Aerul triumfător al femeii care trece pe bulevard, pe lîngă coroniţele de brad, purtînd ţanţoşă în braţe un colac de veceu.
Aerul trist al bătrînului mut care, la alimentara, şi-a pus banii pe bandă. Banda a înghiţit pe loc hîrtia de cincizeci de lei, patru vînzătoare îl ceartă acum din toate punctele cardinale, el nu zice nimic, doar îşi propteşte cîrja de stand, semn că ştie că mai are de stat.
Umbra lui Pulovărache crescînd în spatele meu şi, la infima-mi întoarcere, deodată labele lui sus pe umeri, şi botul atît de aproape, şi palmele în blana caldă de la guşă, şi ochii în ochi, umezi.
Da-ul magic venind uimitor de repede, după doar douăsprezece zile în care practic nici n-ai avut timp să aştepţi.
Şi, ca desert, cîteva sortimente ale aceluiaşi dulce fel de libertate - Timişoara, Bulevardul 16 Decembrie 1989:
9 comentarii:
extraordinar de fiecare data
hiii, colacul peste pupăză!
şi ce tristă banda (poate nu era menirea ei să-mi amintească benzile din crematorii, dar aşa mi-a fost) şi Pulovărache, câtă căldură în nume.
De fapt, pur şi simplu Plovărache. Dar nu vreau să şochez... :))
(ăsta-i cîinele cu pulover albastru dintr-o iarnă trecută, îi pusesem şi poza odată)
Sînt un comentariu invizibil!
Tocmai v-am dezvăluit.
Pe mine da-ul ăsta venit în a 12-a zi mă bucură tare mult, aş îndrăzni să cred că-i vorba de niscaiva pariuri literare - şi dacă da, atunci zău că e o veste cum nu se putea mai bună! :)
Da. Atît zic. Şi n-am zis nimic.
Radu, dar eu sînt extrem de încîntată să aflu de cartea ta (cum, cum, ziceai că eu sînt secretoasă?!), de care aflu din atît de frumoasa ta corespondenţă cu Claudiu, în josul căreia n-am putut comenta, nu am putut învinge, mai exact, senzaţia că aş mîzgăli pe o pagină care nu suportă nici un fel de mîzgălit. Abia aştept să văd întreg păsăroiul din care abia am zărit cîteva pene.
Dar cartea ta e gata, a mea e abia un fetus din care ar putea ieşi la fel de bine un copil viu sau un biet homuncul lepădat.
E un cadou tare frumos de Crăciun vestea asta. :)
Ca pe un dar am primit şi eu vestea. Şi mi-am amintit o seară de Crăciun de demult, cînd primisem un avion de jucărie - metal vopsit, străluciri alb albastre - şi nu ştiu cum de m-a văzut Moşul (prin tavan) că nu mănînc peşte, şi-atunci mi-a luat avionul. Dar am mîncat, printre lacrimi şi sughiţuri, şi l-am primit înapoi. Cam de-asta nu povestesc de daruri înainte de-a pune bine mîna pe ele. Avem cu toţii un tavan deasupra capului!
Trimiteți un comentariu