În pregătire - În timp ce în jur vâjâie lumea

Sunt zece ani de când nu am mai publicat povestiri. Am tot adunat, am selectat, am adăugat apoi șnururi compacte scrise în pandemie și imediat după, și iată cartea nouă. O pregătim de ieșirea în lume. Dacă o mai țineam mult, începea să arate a antologie. Am ezitat să o public. O oboseală așternută peste toate, împletită cu amărăciunea ultimilor ani. Tulburarea adusă de fiecare apariție, cu toată expunerea necesară. Zidul la care te poți pomeni pus dintr-o dată, aproape fără vină - doar aceea că ești, și că ești așa cum ești: scrii. Dar asta-i tot ce am - scrisul. Singurul prieten? Nu chiar. Singura armă? Nu armă. Singura alinare? Nici asta. Singura prezență, într-o perioadă de singurătate mai apăsată ca oricând. M-am simțit singură în unele dintre cele mai grave momente din ultimii ani, când aș fi dat orice să existe cineva pe care să mă pot sprijini. Cineva care cu adevărat să mă întrebe și să mă audă. Cineva sau ceva - cere fraza această adăugire; în „ceva” este cheia, răspunsul. Ceva-ul nu poate fi decât scrisul. E mărturisirea și forma dată ei - muncită, ordonată, cu imaginar la pachet. Mi-e bine când scriu, chiar și atunci când mi-e rău, când ies din pagini cu pieptul uscat și cu picioarele tremurând. Uneori, îngrozită. Suntem singuri. Pe scrisul meu m-am sprijinit când mi se părea imposibil de trăit mai departe. Pe această prezență. Ca de obicei, nu știu cui i-ar fi de trebuință producțiile mele. Dar a venit ziua în care am nevoie să dau drumul în lume din nou unei cărți, ca să pot să merg cumva mai departe. Fie și măcar stând pe loc, în timp ce în jur vâjâie lumea.

My soft little cage

Ferește-te nu de singurătate, ci de oamenii care te fac să te simți singur, citeam ieri, hoinărind pe aici într-o pauză, unul dintre acele citate decupate absurd, dar care mi-a rămas agățat în ciorap. Vorbeam mult despre asta cu el, despre cât de singur te poți simți între oameni, la locul nepotrivit, despre nevoia să fugi cât mai repede înapoi, să te salvezi din inadecvare, să te întorci la loc sigur, departe de aceia care te fac să te simți singur - și diferit, și incapabil să țopăi ca ei. Cunosc senzația din copilărie.

E ca și cu blugii românești, de demult, croiți atât de prost, încât te făceau mereu să crezi că tu ești diform.

M-am dezobișnuit să vorbesc, descopăr că o discuție mă neliniștește și mă lasă lată, mai ales dacă se întâmplă să fiu agresată, scoasă din locșor, sunată pe nepusă masă, să zicem, nevoită să explic de ce nu pot să fac aia sau ailaltă. Dusă în posturi neplăcute. Nimic nu e mai obositor decât să fii nevoit să refuzi, să explici. Necunoscuților, mai ales, sau celor care au impresia că vă cunoașteți de undeva, de cândva. Cum să explici? I just want to dwell in my soft little cage, my dear.

Mută în cea mai mare parte a zilei, manevrând cuvinte scrise, pagini de cărți, poate scurte scrisori, mă pomenesc turuind doar când vreau să mă apăr, să acopăr o posibilă agresiune sau o căruță de nimicuri gata să se reverse spre mine - le miros de la o poștă, presar tot ce pot peste ele, bariere de ierburi, bucățele de hârtie, prognoze meteo, numai să nu le mai aud încă o dată.

E iarăși gol după o roată amplă și amețesc, nu mai știu de unde se începe, ce se începe.

Tandrețea oamenilor de care ți-e dor, a lumii și a luminii, a ființelor și a obiectelor, asta e singura șansă. Asta vindecă totul. Când nu vine spre tine, te apleci tu spre ea, ca om penibil de înalt lângă furnică, sau invers, înalți fața spre ea, ca om penibil de mic lângă un nor, și asculți, trebuie să fie pe undeva pe acolo. Departe de aceia, aproape de aici. Numai tandrețea, cea autentică, încărcată de un sens străveziu.