Au zburat pescărușii

Ieri au zburat puii pescărușilor.
Este al treilea an în care urmăresc toată povestea.
E ca și cu limbile străine. Cu cât știi mai mult, cu atât înțelegi că rămâne o limbă străină - că știi foarte puțin.

0. În primul an, pescărușul căruia îi spunem Gregoire - fiindcă pescărușii sunt păsări gregare - a făcut cuib, dar n-a avut nici un pui. Un ou, abandonat. Lipsa experienței, nu știu. Așa că nici nu pun la socoteală anul ăsta. Să-i zicem anul zero.
1. În primul an adevărat, două ouă, un pui. Un al doilea pui n-a trăit, deși a ieșit din ou.
2. În al doilea an, trei ouă, doi pui. Al treilea pui n-a trăit. În anul acela, un accident oribil, și pasărea mamă s-a întors după o absență de vreo două zile cu un picior retezat. A urmărit creșterea puilor de la distanță. Nu mai putea fi pereche și mămică. Cei doi pui au fost crescuți de Gregoire, singur. Păziți, hrăniți, învățați să zboare. Dedicație totală, nu credeam că o va scoate la capăt. Este o muncă și o luptă teribilă, un minut de neatenție aduce dezastre. A ieșit epuizat din toată povestea, dar victorios.
3. Anul acesta, trei ouă, trei pui. O pereche nouă, o pescărușă tânără și foarte activă. Trei luni de muncă. O lună de clocit ouăle, două luni de când au ieșit puii din cuib și până au zburat. Ieri dimineață! De fapt, pescărușii învață să zboare de pe la ziua 35, însă comportamentul e diferit la păsările născute pe blocuri față de cele născute pe-un țărm. Aici, la cei din orașe, există teama să nu cadă. Așa că toate exercițiile de zbor se desfășoară pe terasă - terasa e țărmul lor, sau poate un cuib larg, între blocuri. Desprinderea de terasă e grea. La ei, ca și anul trecut, plecarea a fost în ziua 57.

M-am gândit de multe ori că aș putea scrie în detaliu despre viața unui pescăruș, de la ivirea din ou până la primul zbor de pe terasă. Dar nu despre scris e vorba aici. Sunt un observator pătimaș. Mi-a plăcut să observ. Povestea e atât de complexă... Fiecare zi aduce ceva nou, ceva interesant, ceva inimaginabil. În lungul șnur al zilelor, totul se repetă și nimic nu se repetă. E fascinat felul în care păsările își hrănesc puii, și-i educă, îi învață să zboare: dezvoltă o rețea muzicală, stratificată, de jos până sus, și mai sus, pentru ca puii care zboară doar pe terasă să capete curaj și să plece. Comunicarea lor e fascinantă. Nu există sunet fără sens. Urmărindu-i, pricepi de ce sfatul ornitologilor este să lași puii de pasăre căzuți acolo unde sunt, să-i pui doar într-un loc ferit, unde-i vor putea auzi și ajuta părinții. Omul nu e capabil să crească o pasăre așa încât pasărea să devină pasăre.
Închei, deși n-am spus mare lucru - poate o să vină și ziua în care să pot scrie cu adevărat despre cele 90 de zile în care un ou verde pestriț devine un pescăruș care zboară peste blocuri.

Acum păsările au plecat, dar sunt încă undeva în preajmă, aud uneori întreaga colonie cântând, și mă bucur că Gregoire vine tot pe pervaz să stea la umbră, la amiază, când e cel mai greu, să își tragă sufletul, să bată în geam, să întrebe ceva, să spună ceva... Un pui doarme undeva pe hotelul înalt din față, altul e hărțuit de ciorile grive - groaznice păsări, un coșmar, ieri au atacat puii în zbor, deși pescărușii sunt deja de două ori mai mari ca ele - iar altul cred că este pe bloc. Sper să se reunească toți trei în curând: Fred și Barney și Michiduță. Michiduță, cel mai mic, s-a dovedit a fi o fetiță - și ea e cea care a zburat prima de-aici, s-a înălțat într-o spirală tot mai largă și mai înaltă...

(Pescăruși de București, foto: VDN)

Biografii și bălării

Și Nabokov, și Beckett au avut parte de biografii excelente abia după câte-o mare porcărie care li s-a întâmplat la capitolul ăsta.
Biografia lui Nabokov, scrisă de Brian Boyd, în două volume consistente, tratează viața și opera, pas cu pas. Biografia lui Beckett, scrisă de James Knowlson, la fel. Sunt biografiile „autorizate”, cu participarea familiilor, cu documentare zdravănă, scrise de cunoscători ai operei, aleși chiar pe criteriul ăsta, al apropierii de cărți...
Înainte de Knowlson, în cazul lui Beckett, a fost o primă biografie scrisă de Deirdre Bair, publicată în 1978 (deci minus 11 ani din viața lui Beckett - care a detestat-o). Beckett a fost abordat de James Knowlson în mod repetat, iar în 1989 a zis în sfârșit da - dacă cineva trebuia să scrie, și se părea că nu mai există scăpare, „măcar să fie cineva care îi cunoaște opera bine”.
La fel, în cazul lui Nabokov, Brian Boyd a fost ales tot fiindcă era în primul rând un bun cunoscător al operei. Accesul la viețișoară are loc doar prin cărți, nu altfel. Și la Nabokov, înainte de biografia autorizată a existat o catastrofă de carte: biografia scrisă de Andrew Field. Cartea, care i-a oripilat pe cei din familia Nabokov și pe toți cei care știau cât de cât ceva despre ei, era, după cum zicea Vera Nabokov, revoltată: „o carte plină de banalități despre un om care n-a scris un rând banal”. S-au scris tone de maculatură, cu minciuni și interpretări aberante, despre familia asta. Dar există și o biografie excelentă a Verei Nabokov, scrisă de Stacy Schiff. Acum, cititorii lui Nabokov știu să distingă gunoiul de aur. S-au tradus și citit cărțile, romanele, poeziile, eseurile, scrisorile, se cunosc detalii de viață...
Azi m-am bucurat să dau într-un comentariu de simpla părere a unui cititor despre biografia lui Andrew Field, una dintr-o mulțime cam la fel: „Nabokovians know how much crap there is in this book. Nabokov hated it. Only Nabokovians should read it, just for shits and giggles.”

„Literature is Love” - așa începe un capitol din „Disperare”. Iar eu am scris asta azi din dragoste deja mărturisită, pentru o anumită literatură, a lui Nabokov, a lui Beckett, și pentru ei ca oameni, și cu un strop de disperare și cu multă tristețe.

Din Beckett am tradus 850 de pagini. Din Nabokov, 2.870. De citit, am citit toate aceste mii de pagini despre viețile lor. Mi-am zis că am dreptul la un pic de tristețe. Pentru cei interesați, care vor înțelege.

Fără traduceri anul acesta. Lentoare - și cărțile-s oameni

Fără traduceri anul acesta

Mi-am propus ca anul acesta să nu traduc. Nimic.
Mai sunt vreo două romane traduse încheiate, care o să apară când le vine vremea, când le vor face editurile. Însă nu voi mai traduce nimic nou, cel puțin până la capătul anului. Poate și după.
Primesc în continuare propuneri, unele nu mi se potrivesc deloc, sunt cărți pe care nici nu le-aș citi - de ce le-aș traduce? Sunt cărți care îmi îmbolnăvesc și-mi omoară scrisul. Care mă anihilează preț de trei, patru luni. Trei luni înseamnă un sfert dintr-un an. Patru luni înseamnă o treime de an. Ce de tristeți într-o matematică simplă. Când traduci, n-ai loc de nici o poveste de-a ta, n-ai loc de nici o virgulă din tine, te pierzi într-o lume și-ntr-un limbaj străin - și cam contează ale cui sunt acestea. Pentru Beckett, pentru cei foarte buni, merită să te anulezi, să te suspenzi, este de fapt o îmbogățire la capătul drumului; dar în cazul unor autori de cărțulii simți pur și simplu că mori îngropat de viu, sufocat. Contează cui îi dai acele luni ale tale, acei ani ai scrisului tău.

Sunt încântată când traduc ceva ce îmi place și sunt și mai încântată când pot trăi fără să traduc, doar din drepturile de autor, din colaborările care au legătură cu scrisul. Sunt mulțumită că se poate. Traducerea de cărți e povară atunci când cartea nu ți se potrivește, când scriitorul pe care-l traduci dându-i fiecare ziulică a ta nu-ți dă ție nimic în schimb - în afara plății pe traducere, prevăzută-n contract.
Sunt un om care scrie și care a ales la un moment dat să traducă o carte care i-a plăcut foarte mult. Apoi alta. Când începi să fii sufocat de oferte care n-au legătură cu tine, trebuie să te poți retrage cumva. Nu vreau să fiu harnicul muncitor dintr-o industrie gălăgioasă. Și nu sunt.
Ce efort, câte explicații nocive doar ca să poți rămâne ceea ce vrei tu să fii.

Scrisul. Am cărți încheiate și cărți în lucru - sunt în plină îndrăgostire, e plăcut și e chin. Îi sunt recunoscătoare oricărui om care-mi cere o carte sau doar o poveste. Care mă invită și mă așteaptă să scriu. E ceva nespus de prețios treaba asta. În peisajul ăsta, iau orice propunere de traducere ca pe-un atac mișelesc! :)


Lentoare - și cărțile-s oameni!

Și, dacă tot vorbim de industria colorată și gălăgioasă, agitată, o să spun și eu, la capăt de târg, deși aș putea să o spun în oricare dintre zile, cât de rău îmi fac listele și turnurile de cărți, acele turnuri imense de volume așezate la poză, într-un soi de citit-împotriva-naturii, teancuri și liste de cărți de citit sau citite într-o lună sau într-un an, niște oribile simboluri ale grabei, niște fluturări de coperte, dovezi ale lipsei de atenție, de dragoste, de fidelitate, de conștiinciozitate, ceva ce mă îngrozește de-a dreptul. Am văzut turnuri de cărți „citite luna asta”, în care una dintre cărțile acelea nu putea fi citită cu adevărat într-o lună - ah, iar numele autoarei acelei cărți era scris greșit, de două ori la rând. Dacă nici numele n-a fost citit bine, e lesne de priceput ce s-a ales de cartea groasă, scrisă în vreo șapte ani și expediată în trei zile. Liste în care cărți excepționale erau puse la zid cu „nu mi-a plăcut”, deși era clar că n-a fost timp nici măcar de-o lectură în diagonală. Liste ridicole în care recomandate sunt porcării arhinecunoscute dar bine marketizate, în timp ce cărți minunate, de autori bestiali, vin la coadă, la capitolul „dezamăgiri”.
Nu, toate astea nu fac deloc bine cărților. Ba fac cât se poate de rău. Cărțile expediate în halul ăsta suferă ca naiba.
Și m-aș opri aici, oricum simt că e degeaba, șuvoiul curge neliniștit mai departe, mă duc iarăși la ale mele.
Strig, totuși: Jos graba! Jos listele! Jos turnurile! Jos ronțăitul pe bandă rulantă!
Mai opriți-vă, mai gândiți-vă. Întindeți mâna, luați o singură carte. Fiindcă și cărțile-s oameni.

Bookfest senin

1 iunie la Bookfest.

Dezbaterea „Provocările traducerii din literatura engleză”:

Lansarea nouăților de la Polirom Junior:

A fost un târg senin, spațiul nou, curat, aerisit, luminos, ajută enorm. Poate că mergem ușor spre zona firească a lucrurilor - un firesc pe care doar l-am bănuit, fiindcă până acum ne era refuzat. Târgurile deveniseră un infern și-o sperietoare, nu se mai putea continua cu felul în care se desfășurau. Anul ăsta aș zice că a fost diferit. M-am bucurat de cărți, întâlniri, promisiuni, daruri. De cărți dăruite și de cărți promise. De minutele petrecute în iarbă, la soare, cu V. Rămâne totuși târgul de la care cineva a lipsit. Primul târg la care el n-a mai fost. Între atâtea prezențe, absența lui era peste tot.
Gata. Înapoi la făcut cărți, nu la turuit despre ele!