29 iunie 2015

Prin Sibiu - o revedere

Sibiu, treizeci de kilometri parcurși la pas prin oraș în patruzeci și opt de ore, pe vechile străzi, pornind de pe Moscovei către casă, trecând mai întâi cu emoție pe la Azazel, cățelul de ciocolată pe care îl știu de când era pui - mai e, nu mai e? - și câinele dormind pe treptele casei, cu botul alb ascuns, să tot aibă acum cincisprezece ani, nu mai vine în fugă la poartă, nu mai gonește apoi prin spatele casei, ca să mă mai prindă o dată, la gard, sub tufa de liliac, unde e o spărtură și mâna încape, mângâieri și alinturi. Apoi pe la măr, mărul fierbinte pe care îl culege într-o poveste Ciobi în drumul lui de la teatru acasă, și strada săpată, și cuburi enorme de piatră - borduri, borduri noi pentru o stradă veche, farmec cu un picior în groapă. Apoi casele cu obloane verzi, și pernele cu un anumit model de lenjerie puse la aerisit, îmbiindu-te la somn, pe strada pe unde veneam de la ziar acasă, pe unde inventam povești, garduri, garduri cu burțile moi. Apoi Poșta din cartier, infimă, prăbușită în sine, cu gurile căscate ale cutiilor atât de pustii, apoi blocul, același trotuar, alte mașini, mult prea multe, o bancă străină, o fereastră schimbată, alta la fel ca înainte, a mea, și bradul acolo, la fel de înalt după încă doi ani. Și un bloc nou, uriaș, înălțat ca o spaimă în ceafa fostei case, acolo unde era centrala termică, apoi bulevardul, aceleași culori, și mai multe culori, prea multe culori, jumătate din crâșma La pitici devenită un mic magazin de unde fetițele cartierului își vor lua fuste roz, ciorapi roz, bluze roz și ceva sclipici pentru buze. Departe, departe, haide să mergem la margine, să vedem munții, să vedem dealurile, în patria motanului Inimosu', de unde se văd și pajiștile verzi, și poate pătate de placentele roșii ale oilor, mulțumesc domnule Beckett. Nimic. Munții nu se mai văd din cauza unui bloc uriaș, câte etaje, prea multe etaje. Dealurile nu se mai văd din cauza unui întreg cartier. Șiruri, șiruri de blocuri noi și mașini dincolo de pârâu, pe Valea Săpunului, pe toată pajiștea asta splendidă a altor vremuri, care ar geme de undeva, de dedesubt, dac-ar mai fi. Ticăloșii, ticăloșii, look what they've done to my home. Doar ciotul meu dintr-o cantilenă e încă acolo, o ramură strâmbă, și tot șirul de copaci, și drumeagul cu pana. Rai de jad pe petice mici, și motani, și pisici cu ochii înguști printre vechile locuri, unde niciodată nimic. Tufe de caprifoi, melci cu cochilii străpunse de accidente, iar din cei trei brazi de lângă podul din Sub Arini, unde mă opream să ascult glasuri de păsări, mai e numai unul. Lumina nu mai cade la fel. Centrul, centrul e un bâlci, au venit să se dea în tiribomba europeană familii din împrejurimi cu borsete la șold, un festival s-a dus, a venit altul, ei chiuie și arată cu mâna, încolo și-ncoace, pe terase, pe terase, la fântâni, la baloane, iar de jur împrejur se oftează, din ziduri, din coaste frumoase de case, din acoperișuri și bolți oftează orașul. Nici o barză pe casa de lângă Podul Minciunilor. Pe Centumvirilor, o copilă și-a aruncat coronița de sânziene și a fugit să prindă un șoarece alb. Apune soarele, vâjâie timpul pe strada Konrad Haas, șerpuit, acum ca atunci. Și apoi iarăși pe sub arini, pâlcuri de ciuperci pe lângă buturugi, bușteanul dintre maluri tot acolo, mușuroaie de cârtiță, pârâul umflat, un pic furios, dar nu poate el să spele nimic, iar dintre cei șapte pitici doi sunt zob, doar resturi de piatră în pantofi, și copilașii îi îmbrățișează pe ceilalți, supraviețuitorii, se joacă cu nasurile și nasturii lor. În capătul drumului, copacul în Y, al povestucilor dintr-un basm, a fost amputat - brațul căsuței lui BB nu mai există. Arțar argintiu. Mai departe, valea verde e la fel, aproape la fel, doar pe podeț un „nu călca, pericol de prăbușire”. Și carturi, carturi gonind cu copii chiuind, pe unde cândva, de curând, nu gonea decât vântul. Iar în Dumbravă sunt, inevitabil, aceleași tălpi verzi de balaur și pâlcuri de pălărioare sfioase, ciuperci peste tot, de la zoo se aude un geamăt, lupii nu mă mai recunosc, două cățele alăptează câte un pui de jaguar - unul dintre ei va pleca la zoo Băneasa, un câine o să sufere mult. E trist Sibiul și-i splendid și-așa, ca un biet animal călărit, cred că dacă i-ar sta în putere s-ar scutura de mulțimea înfiorător de mare din foarte micul său centru, s-ar scutura și de rănile noi pe care i le fac constructorii pe la periferii, poate că singurul loc pe unde Sibiul mai e fericit e undeva pe la mijloc, pe unde sunt case mici de vânzare, nici prea vechi dar nici noi, unde cresc încă florile vechilor proprietari, neștiutoare, aproape neclintite în dimineți de duminică.


Publicat în LaPunkt.

Coronița ariciului

„Simfonia animalieră” a primit vineri Premiul „Cercul Literar de la Sibiu” din partea USR Sibiu.

Când am fost invitată la Sibiu, ca să primesc un premiu pentru „Simfonia animalieră” din partea USR, mi-am zis: ce să fie, ce premiu să fie, cartea nu e tocmai de proză, dar nici de poezie nu este... În plus, îmi aminteam că acolo premiile au nume, există premiul „Piața Aurarilor”, de exemplu. Și deodată mi-am dat seama - precis urma să mi se dea un premiu pentru Cartea cea mai mică publicată vreodată!
Însă am primit Premiul „Cercul Literar de la Sibiu”, iar eu m-am trezit mai emoționată decât anticipasem. Fiindcă „Simfonia animalieră” este o carte scrisă în ultima vară petrecută la Sibiu, când știam că voi pleca de acolo, când nu voiam să plec de acolo, este o carte impregnată de Sibiu, în poveste sunt locuri inspirate de teatrul și filarmonica de acolo, sunt străduțele lăturalnice de acolo, sunt merele fierbinți căzute pe trotuarele de acolo. Acum știu că acolo este aici și oriunde m-aș duce, dar atunci mă temeam că plecând le voi pierde pe toate.

Au fost zile splendide la Sibiu, cu hoinăreli kilometrice pe vechile drumuri, pe străzi, în parc și în pădure, departe, iar ploaia care căzuse două zile fără încetare a ajutat tot ceea ce mi s-a ivit în cale în ziua luminoasă și verde a plimbării, dar despre asta într-un episod viitor sau niciodată.

Mulțumesc.

Juriul: Mircea Braga - președinte, Andrei Terian, Dragoș Varga, Gh. Manolache, Dumitru Chioaru.
Președintele filialei USR Sibiu: Rita Chirian.


(Foto: Apus pe Strada Centumvirilor)

24 iunie 2015

SVJS


Era o astfel de zi.

Deocamdată e de parcă aş creşte un pui de pasăre într-o cutie de pantofi.

Aici însă s-ar putea deschide o paranteză uriașă, în care ar încăpea o explicație banală, fiindcă pregătitoare ar fi întreaga mea singurătate din anii aceia, despre care probabil că vorbeam cu Olga atunci, așteptând o apă să fiarbă, de la prima mea angajare, de la plecarea părinților, anii strâmți și plictisitori de la biroul de proiectare și anii de ocnă cu zile alungite în noapte de la ziarul de provincie care scotea mințile din noi și ne lăsa lați la capătul zilei, în camerele noastre pustii, în acele locuri numite case, unde nu aduceam pe nimeni niciodată, unde doar sâmbăta răsuna muzica dintr-un casetofon Sony, iar motanul de rasă cumpărat din spaima de șoareci se lăfăia ca o omidă pufoasă la soare, în sfârșit cocoțat pe mult râvnita balustradă a balconului, vânând din priviri vrăbii și porumbei, înconjurat de flori neudate cu zilele, care oftau în ghivece crăpate de lut, încercând laolaltă să-și scoată pârleala, flori și motan, și deasupra cărora se uscau în diminețile de duminică rufele mele spălate de mână, picurând muzical pe pânza decolorată a șezlongului ce purta urma trupului meu mărunțel, în timp ce un anumit generic de emisiune politică de la vreun televizor care răzbătea din vecini îmi amintea cu groază spre prânz că se apropia – iarăși, iarăși – începutul unei zile de lucru – duminică nu mergeam la redacție decât după-amiaza.

Poveștile miilor de zile trecute au înflorit și-au dansat pe sub paharele verzi ale candelabrului stins din sufragerie, niște iele despuiate și rele vorbind încălecat, rotindu-se haotic. În seara aceea, târziu, Ivan a pornit spre casă pe două cărări, neștiind ce să facă cu toate acestea, și alungând despletitele, zicându-le mâine, e și mâine o zi, sau mai degrabă poimâine, și ielele râdeau, și ielele se roteau, fiindcă deși ei legaseră bine pachetele și le duseseră pe toate la loc, poveștile prinseseră viață, și ce mai viață prinseseră, și mergând așa pe jos către casă Ivan auzise pe cineva zicând ia uite și la ăsta cât e de beat așa dis-de-dimineață și, ce să vezi, chiar era dimineață, dar când plecase de la Titus și pe unde umblase, dar cât rătăcise și pe unde rătăcise, uite că era dimineață și dintr-odată îl strângeau foarte tare pantofii. Și brusc s-a făcut iarăși noapte, ielele s-au cuibărit într-un crâng indigo crescut dintr-odată în jurul patului lui Ivan. O vulpe a străbătut un luminiș, s-a auzit un geamăt și-un hohot de râs. Un calendar a căzut dintr-un cui, căzuse și cuiul, lăsând în perete o gaură cu margini neregulate. Iar de a doua zi, care numai a doua nu cred că a fost, Ivan s-a încumetat la treabă. Prea credincios, al dumneavoastră, a zis. Și a pornit, spre a nu se mai întoarce niciodată de unde plecase.

(SVJS, fragmente dintr-un volum în lucru)

22 iunie 2015

Cărțile verii la Radio România Cultural

Simfonia animalieră, în propunerile de la „Votează cartea verii la Radio România Cultural”, aici.


Amintirile sunt gustul de mătrăgună când vara s-a dus..

(din înțelepciunea animalieră)

19 iunie 2015

Ferestre, cotloane, uși, plecări


Era o astfel de zi.

Poate că locul este aici, acasă, nu altundeva, doar înapoi către tine, în casa unde cîndva au trăit și-au murit scriind și turuind la telefon jurnaliști, unii cu funcții înalte, și unii vorbind, ca și ai tăi, alte limbi. Aici, unde te-a adus să locuiești întîmplarea, trebuie făcut ce n-au făcut alții, trebuie renunțat pînă la capăt și ales coasta asta uscată, unde trebuie așteptată ploaia și-atît, doar cu un sac gol la picioare și orizontul ascuns de coroana încă deasă a copacilor, vara.
Pînă și cei mai apropiați nu au cum să priceapă că vrei înapoi, dincolo de toate acelea, cînd ai făcut și ai dres, nu au cum dacă tu taci, dacă tu surîzi, dacă tu nu faci decît să refuzi și să spui cu jumătate de gură lăsați.
Povestea gonește către final sărind peste miez. Însă toată bucuria și jalea se sparg cînd orice altceva decît florăreasă, decît mercerie, decît coastă de deal. Îți trebuie o noapte întreagă ca să alungi vîlvătaia de argumente din minte - știu, știu că o faceți cu drag și cu poftă, dar viața nu începe așa, așa viața se termină. But with a whimper ea poate începe; în șoaptă, în icnet, cu un pocnet infim, o răsuflare de bob de floare care se străduiește să scoată o primă petală, chircită ițindu-se, cu spaimă ițindu-se, dar indiferentă la orice altceva în afară de aer, de spațiul din jur.

15 iunie 2015

Scrisori către Vera


Astăzi am încheiat de tradus Scrisori către Vera, scrisorile lui Vladimir Nabokov. Din 15 octombrie în 15 iunie am petrecut, probabil, cele mai frumoase opt luni dedicate traducerii unei cărți.
Volumul cuprinde toate scrisorile lui Nabokov către Vera, din 1923 până în 1976. Scrisorile au fost publicate pentru prima oară în toamna anului trecut, fiind traduse din limba rusă şi editate de Olga Voronina şi Brian Boyd, volumul alcătuit în limba engleză fiind așadar singurul existent, prima și unica ediție. Am convingerea că această carte nu ar fi existat fără mintea sclipitoare și dedicarea totală a lui Brian Boyd. Cine a citit cele două volume colosale ale sale, „Vladimir Nabokov: Anii rusești” și „Vladimir Nabokov: Anii americani”, știe cam ce fel de cărți poate să scoată Brian Boyd și în ce fel i-a fost el dedicat lui Nabokov - operei, vieții. Scrisori către Vera este, în mod limpede, un volum marca Boyd. Avem aici mult mai mult decât scrisori lângă scrisori, este o imensă muncă de cercetare, de pus laolaltă, de scos din Arhiva „Vladimir Nabokov” de la Biblioteca Publică din New York, din arhiva Bibliotecii Congresului din Washington sau din colecții private, precum și din înregistrările audio ale lui Boyd cu Vera citind din scrisori devenite între timp de negăsit, înregistrări realizate pe când lucra la biografii - documente unice. O echipă impresionantă a lucrat efectiv la realizarea cărții (o carte fără seamăn, în care rusa și engleza conviețuiesc, nu ca nicăieri, ci întocmai ca în viața lui Nabokov), lista de mulțumiri de la final îi include pe Dmitri Nabokov - care a susținut apariția cărții până la moartea sa, din 2012 - și pe o serie de asistenți ai acestuia, puși cu generozitate la dispoziție. Prefețele, anexele, notele, capitolele despre rebusurile și ghicitorile incluse în scrisori ocupă un spațiu amplu, aproape egal cu al scrisorilor.
Pentru mine a fost o bucurie enormă să pot citi cartea asta și să vin pe urmele lui Brian Boyd și ale Olgăi Voronina, transpunând în română scrisorile și notele darnice. Volumul o să apară în limba română, la Editura Polirom, cu exact aceeași structură ca și originalul, nu se va pierde un rând.
Întâlnirea cu Nabokov în scrisori, de la 24 de ani până în penultimul său an de viață, este emoționantă și confirmă fiecare fațetă umană pe care i-o puteam intui prin lectura cărților. Aș prefera să nici nu vorbesc despre carte - dacă aș începe, unde m-aș opri? Cititorul iubitor de Nabokov să fie pregătit să primească un dar, către toamnă. O carte care dă pe dinafară de dragoste - pentru Vera, pentru micul Dmitri, pentru copii, animale și plante, păsări și fluturi, litere și cuvinte, jocuri și joacă, apusuri, nori, stropi de ploaie, lumini, culori și nuanțe.


Cifre - detalii personale:
Opt luni de tradus. Un milion patru sute de mii de semne.
Al optulea volum de Nabokov pe care îl traduc.
Totalul traducerilor mele din Nabokov:
2.630 pagini de carte; 4 milioane de semne și un strop.
Dragostea, de nemăsurat. Tristețea, așijderea.


„Ieri, după călătoria la țară m-am dus, pentru că mă plictisisem îngrozitor, la cinema și m-am întors pe jos – am mers mai mult de o oră și m-am culcat pe la opt. Pe drum, m-a străpuns un fulger de inspirație neclară – o dorință pătimașă să scriu – și să scriu în rusă. Și totuși nu pot. Nu cred că cineva care n-a trăit niciodată senzația asta poate înțelege cu adevărat chinul, tragedia. În această privință, limba engleză este o iluzie și un surogat. În starea mea obișnuită, adică ocupat cu fluturii, cu traducerile sau cu scrisul academic, nici eu însumi nu înregistrez pe deplin întreaga jale și amărăciune a situației mele.
(...) Te iubesc, draga mea. Încearcă să fii veselă când mă întorc, (dar te iubesc și când ești demoralizată). Dacă nu ați fi fost voi doi – am simțit asta foarte limpede – aș fi plecat soldat în Maroc: apropo, există în munții de acolo un lycaenid de basm – Vogelii Obthr. Dar mult, mult mai mult decât asta mi-ar plăcea acum să scriu o carte în rusă. Hotelul e de vată, dincolo de fereastră plouă, o biblie și o carte de telefon în camera mea: pentru înlesnirea comunicării cu cerurile și cu biroul.”

(Nabokov, noiembrie 1942, în America)

9 iunie 2015

Legături

Perioadele depresive sunt cele de luciditate feroce - cele în care știi, în care lipsa de sens nu mai valsează făcând piruete de vorbe și presupuneri în jurul copacilor, ci ți se postează în față, cu picioarele bine înfipte într-un pământ înghețat. Dar astăzi, la capăt de furtuni, cu șapte capete colorate de nori răsfirați la apus și speranțe ușor imbecile, nimic de felul acesta. Prin parc, din fiecare detaliu începe o poveste. Merg dinspre miezul Cișmigiului spre intrare. Peste tot, începuturi. Un copil blond pornește în fugă pe alee, scăpat din mâna mamei de cum a intrat în poveste. Din urmă, mama cu pas șleampăt și voce spartă îi strigă: ”Stai, stai! Chem poliția. Poliția, să te amendeze și să-ți ia banii de lăptic!” Și mai aproape de intrare, un tată pakistanez strigă după fetița care fuge: „Slo', slo', Tami, slo'”. Iar după ce ies, când calc iar pe asfaltul încins, de miez parazitat de oraș, unde-s coșuri cu cireșe, gablonțuri țigănești și primele buchete de levănțică, știu cu precizie că trebuie să existe o legătură, o legătură semnificativă și dureros de directă, între acești doi copii și bărbatul cu păr alb care se plimba mai devreme, undeva prin mijlocul mai sălbatic al parcului, târându-și vag un picior, arătînd fără să vrea în dreapta cu bărbia paralizată într-o grimasă, și care purta un tricou alb cu lauri albaștri: „Best Dad of the Year!” Pentru asemenea legături, plutind peste tot împrejur, mai merită să încerci să scrii, poate, o poveste.