiu, unde de regulă concurau romane, şi volumele de proză scurtă. Pentru mine, acest premiu este mai mult decât suficient.
Tuturor celorlalţi scriitori nominalizaţi le doresc ceea ce îmi doresc şi mie: să fie citiţi.

Cu preţuire,
Veronica D. Niculescu

Sibiu, 28 februarie 2013

Despre premiul în cauză, aici.

Darul

Darul
Vladimir Nabokov
- fragment -

La universitate, Iaşa s-a împrietenit bine cu doi colegi studenţi, Rudolf Baumann, un neamţ, şi Olia G., o compatrioată – ziarele germane nu i-au scris numele întreg. Ea era o fată de vârsta lui şi de aceeaşi condiţie socială, ba chiar, cred, şi din acelaşi oraş cu el. Familiile lor, totuşi, nu se cunoşteau. N-am avut ocazia să o văd decât o singură dată, la o serată literară cam la doi ani după moartea lui Iaşa – îmi amintesc fruntea ei remarcabil de lată şi senină, ochii de culoarea acvamarinului şi gura mare şi roşie, cu puf întunecat deasupra buzei superioare şi o aluniţă mare la comisură; stătea cu braţele încrucişate deasupra pieptului moale, trezind deodată în mine toate asociaţiile literare cuvenite, precum praful unei frumoase seri de vară şi pragul unei taverne de la autostradă, şi privirea atentă a unei fete plictisite. Cât despre Rudolf, nu l-am văzut niciodată personal şi pot concluziona numai din cuvintele altora că avea un păr blond deschis, pieptănat pe spate, era rapid în mişcări şi chipeş – genul dur, musculos, amintind de un câine de vânătoare. Astfel, folosesc diferite metode de a-i studia pe fiecare dintre aceşti trei indivizi, care le afectează atât substanţa, cât şi coloratura, până când, în ultima clipă, razele unui soare care îmi aparţine şi totuşi îmi este de neînţeles, îi atinge şi îi egalizează în aceeaşi izbucnire luminoasă.

Iaşa ţinea un jurnal, iar în acele însemnări definea clar relaţia comună dintre el, Rudolf şi Olia ca „un triunghi înscris într-un cerc”. Cercul reprezenta prietenia normală, simplă, „euclidiană” (cum zicea el) care îi unea pe toţi trei, aşa încât dacă n-ar fi existat decât cercul, uniunea lor ar fi rămas una fericită, lipsită de griji şi intactă. Dar triunghiul înscris în el era un sistem diferit de relaţii, complex, chinuitor şi formându-se lent, care avea o existenţă proprie, absolut independentă de închiderea sa obişnuită, a prieteniei uniforme. Acesta era banalul triunghi al tragediei, format în interiorul unui cerc idilic, şi simpla prezenţă a unei asemenea structuri suspect de precise, ca să nu mai zic nimic de contrapunctul elegant al dezvoltării sale, nu mi-ar fi permis niciodată să îl transform într-o nuvelă sau într-un roman.

„Sunt îndrăgostit feroce de sufletul lui Rudolf”, scria Iaşa în stilul lui tumultos, neoromantic. „Iubesc proporţiile armonioase ale acestuia, sănătatea, bucuria de a trăi. Sunt îndrăgostit feroce de acest suflet suplu, bronzat şi dezgolit, care are un răspuns la toate şi trece prin viaţă aşa cum traversează o sală de bal o femeie stăpână pe ea. Nu-mi pot imagina decât într-o manieră extrem de complexă şi abstractă, pe lângă care Kant şi Hegel sunt joacă de copil, extazul feroce pe care l-aş simţi dacă cumva... Dacă cumva, ce? Ce pot face eu cu sufletul lui? Asta mă omoară – jindul acesta după un instrument nespus de misterios (aşa cum Albrecht Koch tânjea după „logica de aur” în lumea nebunilor). Sângele-mi fierbe, mâinile-mi îngheaţă ca ale unei şcolăriţe atunci când rămân singur cu el, iar el ştie asta şi îi devin respingător şi el nu-şi ascunde dezgustul. Sunt îndrăgostit feroce de sufletul lui – iar asta e la fel de zadarnic ca şi cum te-ai îndrăgosti de lună.”

Greaţa lui Rudolf este de înţeles, însă dacă priveşti chestiunea cu mai mare atenţie, se poate bănui că probabil pasiunea lui Iaşa nu era, până la urmă, chiar aşa de anormală, entuziasmul lui era, până la urmă, foarte asemănător cu acela al multor tineri ruşi la mijlocul ultimului secol, elevul tremurând de fericire atunci când, ridicându-şi genele mătăsoase, profesorul său cu frunte palidă, un viitor lider, un viitor martir, se întoarce către el; şi aş fi refuzat să văd în cazul lui Iaşa o deviaţie incorigibilă, dacă Rudolf ar fi fost, în cea mai mică măsură, un profesor, un martir sau un lider; şi nu ceea ce era în realitate, un aşa-zis „Bursch”, un neamţ „obişnuit”, în ciuda unei anumite aplecări spre poezia obscură, muzica şchioapă, arta strâmbă – care nu afecta în el acea sănătate fundamentală de care Iaşa era fascinat, sau credea că era.

Fiul unui tâmpit de profesor respectabil şi al fiicei unui funcţionar public, Rudolf crescuse într-un minunat mediu burghez, între un bufet ca o catedrală şi cotoarele unor cărţi adormite. Era jovial, deşi nu bun; sociabil, şi totuşi un pic capricios; impulsiv, şi în acelaşi timp calculat. S-a îndrăgostit categoric de Olia după o plimbare cu bicicleta, făcută împreună cu ea şi cu Iaşa în Pădurea Neagră, o excursie care, după cum a mărturisit el mai târziu, la anchetă, „a fost o revelaţie pentru noi trei”; el s-a îndrăgostit de ea la nivelul cel mai de jos, primitiv şi nerăbdător, dar din partea ei a primit un refuz tăios, accentuat de faptul că Olia, o fată indolentă, acaparatoare şi ciudată, posomorâtă, a înţeles la rândul ei (în aceeaşi pădure de brazi, lângă acelaşi lac rotund şi negru) „că s-a îndrăgostit de” Iaşa, care a fost la fel de împovărat de asta cum era Rudolf de ardoarea lui Iaşa, iar ea însăşi era de ardoarea lui Rudolf, aşa încât relaţia geometrică a sentimentelor lor circumscrise era completă, amintind de legăturile reciproce tradiţionale şi cumva misterioase ale dramatis personae ale dramaturgilor francezi din secolul al optsprezecelea, unde X este l’amante de Y („cea îndrăgostită de Y”), iar Y este l’amant de Z („cel îndrăgostit de Z”).
Până iarna, a doua iarnă a prieteniei lor, au devenit absolut conştienţi de situaţie; iarna a fost petrecută studiind lipsa de speranţă. La suprafaţă, totul părea să fie bine: Iaşa citea neîncetat; Rudolf juca hochei, gonind cu măiestrie pucul pe geaţă; Olia studia istoria artei (care, în contextul epocii, suna – ca şi tonul întregii dramei în cauză – ca o notă insuportabil de tipică şi, prin urmare, falsă); înăuntru, însă, creştea un atroce chin ascuns, care a devenit formidabil de distructiv din clipa în care aceşti nefericiţi tineri au început să descopere o oarecare plăcere în chinul lor împăturit în trei.

Vreme îndelungată, au respectat un acord tacit (fiecare ştiind, într-un mod neruşinat şi lipsit de speranţă, totul despre ceilalţi), de a nu-şi menţiona niciodată sentimentele atunci când erau toţi trei împreună; dar ori de câte ori unul dintre ei era absent, ceilalţi doi se porneau inevitabil să discute despre patima şi suferinţa lui. Dintr-un oarecare motiv, au sărbătorit Anul Nou într-un restaurant dintr-una din gările din Berlin – probabil fiindcă în gări armamentul timpului este deosebit de impresionant – iar apoi s-au plimbat gârboviţi prin zloata multicoloră a sinistrelor străzi în sărbătoare, iar Rudolf a propus ironic un toast pentru devoalarea prieteniei lor – iar de atunci, la început cu discreţie, dar în curând cu tot extazul sincerităţii, aveau să-şi discute laolaltă sentimentele, fiind toţi trei de faţă. Atunci a început triunghiul să îşi erodeze circumferinţa.

Bătrânii Cernîşevski, la fel ca şi părinţii lui Rudolf şi mama Oliei (o sculptoriţă obeză, cu ochi negri şi încă frumoasă, cu o voce joasă, care îngropase doi soţi şi obişnuia să poarte coliere lungi care arătau ca nişte lanţuri de bronz), nu doar că nu au simţit că se apropia ceva fatal, dar mai şi răspundeau cu încredere (dacă se ivea cineva care să întrebe într-o doară, printre îngerii care deja convergeau, deja roiau şi se agitau în jurul leagănului în care stătea un revolver mic şi negru proaspăt născut) că totul era în regulă, că toată lumea era fericită. După aceea, însă, după ce se întâmplaseră toate, amintirile lor înşelate au făcut toate eforturile pentru a descoperi în rutina trecutelor zilelor identic colorate, urme şi dovezi a ceea ce avea să urmeze şi, surprinzător, aveau să le găsească. Astfel, Madame G., făcându-i o vizită de condoleanţe lui Madame Cernîşevski, credea cu convingere ce spunea atunci când insista că presimţise tragedia de mult – chiar din ziua în care intrase în salonul semi-întunecat unde, imitând diversele triste înclinări ale alegoriilor de pe basoreliefurile funerare, Olia şi cei doi prieteni ai ei stăteau neclintiţi pe canapea, în tăcere; nu a fost decât o armonie a umbrelor, pasageră şi de moment, dar Madame G. pretindea că observase acel moment sau, mai degrabă, îl pusese deoparte pentru a reveni la el câteva luni mai târziu.

Până în primăvară, revolverul crescuse. Îi aparţinea lui Rudolf, dar vreme îndelungată a tot trecut pe neobservate de la unul la altul, ca un inel cald alunecând pe un fir într-un joc de salon, sau o carte de joc cu dama de pică. Oricât de ciudat ar putea părea, ideea de a dispărea toţi trei împreună, pentru se a putea restabili – deja într-o altă lume – un cerc ideal şi fără cusur, fusese dezvoltată cel mai activ de Olia, deşi acum e greu de stabilit cine a propus primul şi când. Rolul poetului în această întreprindere era preluat de Iaşa – poziţia lui părea cea mai lipsită de speranţă de vreme ce, în fond, era cea mai abstractă; există, totuşi, tristeţi pe care nu le poţi vindeca prin moarte, de vreme ce ele pot fi tratate mult mai simplu prin viaţă şi-ale sale jinduri schimbătoare; un glonţ material este neputincios în faţa lor, în timp ce, pe de altă parte, se descurcă prea bine cu pasiunile mai banale ale inimii, ca ale lui Rudolf şi Olia.
De-acum se găsise o soluţie şi discuţiile pe marginea ei deveniseră deosebit de fascinante. La mijlocul lui aprilie, în apartamentul pe care îl avea pe-atunci familia Cernîşevski, s-a petrecut ceva care se pare că a servit ca impuls final pentru dénouement. Părinţii lui Iaşa plecaseră liniştiţi la cinematograful de peste drum. Rudolf s-a îmbătat pe neaşteptate şi s-a dezlănţuit, Iaşa l-a tras deoparte de Olia şi toate acestea s-au întâmplat în baie, iar acum Rudolf, înlăcrimat, îşi aduna banii care îi căzuseră cumva din buzunarele pantalonilor, şi câtă deprimare simţeau toţi trei, câtă ruşine, şi ce tentantă era uşurarea oferită de finalul programat pentru ziua următoare.

După cina de joi, în data de optsprezece, care era şi a optsprezecea aniversare a morţii tatălui Oliei, s-au dotat cu revolverul, care devenise deja destul de corpolent şi independent, şi, pe o vreme lejeră şi inconsistentă (cu un vânt umed de la vest şi o rugină violet de panseluţe în fiecare grădină), au pornit cu tramvaiul 57 spre Grünewald , unde plănuiau să găsească un loc retras şi să se împuşte unul după altul. Stăteau în picioare pe platforma din spate a tramvaiului, toţi trei purtând impermeabile, cu feţe palide şi buhăite – iar cascheta cu vizieră mare a lui Iaşa, pe care n-o purtase de vreo patru ani şi pe care şi-o pusese astăzi din vreun motiv sau altul, îi dădea un aer ciudat de plebeu; Rudolf era cu capul gol, iar vântul îi ciufulea părul blond, dat pe spate de pe tâmple; Olia stătea sprijinindu-se de balustrada din spate, strângând bara neagră cu o mână albă şi fermă, cu un inel proeminent pe arătător – şi privea cu ochii îngustaţi la străzile ce se derulau cu smucituri, şi tot timpul călca din greşeală pe pedala blândului clopoţel din podea (menit pentru piciorul uriaş, ca de piatră, al vatmanului, atunci când vagonul din spate devenea primul). Acest grup a fost remarcat din interiorul tramvaiului, prin uşă, de Iulii Filippovici Posner, fostul tutore al unui văr de-al lui Iaşa. Aplecându-se iute în afară – era o persoană alertă şi sigură pe sine – i-a făcut semn lui Iaşa, care, recunoscându-l, a intrat.
— Ce bine c-am dat peste dumneavoastră, a zis Posner.
Şi, după ce i-a explicat în detaliu că se ducea cu fiica lui de cinci ani (care stătea singură la fereastră, cu nasul moale ca de gumă lipit de geam) să îşi viziteze nevasta la maternitate, şi-a scos portofelul, şi din portofel cartea de vizită, iar apoi, profitând de o oprire întâmplătoare a tramvaiului (trolul se desprinsese de fire la o curbă), şi-a tăiat vechea adresă cu un stilou şi a scris-o pe cea nouă deasupra.
— Aşa, a zis, daţi-i asta vărului dumneavoastră de îndată ce se întoarce de la Basel şi amintiţi-i, vă rog, că încă mai am la el câteva dintre cărţile de care am mare, mare nevoie.

Tramvaiul gonea pe Hohenzollerndamm, iar pe platforma sa din spate Olia şi Rudolf continuau să stea în picioare la fel de serioşi ca şi înainte, în vânt, dar se petrecuse o anumită schimbare tainică: prin actul de a-i lăsa singuri, fie şi numai pentru o clipă (Posner şi fiica lui s-au dat jos foarte curând), Iaşa rupsese de fapt alianţa şi îşi iniţiase separarea de ei, aşa încât atunci când li s-a realăturat pe platformă el era, deşi la fel de neştiutor de asta ca şi ei, deja pe cont propriu, iar crăpătura invizibilă, în conformitate cu legile care guvernează toate crăpăturile, continua să se întindă şi să se lărgească.

În solitudinea pădurii primăvăratice unde mestecenii cenuşii şi umezi, şi mai cu seamă cei mai mici, stăteau de jur împrejur absorbiţi, cu toată atenţia întoarsă către interiorul lor, nu departe de lacul gri-porumbel (pe-al cărui mal întins nu era nici un suflet, cu excepţia unui omuleţ care arunca un băţ în apă la cererea câinelui său), au găsit uşor un loc convenabil de izolat şi au trecut la treabă imediat; mai exact, Iaşa a trecut la treabă: el avea acea onestitate a spiritului care conferea şi celui mai nesăbuit gest o simplitate aproape cotidiană. A spus că se va împuşca el primul, graţie dreptului dat de vârstă (era cu un an mai mare ca Rudolf şi cu o lună mai mare ca Olia), iar această simplă remarcă a făcut inutilă tragerea la sorţi care, în orbirea-i grosolană, oricum l-ar fi indicat probabil tot pe el; şi, aruncându-şi impermeabilul şi fără să le zică adio prietenilor (ceea ce era absolut firesc ţinând cont de destinaţia lor identică), în linişte, cu o grabă stângace, a coborât panta alunecoasă şi acoperită de pini, într-o viroagă năpădită din greu de lăstari de stejar şi ruguri de mur care, în ciuda goliciunii de aprilie, îl ascundeau complet de ceilalţi.

Cei doi au stat vreme îndelungată aşteptând împuşcătura. Nu aveau ţigări la ei, dar Rudolf a fost suficient de isteţ încât să caute în buzunarul de la impermeabilul lui Iaşa, unde a găsit un pachet nedesfăcut. Cerul se înnorase, pinii foşneau prudenţi, iar de dedesubt părea că ramurile lor oarbe bâjbâiau după ceva. Mult deasupra şi fabulos de repede, cu gâturile lungi întinse, au zburat două raţe sălbatice, una uşor în spatele celeilalte. După aceea, mama lui Iaşa obişnuia să arate cartea de vizită, DIPL. ING. JULIUS POSNER, pe dosul căreia Iaşa scrisese cu creionul: Mami, tati, sunt încă viu, mi-e foarte frică, iertaţi-mă. Până la urmă, Rudolf n-a mai suportat şi a coborât ca să vadă ce se întâmpla. Iaşa şedea pe un buştean, printre frunzele de anul trecut rămase fără răspuns, dar nu s-a întors; a zis doar: „O să termin într-o clipă”. Spinarea trăda un soi de tensiune, de parcă el şi-ar fi controlat o durere acută. Rudolf i s-a realăturat Oliei, dar de-abia ce a ajuns la ea că au şi auzit amândoi pocnetul surd al împuşcăturii, în timp ce în camera lui Iaşa viaţa a continuat pentru alte câteva ore, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat – coaja de banană lepădată pe o farfurie, volumul cu poeziile lui Anneski, Lădiţa de chiparos, şi acela al lui Hodasevici, Lira grea, pe scaunul de lângă pat, paleta de ping-pong pe canapea; a murit pe loc; încercând totuşi să-l facă să-şi revină, Rudolf şi Olia l-au tras din tufe în stuf şi acolo l-au stropit disperaţi şi l-au masat, aşa încât era tot mânjit de pământ, sânge şi mâl mai târziu, când a găsit poliţia corpul. Apoi cei doi au început să strige după ajutor, dar nu a venit nimeni: arhitectul Ferdinand Stockschmeisser plecase de mult cu setterul lui ud.

(trad. V.D.N., în lucru)



Fundal sonor - John Cage, "In A Lanscape"

Printre fluturi, departe de razboaie

Pe unde respiră o omidă? Care-i cuvîntul? Dar picioruşelor ei incipiente, de sub membrană, lor cum le zice? Ce frumos e acest coadă-de-rîndunică asiatic, cu copituţe la capătul aripilor, şi negru, şi translucid. Ce minunăţie cotarul de mesteacăn, şi rădăcina de rubarbă chinezească, cea care imită o omidă, pînă în acele detalii după care trebuie mult scotocit, şi, sub o piatră, chiar omida imitată, de nu mai ştii cine pe cine. Şi mai sînt fluturii care, cu nişte apendice spatulate, le fac centuri de castitate fluturoaicelor gestante, iar centurile astea vor fi în formă de bărcuţă sau de liră mititică. Apoi e omida sfinxului malaiez chiţăind ca un şoarece, fluturele care imită fîlfîitul unei păsări, fluturele de noapte care în repaus ia imaginea unui şarpe ce se uită la tine. Şi exploratorii călare, şi rîul vuind în defileu, trecătorile urcînd dincolo de nori, şi eu alături de ei, aşa de tîrziu, pe urmele speciilor încă nedescoperite, numind nenumitul. Pînă şi-n burta şarpelui necunoscut, care se hrăneşte cu şoareci, se află un şoarece necunoscut! Iar măgarii au sub ochi ţurţuri săraţi, din lacrimi îngheţate. În saloanele literare, cu un capitol în urmă, ignarii discută politică... Din depărtare se aude rîzînd de politici şi religii, cine?, ciocîrlia urecheată.
Şi sigur că acasă la mine guguştiucii s-au întors să îşi consolideze cuibul, muncesc doar dimineaţa, apoi dispar, iar la fereastră crăciuniţa dansează cot la cot cu violeta de Africa. În carte, atunci cînd începe războiul, toate neamurile îşi vor frînge mîinile: vai, vai, ia uite la exploratorul nostru, păi ce bărbat e el, în loc să meargă la luptă, stă trist consemnat la domiciliu şi se ţine de goange!?
Normalitatea într-o carte magnifică. De vreo două luni sînt cufundată în Nabokov din nou. Şi ştiu că, atunci cînd eu rîd nespus de încîntată de un detaliu, rîde şi el, dintr-un apus trandafiriu. Iar cînd eu mă chinui cumplit, hohotele lui se aud încă şi mai tare.



(Foto: V.D.N.)

Tristetile unui american

Tristeţile unui american, de Siri Hustvedt.
Caldă, la Editura Polirom. Este cartea cu a cărei traducere mi-am petrecut o parte din sezonul de toamnă-iarnă; iată încă un fragment - dintr-un splendid final.


Când am plecat din spital, ningea cu fulgi mari şi apoşi, care aveau să albească trotuarul şi străzile doar pentru scurt timp – însă ninsoarea era frumoasă, iar când m-am oprit ca să mă uit cum cade, luminată de luminile clădirilor profilate pe întunericul serii, m-a izbit dintr-odată gândul că era un moment când hotarele dintre interior şi exterior se dizolvă şi nu mai există singurătate, fiindcă nu mai există nimeni care să fie singur. După prima furtună serioasă de zăpadă, scria tata, eram înzăpeziţi până la primăvară. Mi-am amintit nămeţii uriaşi care ne blocau uşa de la intrare, chiciura de la fereastră, cu modelele ei complexe, nasul meu lipit de geamul rece şi dunele albe, întinse, formate de viscol peste noapte. Dunkel Road devenea invizibil. Lumea cunoscută dispăruse. „Când a murit Lars, ningea“, îmi spusese mama. „Mă uitam pe fereastră cum ninge. Ningea absolut vertical şi continuu. O schimbare, ca o umbră, a pus stăpânire pe el. Părea să i se târască în susul corpului, apoi i-a ajuns la gât, i s-a urcat pe bărbie, pe nas, pe obraji, pe frunte, pe cap, iar apoi am ştiut că a murit.“ În noaptea în care s-a trezit Eglantine, ningea. Ingeborg era aşa de mică, a zis tata, încât au îngropat-o într-o cutie de trabucuri. Undeva pe cei douăzeci de acri, acolo, la ţară, acasă, zac îngropate oasele unui bebeluş născut mort. Tatăl meu sapă mormântul. Un copil nenăscut vorbeşte din interiorul mamei lui pe Dealul Tăierii, iar stăpânii englezi ai sclavilor cad morţi la pământ. Unchiul Richard zace pe o stradă din West Kingston. Fratele bunicului meu, David, merge şontâc prin zăpadă, pe Hennepin Avenue, cu cioturile vârâte în nişte pantofi speciali. Reuşeşte să intre în holul hotelului şi apoi se prăbuşeşte. Inima a fost cauza, nu frigul. Regele Edward şi doamna Wallis Simpson. O văd pe Dorothy explicând pe străzi, propovăduind despre situaţia omenirii, oratorul aberant. Dragul, bunul şi transpiratul de Burton, omul memorie, salvatorul doamnelor la strâmtoare, doamnă el însuşi, jelindu-şi mama, cea de dinainte de criză, femeia de „hăt demult“. Tatăl meu vorbeşte la cea de-a optzecea aniversare a lui. Începe cu micul anunţ din ziar: Pierdut pisică. Maro cu alb, blană rară, urechea stângă smulsă, chioară de-un ochi, coada lipsă, şchioapă de laba dreaptă din faţă. Răspunde la numele de Norocel. Îi aud râzând în cameră. O văd pe Laura râzând peste masă şi îi simt fundul cald în palme, în pat. Capul Mirandei pe umărul meu. Văd străzile visate de ea şi casa ei, cu camerele tulburătoare şi mobila ciudată. Văd o femeie întinsă sub un bărbat şi luptându-se pentru o clipă sub strânsoarea lui. Stau în faţa dulapului ei cu sertare şi îmi doresc aşa de mult să mă uit înăuntru, să îi ating lucrurile. Un bărbat îşi loveşte biroul cu o secure şi găseşte nişte manuscrise ascunse. Ca trupul tatălui lui scoţând la iveală secrete. Văd biroul ordonat al tatălui meu: agrafe de birou, muniţie, chei necunoscute. Acum în dulapul Soniei e dezordine. Ea îşi aruncă hainele prin toată camera, iar Arkadi deschide scrinul din camera aceea mare şi nu găseşte înăuntru decât o voce. Se suie în tren şi vede o femeie care seamănă cu Lili, dar nu e Lili, e altcineva care îi va cuceri imaginaţia, o creaţie inventată de el. Când s-a întâmplat, mă gândesc, abia acum trei zile, când Inga mi-a citit prima scrisoare cu voce tare şi cu un glas tremurător. „Dragă Lili“, scria Max, „acum îţi scriu ca acea altă persoană, cea care a scris în toţi aceşti ani pentru a trăi. Nu a trăit pentru a scrie. A scris pentru a trăi. Sunt zile în care în el nu mai rămâne nici o poveste, când el simte că nu mai poate s-o facă. Sunt zile când se simte mort. Nu poate spune asta nimănui altcuiva. Ţi-o spune ţie, fiindcă tu ai armura pe care el ţi-a dat-o, fiindcă tu nu îl poţi vedea, fiindcă tu nu ştii cine e el. Tu nu ştii că el moare“. Dar Edie trebuie să fi ştiut că Max urmărea o plăsmuire, că îi scria altcuiva, unei femei dintr-un film, o femeie pe care n-avea să o găsească niciodată.

Tristeţile unui american - Siri Hustvedt

La fereastră. Două scene

Era o astfel de zi.

La fereastra mea se întîmplă un mic miracol - îmbobocesc şi înfloresc deodată o crăciuniţă şi o violetă de Africa.
Mă trezesc cu noaptea-n cap şi văd că a nins colosal de frumos. Totu-i mov şi armonie. Lumini portocalii.
Cînd în sfîrşit ies, surprind două scene.
Un şcolar singur şi oarecum plictisit, cu un carton rotund în mînă - din acela pe care se aşază torturile la cofetărie - se întinde şi adună un smoc mare de nea de pe gardul viu, îl aşază cu delicateţe pe tavă. Înaintez cu gîndul la o bătaie ca-n Stan şi Bran. Dar va avea băieţelul cu cine să se joace, pe cine să "frişcheze"?
Apoi, în micul magazin de pe colţ, cumpăr o lămîie cu un leu şi ascult monologul însufleţit al celei de-a doua vînzătoare, care vine din spate închizînd mobilul şi-i spune colegei, zîmbindu-mi tare mîndră şi mie: "Auzi, gata, i-a dat inelul de logodnă! Zice că i-a scris vrei-să-fii-soţia-mea din nu-ştiu-cîte lumînări-pastilă şi i-a dat un buchet din douăşunu de trandafiihiri."
Cu lămâia în pungă, mă întorc acasă la florile mele.
Băieţelule singur cu zăpada ta pe carton, tu să nu faci una ca asta niciodată. Caută şi aruncă frişca în aer, uită-te la ea încet-încet. Doamne, ce de rău ştie să facă televizorul.

(Foto: V.D.N.)

Dar

"Sus, pe cerul spălat de ploaie, de dincolo de un nor ca pana corbului, un nor de-o răpitoare albeaţă se degaja şi strălucea cu toate detaliile unui mulaj monstruos de complicat." - Nabokov, Darul.



Sibiu, azi.
Foto: V.D.N.

În aceste momente rarisime, cu ochii mari, sugrumată de emoţie, primesc, primesc, primesc şi nu dau

Acesta este o declaraţie târzie de dragoste. Crede-mă, Platonov, şi iartă-mă – căci multe şoapte dulci ţi s-au spus şi mulţi ochi te-au sorbit, dar eu, numai eu te-am trăit.

De ceva ani, am hotărât – şi, cu foarte puţine excepţii necesare, am reuşit – să scriu numai despre lucrurile care îmi plac. Ba chiar, care îmi plac atât de mult încât să mă facă să strig ziua pe străzi, iar noaptea să nu mă lase să dorm, împunsă de dorinţa de-a le spune şi altora: mergeţi la spectacolul ăsta, citiţi cartea asta, ascultaţi cântecul ăsta. Am întors spatele, dintr-o simplă nevoie personală – de a trăi departe de negură, agitaţie şi ură – nu doar unor locuri călduţe pentru un jurnalist, dar am ajuns să resping până şi titlurile cu cârlig, acel gen de afirmaţie musai cu verb, musai cu zvâc; şi asta până şi în cazul celor mai simple însemnări de-ale mele de pe un blog oricum suficient de umbrit unde, pentru o lungă (şi terapeutică?) perioadă, am pus cu meticulozitate cele mai simple, seci, infime titluri, tocmai pentru a nu invita pe nimeni la nimic niciodată – am vrut ca tot ce scriam să fie o şoaptă intimă, prietenească, adresată celor care au dat deoparte o perdea absolut nepromiţătoare şi astfel s-au pomenit în camera mea, unde poate deodată ceva... Să ne întâlnim, cu discreţie, la baza unui curcubeu bun, deloc senzaţional.

Mă miră cei care spun „haideţi să scriem o dată şi de bine, haideţi să spunem o dată şi ceea ce ne place”. Pentru mine, asta este chiar regula sfântă după care caut să trăiesc de ani de zile. E gâlceavă destulă. Câinii stau arătându-şi colţii la poartă – câini buni şi câini răi. La nevoie, om mai mârâi şi noi o dată din ferestre – dar asta să ne fie excepţia.

Se face însă că uneori, chiar când te duci la un eveniment cultural cu agenda şi pixul în geantă, hotărât să-ţi faci „treaba” – dacă vrem, ghilimelele seamănă cu nişte cercei din cireşe, nu-i aşa? –, frumuseţea se dovedeşte mai multă decât poţi tu duce, în aşa fel încât să-ţi păstrezi echilibrul. Şi astfel, în aceste momente rarisime, cu ochii mari, sugrumată de emoţie, primesc, primesc, primesc şi nu dau: refuz să scriu, nu pot să scriu.

Ultima oară mi s-a întâmplat astă-toamnă – am păstrat doar pentru mine darul, convinsă că l-aş pierde dacă l-aş prinde în cuvinte. Şi, înainte de toate, dacă m-aş pricepe! L-am ţinut, l-am înălţat în lumină, l-am sucit, n-am ştiut cum să fac. Simpla transcriere a emoţiilor autentice, din limbajul trăirilor în al vorbelor, este un proces care riscă să dea cu minus. Şi-apoi, despre prea multe lucruri aşa-şi-aşa se spune „uau!”, de dragul unei ştiri. Ce faci atunci când e chiar „uau!”? Cine te mai crede? Şi te trezeşti mut. Dar povestea asta se plăteşte cu vinovăţie.

Astăzi, aici – într-un blog, la umbra pe care mi-o imaginez indulgentă – fac o mărturisire târzie.

Am văzut, astă-toamnă, la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, spectacolul „Platonov”, de Cehov, în regia lui Alexandru Dabija. Am stat la premieră în primul rând, având în stânga, în dreapta şi în spate grupuri însufleţite de cronicari veniţi de la Bucureşti. Conştiincioşi, buni cunoscători ai acestei piese „neîmplinite”, îşi notau din când în când în carnete câte o replică, o deschidere a decorului, un gest, mai şuşoteau, mai zâmbeau. Iar eu, eu ce făceam? Eu, un intrus cu geanta la picior, ieşind dintre umerii mei, lăsând liberă pernuţa de catifea din gradenă, mă plimbam printre personaje, devenind o umbră a lor mai reală poate chiar decât umbra lor, greşind astfel iremediabil: trăiam, mă cufundam în poveste, carne vie eram, iubeam personajele şi poveştile lor, sufeream în unul sau altul, adoram decorurile care nu mai erau decoruri, mirosurile care nu mai erau mirosuri, muzica nemuzică, aburul neabur – toate acestea erau viaţa mea şi a ta.

Veneam acasă şi scriam de „atâta durere”, de „prea multă durere”, întrebam de unde-a ştiut Cehov, avea doar 20 de ani când a scris piesa asta, de unde-a putut el să ştie cum suferă o femeie, cum suferă un bărbat, de ce atâta durere, prea multă, prea multă? Şi trimiteam scrisoarea, şi totul îmi rămânea în gând ca o cumplită zvârcolire vie pe-o scenă – de dus, ea, scena, ca o cruce în spinare, care cum poate.

Aş fi putut scrie şapte articole. Aveam, în rucsacul cu care am pornit-o peste vreo zi, două spre Bucureşti, caietul-program al spectacolului, cu o mulţime de informaţii. Aveam minunate citate la dispoziţie („Am autobiografobie”, scria Cehov... – fantastic cuvânt!; „Platonov, toată lumea de aici te iubeşte, te respectă...”; „S-a îndrăgostit Platonov, originalul Platonov?!”; „Platonov este un copil”; „Platonov vrea o viaţă nouă” „Platonov vrea totul pentru el”; „Pentru Platonov, cinismul este o plagă pe suflet”), şi descrierea piesei, şi distribuţia toată (ah, şi sigur că nu m-aş fi oprit doar la minunaţii Nicu Mihoc, Serenela Mureşan, Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Adrian Matioc, Cristina Flutur, Dan Glasu...), plus atâtea imagini, şi tipărite, şi pulsând încă vii.

Dar exact în viul acesta mi-e vina. Nabokov ne avertizează, în cazul literaturii – cititorul care se identifică cu personajele greşeşte, e un mic tăntălău pe care îl vor arăta colegii cu degetul. Mă declar vinovată! Am plimbat pliantul acesta de la Sibiu la Bucureşti – unde a stat cu săptămânile pe raftul de jos al unei măsuţe de cafea, din cea dublă cu geam, cât să-l văd zi de zi pe Platonov prăbuşit, însângerat, şi să-mi tot amintească de propria mea vină! Şi iarăşi înapoi la Sibiu, sub altă măsuţă. Aş mai putea scrie multe, fără ca nimic să se întâmple, nimic să se „rezolve”, aşa cum o femeie îndrăgostită şi cam distrusă vorbeşte, vorbeşte... dar e târziu.

Crede-mă, Platonov, şi iartă-mă – căci multe şoapte dulci ţi s-au spus şi mulţi ochi te-au sorbit, dar eu, numai eu te-am trăit.

Sursa.

Curcubeul în dar

"The rain still fell lightly, but with the elusive suddenness of an angel, a rainbow had already appeared."

- Nabokov, Darul -



Sibiu, Sub Arini
Foto: V.D.N.

"...the diamonds of the dustheap"

Virgina Woolf despre scrierea jurnalului:

"I note however that this diary writing does not count as writing, since I have just re-read my year’s diary and am much struck by the rapid haphazard gallop at which it swings along, sometimes indeed jerking almost intolerably over the cobbles. Still if it were not written rather faster than the fastest type-writing, if I stopped and took thought, it would never be written at all; and the advantage of the method is that it sweeps up accidentally several stray matters which I should exclude if I hesitated, but which are the diamonds of the dustheap."

"A disgraceful confession — this is Sunday morning and just after ten, and here I am sitting down to write diary and not fiction or reviews, without any excuse, except the state of my mind."

"Melancholy diminishes as I write. Why then don’t I write it down oftener? Well, one’s vanity forbids. I want to appear a success even to myself. Yet I don’t get to the bottom of it."

De aici.



Blogul nu poate fi decît aşa. Un jurnal, ba mai şchiop ca un jurnal. Şi de aceea, "Vai de mănuşă!", el nu începe şi nu se termină decît la autorul său ca un fir de nisip - slab, leneş, orgolios, smucit, locuitor de cochilie, fericit în mucusul singurătăţii sale.


(Foto: Sub Arini, Trinkbach îngheţat, V.D.N.)