S-au adunat treisprezece nominalizări. Doar cine e în casă cu mine știe de ce mă irită cumplit acel „poate câștigi”. Nu. Mi-e greu să scriu despre asta. Am învățat să nu mă zbat - te înnămolești, te îneci. Dacă taci, trece. Ca și cum n-ar fi fost. La început, în naivitatea mea, am refuzat și vreo două nominalizări, și un premiu. Așa consideram, așa părea corect, nu trebuia să fiu acolo. Dar nominalizările nu se refuză, asta am învățat. Nu rezolvi nimic. Doar faci valuri și trebuie să fii sigur că ai chef de tămbălău. De consum. Tu vrei să te retragi, vrei să nu fii acolo, dar rezultatul e invers: te trezești într-un vârtej. Poate chiar în plină execuție. Când am refuzat public o nominalizare pe care o consideram nepotrivită, un prieten mi-a zis: „bună mișcare! așa o să atragi și mai bine atenția!”. Atenția!? Ardeam de rușine, cu reflectorul insuportabil pe mine. Și dacă tu n-ai făcut decât ceea ce-ai crezut că e corect, și dacă tu nu vrei decât să mai poți să trăiești, în bietul tău cotlon și-așa prea luminat dintr-o dată? Mai există vreo trei premii care contează la noi. Atât. În rest, e multă zgândăreală să te trezești cu numele pe o listă sau alta. Trebuie să stai și să treacă. Nu demult, prezența pe o listă de nominalizări mi-a adus disperare. Îmi aleg cu grijă cuvintele. Disperare. Nu voiam sub nici o formă să fiu acolo. Mă temusem să nu fiu acolo. Dar am zis mulțumesc și atât. Nu am participat - zicându-mi că e și asta ceva. Da, dacă ți se spune că iei premiul, abia atunci poți să refuzi. Până atunci, încearcă și mai trăiește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nominalizări? Avem treabă. Dar bineînțeles că îmi pare rău de tot ce n-am refuzat limpede în ultima vreme - măcar de anul trecut până acum. În toată bătălia asta dinăuntru, în toată zarva asta din mine, tocmai când mă lupt pentru liniște și discreție, se adaugă vocea care zice că trebuia să spun clar: nu vreau să fiu acolo. Doar experiențele trecute m-au făcut să tac. Nu știu să manevrez conflicte. Nu fac parte din nici un grup, din nici o grupare. Am venit de nicăieri și nu mă duc nicăieri. Sunt singură și îmi place așa. Despre asta mi-e scrisul.
2 comentarii:
Bună ziua! Sunt elevă în clasa a VII-a, și am îndrăznit să vă scriu pentru că și dumneavoastră scrieți pentru copii. Îmi place foarte mult să vă urmăresc postările, sunt interesante, deși uneori nu reușesc să le înțeleg pe deplin. Mama zice că e așa pentru că sunt frământările, gândurile unui „om mare”. Cărțile sunt prietenele mele, nu îmi place să stabilesc ierarhii. Totuși „O vară cu Isidor” și „Iarna lui Isidor” se află la loc de preț (printre cele mai bune prietene). De asemenea, textul „Cum e lumea” m-a încântat nespus, cea mai mare bucurie fiind că nu a murit Bianca, cu care am empatizat profund. La ora de română am avut ca temă să scriem 10 întrebări (era un interviu imaginar) pentru o personalitate, iar eu am scris întrebările ca pentru dumneavoastră. Doamna profesoară de română mi-a sugerat că aș putea să vă scriu. M-aș bucura foarte mult dacă ați fi de acord să vă scriu câteva întrebări. Noi avem și o revistă a școlii, care face parte din revista Timpul, unde, dacă ar fi în regulă, ar putea fi trimise răspunsurile. (Toți elevii din clasa mea au citit „O vară cu Isidor”, și sunt sigură că sunt nerăbdători să afle și alte lucruri despre cărțile dumneavoastră.)Vă mulțumesc! Iertare, dacă am îndrăznit prea mult!
Dragă Maria,
Îți mulțumesc pentru mesaj și te rog să mă ierți că nu am putut răspunde mai repede. Am fost plecată într-o mică vacanță, la părinții mei. Mulțumesc pentru cuvintele tale frumoase, mă bucur tare mult că le numești prietene pe cărțile cu Isidor. Sigur, îmi poți trimite întrebările. Te-aș ruga să o rogi pe mama ta să te ajute, să fie dânsa intermediarul. Dânsa îmi poate trimite întrebările pe adresa veronicanic@yahoo.fr, iar eu voi încerca să răspund.
Într-adevăr, blogul acesta nu este adresat copiilor, este pur și simplu un fel de jurnal al meu, dar mă bucur că m-ai găsit și mi-ai scris.
Vacanță frumoasă, lecturi cu bucurie și succes în tot ce faci!
Trimiteți un comentariu