30 decembrie 2021

Top 10 Polirom

 • Top 10 general cele mai vândute titluri Polirom în anul 2021

1. Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
2. Yuval Noah Harari, Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului
3. Elif Shafak, Fetița căreia nu-i plăcea numele său
4. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI
5. J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară
6. Veronica D. Niculescu, O vară cu Isidor
7. George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru
8. Aldous Huxley, Minunata lume nouă
9. Malala Yousafzai, Christina Lamb, Eu sunt Malala
10. Elif Shafak, Cele patruzeci de legi ale iubirii




• Top 10 cele mai vândute titluri Polirom. Literatură pentru copii
1. Elif Shafak, Fetița căreia nu-i plăcea numele său
2. Veronica D. Niculescu, O vară cu Isidor
3. Michael Ende, Momo
4. Veronica D. Niculescu, Iarna lui Isidor
5. Ian McEwan, Visătorul
6. Sophie Kinsella, Eu și Mami-Zână: Dorințe de unicorn
7. Otilia Cazimir, A murit Luchi (ediție ilustrată)
8. Jennifer Chambliss Bertman, Vânătorii de cărți
9. Sophie Kinsella, Eu și Mami-Zână. Puteri de sirenă
10. Salman Rushdie, Harun și Marea de Povești


Întregul comunicat al Editurii Polirom, aici.

26 decembrie 2021

2021 la capăt - cărțile


În anul ăsta al singurătăților noastre, nu știu cum se face, dar în privința cărților, pentru mine totul a fost în perechi:

- Două cărți noi. Simfonia animalieră (prima ediție care reunește Simfonia animalieră și Hibernalia). Și Pescărușul de la geam, cartea lucrată practic de-a lungul acestui an, cartea anului meu, cu prima însemnare de jurnal în ianuarie și ultima virgulă retușată în decembrie. Ambele, la Polirom. Mă uit la ele și mă gândesc că se poate face un concurs de genul Asemănări/Diferențe. Nu există cărți mai diferite, eu împart bile albe celor care sesizează mai ales diferențele.

- Două traduceri. Lumea în flăcări de Siri Hustvedt și Secretele fericirii de Joan Silber, ambele în pregătire la Editura Polirom. Cea dintâi o să apară foarte curând, probabil în ianuarie. Am tradus un pic mai mult decât aș fi dorit, peste un milion de semne, dar am fost mulțumită să am de lucru, în condițiile atât de speciale ale acestor ani. De altfel, anul acesta am lucrat în exclusivitate cu Polirom; și cărțile mele, și traducerile - tot ce e nou apare acolo.

Două premii. Toți copiii librăresei, apărută anul trecut, mi-a adus bucurii. A obținut premiul Observator Lyceum acordat în cadrul Premiilor Observator cultural și Premiul pentru Proză al USR Sibiu. După trei nominalizări la premii naționale: la Premiile revistei Observator cultural, Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași” (lista scurtă) și Premiile „Sofia Nădejde”. Iarna lui Isidor a fost nominalizată la Premiile USR.

- Două reeditări. O vară fără bărbați de Siri Hustvedt, la Polirom, și Un băiat numit Crăciun, la Nemira, au apărut în ediții noi. 

- Două cărți cu tiraje noi. O vară cu Isidor și Iarna lui Isidor au fost retipărite în câteva rânduri de-a lungul anului - însumând încă cinci tiraje noi (trei pentru Vară, două pentru Iarnă). Singurele mele cărți pentru copii mă ajută să trăiesc, îmi acordă timp ca să pot scrie poveștile mele.

Nu am participat la nici un festival. La cele online sau filmate am refuzat să particip, nu sunt de mine, la altele n-am putut ajunge, iar la altele n-am fost invitată. Într-un singur loc am regretat că n-am fost invitată. Nu știu dacă aș fi putut ajunge, probabil că nu. Dar cred că aș fi vrut să văd un anumit cotlon, cu care am o anumită legătură, a fost ușor dureros să văd străini fotografiindu-se într-o cameră de muzeu, atingând unele lucruri și postând fotografii de acolo; n-aș zice mai multe; a fost doar foarte bizar și, da, cam dureros.

Pe cât de greu de trăit anul ăsta, pe-atât de bun cu cărțile. Probabil fiindcă să trăiești a devenit egal cu să faci cărți; m-am refugiat în asta, e singura muncă și singura distracție posibilă. Sunt încântată că din tot statul ăsta în casă a ieșit o carte, jurnalul meu și al pescărușilor, povestea unei ferestre, conturată de-a lungul a șase ani și închegată acum. Sunt recunoscătoare Editurii Polirom, unde-au apărut sau urmează să apară toate aceste cărți noi. Și le sunt recunoscătoare, cum altfel, cititorilor.

22 decembrie 2021

Pescărușul de la geam

Astăzi a ieșit de sub tipar Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib. Este cartea acestui an pentru mine: s-a rotunjit în întregime în 2021 - prima însemnare am scris-o în ianuarie, iar ultimele retușuri le-am făcut acum, în decembrie, odată cu trimiterea ei la tipar. A apărut la Editura Polirom, în afara colecțiilor, și o găsiți aici

Un text despre cum am scris Pescărușul de la geam a apărut în numărul actual al revistei „Suplimentul de cultură”, aici

27 noiembrie 2021

Premiul Observator Lyceum

 Știu, este o bizarerie să anunți câte o veste bună când toate merg atât de prost. 

Toți copiii librăresei - Premiul Observator Lyceum la gala Premiilor Observator cultural.

Mulțumesc celor paisprezece elevi care au citit și au ales o carte din cele cinci nominalizate la Proză, mulțumesc celor trei fete care au vorbit atât de frumos, Diana Maria Dumitru, Teodora Ghica și Iulia Tatu, mulțumesc Observator cultural.

Întreaga listă a premianților, aici

Și o consemnare a serii în revista Observator cultural, aici.

12 noiembrie 2021

Noutăți - cărți vechi, cărți noi

După trei nominalizări la premii naționale, „Toți copiii librăresei” (Polirom, 2020) a primit Premiul de Proză al USR Sibiu.

Două tiraje noi din „O vară cu Isidor” (Polirom, 2017), singura mea carte pentru copii, au apărut în ultima vreme.

„Pescărușul la geam. Jurnalul unui cuib” este în pregătire și o să apară în curând la Editura Polirom, în afara colecțiilor.


31 octombrie 2021

Atât de ușor

Aseară, pe străduțe pustii, un motan alb-negru cu zgardă roșie și mustață de hitler se oprise și asculta. Noi vorbeam despre cum să ne pregătim pentru marea pană de curent, care va fi, nu va fi, va fi, nu va fi, lumânări, baterii, apă, bani în bancnote mici, biscuiți, eu aici, voi acolo, n-o să ne căutăm, tot ce trebuie să facem e să trăim fiecare cumva zilele-astea, frunze, frunze de jur împrejur, curtea aurită, deja se aprindeau felinare. Trei fete au trecut vâjâind, trei fantome, una cu mantie neagră, alta cu o pălărie de vrăjitoare în mână, tot neagră, alta cu obrazul pictat - o petrecere undeva, în altă lume. Și într-un parc, în vremea asta, pe sub frunzișul uscat, continuă să crească brândușe, se împing cu scufiile în frunzele de platan tari ca noaptea, le străpung care cum pot, le înclină un pic, și-mi notez în capul listei „eliberarea brândușelor”, să mă duc mâine iarăși și să le salvez cu un deget, este atât de ușor.

16 octombrie 2021

La măcăleandru

Poate că din casă vremea asta pare câinoasă, dar odată ce ieși e fantastic... Am umblat mult, cu mănuși, cu umbrelă, cu gluga trasă pe cap, singură, am bătut două parcuri, roată, roată, iar roată, când mă apropiam de casă coteam și iar mă pierdeam pe alei, e minunat când plouă, afară, departe de străzi, de mașini, pe poteci, m-am vârât pe sub coroane ample de copaci plini de frunze îngălbenite, m-am cufundat și într-un rond larg, mărginit de brazi, unde știam că dacă am noroc o să văd păsări speciale, și erau acolo, era un măcăleandru, cu pieptul lui cărămiziu, erau și mierle, mâncau bobițe roșii, vorbeau mult și se uitau atente, se mirau de vizitatoarea înlemnită, m-aș fi culcat acolo, lângă pârâiașul lor, să ies peste un an, peste două anotimpuri, e atâta liniște în parcuri când plouă și atâta viață lipsită de apăsare...

4 octombrie 2021

Perna goală a zilelor

Am tradus prea mult anul ăsta; vara s-a dus așa, abia am reușit să termin și să fug către final, să-mi văd iarăși părinții, să văd muntele, marea - o noapte într-un loc, două în altul, trei în altul. A fost o vară frustrantă, așa, lipită zi de zi de birou, amânând la nesfârșit o plecare, în vreme ce-n jur se țopăia gălăgios - dar câtă lumină și liniște, totuși, deși știam toți ce urmează. Acum, în octombrie, mie mi se pare că încă e vară. Probabil din lipsa vacanței. Am tradus prea mult și anul ăsta, îmi zic. Dar am și scris prea mult, în general, în ultima vreme, de când... Atât de mult, sau atât de susținut, încât mi-e și rușine. Dar altceva ce-ar fi de făcut? Zilele goale sunt imposibile. Zarva e asurzitoare. E tot mai sufocant să trăiești. Și totuși, să trăiești - asta-i totul; cât e. Trebuie să umpli cumva perna goală a zilelor, cu orice fel de fulgi - de sens -, doar ca să fugi un pic de aici. Îngrozită, cu ochii la curți și la plante și-n pagini, singură, singură, singură, încă se mai poate trăi.

14 septembrie 2021

Interviu în Suplimentul de cultură


Un interviu în Suplimentul de cultură, realizat de Lavinia Bălulescu, căreia îi mulțumesc. Despre Simfonia animalieră, cărți, traduceri, perioada pe care o traversăm... 
Fragmente mai jos, întregul interviu aici

Pandemia, dacă tot am amintit-o. Cum a fost pentru tine începutul ei?

Pentru mine, și presupun că pentru mulți alții, important a fost să mă țin departe de gălăgia în exces. S-a vorbit mult prea mult. S-au vehiculat mult, mult prea multe păreri. Mult prea multe convingeri. M-am izolat în muncă și mai tare ca înainte. Am făcut cărți. Alt­ceva n-am făcut. Obișnuită cu izolarea, am scris și-am tradus și am fugit seara în plimbări – când s-a putut. Din asta trăiesc. M-am ferit de articole, de răspunsuri la anchete. N-am scris nici un rând, la nici o invitație pe teme de izolare, pandemie etc. Nu am putut, nu am vrut. Fiecare dintre noi duce în spate tot ceea ce nu afirmă public. Însă paradoxul e că tot ceea ce afirmi public devine și mai greu de dus. Cred mult în importanța tăcerilor. Ele ne alcătuiesc.


Trei lucruri care pot schimba o zi în bine?

Predarea unei traduceri, după luni de captivitate într-un scris străin, și mirajul libertății în zare. Liniștea, nici un telefon care sună, nici un pseudo-amic care vrea la cafea, nici o invitație la vreo anchetă, nici un gest invaziv. Buna-dispoziție a pă­rinților, răzbătând peste sute de kilometri, până la mine, doborând pe loc spaime, insomnii și tristeți.

29 august 2021

Librării - Constanța, Sinaia

Îmi place să intru în librăriile din alte orașe și să scotocesc, dar și să mă uit mai întâi ca la muzeu, fără să ating nimic, să văd cum sunt aranjate cărțile pe această planetă străină. La capătul ăsta de vară, m-am bucurat să întâlnesc un turn familiar și în librăria din Sinaia, și în cea din Constanța: câte un turn Nabokov foarte bine pus în valoare.

Sinaia:


Constanța, Prăvălia cu cărți din centrul vechi:


Apoi, în Constanța, am mai dat de câteva priveliști familiare. Chiar la intrare, librăreasa mea expusă foarte frumos la raftul de literatură română (mulțumesc!) și un motănoi minunat în camera din spate, adorat de copii și de noi. „Atenție, zgârie!”. Și așa a făcut. 




De Prăvălia cu cărți mă leagă poeziile lui Robert Frost, găsite în vara lui 2019 (A Boy's Will and North of Boston), pe care le țin lângă pat și din care recitesc periodic. Din Librăria Dorian Gray, tot din Constanța, mi-am luat Copacul lui Fowles, pe care-l citesc acum cu încântare - ce micuță carte mare!

19 august 2021

Nimic - nimic; numai beznă

Mi-e foarte dor de vremurile când scriam aici - când scriam, nu când expuneam ceva pe un raft, într-o vitrină. Când intram aici ca într-o cameră, ca într-un caiet, ca într-un jurnal - pe care-l putea deschide cineva, un prieten. S-au schimbat așa de mult timpurile. O aglomerare obositoare de voci, de prezențe, de glasuri care afirmă extreme - cea mai frumoasă zi, cea mai tristă, cea mai cea, premiere, vești găunoase ridicate la rang de eveniment - și toate astea într-o singurătate din ce în ce mai atroce. Mi-e dor de liniștea care însoțește firesc o singurătate. De zilele în care deschizi un caiet ca să scrii ceva, fără să știi exact ce anume vei scrie - e doar dorința de-a scrie, de-a spune, de-a sta de vorbă, poate, când nu ai, nu ai, nu ai cu cine vorbi; e doar gând. 

Primele zile de vacanță au venit în august. Cofetăreasa de la Tucano, din Sinaia, a știut, fără să mă cunoască, ce șablon să așeze lângă tarta cu lămâie și ce mesaj să-mi transmită. În ziua de vară, prima mea zi liberă, mâna necunoscutei s-a dus și a scris cu zahăr pudră: Pauză de la cărți.

El îmi spunea tradu, tradu, dar tot el îmi spunea cărți, fă cărți. 

Am tradus, din nou, prea mult anul ăsta.

Am nevoie de cineva care să-mi spună să mă opresc, mai ales din tradus, să mă așez, să privesc iarăși lumea, cu detaliile ei care-mi par fantomatice, atât de departe de mine. Și am nevoie de cineva (poate fi vocea mea, în lipsă de altceva; nu ne-am născut în perechi) care să-mi spună ascultă-te, dar mai întâi respiră adânc, cu ochii la păsări, cu urechile ciulite la oameni. Am nevoie de un prieten, un singur prieten adevărat, care să nu fie iremediabil virusat de măreața campanie mondială a lui cea-mai-frumoasă-zi, cea-mai-tristă, cea-mai-cea. Cineva așa cum nu prea mai există, alături de care să fug de toate doar ca să ajung iarăși la mine, cea-fără-de-imagine, la golul cel bun. M-am rătăcit. Dar măcar înțeleg, când mi-e mai greu și mai greu, câtă beznă e în toată strălucirea din jur. 

11 iulie 2021

Și asta e viață

Înainte de lansare, am tradus până la ora cinci după-amiaza, îmi face bine normalitatea. Traduc și acum, concediul e încă departe, după ce termin cartea asta.
Înainte de lansare, dimineața, am găsit pe jos o drepnea. Sunt păsări care trăiesc aproape numai în zbor, nu coboară niciodată la sol, le cunosc, le urmăresc de ani de zile. Din fericire, am știut ce am de făcut, într-o clipă m-am aplecat, am adunat-o cu o singură mână - stătea cu aripile desfăcute, ca un avion care vrea să decoleze, însă nu poate; picioarele drepnelelor sunt doar un rudiment, nu le ajută deloc, de asta nu se pot ridica de la sol. Nu era rănită. Am adus-o în casă, i-am simțit încă multă vreme apoi pleoapa clipindu-mi în palmă și tremurul fin. A zburat, redată casei ei - aceeași bucată de cer de unde căzuse. Probabil o să devină un epilog la cartea pescărușului Gregoire, unde sunt și drepnele, și vânturei, și ciori grive.
La lansare mi-ar fi plăcut să văd mai mulți prieteni. Dar toți sunt plecați în vacanță, încă n-am reușit să răspund la toate mesajele cu „nu pot să vin”.
După lansare, ca să scap de roata tensionată a expunerii (mă epuizează emoțional de fiecare dată), a doua zi, am mers pe jos 16 kilometri. Azi, mi-am oferit o jumătate de zi de concediu. M-am dus pe lacul preferat, să văd păsările. Erau doar rațe sălbatice, lișițe, dar și-un stârc de noapte, cocoșat, înțelept. Și-apoi un răsfăț culinar. Și din nou în traducere acum. E o carte scrisă simplu, cu o poveste complicată, un puzzle de voci. Învăț cum se face. Când o să ies din ea, o să intru din nou în viața mea. Și abia aștept, deși și asta e viață.


24 iunie 2021

Lansare cu public - „Simfonia animalieră”

 


Lansăm „Simfonia animalieră” (Polirom, 2021), vineri seara, pe 9 iulie, la Humanitas Kretzulescu, pe terasă, într-o atmosferă, sper, cât se poate de normală. Cu public. Vă aștept, sfioasă și aricioasă.
Mulțumesc celor doi prieteni care au acceptat să fie alături de mine, Dana Pîrvan și Cezar Paul-Bădescu - prieteni ai mei și ai „Simfoniei animaliere”.

*

Un interviu amplu despre carte, realizat de Alida Mocanu, pe The Blue Shelf, aici.



Scot de la naftalină acum și filmarea de la lansarea primei apariții a Simfoniei animaliere (de la Casa de Pariuri Literare; o ediție fără Hibernalia, care nu exista pe atunci) din vara lui 2014, cu prezentarea prețioasă făcută de Nora Iuga. O puteți viziona aici.

*

Lansarea de la Humanitas Kretzulescu, aici.

13 iunie 2021

Asta a făcut Isidor pentru mine

Am scris o singură poveste pentru copii, alcătuită din două părți – cărțile cu Isidor: O vară cu Isidor și Iarna lui Isidor (Polirom, 2017, 2020). Sunt două romane pe care visez să le văd publicate împreună, fiindcă ele alcătuiesc o unică poveste, rotundă. La capătul celui de-al doilea volum se cam încheie povestea condorului meu. Am scris motivată de apariția colecției Polirom Junior – m-a încântat să văd acolo nume de mari autori străini care au scris, printre cărțile lor, și o carte pentru copii. Și m-a încântat felul în care era alcătuită colecția: erau cărți de citit, nu de răsfoit. Romane. Povești consistente, nu trei rânduri de text și o ilustrație pe pagină. Asta m-a atras. Am vrut să scriu pentru copii fără să mă prostesc, fără să mă aplec înspre ei și să îi ciupesc de obraji. Să le spun o poveste care contează și pentru mine, să le vorbesc cu vocea mea obișnuită, firească. O vară cu Isidor – care se adresează copiilor mai mari și, știu sigur, adulților – a fost prima carte românească publicată la Polirom Junior, în vremea când coordonatorul colecției era Bogdan-Alexandru Stănescu. Sunt uluită să văd cum Isidor apare constant în topurile de vânzări ale editurii. Cartea asta, aflată la al șaptelea tiraj, mă ajută să trăiesc și să scriu mai departe. Datorită ei și reeditării unor traduceri am reușit să scriu Toți copiii librăresei – niciodată înainte nu am avut parte de un asemenea timp decupat pentru scris. Asta a făcut Isidor pentru mine. Asta au făcut copiii pentru mine.

- răspuns pentru Dilema veche, anchetă realizată de Ana Maria Sandu. Opt scriitori vorbesc despre experiența scrierii de cărți pentru copii. Întreaga anchetă, aici.

***

Toți copiii librăresei este nominalizat la Premiile Observator cultural, cea de-a treia nominalizare a acestui roman la un premiu național. Întreaga listă a nominalizărilor, aici.

3 iunie 2021

Nu

S-au adunat treisprezece nominalizări. Doar cine e în casă cu mine știe de ce mă irită cumplit acel „poate câștigi”. Nu. Mi-e greu să scriu despre asta. Am învățat să nu mă zbat - te înnămolești, te îneci. Dacă taci, trece. Ca și cum n-ar fi fost. La început, în naivitatea mea, am refuzat și vreo două nominalizări, și un premiu. Așa consideram, așa părea corect, nu trebuia să fiu acolo. Dar nominalizările nu se refuză, asta am învățat. Nu rezolvi nimic. Doar faci valuri și trebuie să fii sigur că ai chef de tămbălău. De consum. Tu vrei să te retragi, vrei să nu fii acolo, dar rezultatul e invers: te trezești într-un vârtej. Poate chiar în plină execuție. Când am refuzat public o nominalizare pe care o consideram nepotrivită, un prieten mi-a zis: „bună mișcare! așa o să atragi și mai bine atenția!”. Atenția!? Ardeam de rușine, cu reflectorul insuportabil pe mine. Și dacă tu n-ai făcut decât ceea ce-ai crezut că e corect, și dacă tu nu vrei decât să mai poți să trăiești, în bietul tău cotlon și-așa prea luminat dintr-o dată? Mai există vreo trei premii care contează la noi. Atât. În rest, e multă zgândăreală să te trezești cu numele pe o listă sau alta. Trebuie să stai și să treacă. Nu demult, prezența pe o listă de nominalizări mi-a adus disperare. Îmi aleg cu grijă cuvintele. Disperare. Nu voiam sub nici o formă să fiu acolo. Mă temusem să nu fiu acolo. Dar am zis mulțumesc și atât. Nu am participat - zicându-mi că e și asta ceva. Da, dacă ți se spune că iei premiul, abia atunci poți să refuzi. Până atunci, încearcă și mai trăiește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nominalizări? Avem treabă. Dar bineînțeles că îmi pare rău de tot ce n-am refuzat limpede în ultima vreme - măcar de anul trecut până acum. În toată bătălia asta dinăuntru, în toată zarva asta din mine, tocmai când mă lupt pentru liniște și discreție, se adaugă vocea care zice că trebuia să spun clar: nu vreau să fiu acolo. Doar experiențele trecute m-au făcut să tac. Nu știu să manevrez conflicte. Nu fac parte din nici un grup, din nici o grupare. Am venit de nicăieri și nu mă duc nicăieri. Sunt singură și îmi place așa. Despre asta mi-e scrisul.

18 mai 2021

Două nominalizări - Toți copiii librăresei și Iarna lui Isidor

Toți copiii librăresei a intrat pe lista scurtă de nominalizări la Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași”. Mărturisesc că mă bucur enorm, mai ales că lista cuprinde cărțile despre care, într-adevăr, s-a vorbit cel mai mult anul trecut:

- Veronica D. Niculescu - „Toţi copiii librăresei”, Editura Polirom

- Nora Iuga - „Hipodrom”, Editura Polirom

- Ioana Pârvulescu - „Prevestirea”, Editura Humanitas

- Simona Sora - „Complezenţă. Înălţarea la ortopedie. Musafir pe viaţă”, Editura Polirom

- Simona Goşu - „Fragil”, Editura Polirom

Comunicatul oficial, aici.

***

Ieri am aflat și că Iarna lui Isidor este nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, la secțiunea Literatură pentru copii. Lista întreagă a nominalizărilor apare în numărul viitor al României literare, iar câștigătorii vor fi aflați în cadrul galei de premiere din 2 iunie, de la Constanța, unde nu voi putea participa.

***

Luminița Corneanu scrie despre cele trei cărți pentru copii nominalizate pe blogul ei din Adevărul. Cu câteva rânduri despre Simfonia animalieră, la final. 



30 aprilie 2021

Pe o muchie, cu ghemul negru în brațe

 


Suntem străini, suntem singuri.

Am crescut într-o casă a contrastelor, adesea cu senzația că merg pe o muchie îngustă și că orice pas neatent înseamnă greșeală, căderea fatală într-o tabără sau alta, în vreme ce eu nu aparțineam cu adevărat nici uneia dintre ele. Fiecare tabără era alcătuită, de altfel, doar dintr-un om. De-o parte era mama, o nemțoaică din Timișoara, romano-catolică, de cealaltă parte, tata, român din Arad, ortodox, cu aproape treisprezece ani mai în vârstă ca ea. Ca să fie contrastele și mai accentuate, ai mei s-au mutat, după căsătorie, în Pitești – o lume nouă, străină. Între acești străini, noi sărbătoream întotdeauna Paștele de două ori: mai întâi cu mama și a doua oară cu tata. N-am cum să nu mă întreb acum: oare am sărbătorit noi cu adevărat Paștele, așa?

Am fost botezată târziu și pe neașteptate, de o mătușă din partea tatălui, într-o vacanță la Arad. Eram atât de mare, încât țin minte apa turnată de preot în cap. Și eram atât de mică, încât am strigat după prosop. Sunt, de atunci, ortodoxă.

În lumea contrastelor și a contradicțiilor din copilărie, înainte să învăț să mă închin, am aflat că te poți închina și așa, și așa.

Înainte să învăț să mă rog, am aflat că pot să o fac și așa, și așa.

Înainte să învăț un drum, am învățat rătăcirea.

Am fost și încă mă simt rătăcită – îmi caut mereu locul, nu-l găsesc, iar dacă pare că l-am găsit în sfârșit, el mi se dezvăluie cel mai adesea a fi un nou gol, un nou punct de plecare pentru căutările mele.

Suntem înstrăinați, suntem singuri.

Familia mamei a emigrat, în totalitate, în Germania, înainte de Revoluție. Era visul tuturor rudelor din Timișoara să ajungă acolo, în Vest. Reîntregirea familiei s-a produs după ani complicați. Unchiul W. putea spune nenumărate povești sub vița-de-vie din grădină, despre cum a încercat să fugă, despre cum îl știau toți securiștii, despre cum a reușit în cele din urmă. Și tot unchiul W., șarmant, energic, un neamț get-beget, ne povestea cum dacă aici, în România, fusese neamț, acolo, în Germania, devenise ceea ce nu fusese nicicând: un român. Verișorii mei nemți s-au pomenit și ei acolo ceea ce nu fuseseră aici: erau deodată români. Bătuți în primele zile de școală de colegii care le adresau astfel tradiționalul bun-venit. Și ei erau străini și înstrăinați, și ei erau singuri.

Dumneavoastră ce o să faceți de Înviere? Eu am de gând să merg la Biserica Albă.

Anul trecut, o vecină ne-a bătut noaptea la ușă. Când am deschis, într-o cutie de carton se zbăteau niște pâlpâiri: niște puișori de lumină. Am primit candela aprinsă și un kilogram de făină, de la Biserica Albă. Vă amintiți – pare de neuitat, și totuși unii dintre noi vor uita – eram în marea izolare cu toții. Am primit candela și făina, am rostit cuvintele pe care-am învățat atât de târziu să le spun, ca adult, cu senzația că, deși le rostesc, nu le înțeleg niciodată cu adevărat, nu le înțeleg cum ar trebui (aici e căutarea). Și am fost fericită, și mi-a mai trecut supărarea pe mine: cu un an înainte, plouase în noaptea de Înviere și, deprimată, renunțasem să mai ies din peștera mea. De unde era să știu că anul acela, 2019, putea fi ultimul an al unor asemenea libertăți?

În tot acest an, m-am pomenit mergând iarăși pe o muchie îngustă. De o parte, convingeri. De cealaltă parte, convingeri. Și eu, cu îndoielile mele? Mă aplecam spre Primul Convins, care-mi spunea că există un singur adevăr. Adevărul. Îmi răspundea cu atâta convingere, că mă dezechilibram sub suflul puternic și mă pomeneam gata să cad de cealaltă parte. Acolo, Al Doilea Convins, din tabăra opusă, se oferea să mă prindă, să mă salveze. Dar numai cu condiția să cred în ceea ce credea el. Mă redresam cu greu și continuam să merg pe muchia mea tot mai subțire, cu îndoielile și întrebările mele. Cu ochii la flori, cu ochii la nori, zicându-mi că viața nu se termină aici, nu poate să se termine așa cum crede Primul Convins, dar nici nu poate merge înainte chiar așa cum crede Al Doilea Convins.

Mă opresc uneori pe muchia asta a mea și mă uit în urmă, unde se află zâmbetul unchiului W., răpus în iarnă de boala cea nouă, într-un spital din Germania, după trei săptămâni de coșmar, și apoi mă uit înainte, unde se află părinții mei cu păr alb, mult prea izolați în căsuța lor din Timișoara, amânându-și bolile care nu sunt de amânat.

Sunt și acum pe muchie, cu un ghem negru în mână. Străină de ambele tabere, singură ca atâtea milioane de oameni, căutând să mă depărtez de zarva convingerilor din stânga și din dreapta, îmi pun speranța într-un nu-știu-ce diafan, dar puternic, de neprins în cuvinte. Imprevizibilul vieții. Când nu mai știi ce să faci, cum să speri, e o speranță și asta: că viața este, înainte de toate, imprevizibilă și capabilă de cele mai spectaculoase răsturnări.

Voi încheia așa, fără să fac o încheiere adevărată, ca să fiu în pas chiar cu viața și cu aceste momente complicate ale ei. Înaintez încet pe muchia mea, între tabere, strângând ghemul negru în brațe, atentă ca nu care cumva să îmi scape pe jos.

 (Pentru Dilema veche nr. 890 - 29 aprilie - 5 mai, „O poveste de Paște”, dosar coordonat de Sever Voinescu; cinci scriitori români reacționează literar la cinci povestiri din literatura universală, din epoci diferite; textul meu vine ca ecou la povestirea „Ploaie de Paște” a lui Nabokov)



26 aprilie 2021

Interviu - despre Simfonia animalieră

 Am hotărât să dau un singur interviu despre Simfonia animalieră (Polirom, 2021). Acesta. A apărut astăzi pe The Blue Shelf, însoțit de o recenzie, iar autoare este Alida Em, căreia îi mulțumesc. Un extras, mai jos, întregul interviu poate fi citit aici.

- Să vă spun de ce nu pot și nu vreau să explic nimic legat de aceste animale. În primul rând, aș risca, dând interviuri, să se adune text explicativ mai mult decât textul poveștii în sine. Ar fi ridicol. E o carte fragilă aici, de mici dimensiuni, dar înțesată de sensuri și joacă. N-aș îneca-o în explicații. Cred foarte tare în asta, în tăcerea (mea) din jurul ei – și tocmai de aceea mi-am propus să dau un singur interviu despre Simfonia animalieră. Acesta. În al doilea rând, legat de animalele mele, o să mă aventurez spunându-vă o povestioară despre Lewis Carroll. Mie îmi place tare mult „The Hunting of the Snark”, acel poem absurd nemuritor. Un echipaj pornește să vâneze un snark. Care, spre groaza tuturor, se dovedește la final a fi tocmai un boojum – cea mai gravă situație posibilă! Lewis Carroll a povestit cum a început totul. Se plimba pe un deal, singur, într-o zi senină de vară, când deodată i-a venit în cap un vers: „For the Snark was a Boojum, you see”. „Nu știam ce înseamnă, atunci; nu știu ce înseamnă, acum”, zicea el. Și apoi, de-a lungul vieții, la nenumăratele scrisori ale străinilor, copii sau adulți, a răspuns constant în același fel: nu știu ce e un Snark, nu știu ce e un Boojum. Și, la fel, răspundea Carroll, nu știu dacă poemul e o satiră politică, dacă are o morală ascunsă, dacă este o alegorie. Cel mai mult, îi plăcea răspunsul unei femei, a cărei scrisoare fusese publicată într-un ziar, care spunea că, în opinia ei, cartea este o alegorie despre căutarea fericirii. Într-o ultimă scrisoare, scrisă cu un an înainte de moarte, Lewis Carroll spune: „Ca răspuns la întrebarea ta: Ce era Snarkul? te rog să le spui prietenilor tăi că Snarkul era un Boojum.” Acel „For the Snark was a Boojum, you see”, care i-a venit în gând inițial, este și ultimul rând al poemului. Și ultimul răspuns, din ultima scrisoare. End of story. Mă vor îngrozi supra-interpretările date Simfoniei animaliere, dar n-am ce să fac. Un snark e un snark.

21 aprilie 2021

Prin locuri unde dorm elfii

Extraordinari norii din seara asta, i-am urmărit în hoinăreala mea de la capătul zilei prin locuri unde dorm elfii - am fotografiat inflorescențe verzi cu nume necunoscute și grădini părăsite în care copacii se lasă sugrumați de iedere tinere -, erau cât munții de înalți și pufoși, spulberați de vânt ici și colo, iar la sfârșitul plimbării a plouat cu soare, destul de zdravăn, o apă de aur, cât să te simți spălat de toate ale zilei, eram la Romană, cu fața spre casă deja, mi-am zis uite, încolo e apusul, dacă merg până la colț și mă rotesc și mă uit printre clădiri spre Icoanei, trebuie să fie și un curcubeu. Și era. Docil, uriaș, exact acolo unde mă așteptam să fie, cu un picior pe spital. Mi-a venit să strig de bucurie, să îl arăt tuturor, dar lumea era așa de ocupată, așa de grăbită... Un picior de curcubeu doar al meu.


(Foto - VDN, arțar înflorit)

19 aprilie 2021

Despre cum am scris Simfonia animalieră

A venit ca de nicăieri vocea ariciului

A venit ca de nicăieri, înainte de toate, vocea ariciului. Cine era ariciul ăsta și de ce vorbea el așa? Ca în joacă vorbea, și totuși nu era joacă – el reușea să spună, stâlcit, ghemuit în el însuși, lucruri pe care cu greu le-ar fi zis „un om mare”. Era în 2012. Eram la capătul traducerilor din Beckett, care mă ținuseră în ele doi ani și ceva, nu mai țin minte exact, și eram la capătul crizei, doar că nu era tocmai un capăt, se trăia greu, iar eu eram singură în orașul unde mă dusesem ca să fiu cu cineva. Nu știam ce urmează. Eram obosită. Abia țineam marginea trotuarului, când reveneam din plimbări. Niciodată în viață n-am mai cunoscut o asemenea oboseală, mama tuturor oboselilor. Și nici o asemenea singurătate – atunci am trăit cele mai lungi șnururi de zile în care nu vorbeam, ochi în ochi, cu nici un om. Și, deodată, cum ziceam, vocea ariciului. Ce voce era asta? Cui îi aparținea, de fapt, acel scurt monolog interior care se revărsa din mine deodată, într-un limbaj diferit, dar pe care-l simțeam atât de familiar, atât de al meu?

Povestea s-a născut așa, pornind de acolo. A urmat hârciogul, apoi cârtița – ca într-o poezie pe care o citisem de curând, unde cineva se duce cu animalele la teatru, ca să vadă lumea prin ochii lor (poezia lui Czesław Miłosz a rămas motto-ul și motorul poveștii). Cei trei vorbesc diferit, fiecare în felul său (vai, oare riscăm acum, când ajungem la un public mai larg, să ne pomenim și noi reclamați la OPC, din cauza acestor „greșeli”, cum a pățit de curând un monstruleț dintr-o altă carte? – da, iertați-mi precizarea, care n-a fost necesară cu ani în urmă, tot ce o să vi se pară greșit în monologul animalelor este corect), și-apoi tac.

Tocmai am terminat de tradus o carte, un roman de Siri Hustvedt, în care o artistă se ascunde sub trei măști masculine, într-un experiment prin care vrea să facă o demonstrație complexă legată de percepție. Ce vedem, ce credem că vedem, cum vedem, cum învățăm să vedem. Și, fără să intru în alte detalii acum, acolo am dat de citatul acesta: „Omul e cel mai puțin el însuși când vorbește ca propria persoană. Dați-i o mască, iar el vă va spune adevărul”. Îi aparține lui Oscar Wilde. Poate că asta am făcut în Simfonia animalieră, deși atunci n-am simțit-o. Nu știu dacă ariciul, hârciogul și cârtița sunt măști, cu siguranță eu n-am intenționat asta, eu scriu povești, nu fac demonstrații. Însă ce știu sigur este că prin ei, prin vocile lor mititele, inocente și sincere, am reușit să spun niște lucruri pe care cu greu le-aș fi spus altfel. Mi-am dat seama apoi, nu pe loc. De la înălțimea firului de iarbă poți spune, ca-n joacă, fără să te temi de ridicol, niște lucruri importante, despre vârste, despre bătrânețe și moarte, despre pierderi și vremuri și timp și urâțenie și mare și mic.

Finalul Simfoniei animaliere l-am scris în Serbia, într-o rezidență literară, undeva într-un sat, într-o izolare deplină, unde zilele erau luminoase și nopțile întunecate și reci. Stăteam ziua la o masă, sub un nuc, un motan fumuriu îmi aducea șoareci și vipere și mi le depunea grațios la picioare. Două săptămâni am petrecut în acele câteva pagini, ale finalului, dilatate enorm în înțelesurile lor. Acolo am ascultat secundarul și viespea lovindu-se-n geam. Acolo am întâlnit, într-o seară, și câinele!... Câinele.

Iar peste câțiva ani, tot din senin, a apărut Hibernalia. Țin minte: erau zăpezi mari, hoinăream prin Herăstrău fără să-mi găsesc nici un rost, și-au căzut din cer două versuri, în engleză, cu un gopher. Le-am notat pe șervețelul din buzunar. Iar apoi, acasă, m-am așezat și-am scris povestea. E continuarea Simfoniei animaliere, acum lucrurile se rostogolesc în sens invers – dinspre cârtița cea tăcută, pe la hârciog și spre arici, spre vocea lui ghemuită în sine. Spre sine. Spre casă. Spre moarte.

Simfonia animalieră și Hibernalia sunt o unică poveste, ca două anoptimpuri prelungi, unul verde, unul alb, care alcătuiesc împreună un an. Am visat să le pot publica împreună, fiindcă sunt parte a unui întreg, fac clic împreună, spunând o singură poveste – care de-acum poartă titlul firesc Simfonia animalieră. Mai mult, modelul cărții (rândul de dus, rândul de întors) se vede bine acum, când totul este lipit laolaltă.

Cred că fiecărui scriitor i se întâmplă, la un moment dat, să producă niște texte mai ciudate, în sensul că ele sunt diferite de tot ce a scris înainte și de tot ce va scrie apoi. În cazul meu, iată, e vorba despre această Simfonia animalieră. Mici și amărui, poveștile astea bizare rămân locul unde pulsează inima (animalieră) a întregului meu scris.


(pentru Suplimentul de cultură, 17 aprilie 2021)

6 aprilie 2021

A apărut „Simfonia animalieră”

Simfonia animalieră este disponibilă de astăzi pe site-ul Editurii Polirom. În câteva zile, va intra în librării, întâi în București, apoi și în țară.

Găsiți cartea aici, unde este și o lectură - un film montat pe fotografii de-ale mele, făcute chiar după ce scrisesem Hibernalia, într-o iarnă cu zăpezi mari și albastre.

Publicată în colecția Fiction.Ltd, cartea cuprinde Simfonia animalieră și Hibernalia, publicate pentru prima dată împreună. Sunt extrem de fericită să le văd, în sfârșit, una lângă alta, și mulțumesc echipei minunate de la Polirom.

Voi reveni tot aici cu detalii.



Fragmente din carte:

- Pe Bookblog, aici.

- Pe Filologisme.ro, aici

- Pe Bookhub, aici.


Cărți cu autograf, pe libris.ro, aici. Și pe elefant.ro, aici.


23 martie 2021

Era anul în care...

Număr pe degetele de la o mână întâlnirile cu prietenii din anul care s-a scurs (și încă mai am degete libere). Viața mea nu era prea agitată nici înainte...

Totuși, a existat un an când singurătatea a fost și mai accentuată, izolarea a fost deplină, supraviețuirea, apropo, dacă asta interesează pe cineva, mult, mult mai grea. În anul acela, când nu te întreba nimeni nici cum te simți, nici dacă mai trăiești, fiindcă lumea era ocupată, lumea trăia cum se trăiește, gălăgios, grăbit, fără nici o aplecare spre altul, în anul acela am tradus mult (Beckett, Beckett, iar Beckett, de fapt eram la capătul a aproape trei ani de tradus zilnic Beckett), și apoi, în tăcerea aia prelungă în care mi se auzea respirația și pașii nu mai erau în stare să țină drumul drept nici în cele mai scurte plimbări, s-a auzit deodată o voce și-am scris Simfonia animalieră.

Nedumerire! Încântare.

Am emoții, cu cartea în tipografie. Îmi vine să pun o bulină, un avertisment: povestea asta nu seamănă cu nici o altă poveste de-a mea. E altceva. N-aș vrea să se rătăcească pe la cei care nu au nevoie de ea. E acolo, sub măștile animaliere, mai mult din mine decât în toate celelalte cărți în care personajele sunt oameni.

22 martie 2021

Pe fâșia mea verde

 




Azi, pe fâșia mea de libertate. 

Când am plecat din Sibiu, m-am temut că nu voi mai găsi niciodată un loc cum mi-a fost Parcul Sub Arini, pe unde să pot da roată cât poftesc, fără teamă, cu senzația că locul e sălbatic și totuși e sigur, un loc pe care să ajung să-l cunosc ca pe buzunarul meu, și care totuși să mă surprindă mereu. Dar am găsit, e Cișmigiul în zilele lucrătoare, când plouă. Culorile, cotloanele, liniștea, păsările, florile, pașii.

12 martie 2021

În zăpezi

Nu am mai scris aici de mult timp. Toate cuvintele mele se duc altundeva. O traducere lungă te face să uiți cu totul de tine. Aproape de capătul ei, o oră în Cișmigiu este cât o vacanță la Sinaia.

Zăpezi neîncepute, în interiorul rondului larg, dincolo de centura de brazi, unde rareori intră câte-un om cu un câine, nu-i știi, nu-i vezi, dar au fost, e aici o lume ca-n Hibernalia, atât de aproape de casă, atât de aproape de mine. Un cer albastru, zăpezile în care intru cum alții intră în mare, omul de zăpadă cu cușmă, fântâna arteziană abandonată, plină cu spumă, șampania primăverii care ia astăzi o pauză. Pe o parte a cercului, brazii plini de zăpadă. Pe cealaltă parte, la soare, totul verde, susurul, apa. Stau cu fața la soare, liberă, departe de toate. Ies în șir indian și merg la pas către un pârâiaș improvizat două mierle, un sturz cântător și, Dumnezeule, un măcăleandru! Încremenesc. Ce fanfară! Măcăleandrul se oprește, mă privește, ezită, seamănă cu un copil intimidat deodată, face cale întoarsă, se ascunde sub crinolina de crengi. Sturzul s-a dus. Mierloiul, băiatul, e singurul care se oprește la pârâiaș, bea, mă privește, vine și mai aproape, ne spunem câte ceva. Dar eu tot cu gândul la măcăleandru. Sunt într-un basm. 

Știu că se va termina, și totuși, preț de câteva clipe lungi, stă în puterea mea să-l prelungesc cât doresc. Roată, roată, roată aici. Apoi primul copac înflorit, apoi al doilea, apoi ogarul creț. Dar eu tot în zăpezi continui să înot, să mă scald, întreaga zi, întreaga zi, și, încă, ori de câte ori reușesc să închid ochii, să fiu iarăși acolo, speriind măcăleandrul.




(Când traduci așa - nu neapărat așa de mult, dar e o intensitate a trăitului într-un text străin și, probabil, într-o limbă străină, și totul readus aici, reașezat aici - ei bine, atunci mi se întâmplă oboseala asta cumplită, care nu seamănă cu altceva, senzația că nu mai știu să vorbesc/să gândesc/să nimic. E de parcă ar fi trecut focurile țăranilor peste brazdele din mintea mea și-ar fi ars totul! Toate preocupările mele, toate sensibilitățile mele, tot ce e al meu, până și bietele prepoziții par să-și fi pierdut sensul, să-mi alunece de la locul lor. Urmarea bizară e că nu mă mai recunosc nici în oglindă! Pur și simplu dispar. - scrisoare pentru A.

24 februarie 2021

„Librăreasa”, Fellini, Familia

În primul număr al revistei Familia de anul acesta, apărut în haine schimbate, Marius Miheț face o amplă retrospectivă a anului literar 2020. În „Apocalipsa nevăzută. Proza anului 2020”, Toți copiii librăresei e menționat undeva la început, cu un pasaj pe care-l prețuiesc și pentru care îi mulțumesc autorului. Marius Miheț a scris, de altfel, una dintre primele cronici la roman.

Pe de altă parte, trebuie să spun că este un text care m-a încântat de la cap la coadă, citiți-l dacă aveți timp. În sfârșit, cineva vorbește apăsat despre „lectura pe sărite, diagonalele fără nicio miză critică reală, reverențe gratuite în fața editurilor, nu a cărții, limbaje critice fără legătură cu textul propriu-zis...”, despre „SPA-uri online”, despre „elogiile impostorilor”. Sunt lucruri adevărate, deprimante și stânjenitoare pentru orice autor, care se adâncesc an de an și despre care s-a vorbit prea mult timp în șoaptă, cu jenă. Aceste „SPA-uri online” pe mine m-au îndepărtat constant de zona publică.

Mulțumesc, Marius Miheț. Întreaga retrospectivă, aici.

„Dacă Fellini ar regiza o dramă poetică despre anii optzeci ceaușiști, Veronica D. Niculescu ar câștiga pariul de influență literară. Toți copiii librăresei spune povestea diamantelor ascunse în noroiul urban, în care o Cenușăreasă ghinionistă face minuni ca librăreasă. Minuni însemnând orice gest de bunătate în copilăriile dickensiene ale timpului. O viață secundă, miraculoasă, aduce la lumină Veronica D. Niculescu, dintr-un comunism traumatic, ce-și înghite victimele din primii zori ai speranței. Veți îndrăgi spontan această voyeuristă cehoviană, o Amélie Poulain dezabuzată în totalitarismul românesc.” - Marius Miheț, în revista Familia. 

5 februarie 2021

Acele lucruri despre care

Acele lucruri despre care nu poți vorbi cu nimeni, nici măcar cu cel mai bun prieten, în rarisimele ocazii când stai față în față sau vorbești la telefon. Acele lucruri care, răbufnind de departe, se înfig în minte și se rotesc, stârnind vârtejuri, tulburând iar toate apele, pe care te străduiești să le așezi, reașezi. Ah, ai învățat tehnici de reașezare a apelor, mângâi ca pe mătăsuri grijile, războaiele, bolile - așezați-vă, stați!... 

Acele lucruri pe care, deși nu le poți spune nimănui, ți le repeți ție la nesfârșit, la nesfârșit, de parcă ar fi și ăsta un fel de spus, care să detensioneze, care să arunce în afară și astfel la gunoi - doar că ele cad tot înăuntru, tot înăuntru cad. Ce să fac eu cu ele? 

Colivie. Pervaz. Fredonând printre gratii. 


(„Paharul de cristal, când cade jos, / Știe să moară-n țăndări lungi, frumos.”
Să știi să mori frumos.)

1 februarie 2021

Cărțile-câine, care dorm lângă noi

Cărțile mele vin la patru ani, nu o zic eu, o zic ele. Așa s-a întâmplat, din 2004 o țin așa - 2004, 2008, 2012, 2016, 2020 -, m-am obișnuit cu ritmul meu, nu mă (mai) presez ca la început, pot traduce, pot aștepta și, mai ales, pot trăi între ele. Mai apar mici jucării între ele, sau așa îmi place să le spun, sunt cărți mai mici, care se scriu ca din joacă, nu cele la care te gândești mult și-n care-ți lași șapte piei, cum îți lași în romane sau în volumele de povestiri. A trecut un an, mai am trei, traduc cu plăcere, închei zilele obosită, dar ce dulce e oboseala asta, în vremuri în care nu mai vrei să-ți auzi mintea gândind...

Însă seara, când se face iar liniște, când s-a închis cartea străină, cu toate aluziile ei, cu toate trimiterile ei sofisticate, cu toate cărțile aduse de la bibliotecă pentru notele de subsol, vine din senin întrebarea: dar cărțile nepublicate, dar cărțile respinse și-n care ți-ai pierdut și tu încrederea, și poate nu încrederea, dar nevoia de-a le scoate în lume, cărțile astea puse pentru totdeauna deoparte, în care-ai crezut la vremea lor, în care ți-ai lăsat piei la vremea lor? S-au dus, nu mai există, au fost, totul doar la trecut. Cronologiile se suprapun, suprafețele sunt înșelătoare, aparența devine realitate.
Totuși, romanul scris acum, înainte de Librăreasă, visez să îl public, deși mi s-a părut complicat de aruncat în lume când a fost gata, am zis nu, e greu de pus în brațele altora, e inutil să îl scot, nu acum. N-a văzut nimeni un rând. Mi-a trebuit să îl scriu, nu să-l public. Mi-a trebuit mie, nu știu dacă le trebuie altora. Poate că asta m-au învățat și respingerile, să scriu și să țin.
Trimite un buzdugan mai simplu în lume, mi-am zis. Și totuși, poate, cândva... Dar cărțile astea pe care le ții lângă tine sunt ca niște câini, te înveți să dormi cu ele în preajmă, le păzești și te păzesc, nu-ți mai vine să le scoți din casă, indiferent cum e vremea afară...

30 ianuarie 2021

TCL - la un an

Azi „Toți copiii librăresei” împlinește un an. Scriam la apariție: „Sunt fericită că am reușit să duc la capăt cartea asta, am avut atâta nevoie s-o scriu. Sper acum să vă placă...” 
Și trebuie să mărturisesc acum că nu m-am așteptat o clipă să fie așa. Știam, de la cărțile din ultimii ani, că se reacționează mult mai vizibil, că sunt tot mai multe reacții de la cititorii din ce în ce mai numeroși, în timp ce cronici sunt tot mai puține - fiindcă revistele și paginile de cultură dispar rând pe rând. Dar am primit mult mai mult decât aș fi sperat/meritat: cititori mii și texte de le-am pierdut șirul; peste douăzeci de cronici; sunt pe site-ul editurii și pe blog în mare parte, pe foarte puține le-am semnalat și pe FB...
Ce-mi doresc mai departe? Interior, nu exterior. E epuizant anul în care îți apare o carte, fiindcă ești tras permanent înapoi, spre vechea poveste, în loc să mergi înainte, și în exterior, în loc să te cuibărești la loc înăuntru. Îmi doresc să pot să mai scriu, bineînțeles. După ce termin ce am de tradus. Mulțumesc mult, îndatorată, celor care au citit și au scris!


***

Să adaug tot aici o recenzie adorabilă, scrisă de Miruna Savin, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național Iași, Radiere parfumate în singurătate și ceasuri întoarse cu speranță.

Și o cronică în „Cafeneaua literară” din Argeș, nr. 1/2021, scrisă de Liliana Rus, la pp. 22-23, O librăreasă arhanghel.