31 decembrie 2011
La multi ani, pitulani!
Fără bilanţuri.
Consemnez doar unul dintre cele mai fericite momente ale anului: vizionarea filmului Umberto D. Îl iubesc pe cîinele Flike, el ştie totul fără să ştie nimic, iar asta ne poate fi uneori de mare ajutor nouă, celor mai degrabă animalieri.
Vă mulţumesc tuturor celor care mi-aţi lăsat aici o vorbă, un gînd şi vă doresc an blînd. La mulţi ani, fraţi pitulani.
26 decembrie 2011
Aparitia
Pe unul dintre traseele mele, la una dintre intrările în parc, e Raiul Pitulanilor. Despre raiul ăsta n-am scris niciodată, pentru că prea frumoasă şi prea zadarnic senină ar fi fost povestea. Dar azi e o zi în care mă gîndesc la ce avem, la ce pierdem, la triste în-locuiri, şi iată raiul.
Este o casă, chiar la intrarea în parc, cu o grădină părăginită în spate, în faţă cîteva trepte roase de timp, o bilă de piatră şi, de cele mai multe ori, o pisică, fie pe scări, fie sus pe pervaz. Iar pisica asta, dacă te opreşti şi foarte încet încerci să o mîngîi, chiar stă, şi cum-necum deodată vin şi alte pisici, mai ales dacă scoţi şi ceva bun din buzunar, hopa-ţopa, în salturi nebuneşti apar de peste tot pitulanii, pisici şi motani, toţi tigraţi, uite-i cum vin gonind de peste garduri, de prin toate curţile din jur, şi deodată te vezi înconjurat de şase, şapte, opt pitulani, toţi tigraţi, doar unul negru, spre superbeţea întîmplării, ca un accent.
Pitulanii aceştia o să îi cauţi cînd şi cînd, în zilele cu lacăt, şi-o să te bucuri întotdeauna de ei, chiar dacă niciodată nu vor mai fi ca prima oară, chiar opt, negru ca pantera şi cei şapte pitulani.
Iar de Crăciun, cu darul pitulat în buzunar, o să te îndrepţi cu sufletul senin spre raiul acela, şi-o să tresari cînd o să vezi din depărtare un ghem tigrat acolo jos pe alee, în zăpadă, şi de ce nu mişcă deloc o să te întrebi, şi oare e un pui de pitulan sau ce să fie acolo? Iar cînd te apropii vezi, vai, un uliu, un uliu păsărar, cu capul pe-un umăr, cu ochii închişi, cu aripile blînd adunate în frac. Şi nemişcat va rămîne acolo, în nea, pînă ce se vor ridica lacătele.
Şi atunci, într-o astfel de zi, îţi vei aminti de fragmentul acela atît de drag, pe care încă n-ai cutezat să îl pui la fereastră. Şi-o să îl scoţi, ca pe-un pui de pasăre răpitoare o să-l scoţi prea devreme din cartea lui cuib, şi-o să te gîndeşti la tot ce e deja dispărut în clipa în care îţi apare în faţă.
Într-o zi, ieşind de după un tufiş, Watt aproape că s-a ciocnit de domnul Knott, ceea ce pentru o clipă l-a stînjenit teribil pe Watt, fiindcă nu prea-şi terminase de aranjat îmbrăcămintea. Dar n-ar fi trebuit să fie stînjenit. Fiindcă domnul Knott avea mîinile la spate, şi capul plecat, în pămînt. Şi atunci Watt, la rîndul lui privind în jos, la început n-a văzut nimic în afară de iarba verde şi scurtă, dar după ce s-a uitat un pic mai mult a văzut o floricică albastră şi în preajma ei un vierme gras săpînd în pămînt. Deci poate că asta îi atrăsese atenţia domnului Knott. Şi astfel au stat pentru o scurtă vreme împreună, stăpînul şi servitorul, cu capetele plecate aproape atingîndu-se (ceea ce dezvăluie înălţimea aproximativă a domnului Knott, nu-i aşa, presupunînd că terenul era drept), pînă ce viermele a dispărut şi n-a mai rămas decît floarea. Într-o zi floarea avea să dispară şi să nu mai rămînă decît viermele, dar în acea zi anume floarea a fost cea care a rămas, şi viermele cel care a dispărut. Şi apoi Watt, privind în sus, a văzut că ochii domnului Knott erau închişi, şi i-a auzit răsuflarea, uşoară şi superficială, ca răsuflarea unui copil adormit.
(Watt - Beckett)
Este o casă, chiar la intrarea în parc, cu o grădină părăginită în spate, în faţă cîteva trepte roase de timp, o bilă de piatră şi, de cele mai multe ori, o pisică, fie pe scări, fie sus pe pervaz. Iar pisica asta, dacă te opreşti şi foarte încet încerci să o mîngîi, chiar stă, şi cum-necum deodată vin şi alte pisici, mai ales dacă scoţi şi ceva bun din buzunar, hopa-ţopa, în salturi nebuneşti apar de peste tot pitulanii, pisici şi motani, toţi tigraţi, uite-i cum vin gonind de peste garduri, de prin toate curţile din jur, şi deodată te vezi înconjurat de şase, şapte, opt pitulani, toţi tigraţi, doar unul negru, spre superbeţea întîmplării, ca un accent.
Pitulanii aceştia o să îi cauţi cînd şi cînd, în zilele cu lacăt, şi-o să te bucuri întotdeauna de ei, chiar dacă niciodată nu vor mai fi ca prima oară, chiar opt, negru ca pantera şi cei şapte pitulani.
Iar de Crăciun, cu darul pitulat în buzunar, o să te îndrepţi cu sufletul senin spre raiul acela, şi-o să tresari cînd o să vezi din depărtare un ghem tigrat acolo jos pe alee, în zăpadă, şi de ce nu mişcă deloc o să te întrebi, şi oare e un pui de pitulan sau ce să fie acolo? Iar cînd te apropii vezi, vai, un uliu, un uliu păsărar, cu capul pe-un umăr, cu ochii închişi, cu aripile blînd adunate în frac. Şi nemişcat va rămîne acolo, în nea, pînă ce se vor ridica lacătele.
Şi atunci, într-o astfel de zi, îţi vei aminti de fragmentul acela atît de drag, pe care încă n-ai cutezat să îl pui la fereastră. Şi-o să îl scoţi, ca pe-un pui de pasăre răpitoare o să-l scoţi prea devreme din cartea lui cuib, şi-o să te gîndeşti la tot ce e deja dispărut în clipa în care îţi apare în faţă.
Într-o zi, ieşind de după un tufiş, Watt aproape că s-a ciocnit de domnul Knott, ceea ce pentru o clipă l-a stînjenit teribil pe Watt, fiindcă nu prea-şi terminase de aranjat îmbrăcămintea. Dar n-ar fi trebuit să fie stînjenit. Fiindcă domnul Knott avea mîinile la spate, şi capul plecat, în pămînt. Şi atunci Watt, la rîndul lui privind în jos, la început n-a văzut nimic în afară de iarba verde şi scurtă, dar după ce s-a uitat un pic mai mult a văzut o floricică albastră şi în preajma ei un vierme gras săpînd în pămînt. Deci poate că asta îi atrăsese atenţia domnului Knott. Şi astfel au stat pentru o scurtă vreme împreună, stăpînul şi servitorul, cu capetele plecate aproape atingîndu-se (ceea ce dezvăluie înălţimea aproximativă a domnului Knott, nu-i aşa, presupunînd că terenul era drept), pînă ce viermele a dispărut şi n-a mai rămas decît floarea. Într-o zi floarea avea să dispară şi să nu mai rămînă decît viermele, dar în acea zi anume floarea a fost cea care a rămas, şi viermele cel care a dispărut. Şi apoi Watt, privind în sus, a văzut că ochii domnului Knott erau închişi, şi i-a auzit răsuflarea, uşoară şi superficială, ca răsuflarea unui copil adormit.
(Watt - Beckett)
24 decembrie 2011
Craciun fericit!
Ninge, ninge, ninge fin ca o amintire de cînd m-am trezit.
Ca pe un dar fantastic primesc: atît cît se poate zări, prin acest articol, din spectacolul "Cînd ploaia se va sfîrşi" montat de Radu Afrim la Munchen. E ca şi cum aş fi tras cu coada ochiului la ceva absolut minunat, chiar dacă de jur împrejurul găurii cheii rămîne ditamai uşa pe care probabil n-o să am şansa să o deschid. Dar cîtă bucurie şi aşa.
Îmi ţin încă atent împachetat darul care mă ţine suspendată într-un soi de fericire încă de neîmpărţit, pe care-l voi deschide prin ianuarie, cîndva, încercînd să alung amăreala.
Cîtă vreme mă trezesc dimineaţa în camera mea, şi camera e aceeaşi, şi pot bea o cafea fierbinte, şi privi pe fereastră, şi vedea bradul, aproape acelaşi, şi mesteacănul, şi teii, fie ei şi ciuntiţi, poate că încă se mai poate.
23 decembrie 2011
21 decembrie 2011
15 decembrie 2011
Jurnaliere, nimicuri
Schiţe şi momente vesele şi triste.
Aerul triumfător al femeii care trece pe bulevard, pe lîngă coroniţele de brad, purtînd ţanţoşă în braţe un colac de veceu.
Aerul trist al bătrînului mut care, la alimentara, şi-a pus banii pe bandă. Banda a înghiţit pe loc hîrtia de cincizeci de lei, patru vînzătoare îl ceartă acum din toate punctele cardinale, el nu zice nimic, doar îşi propteşte cîrja de stand, semn că ştie că mai are de stat.
Umbra lui Pulovărache crescînd în spatele meu şi, la infima-mi întoarcere, deodată labele lui sus pe umeri, şi botul atît de aproape, şi palmele în blana caldă de la guşă, şi ochii în ochi, umezi.
Da-ul magic venind uimitor de repede, după doar douăsprezece zile în care practic nici n-ai avut timp să aştepţi.
Şi, ca desert, cîteva sortimente ale aceluiaşi dulce fel de libertate - Timişoara, Bulevardul 16 Decembrie 1989:
Aerul triumfător al femeii care trece pe bulevard, pe lîngă coroniţele de brad, purtînd ţanţoşă în braţe un colac de veceu.
Aerul trist al bătrînului mut care, la alimentara, şi-a pus banii pe bandă. Banda a înghiţit pe loc hîrtia de cincizeci de lei, patru vînzătoare îl ceartă acum din toate punctele cardinale, el nu zice nimic, doar îşi propteşte cîrja de stand, semn că ştie că mai are de stat.
Umbra lui Pulovărache crescînd în spatele meu şi, la infima-mi întoarcere, deodată labele lui sus pe umeri, şi botul atît de aproape, şi palmele în blana caldă de la guşă, şi ochii în ochi, umezi.
Da-ul magic venind uimitor de repede, după doar douăsprezece zile în care practic nici n-ai avut timp să aştepţi.
Şi, ca desert, cîteva sortimente ale aceluiaşi dulce fel de libertate - Timişoara, Bulevardul 16 Decembrie 1989:
13 decembrie 2011
12 decembrie 2011
Cantilena
9 decembrie 2011
Seamanul
În cazurile fericite - fiindcă din nenorocire există şi cazuri fericite - în spatele fiecărui amînat există un seamăn. Şi chiar aşa, în spate îi stă seamănul uneori. Cum ar fi într-o seară de iarnă, cînd s-au mai uşurat funiile. Lungit pe canapea stă amînatul, cu ochii în zid, şi-n spatele lui seamănul, o copie mută, cu ochii la nodul din ceafă. Fiindcă amînaţilor, se ştie, pe viaţă li se mută la ceafă nodul din gît. Atunci amînatul începe să spună - şi cînd, şi cum, totul despre cînd a fost cît pe ce, şi doar de ce n-are de ce spune, fiindcă seamănul ştie că aşa ceva nu există.
În timpul ăsta, seamănul tace. Şi doar cu degetele, şi doar ca din întîmplare, mai mîngîie nodul, ca pe-un puişor de o zi îl ţine în palmă, şi-l cîntăreşte cu grijă, şi-l aşază la loc, şi-apoi funia uşurel o apucă, şi o leagănă încet, poate aşa cum vîntul coada unui cal obosit, poate aşa cum o coardă în mîinile unei fetiţe plictisite, poate aşa, aşa de încet că nici n-apuci să-ţi dai seama cînd peste umăr ţi-o aduce, şi ţi-o aşază acolo, în scobitura în care se sprijinea capul pisicii. De blana asta aspră a ta îţi mîngîi obrazul, şi-n mîngîierea asta e tot ce îţi poate spune seamănul tău care tace.
Şi cînd puţinul de spus a fost spus, atunci taci şi tu, amînatul.
Şi-abia un pic mai tîrziu vocea din ceafă îţi spune:
Să-ţi fie ruşine.
Şi-ţi este. Şi-atunci îţi ţii respiraţia o clipă, o clipă prelungă în care toţi aceia ce spun şi tot spun cuiva care moare că viaţa-i frumoasă, că viaţa merită trăită, de parcă ar unge temelia unui zid cu mortar - viaţa-i frumoasă - şi apoi ar mai trînti deasupra o cărămidă - merită trăită - toţi aceşti constructori laolaltă cu harnicele lor plescăieli înspumate dispar. Şi-atunci, cu coada în braţe, poţi în sfîrşit să adormi. Coada-ţi toarce.
În timpul ăsta, seamănul tace. Şi doar cu degetele, şi doar ca din întîmplare, mai mîngîie nodul, ca pe-un puişor de o zi îl ţine în palmă, şi-l cîntăreşte cu grijă, şi-l aşază la loc, şi-apoi funia uşurel o apucă, şi o leagănă încet, poate aşa cum vîntul coada unui cal obosit, poate aşa cum o coardă în mîinile unei fetiţe plictisite, poate aşa, aşa de încet că nici n-apuci să-ţi dai seama cînd peste umăr ţi-o aduce, şi ţi-o aşază acolo, în scobitura în care se sprijinea capul pisicii. De blana asta aspră a ta îţi mîngîi obrazul, şi-n mîngîierea asta e tot ce îţi poate spune seamănul tău care tace.
Şi cînd puţinul de spus a fost spus, atunci taci şi tu, amînatul.
Şi-abia un pic mai tîrziu vocea din ceafă îţi spune:
Să-ţi fie ruşine.
Şi-ţi este. Şi-atunci îţi ţii respiraţia o clipă, o clipă prelungă în care toţi aceia ce spun şi tot spun cuiva care moare că viaţa-i frumoasă, că viaţa merită trăită, de parcă ar unge temelia unui zid cu mortar - viaţa-i frumoasă - şi apoi ar mai trînti deasupra o cărămidă - merită trăită - toţi aceşti constructori laolaltă cu harnicele lor plescăieli înspumate dispar. Şi-atunci, cu coada în braţe, poţi în sfîrşit să adormi. Coada-ţi toarce.
7 decembrie 2011
6 decembrie 2011
Sa vorbesti peste capul pisicii
Se alege cartea de călătorit.
Călătorie cu atîta umbră bună.
Se dă bineţe pisicii şi tot ce se vorbeşte se vorbeşte de faţă cu înţeleptul adormit.
Alte pisici
Să te apleci să mîngîi pisica, atunci cînd
intri într-o cameră străină - însă privind
spre fiinţa care, lîngă fereastră, a rămas
în picioare, urmărindu-te, fără surîs
aparent, doar că în ochi cu un fel de sclipire
în care se repetă lumina de dimineaţă a soarelui
cum ţi-o închipuiai pătrunzînd prin fereastra înaltă -
pentru că acuma, cînd eşti tu aici, este seară.
Să vorbeşti peste capul pisicii, pe care-l simţi ridicat
să te privească atentă - să vorbeşti, poate indiferent
(şi asta ar fi un păcat - căci simţind sub palmă acea moale
adeverire a lumii care este blana pisicii, ar trebui
să crezi în realitatea fiinţelor, şi a altor fiinţe
decît a acestor făpturi cu blană). Acum
să ştii că eşti într-o vreme cu lumină scăzută,
şi cu moliciuni vibrînd calde - şi să-ţi aduci
aminte încet că pe vremuri visai să intri în camere
necunoscute, cu pisici alintate, şi ferestre înalte,
şi acolo să stai nemişcat, respirînd...
(Mircea Ivănescu, Poesii, Ed. Cartea Românească, 1970)
Şi ce-aş fi vrut să mai spun, dar numai cuiva foarte apropiat, ar fi Portretul unei Doamne - cărţi groase, încheieturi subţiri - şi ce-aş fi vrut neapărat să spun, neapărat dar în aşa fel încît să nu se audă, este Egocentrism.
Şi, la final, Întoarcerea.
Se ascultă Adagietto, Mahler, 5, pînă la secătuire.
4 decembrie 2011
Liliac
Despre cel care moare acolo se vorbește aici.
La cafea. După-amiază de sîmbătă, dincolo de fereastră - pisica.
Raționamente se construiesc vitejește, cărămidă de dreptate pe cărămidă de calcul se aşază; cu atîta ușurință pot unii clădi turnuri de argumente - viețile-s ale noastre, morțile ale altora - în mijlocul sufrageriilor cu podea de nisip. Noi stăm muți, în poală ne-am adus capetele funiilor transparente, ca pe pisici obeze și leneșe ni le mîngîiem, ni le creștem. Cu cît mai drepte se înalță raționamentele lor, cu atît mai adînc și mai strîmb se cuibăresc pisicile amînărilor noastre. Spre cerul de doi metri și de trei sute de wați creşte construcția de vorbe, încă un pic și frazele vor sfredeli podul. Şi fiecare vorbă vorbită așază un batic în capul unei bocitoare, fiecare virgulă face un nod sub o bărbie, fiecare punct pune o pereche de pantofi în niște picioare. Noi, rușinați, tăcem și le promitem ștreangurilor ghemuite în poală că niciodată atîtea cuvinte. Și le mîngîiem, le tot mîngîiem; morțile nemurite tresar în somn fericite. Dincolo de fereastră, pisica bătrînă își croieşte drum tremurat din crengi de liliac.
La cafea. După-amiază de sîmbătă, dincolo de fereastră - pisica.
Raționamente se construiesc vitejește, cărămidă de dreptate pe cărămidă de calcul se aşază; cu atîta ușurință pot unii clădi turnuri de argumente - viețile-s ale noastre, morțile ale altora - în mijlocul sufrageriilor cu podea de nisip. Noi stăm muți, în poală ne-am adus capetele funiilor transparente, ca pe pisici obeze și leneșe ni le mîngîiem, ni le creștem. Cu cît mai drepte se înalță raționamentele lor, cu atît mai adînc și mai strîmb se cuibăresc pisicile amînărilor noastre. Spre cerul de doi metri și de trei sute de wați creşte construcția de vorbe, încă un pic și frazele vor sfredeli podul. Şi fiecare vorbă vorbită așază un batic în capul unei bocitoare, fiecare virgulă face un nod sub o bărbie, fiecare punct pune o pereche de pantofi în niște picioare. Noi, rușinați, tăcem și le promitem ștreangurilor ghemuite în poală că niciodată atîtea cuvinte. Și le mîngîiem, le tot mîngîiem; morțile nemurite tresar în somn fericite. Dincolo de fereastră, pisica bătrînă își croieşte drum tremurat din crengi de liliac.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)