SVJS

Era o astfel de zi.

Deocamdată e de parcă aş creşte un pui de pasăre într-o cutie de pantofi.

Aici însă s-ar putea deschide o paranteză uriașă, în care ar încăpea o explicație banală, fiindcă pregătitoare ar fi întreaga mea singurătate din anii aceia, despre care probabil că vorbeam cu Olga atunci, așteptând o apă să fiarbă, de la prima mea angajare, de la plecarea părinților, anii strâmți și plictisitori de la biroul de proiectare și anii de ocnă cu zile alungite în noapte de la ziarul de provincie care scotea mințile din noi și ne lăsa lați la capătul zilei, în camerele noastre pustii, în acele locuri numite case, unde nu aduceam pe nimeni niciodată, unde doar sâmbăta răsuna muzica dintr-un casetofon Sony, iar motanul de rasă cumpărat din spaima de șoareci se lăfăia ca o omidă pufoasă la soare, în sfârșit cocoțat pe mult râvnita balustradă a balconului, vânând din priviri vrăbii și porumbei, înconjurat de flori neudate cu zilele, care oftau în ghivece crăpate de lut, încercând laolaltă să-și scoată pârleala, flori și motan, și deasupra cărora se uscau în diminețile de duminică rufele mele spălate de mână, picurând muzical pe pânza decolorată a șezlongului ce purta urma trupului meu mărunțel, în timp ce un anumit generic de emisiune politică de la vreun televizor care răzbătea din vecini îmi amintea cu groază spre prânz că se apropia – iarăși, iarăși – începutul unei zile de lucru – duminică nu mergeam la redacție decât după-amiaza.

Poveștile miilor de zile trecute au înflorit și-au dansat pe sub paharele verzi ale candelabrului stins din sufragerie, niște iele despuiate și rele vorbind încălecat, rotindu-se haotic. În seara aceea, târziu, Ivan a pornit spre casă pe două cărări, neștiind ce să facă cu toate acestea, și alungând despletitele, zicându-le mâine, e și mâine o zi, sau mai degrabă poimâine, și ielele râdeau, și ielele se roteau, fiindcă deși ei legaseră bine pachetele și le duseseră pe toate la loc, poveștile prinseseră viață, și ce mai viață prinseseră, și mergând așa pe jos către casă Ivan auzise pe cineva zicând ia uite și la ăsta cât e de beat așa dis-de-dimineață și, ce să vezi, chiar era dimineață, dar când plecase de la Titus și pe unde umblase, dar cât rătăcise și pe unde rătăcise, uite că era dimineață și dintr-odată îl strângeau foarte tare pantofii. Și brusc s-a făcut iarăși noapte, ielele s-au cuibărit într-un crâng indigo crescut dintr-odată în jurul patului lui Ivan. O vulpe a străbătut un luminiș, s-a auzit un geamăt și-un hohot de râs. Un calendar a căzut dintr-un cui, căzuse și cuiul, lăsând în perete o gaură cu margini neregulate. Iar de a doua zi, care numai a doua nu cred că a fost, Ivan s-a încumetat la treabă. Prea credincios, al dumneavoastră, a zis. Și a pornit, spre a nu se mai întoarce niciodată de unde plecase.

(SVJS, fragmente dintr-un volum în lucru)