Ghici cine vine la Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara! Premii, două pachete mari de cărţi cu autograf.
Ghicitoarea completă, pe pagina organizatorilor festivalului.
Şi răspunsul: www.filtm.ro/invitati.
23 septembrie 2013
21 septembrie 2013
"Când se lasă seara peste Bucureşti"
Este ceva ce mă emoţionează profund - şi într-un mod neclar, greu de definit, de explicat într-o primă instanţă - la ultimul film al lui Corneliu Porumboiu, "Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism". Fac această însemnare pe blog, într-un spaţiu destul de intim, de strâmt, fiindcă am bănuiala că nu mulţi (adică nu "cei mulţi") vor ieşi din sala de cinema cu aceeaşi încântare extraordinară. Şi mărturisesc - asta mă leagă şi mai tare de film.
Se află acolo liniile unei religii în care cred şi eu tot mai tare: distanţarea de acţiune, disecarea unei stări; refuzul excepţionalului, al senzaţionalului; accentul pe detaliul mic, reluat iar şi iar, obsedant, acea buturugă infimă care schimbă viaţa, care transformă realitatea din mers; dorinţa de precizie dusă la limite, cu riscul de a bate mult pasul pe loc şi, apoi, de a fi declarat dictatorul propriei creaţii.
Apoi, spaţiul exterior golit, devenit aproape aseptic, un fel de curăţenie generală în zona de locuit - şi de povestit - spre beneficiul dezlănţuirii interiorului sofisticat, şi apoi o anumită distanţă, o aparentă răceală a personajelor chinuite, precum şi nesiguranţa unei relaţii care stă să se prăbuşească pe măsură ce abia se construieşte.
Bogdan Dumitrache şi Diana Avrămuţ, interpretându-i pe regizor şi actriţă, sunt foarte, foarte buni. Nu voi povesti filmul, a povesti e ultimul lucru care trebuie făcut în acest caz. Eu am mers să îl văd în prima zi, la Cinema Studio, după ce am citit opinii în Cinemagia şi Metropolis. Şi tot ce suna "de rău" pentru alţii mie mi s-a părut de foarte bine, a fost chiar impulsul care m-a trimis urgent să-mi iau bilet.
Vă recomand şi interviul dat de Corneliu Porumboiu în Adevărul, aici.
"Când se lasă seara peste Bucureşti" este ceva de care aveam mare nevoie acum. Fiindcă stă să iasă o carte despre care n-am zis, ca avertisment, decât că "e mică", atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de oricine şi citită la lumina lăuntrică. Un fel de capăt de drum. Sau poate că nu, doar o trecere pe un pod foarte îngust.
Se află acolo liniile unei religii în care cred şi eu tot mai tare: distanţarea de acţiune, disecarea unei stări; refuzul excepţionalului, al senzaţionalului; accentul pe detaliul mic, reluat iar şi iar, obsedant, acea buturugă infimă care schimbă viaţa, care transformă realitatea din mers; dorinţa de precizie dusă la limite, cu riscul de a bate mult pasul pe loc şi, apoi, de a fi declarat dictatorul propriei creaţii.
Apoi, spaţiul exterior golit, devenit aproape aseptic, un fel de curăţenie generală în zona de locuit - şi de povestit - spre beneficiul dezlănţuirii interiorului sofisticat, şi apoi o anumită distanţă, o aparentă răceală a personajelor chinuite, precum şi nesiguranţa unei relaţii care stă să se prăbuşească pe măsură ce abia se construieşte.
Bogdan Dumitrache şi Diana Avrămuţ, interpretându-i pe regizor şi actriţă, sunt foarte, foarte buni. Nu voi povesti filmul, a povesti e ultimul lucru care trebuie făcut în acest caz. Eu am mers să îl văd în prima zi, la Cinema Studio, după ce am citit opinii în Cinemagia şi Metropolis. Şi tot ce suna "de rău" pentru alţii mie mi s-a părut de foarte bine, a fost chiar impulsul care m-a trimis urgent să-mi iau bilet.
Vă recomand şi interviul dat de Corneliu Porumboiu în Adevărul, aici.
"Când se lasă seara peste Bucureşti" este ceva de care aveam mare nevoie acum. Fiindcă stă să iasă o carte despre care n-am zis, ca avertisment, decât că "e mică", atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de oricine şi citită la lumina lăuntrică. Un fel de capăt de drum. Sau poate că nu, doar o trecere pe un pod foarte îngust.
20 septembrie 2013
Antologie de nuvele româneşti în Suedia
sau
Cum poate o carte să fie atât de frumoasă?
De cînd am primit-o, nu mă mai satur să mă uit la ea, un obiect care trebuie ţinut cu delicateţe în palmă, răsucit şi privit din toate unghiurile, adulmecat, răsfoit... Să sperăm că şi citit.
Antologia de nuvele româneşti Skräpliv a apărut la Editura 2244/Bonnier şi va fi lansată săptămîna viitoare în cadrul Târgului de Carte de la Göteborg, unde România este ţara invitată de onoare.
Cuprinde unsprezece nuvele de: Florin Lăzărescu, Bogdan O. Popescu, Daniela Crăsnaru, Dan Lungu, Adela Greceanu, Răzvan Petrescu, Augustin Cupşa, Adriana Bittel, Gabriela Adameşteanu, Veronica D. Niculescu, Lucian Dan Teodorovici.
Editată de Eva Leonte şi Ingemar E. Nilsson.
Traduceri de Jeana Jarlsbo şi Anna Hedman.
Fotografii de Cato Lein.
Titlul volumului, Skräpliv, Viaţă de aruncat, este cel al povestirii lui Bogdan O. Popescu.
Mie mi-a fost selectată Capul sus!, din volumul Orchestra portocalie, Cartea românească, 2008.
Cum poate o carte să fie atât de frumoasă?
De cînd am primit-o, nu mă mai satur să mă uit la ea, un obiect care trebuie ţinut cu delicateţe în palmă, răsucit şi privit din toate unghiurile, adulmecat, răsfoit... Să sperăm că şi citit.
Antologia de nuvele româneşti Skräpliv a apărut la Editura 2244/Bonnier şi va fi lansată săptămîna viitoare în cadrul Târgului de Carte de la Göteborg, unde România este ţara invitată de onoare.
Cuprinde unsprezece nuvele de: Florin Lăzărescu, Bogdan O. Popescu, Daniela Crăsnaru, Dan Lungu, Adela Greceanu, Răzvan Petrescu, Augustin Cupşa, Adriana Bittel, Gabriela Adameşteanu, Veronica D. Niculescu, Lucian Dan Teodorovici.
Editată de Eva Leonte şi Ingemar E. Nilsson.
Traduceri de Jeana Jarlsbo şi Anna Hedman.
Fotografii de Cato Lein.
Titlul volumului, Skräpliv, Viaţă de aruncat, este cel al povestirii lui Bogdan O. Popescu.
Mie mi-a fost selectată Capul sus!, din volumul Orchestra portocalie, Cartea românească, 2008.
18 septembrie 2013
Minute. Papuci
În spatele fiecărui clovn stă o femeie care tace. În spatele fiecărei femei stă un detaliu, poate un lucruşor prăfuit, mic şi urît, din cele salvate în ultima clipă, şi-n care se află cuibărită, şoarece înfrigurat ţinîndu-şi coada în braţe, chiar viaţa. Pe marginea acoperişului, legănată de-o pală de vînt ca o scrisoare îndoită aprig în două, femeia mai priveşte o dată în urmă. Dacă îşi vede papucii, ea nu mai poate sări. Pe papucii pătaţi sînt brodate lalele.
(Foto: VDN)
(Foto: VDN)
13 septembrie 2013
Câinii
Doi câini locuiesc pe strada mea, aici, sub coloane. Unul nu are un ochi, celălalt pare că poartă o minge în burta gata să-i pocnească. Bătrâni şi bolnavi, purecoşi şi anchilozaţi, calmi şi nepăsători la tot iureşul. Dintre noi, ei sunt cei care nu se gândesc niciodată la moarte.
Mă gândesc destul de des la Pulovărache. Cu privirea lui pierdută în zare, chihlimbar sub deluşoarele bej ale frunţii, tolănit lângă florăreasa care-şi citeşte mobilul, mereu aşteptând, oftând uneori de să-i plesnească din cusături cureluşa de la gât.
Câinele fără un ochi, de aici, este chiar Pisicâinele. El locuieşte de fapt într-o căsuţă de lemn aranjată în spatele blocului. Deasupra căsuţei stă mai mereu o pisică. Sigur şi ei îi lipseşte ceva.
Când se întoarce Pisicâinele acasă, şi cu un bufnet se trânteşte, ciolănos, la parter, pisica se-ntinde pe tot etajul şi, torcând şi zgrepţănând scândura moale, se porneşte pe visat poezie.
Mă gândesc destul de des la Pulovărache. Cu privirea lui pierdută în zare, chihlimbar sub deluşoarele bej ale frunţii, tolănit lângă florăreasa care-şi citeşte mobilul, mereu aşteptând, oftând uneori de să-i plesnească din cusături cureluşa de la gât.
Câinele fără un ochi, de aici, este chiar Pisicâinele. El locuieşte de fapt într-o căsuţă de lemn aranjată în spatele blocului. Deasupra căsuţei stă mai mereu o pisică. Sigur şi ei îi lipseşte ceva.
Când se întoarce Pisicâinele acasă, şi cu un bufnet se trânteşte, ciolănos, la parter, pisica se-ntinde pe tot etajul şi, torcând şi zgrepţănând scândura moale, se porneşte pe visat poezie.
11 septembrie 2013
Minute. Bucurii obscene
Între toate prăpăstiile astea, să te mai bucuri de mici întâmplări personale, de-o nouă traducere, de-o nouă carte, sau e obscenă bucuria, de parcă ai admira firicelul prea verde răsărit dintr-o balegă? Cui îi va păsa de un nou "Nabukov", şi cui de ariciul sfios dus la teatru? Cui de toate tăcerile astea şi cui de statul deoparte? Dincoace de larma pământului lovit cu peturi, e aclamată vocea celui care minte de îngheaţă oceanele, înşirând munchauseneşte bucăţele de slănină pe sfoară dintr-un dos într-o gură, din alt dos în altă gură, şi nicidecum vocea celui care se străduieşte să tacă, să păstreze un adevăr încă frumos, încă tainic, încă învăluit în aura sa personală, şi să facă ceva, ca să uite ceva, ca să trăiască cumva.
9 septembrie 2013
Minute. În urmă
Pentru prima oară, azi, m-am simţit ca acasă în oraşul de demult.
Să te plimbi pe o străduţă nu foarte familiară, amintindu-ţi precis când ai fost aici ultima oară, din ce parte bătea vântul, ce culoare aveau frunzele dudului şi cum era vocea însoţitorului tău de atunci. Să treci de locul unde l-ai aşteptat, sub copac, un pic înclinată, să te duci mai departe, mai departe, unde nimic, zicând că în urmă, în urmă. Şi deodată un gang luminos, un gândac înălţat verde la soare. Nu pui pasul acolo, dar te uiţi, te mai uiţi, se mai scurg nişte clipe, încotro, şi-apoi te roteşti o idee, aştepţi cu mult calm să se facă verde la semafor deşi nu trece nici un tramvai şi nu-i nici ţipenie de om, intri în coaforul de peste drum şi îi pui să-ţi taie din păr. Te întorci pe bulevardul descărnat, presărat cu mimoze.
3 septembrie 2013
Ciocârlanul de parcare
Dacă aş putea, aş scrie un poem scurt despre pasărea asta. Iar deasupra aş pune o fotografie de aseară, din Piaţa Universităţii. Şi ce mai postare de blog misterioasă ar mai fi şi asta: poemul ciocârlanului de parcare alături de sloganul "Natura moartă ne place doar în pictură".
Să o luăm sistematic, mai ales că ceea ce se petrece de ani cu greu se poate spune în două vorbe.
M-am despărţit cu păreri de rău de Sibiu, un oraş ale cărui periferii le îndrăgeam. Porneam de la casa mea către sud, spre pajiştile întinse de unde se puteau vedea munţii. În zile în care nu aveam unde merge, ce face, acolo mă duceam între două pagini de carte traduse, pur şi simplu ca să am un scop, ca să am o întâlnire: şi, odată ajunsă, stăteam ca stâlpul la marginea drumului şi mă uitam la întinderea de iarbă, la munţii care păreau atât de aproape, şi eram, în felul meu, fericită. Mă întâlneam cu animale şi cu urme de animale - vedeam arici, ulii, bufniţe, fel şi fel de şopârle - şi îmi umpleam apoi camera cu pene şi cu mari buchete de flori de câmp.
Dar în ultimii ani am văzut oraşul meu drag mâncând ca un nesătul din peisajul şi mai drag. Dincolo de dezvoltarea haotică a oraşului înregimentat şi el în moda naţională - mici case frumoase demolate, hidoşenii uriaşe înălţate peste noapte, şiruri de copaci raşi pentru a se face parcări, spaţii verzi dispărute - am suferit realmente privind peisajul de la periferie distrus de la un anotimp la altul. Un hipermarket colo, un bloc dincolo, un strat de asfalt aici, un beton turnat dincolo, şi şirurile de cumpărători invadând ca nişte batalioane vesele şi colorate ceea ce de fapt nu le aparţine: un habitat sălbatic, acum supus şi umilit, călcat în picioare.
În parcările imense ale celor trei hipermarketuri aproape lipite unul de altul în această zonă, se poate vedea, dacă te uiţi cu grijă printre roţile maşinilor, un păsăroi. Un păsăroi bej pestriţ, cu o creastă amuzantă în cap. Este ciocârlanul. Ciocârlia cu creastă, dacă traducem versiunea din limba engleză. Ţopăie de colo-colo şi ciuguleşte de printre plăcuţele de beton ce găseşte: vreun rest de plăcintă, vreo firimitură de la chifla care a însoţit micii... Zâmbim amuzaţi când îl vedem sărind pe picioruşele lui fragile şi lungi. Dar este o imagine care îţi poate frânge inima. Fiindcă la marginea parcării, la marginea drumului, încă se mai află este un şanţ. O urmă tristă a ceea ce a existat aici cândva. O dâră. Un şănţuleţ cu apă, în care mai cresc ca prin minune fire de papură, ţipirig, albăstrele, traista ciobanului, păpădii şi câte şi mai câte. Este casa ciocârlanului, din care n-a mai rămas decât pragul.
De asta merg seara în Piaţa Universităţii. Pentru un biet ciocârlan care ciuguleşte beton.
Să o luăm sistematic, mai ales că ceea ce se petrece de ani cu greu se poate spune în două vorbe.
M-am despărţit cu păreri de rău de Sibiu, un oraş ale cărui periferii le îndrăgeam. Porneam de la casa mea către sud, spre pajiştile întinse de unde se puteau vedea munţii. În zile în care nu aveam unde merge, ce face, acolo mă duceam între două pagini de carte traduse, pur şi simplu ca să am un scop, ca să am o întâlnire: şi, odată ajunsă, stăteam ca stâlpul la marginea drumului şi mă uitam la întinderea de iarbă, la munţii care păreau atât de aproape, şi eram, în felul meu, fericită. Mă întâlneam cu animale şi cu urme de animale - vedeam arici, ulii, bufniţe, fel şi fel de şopârle - şi îmi umpleam apoi camera cu pene şi cu mari buchete de flori de câmp.
Dar în ultimii ani am văzut oraşul meu drag mâncând ca un nesătul din peisajul şi mai drag. Dincolo de dezvoltarea haotică a oraşului înregimentat şi el în moda naţională - mici case frumoase demolate, hidoşenii uriaşe înălţate peste noapte, şiruri de copaci raşi pentru a se face parcări, spaţii verzi dispărute - am suferit realmente privind peisajul de la periferie distrus de la un anotimp la altul. Un hipermarket colo, un bloc dincolo, un strat de asfalt aici, un beton turnat dincolo, şi şirurile de cumpărători invadând ca nişte batalioane vesele şi colorate ceea ce de fapt nu le aparţine: un habitat sălbatic, acum supus şi umilit, călcat în picioare.
În parcările imense ale celor trei hipermarketuri aproape lipite unul de altul în această zonă, se poate vedea, dacă te uiţi cu grijă printre roţile maşinilor, un păsăroi. Un păsăroi bej pestriţ, cu o creastă amuzantă în cap. Este ciocârlanul. Ciocârlia cu creastă, dacă traducem versiunea din limba engleză. Ţopăie de colo-colo şi ciuguleşte de printre plăcuţele de beton ce găseşte: vreun rest de plăcintă, vreo firimitură de la chifla care a însoţit micii... Zâmbim amuzaţi când îl vedem sărind pe picioruşele lui fragile şi lungi. Dar este o imagine care îţi poate frânge inima. Fiindcă la marginea parcării, la marginea drumului, încă se mai află este un şanţ. O urmă tristă a ceea ce a existat aici cândva. O dâră. Un şănţuleţ cu apă, în care mai cresc ca prin minune fire de papură, ţipirig, albăstrele, traista ciobanului, păpădii şi câte şi mai câte. Este casa ciocârlanului, din care n-a mai rămas decât pragul.
De asta merg seara în Piaţa Universităţii. Pentru un biet ciocârlan care ciuguleşte beton.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)